Fragment: În flăcări (Helen Grace, #13) de M.J. Arlidge

În flăcări

M.J. Arlidge

Serie: Helen Grace (#13)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Număr pagini: 480 

Anul apariției: 2026 

NICIUN LOC UNDE SĂ SE ASCUNDĂ. NIMENI LA CARE SĂ SE ÎNTOARCĂ. NIMIC DE PIERDUT. 

Helen Grace este sigură că a luat decizia corectă când a părăsit poliția. Până în clipa în care se uită pe geam și vede o tânără bătută cu bestialitate de doi bărbați. Aleargă în noapte și îi doboară, simte că nu are nevoie de insignă pentru a face bine. Însă în timp ce o duce pe fată către un adăpost, este atacată și se dezmeticește abia când victima este târâtă într-o dubă albă. Helen este hotărâtă să o găsească pe tânăra imigrantă și să o salveze, dar nici foștii colegi din poliție nu o pot ajuta. Investigând pe cont propriu, Helen descoperă mai multe femei captive care au nevoie de ajutorul ei. Dar luptând singură împotriva criminalității organizate intră într-un joc periculos. Unul a cărui miză este viața ei și a celor dragi...

Helen Grace nu și-a pierdut determinarea de a lupta pentru adevăr și a căuta dreptate pentru victime. Nu s-a oprit nici când a părăsit poliția, dar acum este mai vulnerabilă, ceea ce sporește tensiunea narativă. - THE ENCHANTED EMPORIUM BOOKSHELF

FRAGMENT

Capitolul 77

 

A urcat împleticit scara ca prin ceață, lăsându‑se condusă. Salvatoarea ei încercase să‑i explice cine era și de ce intervenise, dar Viyan nu fusese în stare să rețină mare lucru. Evenimentele din ultimele ore fuseseră nebunești, năucitoare, incredibile. Oare visa sau era realitatea? Chiar fusese dusă în noapte cu motocicleta? Chiar era în sfârșit liberă?

Chiar și acum, Viyan a alungat gândul. Fusese prizonieră prea multă vreme ca să creadă că libertatea putea fi obținută atât de ușor. Totuși femeia puternică, atletică, de lângă ea, care acum pe jumătate o ajuta, pe jumătate o ducea pe sus pe trepte părea amabilă și atentă, susținând‑o cu blândețe în timp ce‑i șoptea încurajări.

— Haide, aproape că am ajuns. Haide, o să reușești!

Viyan voia s‑o creadă, să‑i demonstreze că spiritul ei nu fusese distrus de ciclul nesfârșit de exploatare și abuz, dar tot corpul îi zvâcnea dureros. O dureau coastele, res­pira gâfâit și superficial, picioarele amenințau constant să‑i cedeze; se împleticea în vreme ce continuau să urce tot mai sus și mai sus. Drumul până aici fusese ca o ceață, stătuse cu fața lipită de pielea tare a jachetei motociclistei, în timp ce goneau și apoi rămăsese cu privirea în pământ cât salvatoarea ei vorbea încet cu directoarea refugiului pentru femei, concentrându‑se doar să pună un picior în fața celuilalt cât urcau scările până la ultimul etaj al clădirii. Pe paliere se adunau grupuri mici de femei tăcute când trecea șchiopătând pe lângă ele, dar Viyan nu le purta ranchiună pentru curiozitatea lor. Nu‑i păsa cum arată, nu‑i păsa unde era, câtă vreme era departe de ei.

Când au ajuns la ultimul etaj, Viyan s‑a lăsat condusă spre o ușă grea. Arăta mai degrabă ca intrarea într‑o celulă de închisoare decât într‑un dormitor, iar Viyan a ezitat, brusc prudentă. Simțindu‑i neliniștea, femeia — Hannah? Helen? — a slăbit strânsoarea și s‑a tras într‑o parte, ca să‑i lase puțin spațiu personal.

— E în regulă, ești în deplină siguranță. Este un refugiu pentru femei pe care l‑am folosit de multe ori până acum. E foarte discret, foarte sigur. Nu poate să ajungă nimeni la tine.

I‑a zâmbit cu căldură, după care a adăugat.

— Dar dacă vrei să pleci, ești liberă să te duci oriunde. Dacă vrei sun chiar acum la poliție, sun fără probleme. Știu că ai trecut prin multe…

Bunătatea din vocea ei, căldura tonului aproape că au făcut‑o să cedeze. Emoția îi ardea în piept, însă și‑a păstrat controlul și a clătinat din cap.

— E în regulă… a șoptit ea.

— Bun, atunci hai să intrăm.

Îngerul ei păzitor s‑a aplecat și și‑a făcut de lucru cu încuietoarea, după care a deschis larg ușa. În câteva clipe erau înăuntru, cu ușa încuiată în urma lor, și stăteau într‑un dormitor mic, bine dotat. Încă o dată, Viyan s‑a străduit să înțeleagă ce se petrecea — cu doar câteva ore în urmă era plină de sânge, bătută și trădată, iar acum stătea în dormitorul ăsta decorat cu gust, uitându‑se la baia proprie. Cum naiba ajunsese aici?

— Haide, așază‑te, probabil că ești extenuată.

