Cărțile Mele Și Alți Demoni: februarie 2026

sâmbătă, 28 februarie 2026

Recenziile lui Gică 237 - Trei plicuri de Nir Hezroni (CRIME CLUB)

Titlu: Trei plicuri

Serie: Agent 10483 (#1)

Autor: Nir Hezroni

Editura: PALADIN

Titlu original: Three Envelopes (2014)

Traducere de Gabriela Tobol și Beatrice Feleagă

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 312

Media pe Goodreads: 3,75 (din 272 note)

Trei plicuri, trei ținte, peste zece mii de cadavre... Și singurul om responsabil pentru cele trei masacre este agentul 10483, asasinul care nu concepe posibilitatea să dea greș, provocând, pentru succesul misiunii încredințate, crime în masă. Recrutat de Organizație, un serviciu secret israelian, 10483 s-a dovedit până în prezent cel mai potrivit agent pentru supraveghere și neutralizare. Se pare, însă, că i s-au „ars câteva circuite”, transformându-se într-o armă letală care nu mai ține cont la fiecare pas de ordine, ucigând și făcându-se nevăzut. Superiorii au pierdut legătura cu el, oamenii care au pornit pe urmele sale au dispărut fără urmă. Spionul israelian (fără nume) s-a camuflat ca un cameleon printre cetățeni, s-a folosit de banii solicitați pentru a-și crea o nouă identitate și o meserie care să-i permită să se apropie nedetectat de țintă, a tăiat încă un nume de pe listă și și-a luat tălpășița, lăsând în urma sa panică și haos. Ei bine, coșmarul s-a sfârșit în 2026, când 10483 s-a sinucis... Sau poate că abia acum, după zece ani, începe...

2016. Avner, superiorul direct al lui 10483, primește un plic în care se află jurnalul agentului răposat, în paginile căruia spionul și asasinul și-a consemnat gândurile și acțiunile, din perioada adolescenței până în clipa morții. Privind și citind în retrospectivă, Avner, bănuind că omul pe care-l angajase nu era cu mințile întregi, își confirmă faptul că a luat sub propria aripă un individ periculos, lipsit de empatie, un bărbat care funcționase ca un soft cu Inteligență Artificială, incapabil să facă diferența între bine și rău. Victimele sale colaterale erau percepute ca niște numere necesare care să dea de cap ecuației per ansamblu, contase doar scopul misiunii, nicidecum mijloacele. De mic omul nostru se dovedise un psihopat, bănuind că era în permanență urmărit, verificând de nenumărate ori dacă ușa apartamentului era închisă și măsurând nivelul lichidelor din frigider, asigurându-se astfel că nu fusese adăugată otravă. Știuse că era diferit, nu fusese capabil să simtă ceva pentru celelalte persoane și asistase la discuțiile nocturne ale părinților săi, care nu-și doriseră încă un copil fiindcă se temuseră să nu sufere de aceeași afecțiune psihică, catalogat, în lipsa unor consultații specifice, drept Diferit sau Ciudat.

10483 trebuia să primească un singur plic, însă, din greșeală (sau nu), primise trei. Și odată ce și-a început vendeta, nimeni nu l-a mai putut opri. Misiunea e misiune, trebuie executată cu orice preț, chiar și atunci când în drum îți stau mămici cu copii în cărucioare sau tineri care au ieșit, într-o după-masă senină, la alergat. Interesant nu e pe cine ucide, ci cum o face. E sărit de pe fix, dar, pe de altă parte, e un geniu, planificând detaliu după detaliu, astfel încât să elimine orice posibilă eroare. E o bombă cu ceas care profită de fiecare secundă pentru a-și amplifica încărcătura, e străinul care te privește în timp ce flăcările te cuprind, instalatorul care așteaptă ca tavanul să se prăbușească peste tine. E cel mai întunecat coșmar, cu legitimație de electrician, dubă cu logo și site-uri care să-i confirme, oficial, ocupația. Nu are limite, nu percepe opțiunea ca victima ar putea să-i scape printre degete, acționează ca un robot, analizând constant datele, ca o mașinărie programată, ca un instrument lipsit de voință, o unealtă care, în cele din urmă, își ia în mâini propriul destin.

