Văd că vă interesează întunericul
Illarion Pavliuk
Titlu original: Я бачу, вас цікавить
пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma
Limba originală: ucraineană
Traducere: Mihai Hafia Traista
576 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN
PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.
Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev,
este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei
fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii
preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența
în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant
într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va
găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.
Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul
din noi. Despre sinceritatea față de noi
înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru
uitare. Despre păcatele care se materializează
și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.
„Văd că vă interesează întunericul
oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și
cu eșecurile și capacitățile societății.” - WILSON CENTER
Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește
sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în
asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a
războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. - MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL
Cartea captivează cititorul cu răsturnările de
situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste
despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care
trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO
INFORM
8. Pasărea împotriva fiarei
Moartea zăbovea.
Deși Hrystyna crezuse că murise deja… Își spusese chiar acel gata imaginar
și se abandonase senzației lipicioase, ca un vis dureros, de alunecare în
întuneric, dar acum alunecarea se oprise. Inima îi bătea cu putere, acoperind
toate celelalte sunete. Din pricina pierderii de sânge, gândurile i se
amestecau, ca ale unui om beat. Totuși creierul ieșise din stupoarea panicii și
putea raționa. Era vie. Zăcea pe podea. Pe o podea strâmbă, tare, acoperită cu
polietilenă…
Pâcla întunecată
care îi acoperise ochii cu un roi negru de muște grase și sâcâitoare dispăruse.
Nu era nici măcar durere — nici măcar atât. De fapt, nici la început nu fusese,
când el o lovise cu lama ascuțită. Important era că simțise cuțitul… Simțise cum
taie. Dar durere nu fusese. Așa se întâmplă când rana e cu adevărat
gravă. Iar aceasta era mai mult decât gravă: căcăciosul îi tăiase gâtul.
Nu l‑a tăiat de
tot, s‑a gândit Hrystyna și, cu o plăcere sumbră, a
repetat în minte cuvântul „căcăcios“.
S‑a sprijinit cu
palmele de podea și și‑a tras un genunchi sub ea. Folia de plastic era
alunecoasă din cauza sângelui. Îi venea să‑și pipăie rana, dar se temea că i se
va face din nou rău. Și atunci s‑ar putea să nu mai apuce. Iar de plecat
trebuia să plece imediat, cât timp avortonul se mânjea cu rahat sau ce dracu’ o
fi făcând pe acolo… Poate se schimba în vreo mătușă cusută din pielea altor
mătuși… La fel de proaste ca ea… Ca în filmul acela… Cum se numea… Parcă avea
cuvântul „grajd“ în titlu… Evident, nu conta absolut deloc, dar
gândurile începuseră deja să se învârtă într‑un dans absurd, purtând‑o departe,
acolo unde nu stătea într‑o baltă de sânge propriu…
Scuturând hotărât
din cap (de fapt, mișcându‑l lent), Hrystyna s‑a ridicat. Oricât de ciudat ar
fi părut, reușise să se ridice din prima încercare. Să rămână în picioare i‑a
fost mai greu — tocul cizmei drepte era rupt, iar ea a înțeles asta abia când a
încercat să se sprijine pe călcâiul drept. S‑a clătinat și n‑a căzut doar
pentru că se proptise de perete. I se întuneca privirea. O apucase o frică
sălbatică, irațională, că acum capul i se va desprinde exact pe tăietura
subțire și, gâfâind speriată, și‑a strâns rana cu palma. S‑a uitat în jur. Era
un loc foarte ciudat, dar nu avea nici putere, nici timp să se gândească la
asta. A văzut o deschidere în paravanul de polietilenă — și era suficient. Cu
un gest mecanic și cu totul inutil, Hrystyna și‑a tras fusta ridicată până la
brâu și, nesigură, șchiopătând cu piciorul drept, a pornit într‑acolo.
Fiara a apărut din
gura unei conducte mari, ținând strâns sub braț un copil care se zbătea
disperat. Crezuse că se va speria de cuțit, dar proasta asta nu înțelegea ce
înseamnă un cuțit ridicat spre fața ta. Totuși nici să‑i dea drumul nu putea. M‑a
recunoscut, își repeta Fiara, parcă justificându‑se. M‑a recunoscut și a
văzut sânge… O va face. Nu aici, desigur. Nu unde cineva ar putea auzi
țipetele și unde urmele de sânge s‑ar putea impregna definitiv în podeaua de
beton. Fiara va face totul acolo unde o face întotdeauna. Oricum, acolo trebuie
curățat. Va curăța după el.
A învârtit
comutatorul fixat în perete, iar ventilatorul a mârâit obosit, reducând
turația. Fetița a profitat de clipa în care Fiara a slăbit strânsoarea și l‑a
mușcat fulgerător de mână. El a înjurat, și‑a tras mâna, iar fetița a țipat
ascuțit. Dar Fiara cobora deja pe coridorul care ducea în jos și nici nu
încerca să o oprească. Să țipe cât vrea.
Particularitatea
carierelor de piatră este că înăbușă sunetul extraordinar de bine. E suficient
să te îndepărtezi de conductă și nimic nu mai răzbate afară, oricât ai țipa.
Iar ele țipau tare. El le dădea întotdeauna această posibilitate.
Paravanul de
polietilenă era chiar în fața lui. S‑a gândit la ce‑l aștepta și fiori reci i‑au
străbătut șira spinării. Niciodată nu făcuse așa ceva cu un copil, iar asta îl
speria puțin. Dar nici de două ori într‑o singură zi nu făcuse, iar gândul
acesta îi învăluia capul într‑un cocon amețitor de plăcere. Fiara a dat
laoparte folia însângerată și a încremenit, holbându‑se la balta de sânge
întunecat de pe podea.
Fata moartă
dispăruse.
O clipă, a încercat
să înțeleagă cum fusese posibil. Prin minte i‑a fulgerat gândul salvator că,
neobservată, ea nu putea merge decât într‑o singură direcție — în adâncul catacombelor.
Iar asta era totuna cu a se îngropa singură. Pur și simplu îl scutise de o
bătaie de cap, asta era tot.
Și‑a spus de câteva
ori în gând asta e tot, convingându‑se. I‑a trecut prin gând că n‑ar fi
rău să caute măcar prin jur — dacă fata avusese suficientă minte să se ascundă
pe aproape și nu să se afunde în labirint… Deodată capul i‑a explodat într‑un
foc de artificii de durere. Dinții i s‑au izbit involuntar, iar podeaua plină
de sânge s‑a repezit spre el și abia a izbutit să‑și arunce mâinile înainte.
Hrystyna a lovit cu
toată puterea. Din clipa în care auzise țipătul copilului, în mintea ei nu mai
rămăsese loc nici pentru frică, nici pentru gânduri despre rana îngrozitoare de
la gât. Dacă ar fi avut în mâini ceva mai serios — măcar o lopată — l‑ar fi
ucis pe loc. Ca pe o muscă grasă și nerușinată. Dar arma ei fusese un rulou
gros de polietilenă, asemănător cu un buștean scurt. Îi aluneca în mâinile
murdare de sânge și era, în același timp, prea greu și prea moale. Și totuși,
ceva reușise: lovitura în ceafă îl făcuse pe Fiară să‑i dea drumul fetiței. El
a căzut cu fața în jos, iar Hrystyna, scoțând din gâtlejul rănit un strigăt
răgușit, s‑a aruncat asupra lui, izbindu‑l cu ruloul iar și iar.
— Fugi! a strigat
ea către Nadia, îngrozită. Fugi!
Nadia stătea
nemișcată, cu privirea în gol, încercând să se întoarcă în realitatea care o
aruncase la suprafață. Îi era frică. Foarte frică. Ca să fugi, trebuie să
existe un încotro, iar în lumea care își pierduse volumul nu mai exista
nici încotro, nici de unde.
— Fugi! a repetat
Hrystyna și l‑a lovit pentru a treia oară pe Fiară în ceafă cu ruloul.
De data aceasta, el
a parat lovitura. O clipă mai târziu s‑a rostogolit pe o parte și a aruncat‑o
pe fată de pe el.
— Fugi! a strigat
din nou Hrystyna, iar Fiara a izbit‑o cu cotul în față.
Fetița își plimba
încă privirea fără țintă, când pe pereții drapați cu folie, când pe tavan, când
pe podeaua plină de sânge, ca și cum nu ar fi avut de ce să o agațe.
— Nu te teme… a
șuierat grețos de dulce Fiara, ridicându‑se. Vino la mine… Nu te teme…
Atunci ea a ridicat
palmele la față și a bătut din ele, cum făcea de obicei. Poc! Poc‑poc! Sunetul
s‑a risipit repede, înghițit de stâncă, dar ochii fetiței au încetat să mai
rătăcească. Poc! Poc‑poc! Acum îl privea direct pe Fiară. Bocancii lui
mânjiți de sânge. Și de îndată ce el a făcut un pas spre ea, Nadia a țâșnit ca
o săgeată.
— Stai! a răcnit
el, aruncându‑se după ea, dar Hrystyna izbutise să‑și întindă piciorul și să‑l
lovească zdravăn peste gleznă.
Fiara s‑a
împiedicat, a încercat să‑și păstreze echilibrul, însă a alunecat pe folia
însângerată și s‑a prăbușit, izbindu‑se cu spatele de podea atât de tare, încât
tot aerul i‑a ieșit din plămâni. Și‑ar fi dorit nespus să aibă măcar o secundă
ca să‑și revină, dar înțelegea că acum nu era momentul. Cuprins de o tuse
dureroasă, s‑a rostogolit pe burtă și a privit‑o pe Hrystyna cu ochii plini de
o furie înghețată. Ea se holba la el ca o junincă înainte de tăiere. Așa era —
foarte curând soarta ei avea să fie cea a unei vaci. Va termina cu ea după
aceea — mai importantă era fetița acum.
Nadia a fugit în
jos. Dacă sunetul acela cunoscut nu s‑ar fi oprit, ar fi știut sigur
unde este ieșirea. Vzzzumm-vzzzumm-vzzzumm… Dar ventilatorul tăcuse de
mult. Un coridor necunoscut ducea în sus, altul, în jos. Nadia a ezitat doar o secundă.
Lumea încerca să devină plată, dar ea nu‑i permitea. Poc! Poc‑poc! Și,
alegând între lumina de sus și întunericul de jos, ea a ales întunericul
carierelor de piatră. Întunericul nu alunga. Întunericul ascundea.
Înainte de a‑și
desprinde lanterna de la brâu, Fiara a mai apucat să vadă cum, în lumina
ultimului bec din pasaj, geaca ei roz a licărit scurt. Nu‑i nimic, o va ajunge.
E doar o fetiță cu mintea întârziată, iar acolo este un labirint adevărat, fără
nici cea mai mică rază de lumină. Câțiva pași și proasta speriată se va opri,
pentru că nu se vede nimic acolo. Și atunci o va prinde. Va putea
termina totul chiar acolo… Oricum, nimeni nu umblă prin cariere. Dacă va fi
nevoie, nu‑i va păsa de curățenie, o va face chiar acolo…
În spatele Fiarei,
Hrystyna încerca să se ridice. Ar fi fost mai ușor să moară. Într‑un anumit
fel, chiar își dorea să moară. Și ar fi murit. Dar gândul că el îi va
face copilului același lucru pe care i‑l făcuse ei o făcuse să se ridice chiar
și din mormânt. Gâtul o durea ca și cum ar fi înghițit cuie încinse. Capul îi
vuia, însă muștele nu‑i mai pâlpâiau prin fața ochilor, iar gândurile nu mai
erau un mormăit beat. Acum erau limpezi. Mai exact, se uniseră într‑un singur
gând. Bubuia în tâmple, provocându‑i o durere mult mai mare decât rana, și era
alcătuit din doar două cuvinte: Salvează copilul!