S‑au îndreptat clătinându‑se către pat și s‑a prăbușit pe saltea. Părea că se topește în ea, surprinsă că poate exista ceva atât de moale, după ce trupul ei călit se obișnuise cu scândurile tari de lemn. Era aproape prea mult și tristețea, regretul, suferința au izbucnit din ea. Abia acum simțea realitatea. Scăpase de chin. Nu mai era nevoie să sufere. Nu mai era nevoie să fie speriată. Brusc, nu se mai putea abține, iar ușurarea, tristețea, extenua­rea au copleșit‑o, în timp ce lacrimile‑i curgeau șuvoi. Tremura din toate încheieturile și scotea sunete ciudate, nefirești, pierduse cu totul controlul. Îi venea să plângă până îi ieșea sufletul, să lăcrimeze cât pentru un mileniu, să reverse în sfârșit toată durerea și disperarea pe care le înăbușise în ultimii doi ani. Tulburată, înnebunită, chiar dezlănțuită, aproape că se aștepta ca gazda să dea înapoi, să cheme un doctor, să fugă de dervișul care jelea, însă când a ridicat ochii înlăcrimați, a găsit‑o pe femeie alături, cu o expresie plină de generozitate și bunătate.

— Știu că ai văzut lucruri cumplite, știu că ai trecut prin chinurile iadului, dar o să fie totul bine.

Viyan aproape că a încuviințat, însă a continuat să tremure, resimțea intens lunile de traume.

— E gata, s‑a terminat. Ei nu mai pot ajunge la tine.

Helen a făcut semn spre fereastra prin care se zăreau sclipind luminile orașului. Instinctiv, Viyan a aruncat o privire speriată, ca și cum s‑ar fi temut că ar putea să apară un chip la geam, o nălucă trimisă s‑o târască înapoi în coșmarul acela cumplit. Simțindu‑i neliniștea, salvatoarea s‑a lăsat pe vine lângă ea, căutându‑i cu blândețe mâinile, privind‑o cu ochii strălucitori:

— Ești în deplină siguranță aici.

Și, spre uluirea ei, Viyan a crezut‑o.

 

                        Ziua a șasea

                        Capitolul 78

— Ești sigură că ești pregătită?

Helen era așezată pe patul lui Viyan, privind‑o cu îngrijorare sinceră pe tânăra mamă. Abia dacă dormise peste noapte, sfâșiată de durere și chinuită de coșmaruri; Helen trebuise să se ridice de multe ori de la locul ei de pe podeaua tare ca s‑o aline. După ce petrecuse mai mult de doi ani în captivitate, libertatea i se părea evident greu de gestionat — nu era în stare să se odihnească, să se instaleze confortabil, să se relaxeze.

Se treziseră amândouă în zori și cât beau cafeaua și mâncau cornuri, motivul principal de neliniște al lui Viyan a devenit clar. Helen se străduise cu o seară înainte să afle ceva de la ea, dar acum, într‑o engleză stângace, stricată, Viyan i‑a dezvăluit amploarea reală a traumei sale. Călătoria dificilă spre Marea Britanie, captivitatea la o fermă izolată, munca istovitoare și, cel mai șocant, violența inumană. Helen a fost devastată când a aflat despre uciderea cumplită a Selimei, însă ciudat, nici asta, nici violența de care avusese parte nu o tulbura cel mai mult pe Viyan, ci gândul la cei lăsați în urmă. Helen a aflat că își lăsase familia în Turcia — mama ei, care avea grijă de copii, de Salman, Defne și Aasmah.

Când îi părăsise ca să vină în Marea Britanie, stăteau într‑o tabără de refugiați periculoasă și insalubră, contând pe ajutoare ca să supraviețuiască și confruntându‑se cu ostilitatea locală și prejudecățile deschise ale reprezentanților guvernului. Era o situație disperată, iar Viyan era îngrozită doar când se gândea. Nu luase legătura cu ei de când plecase din Turcia, cu doi ani în urmă și habar n‑avea dacă mai erau vii, dacă mai erau împreună, dacă erau în siguranță. Nu avusese voie să folosească telefonul la fermă și nici vreo altă cale de comunicare, iar primul lucru pe care l‑a cerut dimineață a fost să împrumute telefonul lui Helen, promițând să‑i plătească atunci când — dacă — o să poată.

Helen a exclus din start ideea plății și a ajutat‑o pe Viyan să se descurce cu telefonul nefamiliar. Viyan știa pe dinafară numărul de telefon al mamei ei și era disperată să facă un apel pe Face Time, disperată să afle ce făceau copiii ei, dacă erau în viață și erau bine. Era un alt fel de durere, mai rău decât oasele rupte și vânătăile; adevărata suferință era provocată de nesiguranță, frustrare, dar mai presus de orice, de speranță.

În timp ce forma numărul, Helen a rostit în gând o rugăciune ca totul să fie bine, temându‑se de reacția lui Viyan dacă se întâmplase vreo nenorocire. Și‑a dat seama brusc cât de mult își dorea ca Viyan și familia ei să fie fericite, cum își dorea să ajungă împreună din nou. Ca povestea lor să aibă un final fericit.

Telefonul scotea tot felul de sunete în mâna ei, căutând cu disperare o conexiune. Apoi a rămas brusc tăcut, ca și cum apelul ar fi fost întrerupt, după care s‑a trezit pe neașteptate la viață, pe ecran apărând chipul bănuitor al unei femei în vârstă.

— Mamă? a icnit Viyan, ducându‑și șocată mâna la gură, cu ochii plini de lacrimi. Mamă?

Abia dacă putea vorbi; Helen a văzut‑o pe bătrână reacționând și expresia schimbându‑i‑se din îngrijorare în șoc și apoi în bucurie cu lacrimi.

— Viyan, a gemut ea, ridicând privirile spre cer. Viyan, Viyan…

Helen privea nemișcată cum mama și fiica se uitau una la alta, copleșite de emoție, iar ușurarea și dragostea lor erau cât se poate de vizibile. Conversația se tot poticnea și lui Helen îi era în mare măsură inaccesibilă, pentru că nu știa turcă, iar celor două femei le era oricum greu să se facă înțelese, din cauza conexiunii proaste și a lacrimilor. Și totuși, deși cuvintele nu prea aveau noimă pentru ea, Helen le putea citi trăirile, privind încântată cum Viyan insista că e în regulă, că e în siguranță, că e tot în Marea Britanie. Mama ei bătrână, care nu era într‑o formă prea bună, era evident îngrozită de vânătăile de pe fața fiicei, făcând semne nervoase spre ecran, dar Viyan îi alunga îngrijorarea, zâmbind și chiar râzând, spre marea ușurare a lui Helen.

Apoi a auzit niște cuvinte mai familiare. Salman, Defne, Aasmah — Viyan cerea vești despre copii. Încă o dată, Helen și‑a ținut răsuflarea, dar după câteva clipe a auzit strigăte încântate, când mama femeii i‑a strigat pe copii. Încă o dată, Viyan a rămas tăcută, cu mâna la gură, când cei trei copii s‑au îngrămădit în fața ecranului.

— Defne, Aasmah, Salman…

Cuvintele i se revărsau din gură, iar pe obraji i se prelingeau lacrimi. Era clar că visase la clipa asta, poate chiar crezuse că n‑o să mai vină niciodată, și totuși iat‑o, uitându‑se la copiii ei frumoși. Defne era înaltă și oacheșă, ca mama ei, și purta un tricou galben frumos, în timp ce Aasmah era mai scundă, mai rezervată, dar cu un zâmbet minunat. Salman, care era doar un bebeluș când Viyan plecase din țara ei natală, acum era un băiețel sigur pe el, purtând un tricou Nike uzat, cu chipul lui Kylian Mbappé, de care părea extrem de mândru.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)

Titlu: Alertă de furtună 

Serie: August Strindberg (#1)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Stormvakt (2020) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)

 

               Cu aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate, o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa, cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se non-stop la istoria ei macabră.

               Acum, un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson, soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva? Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes, ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază aminte de crima de acum treizeci de ani.

               În noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui, devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai multe enigme și întrebări fără răspuns.

               Deși este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller, autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii, caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția, disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut.. August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată furtună.

Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești, menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.

Un proiect:   

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 234 - De Crăciunul acesta, toți au câte un secret de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)

Titlu: De Crăciunul acesta, toți au câte un secret

Serie: Ernest Cunningham (#3) 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone This Christmas Has a Secret (2024)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 3,70 (din 36.585 note)

 

               Nimic nu se compară cu un mister pe care-l poți elucida sub brad... Și ce spui dacă enigma se prezintă de data aceasta sub forma unui roman-calendar de advent, în care detaliile esențiale așteaptă să fie extrase din cele 24 de căsuțe? Pasionat fiind de literatura detectivistică, în special de ploturile specifice Agathei Christie, nu cred că vei avea răbdare să citești câte un capitol pe zi (mda, timpul se scurge), și nu te condamn dacă-l vei devora în câteva ore, într-o seară geroasă în care vei da pagină după pagină, sub jocul luminițelor multicolore de la fereastră, în așteptarea bătrânului dubios care, chipurile, urmează să coboare, nedetectat, pe horn. Ăsta da subiect de roman polițist... Mă rog, să revenim la ale noastre și să vedem ce investigație originală ne-a pregătit pentru Crăciun marele prestidigitator, Benjamin Stevenson.

               Știm deja din volumele anterioare că toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva. Acum e rândul lui Erin, fosta soție a lui Ern, să-și mărturisească crima... Femeia s-a trezit cu câteva dimineți în urmă cu mâinile mânjite cu sânge, sângele soțului ei, al cărui trup lipsit de viață zăcuse peste noapte în salonul de la parter. Se pare că Lyle Pearse fusese înjunghiat de mai multe ori în abdomen, arma crimei, un banal cuțit de bucătărie, fiind descoperită în apropierea victimei. Erin, însă, nu avusese niciun motiv să-și ucidă partenerul, dar nu putem exclude posibilitatea ca femeia să fi comis omuciderea în somn. Și astfel, Erin, condamnată pentru omor, apelează la fostul ei soț, singurul detectiv amator capabil să-i dovedească nevinovăția și, în consecință, să pună mâna pe adevăratul ucigaș.

               Pe 21 decembrie, Ernest conduce, prin Blue Mountains, spre Katoomba. Peste Australia nu ninge cu fulgi de nea, ci cu crime. Și, slavă Domnului, există suficiente enigme pe care Ern să le elucideze. Ajuns la destinație, detectivul nostru ia decizia să urmărească și spectacolul de Crăciun care va avea loc în teatrul lui Lyle, susținut de indivizii pe care însăși victima i-a cules de pe stradă și le-a oferit un loc de muncă, încercând să-i țină departe de tentația prafurilor onirice. Și astfel se mărește serios lista cu suspecți, nu de alta, dar nu poți să ai totală încredere în cei care și-ar fi vândut cu câțiva ani în urmă un rinichi pentru câteva grame de cocaină. Ancheta, însă, este dată complet peste cap atunci când Ern află că Lyle a sunat în ziua anterioară morții sale la poliție ca să raporteze un omor. Să fi simțit filantropul că cineva îi poartă sâmbetele? Sau să fi încercat să prevină o crimă care încă nu s-a petrecut?

               Cine ar fi putut să-l ucidă pe Lyle Pearse? Hipnotizatoarea? Magicianul care a descoperit că s-ar putea ca toată munca lui să se fi dus de râpă? Gemenele (niciodată să nu ai încredere în gemeni)? Jurnalistul care apare în cele mai bune/proaste momente? Sau directoarea adjunctă a organizației nonprofit, singura care avusese acces la finanțe? Sau, de ce nu, chiar Erin, care pledează ca fiind nevinovată? Ei bine, Ernest a ajuns până în Katoomba ca să-și desfășoare propria investigație și nu va lăsa pe nimeni să-i stea în cale, cineva trebuie, conform regulilor ficțiunii polițiste, să ajungă după gratii (etic) sau să sfârșească tragic (spectaculos). Povestea lui Benjamin Stevenson e pe cât de cozy, pe atât de sumbră, autorul australian orchestrând cu eleganță un spectacol în care silueta din umbră primește rolul principal, prestidigitatorul care cunoaște deja toate trucurile posibile și nu ezită să le pună în scenă. Noi, din confortul propriilor pături călduroase, suntem spectatorii, însă de data asta suntem și privitorii implicați cărora li se oferă șansa să rezolve misterul înaintea protagonistului. Așadar, să vedem cine e cu adevărat atent la detalii și cine poate să le găsească adevăratele sensuri. Numai atunci când jocul va lua sfârșit, când vinovatul va fi aruncat în lumina reflectorului, ne vom putea recunoaște abilitățile de detectivi fără cusur, îmbrățișa și ura Sărbători fericite!.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Falled

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 94 - Crimă la Paris de Matthew Blake (CRIME CLUB)

Titlu: Crimă la Paris  

Autor: Matthew Blake

Editura: TREI

Titlu original: A Murder in Paris (2025)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,56 (din 979 note)

 

Amintirile reprezintă, fără doar și poate, o sabie cu două tăișuri – adesea incomplete, uneori neclare, rareori fidele realității, dar întotdeauna fluide și imprevizibile, ele constituie de fapt puntea care ne leagă pentru vecie de un anumit loc, un anumit eveniment sau de o anumită persoană, fiind în același timp unice și comune; o marcă puternică a individualității și un tabuu social, un adevăr și o minciună, un motiv de speranță și un motiv de jale. În toate aceste cazuri, reacția individului în fața realității face de fapt diferența. De exemplu, să ne gândim la supraviețuitorii lagărelor de exterminare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îmbrăcați în zdrențele dungate ale infernului din care au reușit să scape, slabi, hămesiți și hăituiți de ororile pe care le-au trăit, adolescenți, bătrâni, femei și bărbați s-au întors în țările natale, nădăjduind să-și ia viața de la capăt. Cu toate că au supraviețuit, amintirile au continuat să-i tortureze zi și noapte, transformându-i în fantome ce bântuie o societate care nu-i înțelege. Unii au ales să-și transforme trauma în artă, alții au decis să tacă și să se retragă complet din lume; unii și-au dedicat restul existenței celorlalți, ajutându-i să învingă memoria, alții au căzut pradă disperării și au ales să treacă dincolo; unii au ales să-și aducă mereu aminte că au supraviețuit, alții au vrut să uite. Indiferent de alegerile lor, trauma i-a făcut vulnerabili atât fizic, cât și psihic. Mintea lor a devenit ușor de modelat, aidoma unei bucăți de plastelină în mâinile unui copil. Astfel încât adevărul unora a devenit minciuna altora.

Pentru Olivia, adolescența a reprezentat un șir nesfârșit de provocări și bătălii necâștigate. Ziua în care și-a găsit mama moartă la masa din bucătărie din cauza unei supradoze, ședințele nesfârșite de terapie alături de Louis, un bun prieten al bunicii sale și un psiho terapeut renumit încâ de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, coșmarurile, muntele de vinovăție greu de escaladat, pierderea marii iubiri și amintirile, mai ales AMINTIRILE, și-au pus amprenta asupra ei, însă nu au reușit s-o doboare. Dimpotrivă. Toate eșecurile au impulsionat-o să-și construiască o carieră de succes, iar astăzi este specialist în memorie, ajutându-i pe pacienți să-și recupereeze și cele mai bine ascunse amintiri. Chiar și așa, viața a continuat s-o pună la încercare – a trecut printr-un divorț, bunica ei de 96 de ani suferă de demență și trebuie să se împartă zilnic între serviciul extrem de solicitant și creșterea băiețelului de șase ani. În ciuda greutăților, Olivia e mulțumită și împăcată cu realizările ei, însă acolo unde e prea multă pace, furtuna lovește de două ori mai puternic.

Pregătindu-se într-o dimineață să-și ducă fiul la școală, femeia primește un telefon neașteptat din Paris. Apelantul îi aduce la cunoștință că în foaierul hotelului Lutetia, bunica ei, Josephine Benoit, tocmai a mărturisit o crimă comisă cu mai bine de 70 de ani în urmă. Bătrâna susține că numele ei este Sophie Leclerc și că a ucis-o pe adevărata Josephine în camera pe care au împărțit-o pentru scurtă vreme după ce au fost eliberate din lagăr. Buimăcită, neînțelegând despre ce este vorba și presupunând că boala bunicii avansează în mod alarmant, Olivia pleacă din Londra direct la Paris pentru a-i da de capăt poveștii. Însă nimic n-ar fi putut-o pregăti pentru secretele șocante pe care urma să le afle. Josephine, în prezent o pictoriță faimoasă și solitară, al cărei tablou renumit se aflăexpus în holul hotelului Lutetia, s-a numărat printre supraviețuitorii de la Auschwitz care au fost repatriați și reintegrați în societate. Dar, acum, mărturisirea ei pare delirul unui om nebun, un nebbunce trebuie redus la tăcere cu orice preț. Uciderea bunicii cade ca o lovitură de ghilotină peste Olivia, ceea ce o determină să caute adânc în istoria familiei, sperând că va afla cinea fost cu adevărat bunica ei și de ce a fost omorâtă.

„Crimă la Paris” nu e un thriller tipic, nu abundă în suspans și nici în crime atroce, nu ne prezintă o anchetă elaborată și nici nu insistă asupra identtății și motivelor criminalului. La o primă vedere, pare o narațiune previzibilă, ușor haotică, aidoma fluxului gândirii, oscilând între un ritm alert și episoade lente, la care participă personaje minimalist construite. Însă romanul lui Matthew Blake este de fapt unul complex, ce așează în centrul său memoria traumatică, devenită un personaj în sine. Mai mult decât atât, constituie un elogiu adus trădării și minciunii, dar și un omagiu închinat supraviețuirii. Structurat pe două planuri temporale, trecut (1945), în care aflăm povestea zugrăvită în tonuri de grii a Sophiei Leclerc și a Josephinei Benoit, două tinere a căror soartă a fost decisă de război, și prezent (2019), în care o însoțim pe Olivia în goana ei după adevăr, volumul ne pune pe tavă tot ce trebuie să știm pentru a descurca ițele înaintea protagonistei.

Aș minți dacă aș spune că nu mi-am dat seama de la bun început care va fi deznodământul. De cele mai multe ori, mă deranjează faptul că autorul lasă toate mecanismele la vedere, conferind narațiunii un aer superficial. Și în acest caz am simțit nevoia de ceva mai mult mister, însă miza lui Blake a fost cu totul alta – important este ce se întâmplă în spatele ușilor închise, în subconștient; cum sunt gestionate amintirile traumatice, dar, în special, cum pot fi alterate și modificate dacă deții cheia potrivită. Componenta psihologică predominantă și trimiterile la istorie îndepărtează romanul de sfera thrillerului, mai ales că cel care este însărcinat cu dezlegarea cazului aparemai degrabă ca un Deus ex Machina decât ca un personaj asumat și constant. Cu alte cuvinte, ideea lui Blake e fantastică, dar poate că modul în care a fost ambalată ar mai fi putut fi puțin șlefuit. Dar, dincolo de minusurile pe care le-am pus pe hârtie, cartea merită o șansă, fiind o lectură captivantă, relaxantă și plăcută.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Alertă de furtună de Kristina Ohlsson

Alertă de furtună 

Kristina Ohlsson 

Titlu original: STORMVAKT

Limba originală: suedeză

Traducere: Cristina Ekholm

ISBN: 978‑606‑40‑2783‑2

Format: 130x200mm, paperback

552 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

 

VOLUMUL 1 DIN SERIA STRINDBERG

 

August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un

magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă.

Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare

fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța

că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră.

Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?

 

„Kristina Ohlsson scrie cu inteligență despre violență domestică, dragoste interzisă, adulter și traume din trecut.” - KRISTIANSTADSBLADET

O carte captivantă ce combină un decor idilic cu o distribuție de personaje în mare parte simpatice și cu o serie de crime oribile. Kristina Ohlsson are o capacitate impresionantă de a reuși să-ți bage spaima în oase. - NORRASKÅNE

O lectură incitantă, în ciuda relațiilor dificile și a vechilor secrete pe care le tratează. – DAGENS NYHETER

 

adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

FRAGMENT

 

Sperăm că vom soluționa cazul chiar în această seară.

Trecuse o săptămână de când Maria Martinsson de­clarase asta pentru radioul local, iar de atunci regretase fiecare cuvânt. Cum putuse oare să spună ceva atât de nepriceput?

Răspunsul era pe cât de simplu, pe atât de trist: Maria dorise să liniștească pe toată lumea. Încă mai dorea. Dar ancheta nu mergea bine. A doua zi încă o căutau. Și au continuat așa zi după zi. Când ceasul deşteptător a sunat în a şaptea dimineață după ce Agnes fusese dată dispă­rută, Maria era deja trează și se uita absentă la tavan.

Șapte zile de căutări pe uscat și pe mare.

Ancheta urmărea să excludă faptul că Agnes fusese supusă vreunei violențe în momentul dispariției. Voiau și să se asigure că nu plecase de bunăvoie. Și să stabilească că fusese vorba de un accident.

Făcuseră tot ce le stătuse în putință. Limitaseră ac­cesul publicului în zonele cele mai importante pentru investigație, ținuseră o mulțime de interogatorii și făcu­seră eforturi uriașe de căutare cu câini, elicoptere și bărci. Continuaseră să bată și la uşi, pe drumul care ducea de la casa lui Eriksson la port, dar şi de jur‑împrejur. De trei ori bătuseră la ușile oamenilor. Doar câțiva fuseseră acasă. Nu mai exista niciun alt martor, în afară de doamna care o văzuse pe Agnes trecând spre port prin fața casei ei.

Nimeni nu o întâlnise pe Agnes la debarcader. Ni­meni nu auzise vreun sunet neobișnuit și nici nu obser­vase altceva.

Agnes era încă dispărută.

Maria se ruga ca totul să se schimbe și ca în acea zi să găsească o piesă foarte importantă a puzzle‑ului, pentru ca ancheta să poată înainta. Hotărârea i‑a devenit și mai mare.

Nu puteau renunța. Nu încă.

Paul s‑a mişcat lângă ea. Îi cunoștea mișcările pe de rost, știa exact ce avea de gând să facă. Și totuși avea întotdeauna sentimentul că e cu un pas în urmă. La ser­viciu era polițistă, acasă era soția soțului ei.

— Bună dimineața! a mormăit el, după ce a oprit sone­ria enervantă a telefonului mobil.

Ea s‑a întins.

— Bună dimineața!

A sărutat‑o rapid pe obraz, cu ochii atenți la telefon. Degetele i se mișcau rapid. Mai întâi a citit pe site‑urile ziarelor cu știrile de seară. Apoi a trecut repede la cele mai importante ziare cu știrile de dimineață. Svenskan, DN, Göteborgs‑Posten.

Știa deja fără să fie nevoită să se uite la ecranul tele­fonului.

A întins mâna după al ei.

Se întâlnea cu Ray‑Ray la ora 8:00, pentru un interogatoriu cu o prietenă de‑a lui Agnes. Căutaseră cu i

nsistență prieteni, cunoștințe și colegi ai celei dispărute, dar acum numele de pe lista lor începeau să se împuțineze.

— Ai dormit bine? a întrebat Paul.

— Foarte bine, a răspuns Maria.

El a pus telefonul deoparte și i‑a atins cu o mână un sân. Era o mișcare automată. Maria și‑a împletit degetele cu ale lui.

— Ai muncit prea mult în ultimele zile, a zis el și a strâns‑o de mână.

Maria s‑a apropiat și a pus capul pe umărul lui.

— Știu, a răspuns ea. Dar o să fie bine.

Mâna lui Paul s‑a desprins de a ei și a dat să o atingă pe burtă. Cu un deget, a desenat un cerc în jurul buricului ei.

— O găsiți?

Maria a dat din cap. 

— Nici nu se pune problema. Trebuie să o găsim.

Un zgomot dinspre telefonul mobil i‑a făcut pe amândoi să ridice capul. Al lui Paul suna. El și‑a retras mâna de pe pântecul ei. Maria a ascultat atentă.

Paul a mângâiat‑o pe obraz.

— Nu, nu e deloc prea devreme, a spus el în engleză celui care îl căuta. Bineînțeles că putem vorbi.

S‑a uitat abătut la Maria, care a șoptit:

— Ne păstrăm pentru diseară.

Apoi s‑a dat jos din pat.

El i‑a trimis o bezea și a mimat „Scuze“.

Ea s‑a strecurat afară din dormitor și a închis ușa.

Grupul de anchetă avea o ședință de dimineață, în care urma să decidă cum vor continua. Pentru Maria, era simplu. Exact așa cum îi spusese lui Paul:

Atâta timp cât dispariția lui Agnes e un mister, nu puteau decât să continue căutările și investigația.

 

*

Vântul ridica praful de pe drumul din fața sediului agenției imobiliare. Maria a pus lacătul la bicicletă și a intrat. Ray‑Ray o aștepta la recepție. Erau acolo pentru a‑l interoga pe unul dintre agenții imobiliari, Viktor Bengtsson, un prieten din liceu al lui Agnes. Maria își dădea seama că odată cu fiecare interogatoriu pe care‑l țineau se îndepărtau din ce în ce mai mult de cercul cel mai apropiat de cunoștințe al lui Agnes, interacționând cu oameni din ce în ce mai puțin importanți. Agentul imobiliar Viktor era un exemplu în acest sens.

Agenția imobiliară avea sediul în Kleven și vedere spre vestita promenadă Smögenbryggan, fiind la o distanță de doar zece minute cu bicicleta de casa Mariei și a lui Paul din Hasselösund. Cu toate acestea, parcă ajunseseră în altă parte a regiunii Bohuslän. Peste tot erau blocuri nou construite care, în limbajul arhitecților, se integrau printre stânci (nu se integrau deloc, credea Maria), și nu era acolo nici țipenie.

Viktor i‑a primit în biroul lui. O secretară i‑a servit cu cafea și apoi s‑a retras.

— Cum merge treaba? Bineînțeles că vreau să vă ajut cât pot de mult.

Viktor părea îngrijorat. Maria îi verificase datele în prealabil și constatase că era un cetățean care respectă legea, cu un salariu neobișnuit de mare.

În ziua aceea era îmbrăcat într‑o cămașă albastru cu alb, în sacou bleumarin și pantaloni deschiși la culoare. Vorbea cumva răgușit, ceea ce îl făcea să pară mai în vâr­stă decât era.

— Continuăm ancheta, a răspuns Maria.

 

Era prea puțin spus. Trudeau ca animalele, dar asta nu se vedea din exterior.

Ea și Ray‑Ray stăteau pe scaunele din fața lui Viktor. Între ei era un birou mare și modern. Totul în cameră era alb, cu excepția podelei cafenii din lemn de stejar. Pereții, dulapurile, rafturile și restul mobilierului erau albe. Maria nu înțelegea cum putea să suporte așa ceva.

Ray‑Ray s‑a lăsat pe spate în scaun.

Nu‑i plăcea Viktor Bengtsson și nici nu se chinuia să ascundă acest lucru.

— Când te‑ai întâlnit ultima oară cu Agnes? a întrebat el.

— Acum trei săptămâni. Am băut o cafea pe prome­nadă.

Maria presupunea că se referea la Smögenbryggan.

— Și cum s‑a comportat Agnes atunci?

— Ca de obicei. Poate era puțin distrată, puțin stresată. A avut timp doar o oră, apoi a trebuit să se ducă acasă. Dar nu mi s‑a părut nimic ciudat. Și ea este la fel de ocu­pată ca mine.

— Noi nu o cunoaștem pe Agnes, a spus Maria. Cum adică e ocupată?

Viktor a dat din umeri.

— Își iubește meseria, deși salariul nu este cel pe care l‑ar merita. Să fii profesor necesită atât timp, cât și ener­gie. Dar Fredrik lucrează mult mai mult, așa că Agnes face cea mai mare parte a treburilor și acasă.

— Cât de des te întâlnești cu Agnes? a întrebat Maria.

Viktor s‑a strâmbat.

— Mult prea rar. De obicei mă întâlnesc și cu Agnes, și cu Fredrik. Când eu și Sussie, adică fosta mea, eram încă împreună, ne întâlneam măcar o dată pe lună, dar acum a trecut mult timp de când nu am fost pe la ei. Câteodată

iau prânzul cu Fredrik și, după cum am spus, am băut o cafea cu Agnes.

— Cum este Agnes ca persoană?

— Amuzantă, a spus Viktor, râzând. Cu picioarele pe pământ.

— Ce părere ai despre relația dintre Agnes și Fredrik? a întrebat Ray‑Ray.

— E stabilă. Demnă.

— Demnă? a repetat Ray‑Ray de parcă n‑ar mai fi auzit niciodată acel cuvânt.

— Plină de respect, a explicat Viktor. Fac echipă bună. E o relație echilibrată.

Mariei i se părea amuzant felul în care vorbea. Viktor spunea același lucru ca toți ceilalți pe care îi interoga­seră — că Agnes și Fredrik păreau, cel puțin din exterior, fericiți, dar se exprima cu alte cuvinte.

— Ce vrei să spui prin faptul că Agnes este o persoană cu picioarele pe pământ? a întrebat ea.

— Nu consideră că totul se învârte în jurul ei. Nu este instabilă sau nervoasă. Se gândește înainte de a vorbi.

— Se pare că o respecți pe Agnes, a observat Maria.

— Am un respect enorm pentru ea. Evident că facem lucruri diferite, dar amândoi suntem extrem de pasionați de munca noastră. E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Ceva în acea ultimă propoziție i‑a atras atenția Mariei.

E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Agnes seamănă puțin cu mine. E o persoană care știe că a făcut alegerea corectă cel puțin o dată în viață, și‑a spus Maria și și‑a dat seama că ar fi vrut să o cunoască.

 

Maria vorbise despre dorința ei de a deveni jurist pe tot parcursul liceului. Cu toate acestea, dăduse examen la Academia de Poliție din Stockholm la câțiva ani de la absolvire și intrase. Nu‑și amintea dacă ezitase înainte de a accepta locul. Era mai tânără atunci, crezuse că avea timp să facă și altceva dacă s‑ar fi dovedit, până la urmă, că a fi polițistă nu era pentru ea.

Dar nu fusese nevoie să își schimbe planul. Fusese alegerea corectă, iar cariera ei înflorise. După câțiva ani la poliția din Göteborg, fusese aleasă pentru echipa de investigaţii a lui Roland, de la secția de crimă organi­zată din Uddevalla. Și rămăsese acolo. Nu voia să lucreze într‑un oraș mare precum Göteborg, prefera orașele mai mici. Iar pasiunea o făcuse să rămână în poliție. Pasiunea pe care aproape că o percepea ca pe o vocație.

Ca polițistă îi putea ajuta pe alții, iar asta îi plăcea cel mai mult la profesia ei. Să ajute. Ca anchetatoare, putea să ajute cu adevărat.

— Agnes are vreun dușman? a întrebat Ray‑Ray.

— Toată lumea are câte unul, nu?

— Sigur. Ai vreun nume?

— Nu, nu o cunosc pe Agnes chiar așa de bine.

Viktor și‑a trecut degetul peste suprafața albă și lu­cioasă a biroului.

— Cât timp veți continua s‑o căutați? a întrebat el.

— Până o găsim, a răspuns Maria.

— Am vorbit cu Fredrik doar o dată de când a dispărut Agnes, dar este evident că această situație îl consumă enorm, a adăugat Viktor. Așa că trebuie să continuați s‑o căutați. Vă rog!

Maria a încuviințat.

 

În mai puțin de o oră trebuiau să se întâlnească cu colegii din grupul de anchetă.

Trecuseră șapte zile.

O eternitate.

Totul indica faptul că aveau de‑a face cu un accident, că Agnes se înecase.

Aceasta fusese principala presupunere a poliției și a celor de la Serviciul de Salvare, care fusese acceptată apoi de toată lumea.

Cu excepția Mariei.

Inima îi bătea cu putere.

Agnes Eriksson trecuse prin ceva îngrozitor.

Nu fusese un accident.

Iar acum era de datoria Mariei să dovedească acest lucru.

KRISTINA OHLSSON este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost

Recenziile lui Gică 229 - Dispărut într-o clipă de Jo Callaghan (CRIME CLUB)

Titlu: Dispărut într-o clipă  

Serie: Kat & Lock (#1)

Autor: Jo Callaghan

Editura: TREI

Titlu original: In the Blink of An Eye (2023)

Traducere de Luciana Crăciun

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 424

Media pe Goodreads: 4,18 (din 10.926 note)

 

            Pentru că avem sentimente... asta ne face oameni. Pentru că putem distinge între ce vedem și ce simțim, și adesea ne lăsăm conduși de inconștient și de presimțiri. Ca să prinzi un ucigaș în serie nu e suficient să pui doi cu doi și să-ți dea patru, trebuie să observi calculele din spatele ecuației, să te lași pradă senzațiilor, să elimini posibilul, după cum a spus amicul Sherlock Holmes, ca să ajungi la probabilități, doar atunci vei putea să iei urma vânatului. Mintea umană (oricât de bolnavă ar fi) nu funcționează după șabloane, nu e proiectată în HTML sau JAVA, nu poate fi definită prin concepte anatomice... Funcționează după ce observă, însă mai mult după ce are impresia că observă, realizează conexiuni aparent imposibile și trage concluzii care ar pune în dificultate orice aplicație bazată pe AI. Bineînțeles că suntem supuși greșelii, dar poate că șirul acesta infinit de erori ne aduce tot mai aproape de adevăr.

            La șase luni de la moartea lui  John, o altă victimă a cancerului, DCS Kat Frank se reîntoarce la secție, pregătită să se ocupe de anchetele recente, străduindu-se să-și abată gândul de la tragedia în urma căreia a rămas văduvă. Nici nu apucă să pună mâna pe dosare, fiindcă inspectorul-șef McLeish o informează despre un program pilot care folosește Inteligența Artificială și îi cere să ia parte la proiect și să evalueze posibilitatea ca un astfel de dispozitiv (sub forma unei brățări electronice) ar putea să dea o mână de ajutor poliției în rezolvarea unor investigații despre persoanele dispărute, din ultimii ani, din Marea Britanie. Decisă să demonstreze că programul este complet inutil (după ce John a fost diagnosticat greșit de o aplicație medicală bazată pe AI), Kat ajunge șefa unui mic grup de investigatori, format din Rayan Hassan, un bărbat din sudul Asiei, care a urmat școala de poliție după ce sora lui a fost agresată, Debbie Brown, o agentă extrem de competentă, cu toate informațiile la zi, și Edia Lock, o hologramă proiectată prin AI, cu proporțiile și trăsăturile unui bărbat de culoare impozant și chipeș.

            Analizând o serie de dosare și eliminând posibilitatea ca unii dintre tinerii dispăruți să fi plecat de bunăvoie de  la domiciliu, neanunțându-și părinții, frații sau prietenii, EDIA Lock ajunge la concluzia că următoarea investigație ar trebui să se concentreze asupra lui Will Robinson, un bărbat alb care a studiat Arta Teatrală, și care a dispărut într-o seară, în timp ce se îndreptase spre pubul Swan’s Nest. Kat, însă, le propune celorlalți (sceptică la concluziile mașinăriei) să-și îndrepte atenția spre Tyrone Walters, un tânăr de culoare care s-a evaporat într-o noapte din campusul universitar, student la Științe Politice, prieten bun (probabil mai mult de atât) cu Milly Babbington, fata blondă din camera de alături. Și ca să împace și capra, și varza, Kat le sugerează celorlalți să pornească, împărțiți în două echipe, pe urmele celor doi bărbați, excluzând din start ipoteza conform căreia Will Robinson și-ar fi luat zilele, aruncându-se-n lacul de lângă parc.

            Nu trec prea multe minute fără ca Lock și Kat să se contrazică, însă dezbaterile lor înflăcărate nu fac decât să-i ajute să elimine   pistele greșite, apropiindu-se, fără știrea lor, de răpitor. Lock nu înțelege de ce Kat vorbește cu poza lui John, de parcă soțul ei ar putea să fie încă în viață și să-i dea sfaturi, în vreme ce Kat îi demonstrează partenerului său că toate șabloanele sunt de prisos și că AI-ul nu va fi în stare niciodată să înlocuiască rațiunea umană. Holograma inteligentă (proiectată de brățara cu senzori) se infiltrează pe nesimțite în viața femeii, ajungând s-o asculte și s-o reapropie de Cameron, fiul de optsprezece ani, care renunță la ieșirea cu ceilalți adolescenți ca să petreacă mai mult timp cu mama și cu străinul de culoare care încă n-a văzut Terminator 2. Dincolo de poziția socială (pe care și-o asumă pe jumătate), Lock este un polițist capabil, reușind în câteva secunde să scaneze sute de mii de baze de date, să proiecteze hărți direct în spațiu, să redea (holografic) traseele celor doi bărbați și să descopere înălțimea unei persoane analizându-i dimensiunea ulnei.

            Sunt conștient că povestea de față e doar un strop din potopul de viitoare ficțiuni polițiste în care vom avea de-a face cu detectivi AI, și, sincer, abia aștept să întâlnesc o entitate digitală care să joace rolul de antagonist. Lock e un personaj care se face repede plăcut, deși uneori ajunge să te scoată din sărite. Își dă seama de geneza sa artificială, e mulțumit pe jumătate de propria persoană, tânjind adesea să înțeleagă ființele neraționale care  i-au scris codul-sursă. Evoluează odată cu protagonista, îi pare rău atunci când simte că a spus ceva nepotrivit și se străduiește să-i ofere informații noi șefei și partenerei sale, analizând scenariile din toate punctele de vedere. Sunt curios ce urmează, deși mi-am dat seama cum se va sfârși primul volum, mă mănâncă degetele să pun mâna și pe următoarele, însă aștept traducerile de la Editura Trei, pentru că am certitudinea că publicul român nu va sta prea mult timp departe de Kat și Lock.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Callaghan: 

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA