luni, 6 aprilie 2026
Fragment: În flăcări (Helen Grace, #13) de M.J. Arlidge
miercuri, 21 ianuarie 2026
Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)
Titlu: Alertă de furtună
Serie: August Strindberg (#1)
Autor: Kristina Ohlsson
Editura: TREI
Titlu original: Stormvakt (2020)
Traducere de Cristina Ekholm
Anul apariției: 2025
Număr pagini: 552
Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)
Cu
aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de
pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea
și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate,
o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost
ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul
femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă
suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în
mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile
acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa,
cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar
foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit
cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care
închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află
ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi
de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se
non-stop la istoria ei macabră.
Acum,
un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson,
soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără
urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că
femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie
de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu
perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A
fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva?
Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes,
ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își
dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate
găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de
situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază
aminte de crima de acum treizeci de ani.
În
noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu
scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să
aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat
la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise
în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin
de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat
spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe
funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de
către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat
profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a
determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate
astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe
care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele
sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui,
devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai
multe enigme și întrebări fără răspuns.
Deși
este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care
trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut
impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară
de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative
este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller,
autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje
verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii,
caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei
mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să
devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o
polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii
răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și
de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de
abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția,
disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în
conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut..
August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un
străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul
care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată
furtună.
Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a
capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești,
menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă
de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar
dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor
suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să
te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând
cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să
derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul
potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.
Un proiect:
miercuri, 17 decembrie 2025
Recenziile lui Gică 234 - De Crăciunul acesta, toți au câte un secret de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)
Titlu: De Crăciunul acesta, toți au câte un secret
Serie: Ernest Cunningham (#3)
Autor: Benjamin Stevenson
Editura: TREI
Titlu original: Everyone This Christmas Has a
Secret (2024)
Traducere de Mihaela Apetrei
Anul apariției: 2025
Număr pagini: 232
Media pe Goodreads: 3,70 (din 36.585 note)
Nimic
nu se compară cu un mister pe care-l poți elucida sub brad... Și ce spui dacă
enigma se prezintă de data aceasta sub forma unui roman-calendar de advent, în
care detaliile esențiale așteaptă să fie extrase din cele 24 de căsuțe?
Pasionat fiind de literatura detectivistică, în special de ploturile specifice Agathei
Christie, nu cred că vei avea răbdare să citești câte un capitol pe zi (mda,
timpul se scurge), și nu te condamn dacă-l vei devora în câteva ore, într-o
seară geroasă în care vei da pagină după pagină, sub jocul luminițelor
multicolore de la fereastră, în așteptarea bătrânului dubios care, chipurile,
urmează să coboare, nedetectat, pe horn. Ăsta da subiect de roman polițist...
Mă rog, să revenim la ale noastre și să vedem ce investigație originală ne-a
pregătit pentru Crăciun marele prestidigitator, Benjamin Stevenson.
Știm
deja din volumele anterioare că toți cei din familia lui Ernest Cunningham au
ucis pe cineva. Acum e rândul lui Erin, fosta soție a lui Ern, să-și
mărturisească crima... Femeia s-a trezit cu câteva dimineți în urmă cu mâinile
mânjite cu sânge, sângele soțului ei, al cărui trup lipsit de viață zăcuse
peste noapte în salonul de la parter. Se pare că Lyle Pearse fusese înjunghiat
de mai multe ori în abdomen, arma crimei, un banal cuțit de bucătărie, fiind
descoperită în apropierea victimei. Erin, însă, nu avusese niciun motiv să-și
ucidă partenerul, dar nu putem exclude posibilitatea ca femeia să fi comis
omuciderea în somn. Și astfel, Erin, condamnată pentru omor, apelează la fostul
ei soț, singurul detectiv amator capabil să-i dovedească nevinovăția și, în
consecință, să pună mâna pe adevăratul ucigaș.
Pe
21 decembrie, Ernest conduce, prin Blue Mountains, spre Katoomba. Peste
Australia nu ninge cu fulgi de nea, ci cu crime. Și, slavă Domnului, există
suficiente enigme pe care Ern să le elucideze. Ajuns la destinație, detectivul
nostru ia decizia să urmărească și spectacolul de Crăciun care va avea loc în
teatrul lui Lyle, susținut de indivizii pe care însăși victima i-a cules de pe
stradă și le-a oferit un loc de muncă, încercând să-i țină departe de tentația
prafurilor onirice. Și astfel se mărește serios lista cu suspecți, nu de alta,
dar nu poți să ai totală încredere în cei care și-ar fi vândut cu câțiva ani în
urmă un rinichi pentru câteva grame de cocaină. Ancheta, însă, este dată
complet peste cap atunci când Ern află că Lyle a sunat în ziua anterioară
morții sale la poliție ca să raporteze un omor. Să fi simțit filantropul că
cineva îi poartă sâmbetele? Sau să fi încercat să prevină o crimă care încă nu
s-a petrecut?
Cine
ar fi putut să-l ucidă pe Lyle Pearse? Hipnotizatoarea? Magicianul care a
descoperit că s-ar putea ca toată munca lui să se fi dus de râpă? Gemenele
(niciodată să nu ai încredere în gemeni)? Jurnalistul care apare în cele mai
bune/proaste momente? Sau directoarea adjunctă a organizației nonprofit,
singura care avusese acces la finanțe? Sau, de ce nu, chiar Erin, care pledează
ca fiind nevinovată? Ei bine, Ernest a ajuns până în Katoomba ca să-și
desfășoare propria investigație și nu va lăsa pe nimeni să-i stea în cale,
cineva trebuie, conform regulilor ficțiunii polițiste, să ajungă după gratii
(etic) sau să sfârșească tragic (spectaculos). Povestea lui Benjamin Stevenson
e pe cât de cozy, pe atât de sumbră, autorul australian orchestrând cu eleganță
un spectacol în care silueta din umbră primește rolul principal,
prestidigitatorul care cunoaște deja toate trucurile posibile și nu ezită să le
pună în scenă. Noi, din confortul propriilor pături călduroase, suntem
spectatorii, însă de data asta suntem și privitorii implicați cărora li se
oferă șansa să rezolve misterul înaintea protagonistului. Așadar, să vedem cine
e cu adevărat atent la detalii și cine poate să le găsească adevăratele
sensuri. Numai atunci când jocul va lua sfârșit, când vinovatul va fi aruncat
în lumina reflectorului, ne vom putea recunoaște abilitățile de detectivi fără
cusur, îmbrățișa și ura Sărbători fericite!.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:
duminică, 2 noiembrie 2025
Recenziile Mădălinei 94 - Crimă la Paris de Matthew Blake (CRIME CLUB)
Titlu: Crimă la Paris
Autor: Matthew Blake
Editura: TREI
Titlu original: A Murder in Paris (2025)
Traducere de Alunița Voiculescu
Anul apariției: 2025
Număr pagini: 400
Media pe Goodreads: 3,56 (din 979 note)
Amintirile reprezintă, fără doar și poate, o sabie cu două
tăișuri – adesea incomplete, uneori neclare, rareori fidele realității, dar
întotdeauna fluide și imprevizibile, ele constituie de fapt puntea care ne
leagă pentru vecie de un anumit loc, un anumit eveniment sau de o anumită
persoană, fiind în același timp unice și comune; o marcă puternică a
individualității și un tabuu social, un adevăr și o minciună, un motiv de
speranță și un motiv de jale. În toate aceste cazuri, reacția individului în
fața realității face de fapt diferența. De exemplu, să ne gândim la
supraviețuitorii lagărelor de exterminare din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. Îmbrăcați în zdrențele dungate ale infernului din care au reușit să
scape, slabi, hămesiți și hăituiți de ororile pe care le-au trăit, adolescenți,
bătrâni, femei și bărbați s-au întors în țările natale, nădăjduind să-și ia
viața de la capăt. Cu toate că au supraviețuit, amintirile au continuat să-i
tortureze zi și noapte, transformându-i în fantome ce bântuie o societate care
nu-i înțelege. Unii au ales să-și transforme trauma în artă, alții au decis să
tacă și să se retragă complet din lume; unii și-au dedicat restul existenței
celorlalți, ajutându-i să învingă memoria, alții au căzut pradă disperării și
au ales să treacă dincolo; unii au ales să-și aducă mereu aminte că au
supraviețuit, alții au vrut să uite. Indiferent de alegerile lor, trauma i-a
făcut vulnerabili atât fizic, cât și psihic. Mintea lor a devenit ușor de
modelat, aidoma unei bucăți de plastelină în mâinile unui copil. Astfel încât
adevărul unora a devenit minciuna altora.
Pentru Olivia, adolescența a reprezentat un șir
nesfârșit de provocări și bătălii necâștigate. Ziua în care și-a găsit mama
moartă la masa din bucătărie din cauza unei supradoze, ședințele nesfârșite de
terapie alături de Louis, un bun prieten al bunicii sale și un psiho terapeut
renumit încâ de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, coșmarurile,
muntele de vinovăție greu de escaladat, pierderea marii iubiri și amintirile,
mai ales AMINTIRILE, și-au pus amprenta asupra ei, însă nu au reușit s-o doboare.
Dimpotrivă. Toate eșecurile au impulsionat-o să-și construiască o carieră de
succes, iar astăzi este specialist în memorie, ajutându-i pe pacienți să-și
recupereeze și cele mai bine ascunse amintiri. Chiar și așa, viața a continuat
s-o pună la încercare – a trecut printr-un divorț, bunica ei de 96 de ani suferă
de demență și trebuie să se împartă zilnic între serviciul extrem de solicitant
și creșterea băiețelului de șase ani. În ciuda greutăților, Olivia e mulțumită
și împăcată cu realizările ei, însă acolo unde e prea multă pace, furtuna
lovește de două ori mai puternic.
Pregătindu-se într-o dimineață să-și ducă fiul
la școală, femeia primește un telefon neașteptat din Paris. Apelantul îi aduce
la cunoștință că în foaierul hotelului Lutetia, bunica ei, Josephine
Benoit, tocmai a mărturisit o crimă comisă cu mai
bine de 70 de ani în urmă. Bătrâna susține că numele ei este Sophie
Leclerc și că a ucis-o pe adevărata Josephine în camera pe care
au împărțit-o pentru scurtă vreme după ce au fost eliberate din lagăr.
Buimăcită, neînțelegând despre ce este vorba și presupunând că boala bunicii
avansează în mod alarmant, Olivia pleacă din Londra direct la Paris pentru a-i
da de capăt poveștii. Însă nimic n-ar fi putut-o pregăti pentru secretele
șocante pe care urma să le afle. Josephine, în prezent o pictoriță faimoasă și
solitară, al cărei tablou renumit se aflăexpus în holul hotelului Lutetia, s-a
numărat printre supraviețuitorii de la Auschwitz care au fost repatriați și
reintegrați în societate. Dar, acum, mărturisirea ei pare delirul unui om
nebun, un nebbunce trebuie redus la tăcere cu orice preț. Uciderea bunicii cade
ca o lovitură de ghilotină peste Olivia, ceea ce o determină să caute adânc în
istoria familiei, sperând că va afla cinea fost cu adevărat bunica ei și de ce
a fost omorâtă.
„Crimă la Paris” nu e un thriller tipic, nu
abundă în suspans și nici în crime atroce, nu ne prezintă o anchetă elaborată și
nici nu insistă asupra identtății și motivelor criminalului. La o primă vedere,
pare o narațiune previzibilă, ușor haotică, aidoma fluxului gândirii, oscilând
între un ritm alert și episoade lente, la care participă personaje minimalist
construite. Însă romanul lui Matthew Blake este de fapt unul complex, ce așează
în centrul său memoria traumatică, devenită un personaj în sine. Mai mult decât
atât, constituie un elogiu adus trădării și minciunii, dar și un omagiu
închinat supraviețuirii. Structurat pe două planuri temporale, trecut (1945),
în care aflăm povestea zugrăvită în tonuri de grii a Sophiei
Leclerc și a Josephinei Benoit, două tinere a căror soartă a fost
decisă de război, și prezent (2019), în care o însoțim pe Olivia în goana ei
după adevăr, volumul ne pune pe tavă tot ce trebuie să știm pentru a descurca
ițele înaintea protagonistei.
Aș minți dacă aș spune că nu mi-am dat seama
de la bun început care va fi deznodământul. De cele mai multe ori, mă
deranjează faptul că autorul lasă toate mecanismele la vedere, conferind
narațiunii un aer superficial. Și în acest caz am simțit nevoia de ceva mai
mult mister, însă miza lui Blake a fost cu totul alta – important este ce se
întâmplă în spatele ușilor închise, în subconștient; cum sunt gestionate
amintirile traumatice, dar, în special, cum pot fi alterate și modificate dacă
deții cheia potrivită. Componenta psihologică predominantă și trimiterile la
istorie îndepărtează romanul de sfera thrillerului, mai ales că cel care este
însărcinat cu dezlegarea cazului aparemai degrabă ca un Deus ex Machina decât
ca un personaj asumat și constant. Cu alte cuvinte, ideea lui Blake e
fantastică, dar poate că modul în care a fost ambalată ar mai fi putut fi puțin
șlefuit. Dar, dincolo de minusurile pe care le-am pus pe hârtie, cartea merită
o șansă, fiind o lectură captivantă, relaxantă și plăcută.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:
joi, 23 octombrie 2025
Fragment în avanpremieră: Alertă de furtună de Kristina Ohlsson
Alertă de furtună
Kristina Ohlsson
Titlu original: STORMVAKT
Limba originală: suedeză
Traducere: Cristina Ekholm
ISBN: 978‑606‑40‑2783‑2
Format: 130x200mm, paperback
552 pagini
Editura Trei
Colecția Fiction Connection Crime
VOLUMUL 1 DIN SERIA STRINDBERG
August Strindberg a lăsat
în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide
un
magazin de antichități. În
sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l
revadă.
Ajunge în Hovenäset, în
Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes
dispare
fără urmă. Poliția,
condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar
speranța
că aceasta va fi găsită în
viață se diminuează cu fiecare oră.
Ce s-a întâmplat cu Agnes?
Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din
soluția misterului?
„Kristina Ohlsson scrie cu
inteligență despre violență domestică, dragoste interzisă, adulter și traume
din trecut.” - KRISTIANSTADSBLADET
O carte captivantă ce
combină un decor idilic cu o distribuție de personaje în mare parte simpatice
și cu o serie de crime oribile. Kristina Ohlsson are o capacitate impresionantă
de a reuși să-ți bage spaima în oase. - NORRASKÅNE
O lectură incitantă, în
ciuda relațiilor dificile și a vechilor secrete pe care le tratează. – DAGENS
NYHETER
adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.
Sperăm că vom soluționa cazul chiar în această seară.
Trecuse o săptămână de când Maria Martinsson declarase asta
pentru radioul local, iar de atunci regretase fiecare cuvânt. Cum putuse oare
să spună ceva atât de nepriceput?
Răspunsul era pe cât de simplu, pe atât de trist: Maria
dorise să liniștească pe toată lumea. Încă mai dorea. Dar ancheta nu mergea
bine. A doua zi încă o căutau. Și au continuat așa zi după zi. Când ceasul
deşteptător a sunat în a şaptea dimineață după ce Agnes fusese dată dispărută,
Maria era deja trează și se uita absentă la tavan.
Șapte zile de căutări pe uscat și pe mare.
Ancheta urmărea să excludă faptul că Agnes fusese supusă
vreunei violențe în momentul dispariției. Voiau și să se asigure că nu plecase
de bunăvoie. Și să stabilească că fusese vorba de un accident.
Făcuseră tot ce le stătuse în putință. Limitaseră accesul
publicului în zonele cele mai importante pentru investigație, ținuseră o
mulțime de interogatorii și făcuseră eforturi uriașe de căutare cu câini,
elicoptere și bărci. Continuaseră să bată și la uşi, pe drumul care ducea de la
casa lui Eriksson la port, dar şi de jur‑împrejur. De trei ori bătuseră la
ușile oamenilor. Doar câțiva fuseseră acasă. Nu mai exista niciun alt martor,
în afară de doamna care o văzuse pe Agnes trecând spre port prin fața casei ei.
Nimeni nu o întâlnise pe Agnes la debarcader. Nimeni nu
auzise vreun sunet neobișnuit și nici nu observase altceva.
Agnes era încă dispărută.
Maria se ruga ca totul să se schimbe și ca în acea zi să
găsească o piesă foarte importantă a puzzle‑ului, pentru ca ancheta să poată
înainta. Hotărârea i‑a devenit și mai mare.
Nu puteau renunța. Nu încă.
Paul s‑a mişcat lângă ea. Îi cunoștea mișcările pe de rost,
știa exact ce avea de gând să facă. Și totuși avea întotdeauna sentimentul că e
cu un pas în urmă. La serviciu era polițistă, acasă era soția soțului ei.
— Bună dimineața! a mormăit el, după ce a oprit soneria
enervantă a telefonului mobil.
Ea s‑a întins.
— Bună dimineața!
A sărutat‑o rapid pe obraz, cu ochii atenți la telefon.
Degetele i se mișcau rapid. Mai întâi a citit pe site‑urile ziarelor cu știrile
de seară. Apoi a trecut repede la cele mai importante ziare cu știrile de
dimineață. Svenskan, DN, Göteborgs‑Posten.
Știa deja fără să fie nevoită să se uite la ecranul telefonului.
A întins mâna după al ei.
Se întâlnea cu Ray‑Ray la ora 8:00, pentru un interogatoriu
cu o prietenă de‑a lui Agnes. Căutaseră cu i
nsistență prieteni, cunoștințe și colegi ai celei dispărute,
dar acum numele de pe lista lor începeau să se împuțineze.
— Ai dormit bine? a întrebat Paul.
— Foarte bine, a răspuns Maria.
El a pus telefonul deoparte și i‑a atins cu o mână un sân.
Era o mișcare automată. Maria și‑a împletit degetele cu ale lui.
— Ai muncit prea mult în ultimele zile, a zis el și a strâns‑o
de mână.
Maria s‑a apropiat și a pus capul pe umărul lui.
— Știu, a răspuns ea. Dar o să fie bine.
Mâna lui Paul s‑a desprins de a ei și a dat să o atingă pe
burtă. Cu un deget, a desenat un cerc în jurul buricului ei.
— O găsiți?
Maria a dat din cap.
— Nici nu se pune problema. Trebuie să o găsim.
Un zgomot dinspre telefonul mobil i‑a făcut pe amândoi să
ridice capul. Al lui Paul suna. El și‑a retras mâna de pe pântecul ei. Maria a
ascultat atentă.
Paul a mângâiat‑o pe obraz.
— Nu, nu e deloc prea devreme, a spus el în engleză celui
care îl căuta. Bineînțeles că putem vorbi.
S‑a uitat abătut la Maria, care a șoptit:
— Ne păstrăm pentru diseară.
Apoi s‑a dat jos din pat.
El i‑a trimis o bezea și a mimat „Scuze“.
Ea s‑a strecurat afară din dormitor și a închis ușa.
Grupul de anchetă avea o ședință de dimineață, în care urma
să decidă cum vor continua. Pentru Maria, era simplu. Exact așa cum îi spusese
lui Paul:
Atâta timp cât dispariția lui Agnes e un mister, nu puteau
decât să continue căutările și investigația.
*
Vântul ridica praful de pe drumul din fața sediului agenției
imobiliare. Maria a pus lacătul la bicicletă și a intrat. Ray‑Ray o aștepta la
recepție. Erau acolo pentru a‑l interoga pe unul dintre agenții imobiliari,
Viktor Bengtsson, un prieten din liceu al lui Agnes. Maria își dădea seama că
odată cu fiecare interogatoriu pe care‑l țineau se îndepărtau din ce în ce mai
mult de cercul cel mai apropiat de cunoștințe al lui Agnes, interacționând cu
oameni din ce în ce mai puțin importanți. Agentul imobiliar Viktor era un
exemplu în acest sens.
Agenția imobiliară avea sediul în Kleven și vedere spre
vestita promenadă Smögenbryggan, fiind la o distanță de doar zece minute cu
bicicleta de casa Mariei și a lui Paul din Hasselösund. Cu toate acestea, parcă
ajunseseră în altă parte a regiunii Bohuslän. Peste tot erau blocuri nou
construite care, în limbajul arhitecților, se integrau printre stânci
(nu se integrau deloc, credea Maria), și nu era acolo nici țipenie.
Viktor i‑a primit în biroul lui. O secretară i‑a servit cu
cafea și apoi s‑a retras.
— Cum merge treaba? Bineînțeles că vreau să vă ajut cât pot
de mult.
Viktor părea îngrijorat. Maria îi verificase datele în
prealabil și constatase că era un cetățean care respectă legea, cu un salariu
neobișnuit de mare.
În ziua aceea era îmbrăcat într‑o cămașă albastru cu alb, în
sacou bleumarin și pantaloni deschiși la culoare. Vorbea cumva răgușit, ceea ce
îl făcea să pară mai în vârstă decât era.
— Continuăm ancheta, a răspuns Maria.
Era prea puțin spus. Trudeau ca animalele, dar asta nu se
vedea din exterior.
Ea și Ray‑Ray stăteau pe scaunele din fața lui Viktor. Între
ei era un birou mare și modern. Totul în cameră era alb, cu excepția podelei
cafenii din lemn de stejar. Pereții, dulapurile, rafturile și restul
mobilierului erau albe. Maria nu înțelegea cum putea să suporte așa ceva.
Ray‑Ray s‑a lăsat pe spate în scaun.
Nu‑i plăcea Viktor Bengtsson și nici nu se chinuia să
ascundă acest lucru.
— Când te‑ai întâlnit ultima oară cu Agnes? a întrebat el.
— Acum trei săptămâni. Am băut o cafea pe promenadă.
Maria presupunea că se referea la Smögenbryggan.
— Și cum s‑a comportat Agnes atunci?
— Ca de obicei. Poate era puțin distrată, puțin stresată. A
avut timp doar o oră, apoi a trebuit să se ducă acasă. Dar nu mi s‑a părut
nimic ciudat. Și ea este la fel de ocupată ca mine.
— Noi nu o cunoaștem pe Agnes, a spus Maria. Cum adică e
ocupată?
Viktor a dat din umeri.
— Își iubește meseria, deși salariul nu este cel pe care l‑ar
merita. Să fii profesor necesită atât timp, cât și energie. Dar Fredrik
lucrează mult mai mult, așa că Agnes face cea mai mare parte a treburilor și
acasă.
— Cât de des te întâlnești cu Agnes? a întrebat Maria.
Viktor s‑a strâmbat.
— Mult prea rar. De obicei mă întâlnesc și cu Agnes, și cu
Fredrik. Când eu și Sussie, adică fosta mea, eram încă împreună, ne întâlneam
măcar o dată pe lună, dar acum a trecut mult timp de când nu am fost pe la ei.
Câteodată
iau prânzul cu Fredrik și, după cum am spus, am băut o cafea
cu Agnes.
— Cum este Agnes ca persoană?
— Amuzantă, a spus Viktor, râzând. Cu picioarele pe pământ.
— Ce părere ai despre relația dintre Agnes și Fredrik? a
întrebat Ray‑Ray.
— E stabilă. Demnă.
— Demnă? a repetat Ray‑Ray de parcă n‑ar mai fi auzit
niciodată acel cuvânt.
— Plină de respect, a explicat Viktor. Fac echipă bună. E o
relație echilibrată.
Mariei i se părea amuzant felul în care vorbea. Viktor
spunea același lucru ca toți ceilalți pe care îi interogaseră — că Agnes și
Fredrik păreau, cel puțin din exterior, fericiți, dar se exprima cu alte
cuvinte.
— Ce vrei să spui prin faptul că Agnes este o persoană cu
picioarele pe pământ? a întrebat ea.
— Nu consideră că totul se învârte în jurul ei. Nu este
instabilă sau nervoasă. Se gândește înainte de a vorbi.
— Se pare că o respecți pe Agnes, a observat Maria.
— Am un respect enorm pentru ea. Evident că facem lucruri
diferite, dar amândoi suntem extrem de pasionați de munca noastră. E greu să nu
respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.
Ceva în acea ultimă propoziție i‑a atras atenția Mariei.
E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur
de alegerile sale în viață.
Agnes seamănă puțin cu mine. E o persoană care știe că a
făcut alegerea corectă cel puțin o dată în viață, și‑a spus Maria și și‑a
dat seama că ar fi vrut să o cunoască.
Maria vorbise despre dorința ei de a deveni jurist pe tot
parcursul liceului. Cu toate acestea, dăduse examen la Academia de Poliție din
Stockholm la câțiva ani de la absolvire și intrase. Nu‑și amintea dacă ezitase
înainte de a accepta locul. Era mai tânără atunci, crezuse că avea timp să facă
și altceva dacă s‑ar fi dovedit, până la urmă, că a fi polițistă nu era pentru
ea.
Dar nu fusese nevoie să își schimbe planul. Fusese alegerea
corectă, iar cariera ei înflorise. După câțiva ani la poliția din Göteborg,
fusese aleasă pentru echipa de investigaţii a lui Roland, de la secția de crimă
organizată din Uddevalla. Și rămăsese acolo. Nu voia să lucreze într‑un oraș
mare precum Göteborg, prefera orașele mai mici. Iar pasiunea o făcuse să rămână
în poliție. Pasiunea pe care aproape că o percepea ca pe o vocație.
Ca polițistă îi putea ajuta pe alții, iar asta îi plăcea cel
mai mult la profesia ei. Să ajute. Ca anchetatoare, putea să ajute cu adevărat.
— Agnes are vreun dușman? a întrebat Ray‑Ray.
— Toată lumea are câte unul, nu?
— Sigur. Ai vreun nume?
— Nu, nu o cunosc pe Agnes chiar așa de bine.
Viktor și‑a trecut degetul peste suprafața albă și lucioasă
a biroului.
— Cât timp veți continua s‑o căutați? a întrebat el.
— Până o găsim, a răspuns Maria.
— Am vorbit cu Fredrik doar o dată de când a dispărut Agnes,
dar este evident că această situație îl consumă enorm, a adăugat Viktor. Așa că
trebuie să continuați s‑o căutați. Vă rog!
Maria a încuviințat.
În mai puțin de o oră trebuiau să se întâlnească cu colegii
din grupul de anchetă.
Trecuseră șapte zile.
O eternitate.
Totul indica faptul că aveau de‑a face cu un accident, că
Agnes se înecase.
Aceasta fusese principala presupunere a poliției și a celor
de la Serviciul de Salvare, care fusese acceptată apoi de toată lumea.
Cu excepția Mariei.
Inima îi bătea cu putere.
Agnes Eriksson trecuse prin ceva îngrozitor.
Nu fusese un accident.
Iar acum era de datoria Mariei să dovedească acest lucru.
KRISTINA OHLSSON este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost
luni, 22 septembrie 2025
Recenziile lui Gică 229 - Dispărut într-o clipă de Jo Callaghan (CRIME CLUB)
Titlu:
Dispărut într-o clipă
Serie: Kat
& Lock (#1)
Autor: Jo
Callaghan
Editura: TREI
Titlu
original: In the Blink of An Eye (2023)
Traducere
de Luciana Crăciun
Anul
apariției: 2025
Număr
pagini: 424
Media pe
Goodreads: 4,18 (din 10.926 note)
Pentru că avem sentimente... asta ne
face oameni. Pentru că putem distinge între ce vedem și ce simțim, și adesea ne
lăsăm conduși de inconștient și de presimțiri. Ca să prinzi un ucigaș în serie
nu e suficient să pui doi cu doi și să-ți dea patru, trebuie să observi calculele
din spatele ecuației, să te lași pradă senzațiilor, să elimini posibilul, după
cum a spus amicul Sherlock Holmes, ca să ajungi la probabilități, doar atunci
vei putea să iei urma vânatului. Mintea umană (oricât de bolnavă ar fi) nu
funcționează după șabloane, nu e proiectată în HTML sau JAVA, nu poate fi
definită prin concepte anatomice... Funcționează după ce observă, însă mai mult
după ce are impresia că observă, realizează conexiuni aparent imposibile și
trage concluzii care ar pune în dificultate orice aplicație bazată pe AI. Bineînțeles
că suntem supuși greșelii, dar poate că șirul acesta infinit de erori ne aduce
tot mai aproape de adevăr.
La șase luni de la moartea lui John, o altă victimă a cancerului, DCS Kat Frank
se reîntoarce la secție, pregătită să se ocupe de anchetele recente,
străduindu-se să-și abată gândul de la tragedia în urma căreia a rămas văduvă. Nici
nu apucă să pună mâna pe dosare, fiindcă inspectorul-șef McLeish o informează
despre un program pilot care folosește Inteligența Artificială și îi cere să ia
parte la proiect și să evalueze posibilitatea ca un astfel de dispozitiv (sub
forma unei brățări electronice) ar putea să dea o mână de ajutor poliției în rezolvarea
unor investigații despre persoanele dispărute, din ultimii ani, din Marea
Britanie. Decisă să demonstreze că programul este complet inutil (după ce John
a fost diagnosticat greșit de o aplicație medicală bazată pe AI), Kat ajunge
șefa unui mic grup de investigatori, format din Rayan Hassan, un bărbat din
sudul Asiei, care a urmat școala de poliție după ce sora lui a fost agresată, Debbie
Brown, o agentă extrem de competentă, cu toate informațiile la zi, și Edia
Lock, o hologramă proiectată prin AI, cu proporțiile și trăsăturile unui bărbat
de culoare impozant și chipeș.
Analizând o serie de dosare și
eliminând posibilitatea ca unii dintre tinerii dispăruți să fi plecat de
bunăvoie de la domiciliu, neanunțându-și
părinții, frații sau prietenii, EDIA Lock ajunge la concluzia că următoarea
investigație ar trebui să se concentreze asupra lui Will Robinson, un bărbat
alb care a studiat Arta Teatrală, și care a dispărut într-o seară, în timp ce
se îndreptase spre pubul Swan’s Nest. Kat, însă, le propune
celorlalți (sceptică la concluziile mașinăriei) să-și îndrepte atenția spre Tyrone
Walters, un tânăr de culoare care s-a evaporat într-o noapte din campusul
universitar, student la Științe Politice, prieten bun (probabil mai mult de
atât) cu Milly Babbington, fata blondă din camera de alături. Și ca să împace
și capra, și varza, Kat le sugerează celorlalți să pornească, împărțiți în două
echipe, pe urmele celor doi bărbați, excluzând din start ipoteza conform căreia
Will Robinson și-ar fi luat zilele, aruncându-se-n lacul de lângă parc.
Nu trec prea multe minute fără ca
Lock și Kat să se contrazică, însă dezbaterile lor înflăcărate nu fac decât
să-i ajute să elimine pistele greșite, apropiindu-se, fără știrea lor,
de răpitor. Lock nu înțelege de ce Kat vorbește cu poza lui John, de parcă soțul
ei ar putea să fie încă în viață și să-i dea sfaturi, în vreme ce Kat îi
demonstrează partenerului său că toate șabloanele sunt de prisos și că AI-ul nu
va fi în stare niciodată să înlocuiască rațiunea umană. Holograma inteligentă
(proiectată de brățara cu senzori) se infiltrează pe nesimțite în viața femeii,
ajungând s-o asculte și s-o reapropie de Cameron, fiul de optsprezece ani, care
renunță la ieșirea cu ceilalți adolescenți ca să petreacă mai mult timp cu mama
și cu străinul de culoare care încă n-a văzut Terminator 2. Dincolo de poziția
socială (pe care și-o asumă pe jumătate), Lock este un polițist capabil,
reușind în câteva secunde să scaneze sute de mii de baze de date, să proiecteze
hărți direct în spațiu, să redea (holografic) traseele celor doi bărbați și să descopere
înălțimea unei persoane analizându-i dimensiunea ulnei.
Sunt conștient că povestea de față e
doar un strop din potopul de viitoare ficțiuni polițiste în care vom avea de-a
face cu detectivi AI, și, sincer, abia aștept să întâlnesc o entitate digitală care
să joace rolul de antagonist. Lock e un personaj care se face repede plăcut, deși
uneori ajunge să te scoată din sărite. Își dă seama de geneza sa artificială, e
mulțumit pe jumătate de propria persoană, tânjind adesea să înțeleagă ființele neraționale
care i-au scris codul-sursă. Evoluează
odată cu protagonista, îi pare rău atunci când simte că a spus ceva nepotrivit
și se străduiește să-i ofere informații noi șefei și partenerei sale, analizând
scenariile din toate punctele de vedere. Sunt curios ce urmează, deși mi-am dat
seama cum se va sfârși primul volum, mă mănâncă degetele să pun mâna și pe
următoarele, însă aștept traducerile de la Editura Trei, pentru că am
certitudinea că publicul român nu va sta prea mult timp departe de Kat și Lock.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Callaghan:















