Ziua 1
Abigail Dean
Editura: Crime Scene Press
Traducător: Mihnea Arion
Format: trade paperback cu supracopertă
Dimensiune: 13 x 20 cm
Număr de pagini: 384
ISBN: 978-630-6542-77-2
Titlu original: Day One
Supraviețuitoarea
este prinsă într-o minciună.
Presa
transformă nenorocirea în spectacol.
Cei din
afara comunității susțin că evenimentul nici nu a avut loc.
Ce s-a
întâmplat cu adevărat în Ziua 1?
Un individ
înarmat atacă o școală dintr-un orășel englez de la malul mării, declanșând un
șir de evenimente care aruncă întreaga comunitate în haos. Rănile nu se închid
niciodată, pentru că locuitorii sunt hăituiți și de presă, și de
conspiraționiști.
Însă nici
între ei nu mai există acea înțelegere care făcea din Stonesmere un spațiu
aproape idilic.
Fiecare are
propria versiune asupra evenimentelor din Ziua 1, secretele sunt îngropate prea
adânc, suspiciunile sunt înrădăcinate prea puternic. Indiciile despre adevăr
sunt ascunse în spatele unor fațade șubrede, care ar putea dărâma întregul
oraș.
Un roman
psihologic care arde mocnit, jucându-se cu mintea cititorului și a
personajelor, și care descrie conflictul dintre adevăr și interpretare
personală, dintre experiența directă și teoriile conspirației, dintre goana
după senzațional și încercarea de a depăși o tragedie.
FRAGMENT
Cu zece
minute înainte să înceapă, i-a aliniat în clasă. I-a făcut să se liniștească.
Au traversat terenul de joacă spre sală. Nori uriași, copilărești, treceau pe
lângă soare, schimbând culoarea pământului. Au urmat-o pe culoarul flancat de
scaune de plastic, uitându-se la pantofii lor. Odată ajunși pe scenă, și-au
căutat părinții cu privirea. Chiar și cei îndrăzneți, precum Charlie Malone,
tremurau. Îi avertizase că se putea întâmpla asta, că emoțiile pot face ca o
cameră să-și schimbe dimensiunile. Că sala în care se adunau pentru educație
fizică și premii se putea extinde în toate direcțiile.
-
Când vine rândul tău, a spus ea,
s-ar putea să fie de mărimea unui stadion.
-
Cât Old Trafford? a întrebat Kit.
-
Poate chiar mai mare, a răspuns ea.
În
secundele dinaintea spectacolului, în sală s-a așternut o tăcere
neliniștitoare. Bunicii se chinuiau să caute șervețele. Părinții se uitau
încruntați la camerele digitale. Frații și surorile stăteau pe genunchi sau în
uniforme de liceu, radiind plictiseală și uitându-se la telefoane. Iar aici, în
fața tuturor, erau elevii din clasa ei, cu ochii mari și rozându-și unghiile,
așteptând ca ea să vorbească.
A
îngenuncheat în fața lor și a scrutat douăzeci și una de perechi de ochi. Gata?
a întrebat ea pe mutește, chipul ei spunând: Sigur că sunteți gata.
Liceul le
împrumutase un elev din clasele terminale care să opereze luminile scenei:
Samuel Malone, un alt membru al dinastiei Malone, căruia Ava îi predase cu
aproape un deceniu înainte. La nouă ani se aflase deja în primul rând, purtând
un zâmbet superior și adidași noi, punând întrebări la care știa deja
răspunsul. Acum stătea cocoțat deasupra scenei, cu ochelarii de soare pe cap,
micșorat de pubertate.
A dat din
cap înspre Samuel, iar clasa a fost scăldată în lumină.
Pe degete, a numărat: trei, doi, unu.
Alicia
Morden era prima. Alicia nu avea talentul real să se exprime, dar a vorbit cu o
voce puternică și clară, menită să stârnească interesul bunicilor din spatele
sălii.
- Bonne
journee! a strigat Alicia și ăsta a fost semnalul de începere.
Acum nu mai
erau decât locuri în picioare. S-a uitat înapoi la public. I-a văzut pe părinți
repetând odată cu ei, căci știau pe de rost replicile. Până și adolescenții...
până și adolescenții zâmbeau. Nici urmă de Marty, totuși. Încă nu. Nu se
aștepta ca Justin să vină, desigur. Apăruse o nouă treabă - întotdeauna era o
nouă treabă - care-i solicita atenția. Domnul Stonesmere știa că munca nu se
refuză, nu într-un oraș atât de mic.
Dar Marty.
Încă mai
era timp.
Până în
urmă cu un an, Ava n-ar fi avut nicio îndoială că Marty o să fie acolo. O
cunoștea până în măduva oaselor. Câteodată încă se mai trezea și știa imediat
că și Marty era trează. Aprindea lumina de pe hol ca pe un fel de semnal și
aștepta ca Marty să i se alăture în bucătărie. Fusese genul de mamă care spunea
lucruri precum: Noi nu avem secrete în familia asta.
Și, pentru
o lungă perioadă de timp, avusese dreptate.
Avea
sudoare în spatele genunchilor și în pliurile de sub sâni. Ieșirea de incendiu
din stânga scenei era închisă. Fusese convinsă - convinsă - că era deschisă.
I-a făcut cu mâna domnului Heron la capătul rândului din față. A arătat spre
ieșire și și-a făcut vânt cu evantaiul, iar el a dat din cap și s-a strecurat
spre ușă.
Lui Jules
îi picase Germania. Avea la ea un covrig. Ava petrecuse o lună implorând-o pe
Jules să vorbească mai tare, mai rar, să-și imagineze că-și transmite replicile
înapoi la mal de pe o barcă în mijlocul lacului.
- Willkommen
in Stonesmere! a urlat Jules, iar Ava și-a ascuns zâmbetul.
Aveau să-i
lipsească. De obicei așa se întâmpla. Altă mică trupă de omuleți mărșăluind
afară din clasa ei. Îi văzuse cinci zile pe săptămână în ultimul an. Asta
trebuia să conteze, nu-i așa? Sau poate că Ava îmbătrânise și devenise
sentimentală, așa cum spunea Marty. S-a uitat la rândul de copii, fiecare
dintre ei având acum zece ani - sărbătoriseră fiecare zi de naștere cu un tort
cumpărat de Ava, așa că nu putea exista o ierarhie a torturilor; încă își mai
amintea cu oarecare tristețe ziua în care Leah Perry adusese un chec Victoria
expirat - și s-a gândit la cum aveau să fie ei peste zece ani, mai mari și mai
deștepți, mai deștepți și mai triști, făcându-le zile negre părinților lor.
Uneori ura Stonesmere, dar îi plăcea că orașul era suficient de mic încât să se
întâlnească cu elevii ei, ani - Doamne, chiar zeci de ani! - mai târziu.
Îi vedea cu un metru mai înalți, pe urmele părinților prin supermarket sau
având primele lor slujbe, economisind pentru un permis Interrail în vara în
care terminau liceul. Se opreau și o salutau și, deși se prefăcea iritată - ar
fi fost frumos să reușească să umble fără să audă „doamna Ward” -, încheia
conversațiile arzând de o mândrie feroce.
Acum urma
China. Erau pe val. A văzut cum mâinile lui Kit încep să se răsucească. Aproape
că-i venise rândul. A încercat să-l vadă, să facă o grimasă, dar el se uita în
pământ. Dinspre uși se auzi un zgomot de metal pe piatră, suficient de puternic
încât câțiva dintre elevii de pe scenă să se uite în direcția aceea. Domnul
Heron se lupta cu ușa de incendiu, roșu la față și nedumerit.
A auzit
ceva în spatele ei, apoi s-a stârnit agitație și s-a uitat pe culoar. Un bărbat
stătea în pragul ușilor din spatele sălii, cu un trepied în mâini. Avea ceva pe
față, un fel de căciulă. Ava i-a făcut lui Charlie Malone un semn cu degetul
mare în sus ca să-l asigure să continue în ciuda distragerii.
Dacă
ăsta e fotograful, s-a gândit ea, atunci data viitoare nu-l mai
folosim.
Și-a zis: Ce
idiot.
Charlie a
făcut o plecăciune teatrală, iar Ava și-a dat ochii peste cap. Era câte unul de
genul ăsta în fiecare clasă; de obicei era vina părinților. Kit a făcut un pas
în față.
Nu a vorbit. Stăpânirea de sine i-a fost înlocuită de
confuzie. Privea dincolo de ea, spre fundul sălii.
Ava i-a
urmărit ochii, trecând peste lentile și zâmbete, încrun- tându-se. Ce era?
Vreun bunic prea zelos care sărise de pe scaun? Fotograful acela, care încă mai
bâjbâia pe culoar? Când s-a întors, a auzit zgomotul, o pocnitură în timpan,
iar când s-a uitat înapoi spre scenă, fețele copiilor erau schimbate.
Bărbatul pe
care ea îl crezuse fotograf încă stătea în spatele sălii, dar obiectul din
mâinile lui nu era un trepied. Îl ținea rezemat în umăr și privea de-a lungul
țevii lui, peste public, spre scenă. Purta o cască cu viziera trasă pe ochi. A
reîncărcat, s-a întors spre stânga și a tras peste spectatorii de pe scaunele
de pe culoar, unii dintre ei încă așezați, alții abia începând să se ridice.
Avei i-au
cedat genunchii. S-a uitat în jur ca s-o găsească pe Marty. Marty, care
promisese să vină. Marty, care se așezase la masa din bucătărie și spusese: Sigur.
În schimb, privirea ei s-a izbit de un zid de fețe cu ochii mari și disperați,
din care dispăruse orice urmă de civilizație. A încercat să se miște împotriva
curentului, apoi a ajuns pe podea, sub pantofii lor. Oamenii zăceau pe culoar,
nemișcați sau zbătându-se. Alții au strâns scaune în jurul lor, de parcă ar fi
vrut să construiască o cazemată. În adâncul haosului se auzea sunetul armei,
prea puternic ca să-l localizeze. Zgomotul a reverberat în adâncul ei,
zguduindu-i organele.
Privind printre scaune, i-a văzut pe copii, îngrămădiți și îngroziți
pe scenă.
Așa, deci...
Ridică-te.