Vă spun de pe-acum că nu ați mai citit așa ceva... Stilul scriiturii e aparte, personajul principal iese din orice tipare, jonglând între cine vor ceilalți să fie și cine este dincolo de aparențe și instrucțiuni. Partea bună... avem acțiune aproape nonstop. Partea mai puțin bună... cartea face parte dintr-o dilogie, și din cauza asta simți că povestea se sfârșește exact atunci când lucrurile scapă cu adevărat de sub control. E ca serialele de pe Netflix pe care serviciul de streaming sau producătorii au ales să-l scindeze, cu nesuferita pauză de regoare. Prin urmare și din păcate, nu avem încă acces, în limba română, la al doilea volum, chestiune pe care Editura Paladin sper s-o rezolve cât mai curând. La prima vedere, pare că pătrundem într-o poveste lineară, fără surprize, însă abia spre sfârșit realizăm că nu suntem decât niște cititori naivi care au căzut într-o capcană banală. Abia acum acțiunea escaladează, iar sfârșitul ne dă de înțeles nu tocmai subtil că nu suntem pregătiți pentru ce urmează. 10483 a fost arma din mâinile lor, însă acum s-a întors, ca un Terminator, împotriva celor care l-au configurat, pregătit pentru grandiosul foc de artificii ce urmează să arunce Organizația în aer.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Nir Hezroni:

luni, 23 februarie 2026

Recenziile Mădălinei 99 - Iubita de Michelle Frances (CRIME CLUB)

Titlu: Iubita

Autor: Michelle Frances

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: The Girlfriend (2017)

Traducere de Cristina Jinga

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,76 (din 36.629 note)

Dacă nu mai știi ce să citești în luna iubirii și vrei să schimbi puțin registrul, cred că am eu soluția... O poveste simplă, dar cu puternic impact emoțional, fără răsturnări de situație, dar care te va șoca cu fiecare capitol, cu o tentă ușor telenovelistică și, în același timp, o chestiune pe viață și pe moarte, pe cât de hazlie, pe atât de serioasă, „Iubita” e exact gura de aer proaspăt de care ai nevoie. Nu este vorba despre vreun roman revoluționar, ci despre un thriller psihologic foarte bine scris, captivant, ce te aruncă în mijlocul unui taifun de minciuni și gesturi disperate. Testând limitele personajelor, Michelle Frances construiește o narațiune în care granița dintre iubire, control și manipulare se dizolvă complet, confuzia, frustrarea și neîncrederea acaparând mintea celor inocenți.

Relația mamă-fiu e întotdeauna una specială. Indiferent de vârsta băiatului, mama va face orice ca să-și știe puiul în siguranță, chiar dacă asta înseamnă să pornească un război cu cea pe care o consideră înlocuitoarea ei... IUBITA!

Laura Cavendish este o femeie frumoasă, bogată și cu o carieră de invidiat, care, în ciuda problemelor tot mai presante din căsnicie, a rămas la fel de senină și implicată cum era în tinerețe. Neînțelegerile cu soțul nu au demoralizat-o, ci au făcut-o să-și îndrepte atenția și dragostea către Daniel, fiul ei de 23 de ani, chirurg, cu care se mândrește de fiecare dată când are ocazia. Ar face orice să-l știe fericit... absolut orice, acceptând destul de greu ideea că el nu mai are atât de multă nevoie de ea. Daniel e bărbat în toată firea acum, prin urmare, e momentul să-și găsească un loc doar al lui, departe de privirile insistente ale mamei și de indiferența rece a tatălui. Hotărât să facă o schimbare, Daniel se duce la o agenție imobiliară pentru a-și găsi un apartament, însă privirile îi sunt atrase de asistenta nespus de atrăgătoare, care îl întâmpină cu zâmbetul pe buze. Ea e Cherry, o tânără ambițioasă, care nu a avut parte de o viață și de o educație privilegiate. Abia reușind să se descurce de la o zi la alta, întâlnirea cu Daniel i-a deschis ușa spre noi perspective. La nici o lună de când au început să iasă împreună, Daniel se hotărăște să o prezinte pe Cherry familiei, o alegere ce le va schimba viața tuturor.

Putem spune că decizia lui Daniel a reprezentat începutul sfârșitului. Rivalitatea, la început tacită, ulterior tot mai gălăgioasă, ce se naște între mamă și iubită, are la bază gelozia. Inițial, Cherry își dorește să o privească pe Laura ca pe o mamă, sperând să primească de la ea afecțiunea pe care propria mamă n-a reușit să i-o ofere, însă femeia o respinge. Cherry ajunge să-și dorească viața Laurei, hainele ei de firmă, vila din Franța și, de ce nu, pe fiul ei. Pe de altă parte, Laura o privește pe iubita băiatului ei cu suspiciune, fiind sigură că vrea doar să pună mâna pe banii lui, iar asta o face să ia decizii pripite, ce-i vor afecta relația cu Daniel.

Tot ce se întâmplă în acest roman e un joc de putere, în care prejudecățile și lipsa de încredere sunt cele mai periculoase arme. În ciuda faptului că cele două protagoniste sunt destul de diferite, Daniel este punctul central al existenței lor și, prin urmare, cauza care le aduce împreună. Însă interacțiunea tot mai dezastruoasă dintre ele îl transformă pe bărbat într-un simplu pion orbit de aparențe și incapabil să intervină. Vă aduceți aminte jocul în care două persoane sau echipe trag de capetele unei frânghii pentru a se doborî reciproc într-o groapă cu noroi? Ei bine, Daniel ține loc de frânghie în acest roman, la un capăt stând Laura, iar la celălalt, Cherry, întrebându-se cine va rămâne în picioare până la final. Oricum ar fi, Daniel e prins între ciocan și nicovală, următorul pas decizând dacă va cădea în brațele îngerului sau ale demonului – o să vă dați singuri seama cine ce rol are. Totuși, lucrurile nu pot duce decât într-o singură direcție, spre un deznodământ fulgerător, pe cât de previzibil, pe atât de dramatic.

„Iubita” e genul de carte pe care n-o poți lăsa din mână odată ce te apuci s-o citești. Cu o intrigă simplă, personaje puține, ale căror acțiuni sunt exagerate pentru a scoate în evidență mecanismele psihologice din spatele poveștii, scene alerte în care ai impresia că timpul se scurge de zece ori mai repede și o tensiune apăsătoare, care crește pe măsură ce conflictul dintre protagoniste se adâncește, pentru mine a fost lectura perfectă și chiar mi-ar plăcea să încerc și alte titluri scrise de Michelle Frances.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Michelle Frances:

joi, 12 februarie 2026

Recenziile Mădălinei 98 - Gri după întuneric de Noelle W. Ihli (CRIME CLUB)

Titlu: Gri după întuneric

Autor: Noelle W. Ihli

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Grey After Dark (2024)

Traducere de Laura Ciobanu

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,18 (din 110.462 note)

Se face tot mai întuneric... Nu știu unde sunt... Cu câteva minute în urmă înotam, încercând să-mi detensionez mușchii, iar acum acele de pin îmi înțeapă tălpile în timp ce înaintez prin pădure, aproape dezbrăcată, cu mâinile legate și cu țeava puștii înpungându-mă în spate. N-am nici cea mai vagă idee cine sunt răpitorii mei și nici ce vor de la mine... Presupun că am avut ghinionul să mă aflu în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit! Sauu poate chiar pe mine mă așteptau... Oricum ar fi, trebuie să-mi păstrez capul pe umeri și să găsesc o cale de scăpare. Însă panica amenință să mă doboare. Nu știu unde mă duc și nici ce mă așteaptă, dar știu cu o certitudine de nezdruncinat că cei doi mă vor ucide cu sânge rece dacă nu mă supun. Tot ce pot face e să sper că cineva va porni în căutarea mea și că va găsi indiciile pe care le-am lăsat pe drum. Dar chiar și așa, s-ar putea să fie prea târziu...

Numele meu este Miley, dar răpitorii mei l-au schimbat în Ruthie Sue. Am fost cândva o sportivă invidiată, care și-a dedicat viața performanței. M-am antrenat ore-n șir ca sădevin cea mai rapidă schioare și cea mai pricepută trăgătoare la țintă, totul ca să-mi împlinesc cel mai mare vis – să câștig împreună cu Brent, coechipierul și prietenul meu, medalia de aur la Jocurile Olimpice. Însă un accident tragic mi-a retezat aripile, forțându-mă să stau pe tușă o perioadă îndelungată. După asta, tot ce mi-am dorit a fost să mă recuperez, să depășesc trauma și să scap de durerea inexplicabilă, care-mi sfredelește umărul, complet vindecat, aproape de fiecare dată când îmi mișc brațul. Mi-am promis că indiferent ce se întâmplă, nu mă voi da bătută. Ca să mă recuperez și să mă antrenez în ritmul meu, am decis să lucrez pe timpul verii la rezervația naturală Frank Church, un loc frumos și liniștit, dar care emană o aură întunecată. Îmi stabilisem o rutină; dimineața alergam prin pădure ca să-mi cresc rezistența, iar după-amiaza mă ocupam de sarcinile pe care le aveam de îndeplinit. Mă avântam tot mai departe în pădure, ignorând avertismentele și poveștile stranii despre dispariția misterioasă a unei angajate din urmă cu aproape patru ani, până când... într-o zi... nu m-am mai întors de la alergat. Acum, sunt doar o mobilă inertă, prăbușită pe podeaua murdară a unei cabane rudimentare, plină de vânătăi și fără nicio speranță de scăpare. Am fost răpită ca să devin soția lui Hamish, fiul lui Fred, cele două brute care m-au legat de perete, lovindu-mă cu sete la fiecare gest de revoltă. Am înțeles că dacă vreau să supraviețuiesc trebuie să mă supun. Nu pot avea încredere în nimeni, nici măcar în Mary, soția lui Fred, cea care îmi zădărnicește orice încercare de evadare. Sunt singură, dar sunt puternică, și voi face orice ca să fug. Sau voi muri încercând!

Inspirându-se dintr-un caz real, Noelle W. Ihli construiește un thriller domestic cu nuanțe stridente de romance, macabru și violent, a cărui atmosferă tensionată este dată de însăși simplitatea firului narativ. Cu un număr redus de personaje și o intrigă lineară, structurată pe două planuri desfășurate simultan – întâmplările de la cabană și căutările febrile conduse de Brent –, ce ajung să se suprapună în final, romanul „Gri după întuneric” nu se concentrează pe evidențierea elementelor unui mystery clasic, ci pe expunerea unor probleme vechi de când lumea – războiul feroce dintre sexe. De o misoginie colosală, Hamish și Fred, reprezintă arhetipul vânătorului primitiv, forța brută, marcând o întoarcere la un sistem patriarhal, în care femeia trebuie să fie îmblânzită, în totalitate supusă bărbatului, unicul ei rol fiind acela de a procrea – un scenariu carenu se mai potrivește epocii moderne în care trăim. Pentru cei doi răpitori și pentru Mary, pădurea devine un spațiu atemporal, unde nimic din ceea ce se află în afara granițelor ei nu mai contează. Apa curentă, electricitatea, hainele, mâncarea, toate sunt niște mofturi incompatibile cu paradisul celor trei. Însă, pentru Miley, nu există decât întuneric, fiind forțatăsă trăiască într-un infern fizic și psihologic. Cu toate acestea, hotărârea de a trăi și inteligența ei o ridică cu mult deasupra celorlalți. Chiar dacă ferocitatea masculină predomină, balanța înclină de parteaei, reușind prin rațiune să rezolve ceea ce alți rezolvă prin forță.

Mi-a plăcut foarte mult acest roman, datorită stilului aparte în care e scris. Pe cât de lejer, pe atât de tensionat, simplu, dar plin de suspans, romanul lui Noelle W. Ihli te aruncă într-o furtună de emoții contradictorii. În ciuda evenimentelor sumbre petrecute, tonul este unul cât se poate de optimist în contextul dat, fapt subliniat și de titlu. De fapt, „Gri după întuneric” constituie o lecție de supraviețuire, atâtî din punct de vedere fizic – calvarul pe care îl îndură Miley –, cât și din punct de vedere psihologic și emoțional – protagonista este nevoită să-și depășească limitele, lăsând trecutul în urmă pentru a-și salva viitorul. Și nu uitați, întunericul nu poate dura o veșnicie. Întotdeauna va apărea ceva sau cineva care să transforme negrul orbitor, mai întâi, în tonuri palide de gri, și apoi, într-un curcubeu strălucitor.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Noelle W. Ihli:

duminică, 1 februarie 2026

Recenziile lui Gică 236 - Războinicii iernii de Olivier Norek (CRIME CLUB)

Titlu: Războinicii iernii

Autor: Olivier Norek

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original:

Les Guerriers de l'hiver (2024)

Traducere de Mihaela Racolța

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,39 (din 2.953 note)

La data de 30 decembrie 1939, la trei luni după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie pătrunde pe teritoriul Finlandei, pregătită să-și recâștige vechiul și marele ducat sovietic. Sau mai bine spus... nepregătită. Lui Stalin nici nu-i trecuse prin minte că un stat suveran, independent de 22 de ani, cu abia trei milioane de locuitori, dintre care 180.000 de soldați (în primele linii), avea să se opună cu atâta îndârjire ocupației, ba chiar să ucidă un număr redutabil de soldați ruși. Pe schiuri și camuflați în uniformele lor albe, folosind tactici de guerilă, țăranii din pădurile înghețate, proaspeți sau de carieră militari, au reușit, cu multe sacrificii umane, să-și țină dușmanul la distanță, să-l terorizeze și să pună mâna pe muniție, tancuri, tunuri și echipament medical. Rușii, mărșăluind cu cântece patriotice, în care era elogiat Părintele Popoarelor, au pătruns pe teritoriul ostil în uniformele lor verzi, lipsiți de îmbrăcămintea groasă necesară și cu puține provizii alimentare, pierzându-și viețile din cauza gradelor cu mult sub zero și a pădurilor și văilor ce se preschimbaseră în niște capcane uriașe, obligându-i să meargă în cerc sau zigzag până la epuizare.

Finlandezii nu avuseseră armament sau echipament medical de ultimă generație, însă nu voiseră să capituleze fără luptă. Proasta organizare a sovieticilor le dăduse curaj, eliminându-i unul câte unul în timp ce gloanțele taberei adverse le treceau pe la ureche sau li se împlântau în cranii. Fiecare prieten căzut trebuia onorat cu zece cadavre, fiecare trup desfigurat le dădea puterea să continue, să-i vâneze pe inamici și să-i împuște de la adăpost, în timp ce aceștia-și încălzeau hrana sau se adunau în jurul focurilor. La minus 40 de grade Celsius, armele deveneau inutile dacă nu erau ținute la căldură, astfel încât soldații finlandezi erau nevoiți să-și țină pușca din dotare sub haine, căldura emanată de trup și material împiedicând glonțul să înghețe pe țeavă. Adesea, uniformele verzi, vizibile de la kilometri distanță, erau ciuruite de proprii camarazi, prinse între sovietici și nordici, împinse să înainteze în pofida voii lor, împiedicați să facă pași înapoi.

Războiul de Iarnă ((talvisota, în finlandeză) a ținut 105 zile și s-a soldat cu zeci de mii de pierderi umane de ambele părți, prea multe victime și prea puțini prizonieri care au sperat, așteptând tratatul de pace, să se întoarcă în satele și la familiile lor. Și, printre acești țărani, foști soldați, chemați la luptă și împărțiți pe companii, s-a numărat și Simo Häyhä, cel care avea să fie supranumit Moartea Albă. Înrolat în Compania a 6-a, sub conducerea lui Aarne Juutilainen (cunoscut și ca Teroarea Marocului), Simo a devenit cel mai bun lunetist din armata finlandeză, reușind să doboare 542 de ruși. Renunțând la lunetă, din cauză că lentila se aburea repede, iar soarele putea să se reflecte în sticlă, dându-I de gol poziția. Să omori o vulpe sau o căprioară, pentru blană sau carne, nu e totuna, însă, cu uciderea unei alte persoane, unui bărbat pe care probabil că-l așteaptă acasă soția și copiii. Ordinele sunt ordine, și, dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să fii primul care apasă pe trăgaci, privind cum o altă pereche de ochi își pierde strălucirea, o altă gură este condamnată la veșnica tăcere.

Simo devine o legendă, însă, drumul lui e presărat cu zeci (spre sute) de morți. Umanitatea sa se reflectă în Taivo, Onni, Pietari și Hugo, vechi și noi prieteni, cei pentru care ar fi în stare oricând să facă sacrificii uriașe, neputând să conceapă că morțile acestora l-ar putea preschimba într-o fiară, ajungând o mașinărie de ucis (aproape) lipsită de conștiință. Nimeni nu poate contesta ordinele lui Aarne Juutilainen, fostul soldat din Legiunea Străină, violent, însoțit în permanență de damful dezgustător de alcool, cel care, după cum însuși spune, îi ține minte doar pe cei demni de respect, pe cei care l-au enervat (ca Hugo) și pe femeile pe care le-a avut. Teroarea Marocului nu și-a câștigat numele prin căință, și așa cum un militar bun îl recunoaște pe un altul, Aarne vede în Simo o armă redutabilă, un caporal în care-și poate pune încrederea și pentru care are curajul să se arate în toată splendoarea pe câmpul de luptă, încrezător că Simo îi va măcelări pe ruși înainte ca aceștia să pună mâinile pe arme.

Pe jumătate ficțiune, pe jumătate documentar istoric. „Războinicii iernii” e o pseudo-analiză a conflictului armat dintre Finlanda și Rusia, o repovestire în care luneta se focusează asupra adevăraților eroi care s-au împotrivit din răsputeri ocupației sovietice, Soarta războiului fusese cunoscută de dinainte să înceapă, însă locuitorii din nord nu avuseseră de gând să renunțe fără luptă la ceea ce câștigaseră cu două decenii în urmă, punând bețe și buturugi în roate și șenile imperiului vecin. Soldații din companiile a 4-a, a 5-a și a 6-a, printre care s-a regăsit și Simo Häyhä, au apărat frontul de la Kollaa, sperând că și camarazii lor se descurcă la fel de bine pe Linia Mannerheim. Cu bombele ce cădeau din cer asupra Helsinki-ului și numărul nesfârșit de ruși ce pătrundea kilometru după kilometru pe propriul teritoriu, Finlanda a fost obligată să semneze pactul de pace, recunoscând victoria Rusiei, mândră de fiii săi, de cei care s-au împotrivit până în ultima clipă forțelor ostile. La urechile lui Hitler, însă, au ajuns zvonurile cum că rușii au pornit la război cu portretele lui Stalin în loc de haine groase și provizii, astfel încât, convins că bolșevicii nu erau pregătiți de un alt război, a pornit Operațiunea Barbarossa. Cel de-Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit în cele din urmă, însă niciun finlandez cu patria-n suflet nu avea cum să uite numele lui Simo Häyhä, vânătorul și dresorul de câini din Rautjärvi, caporalul care a demonstrat, alături de prietenii și străinii din propria companie, că o mână de oameni poate să țină piept unui imperiu.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Olivier Norek: