ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

duminică, 14 aprilie 2024

Recenziile lui Gică 178 - Când regele moare de Elina Backman (CRIME CLUB)


Titlu: Când regele moare 

Serie: Saana Havas (#1)

Autor: Elina Backman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ 

Titlu original: Kun kuningas kuolee (2020)

Traducere de Zsuzsa Máthé

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,68 (din 1.651 note)

 

            Ca suspans și acțiune, romanul Elinei Backman e undeva între „Tămăduitorul”, de Antti Tuomainen, și „Vânătoarea de vrăjitoare”, de Max Seeck. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, cartea pendulează între scenele pitorești din Hartola, unde protagonista, Saana Havas, investighează o crimă ce a avut loc în urmă cu treizeci de ani, și povestea lui Jan Leino, un polițist din capitală, celibatar, care cercetează, alături de colega lui, Heidi, moartea violentă a directorului unei renumite companii de marketing. Pe scurt, crime ritualice, secrete din trecut, răzbunare, furie ținută-n frâu  decenii de-a rândul și doi eroi, un el și o ea, care, printr-o conjunctură banală, ajung să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, întinsă pe zeci de pagini. E adevărat că începutul e anevoios, îți ia ceva până te imersezi în narațiune, dar, după primele cinci/șase capitole, reușește să te prindă, și rămâi acolo până la ultima filă, ca să descoperi cine e ucigașul cu fierul încins.

            Acum, să dăm puțin scenariul pe slow-motion... După ce este concediată de la publicația unde lucrase ca jurnalistă de tip clickbait, Saana pleacă în Hartola, unde intenționează să-și petreacă vara în compania mătușii sale, o gospodină desăvârșită, pasionată de grădinărit. Și pentru că tânăra noastră este atrasă de ploturile polițiste, vizionând toate episoadele din Poirot și urmărind în prezent sezonul 2 (ep. 03) din The Killing, pe Netflix, devine repede interesată de o tragedie ce a avut loc în toamna anului 1989, când Helena, o fată de cincisprezece ani, a fost găsită moartă în repezișul râului. La trei ore și jumătate distanță cu autobuzul (când ești îndrăgostit nebunește, timpul nu mai reprezintă vreun impediment), adică în Helsinki, directorul unei importante companii de marketing este găsit ucis, înecat într-un vas cu apă și însemnat, cu un fier încins, pe testicule cu o coroană. Curând, Jan Leino realizează că există încă trei regi care urmează să fie omorâți, dar ce nu știe el e că ucigașul e acum în drum spre Hartola, acolo unde trăiește cea de-a doua victimă.

            Deși ne-am aștepta ca Saana și Jan să colaboreze pentru a-l demasca pe criminalul din prezent, polițistul nostru e un profesionist, așa că nu divulgă nimic despre ancheta în desfășurare și apelează doar la propriii colegi. Și astfel intră în scenă Heidi, o investigatoare competentă, dedicată meseriei, care are o slăbiciune pentru damele frumoase, în special pentru ultima ei parteneră de-o noapte, o antrenoare care predă cursuri de autoapărare pentru femei. Heidi e o dură, mai puternică decât majoritatea bărbaților pe care i-a cunoscut, printre care se numără și Jan, care, din cauza serviciului extrem de solicitant, nu reușește să-și găsească o iubită și e nevoit să-și creeze cont pe  o aplicație de dating. Însă, când o cunoaște pe Saana, viața lui prinde culoare, ajungând să se comporte ca un adolescent prostuț și dorindu-și să petreacă cât mai mult timp în compania tinerei blonde, chiar dacă asta înseamnă să-și sacrifice orele de odihnă și nopțile.

            Și dacă sunt prezenți patru regi (vii sau decedați), e obligatoriu să avem și un regat. Dar puțini știu că Hartola e singurul regat din Finlanda. Mai mult de atât, primele două crime au avut loc la Poarta Regelui, mă rog, la cele două Porți ale Regelui, din cele câteva zeci care se regăsesc, împrăștiate, pe teritoriul țării. Dar în Hartola nu mai există niciun rege, niciunul oficial. Ultimul vlăstar de viță nobilă care a trecut pe-aici a fost baronul Von Reichmann, care s-a înapoiat în Germania chiar în 1989, anul în care Helena a fost omorâtă, după sau în timpul Balului Venețian de la conac. Să fi avut baronul vreo legătură cu moartea tinerei? S-o fi ucis din cauza unei iubiri neîmpărtășite? Și ce căuta o fată modestă, care vindea căpșune la taraba din fața casei sale, la conac? Chiar dacă nimeni nu știe adevărul pe deplin, localnicii trecuți de prima tinerețe îi oferă piesele lipsă Saanei, pe care fata le potrivește în imaginea de ansamblu, observând cum povestea se modifică la fiecare îmbinare.

               Mi-a plăcut, merită 3,5 stele, dacă nu pentru intriga polițistă din prim plan, atunci pentru povestea de dragoste din background, sinceră și inocentă, care-i transformă pe cei doi adulți în toată firea în niște copii răsfățați, amanți legitimi ai nopții și amatori ai zilelor cu soare. Peisajul feeric din Hartola invită la introspecție, la analiza deciziilor greșite luate cândva la repezeală și la posibilitatea schimbării. Componenta ocultă, puțin diluată, oferă un iz gotic intrigii, care se resimte destul de puternic prin atmosfera sumbră. Dacă ești puțin atent la detalii, te prinzi repede ce s-a întâmplat în 1989, dar nu ai suficiente amănunte încât să-ți dai seama cine e ucigașul din prezent. Sau... care sunt ceilalți doi regi, fiindcă acțiunea e în toi, și poliția încă nu pricepe de ce victimele sunt ucise prin înec.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Elinei Backman:

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea



sâmbătă, 13 aprilie 2024

Recenziile Mădălinei 62 - Invitație la nuntă de Amanda Jayatissa


Titlu: Invitație la nuntă

Autor: Amanda Jayatissa 

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Youre Invited (2022)

Traducere de Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,52 (din 21.887 note)

 

               Anul trecut am reușit să citesc destul de multe cărți din TBR, însă n-am apucat să scriu despre niciuna, cu toate că am un folder doldora de idei, impresii și recenzii începute despre romanele pe care le consider demne să facă parte, indiferent de gen, din categoria celor mai bune opere de ficțiune și cărora le-am acordat 4 sau 5 stele pe Goodreads. Și pentru că mi-am regăsit cheful să-mi dau cu părerea, profit de avântul pe care l-am avut în ultima vreme ca să transform amalgamul de cuvinte în ceva coerent. Știu că unele dintre romane sunt apărute de ceva timp, și probabil nu vor mai stârni prea mult interes, dar, cine știe, poate unii dintre voi le vor descoperi abia acum. Așadar, cartea despre care vreau să vă vorbesc în cele ce urmează este prima pe care am început-o după Gaudeamus; un thriller exotic, incitant și plin de capcane, ce mi-a lăsat pe limbă un gust dulce-amărui. Acestea fiind spuse, dacă doriți să aflați cine și de ce, atunci vă rog să acceptați o „Invitație la nuntă”.

            Ani de-a rândul, singurul țel al Amayei a fost să-și croiască o nouă viață, adunând fiecare frântură de zâmbet, fiecare amintire senină, fiecare crâmpei de speranță, doar ca să trăiască cu impresia că este fericită. A lăsat în urmă tot ce-i mai amintea de casa părintească din Colombo, încercând să-și făurească un nou destin în Anglia, departe de ceea ce a mai rămas din familia ei, de cea mai bună prietenă cu care n-a mai vorbit de secole, dar pe care o urmărește obsesiv pe conturile de socializare, de fostul ei iubit, alături de care a nădăjduit că-și va întemeia un cămin. Însă a pierdut tot, iar acum e un simplu martor neputincios la fericirea celor pe care a vrut să-i dea uitării. Kaavi, o influenceriță frumoasă, cu milioane de urmăritori, și fosta ei tovarășă din copilărie, și Spencer, bărbatul care sălășluiește încă în inima ei, urmează să se căsătorească. Colac peste pupăză, Amaya primește invitația la eveniment printr-un e-mail, chiar de la Kaavi, care, aparent, vrea să îngroape securea războiului și s-o aibă alături pe cea care i-a fost odinioară ca o soră.

Zis și făcut, Amaya își ia inima în dinți și se întoarce acasă, unde, pe lângă faptul că trebuie să se obișnuiască cu ideea că Spencer nu va mai fi niciodată al ei, are de înfruntat și o oarecare ostilitate din partea localnicilor, având în vedere trecutul și originea sa. Însă lucrurile se complică de o mie de ori mai tare atunci când mireasa dispare chiar în ziua nunții, lăsând în urmă o cameră devastată și urme de sânge. Astfel, cel mai frumos eveniment din viața unei femei se transformă într-o scenă a crimei, hotelul în care au fost cazați oaspeții este împânzit de polițiști, iar invitații și o parte dintre persoanele implicate în organizarea nunții, chiar și mirele, ajung fără drept de apel pe lista suspecților. Mulți dintre cei prezenți au un motiv să scape de frumoasa și bogata Kaavi, moștenitoarea imperiului Fonseka, sau să se răzbune pe familia ei pentru nedreptățile comise – mai ales Amaya. Oricum ar sta treaba, cert e că cineva i-a făcut felul, iar vina a căzut în cârca protagonistei noastre. Dar ar fi mult prea simplu ca vinovata să fie Amaya, nu-i așa?

Sinceră să fiu, rolul de suspectă principală i se potrivește mănușă Amayei. Pare că vinovăția i se citește în fiecare trăsătură a chipului și în fiecare gest; mereu lasă impresia că a făcut ceva rău; plus că are motive întemeiate să se războiască cu familia Fonseka. La toate astea, se adaugă și obsesia ei pentru numere – protagonista urmărește întotdeauna anumite tipare doar de ea știute, refuzând să întreprindă ceva sau să ia vreo decizie dacă cifrele nu-i sunt favorabile; dacă nu este ora potrivită sau dacă face un pas în plus sau în minus față de numărul stabilit – care, pe de-o parte, o face să pară sărită de pe fix, iar pe de alta, perfectă pentru a pune la cale, în cele mai mici detalii, moartea celei care i-a furat iubitul. Însă Amaya e un personaj simpatic și complex, pe cât de straniu, pe atât de captivant. Mi s-a părut cel mai energic și consistent personaj, singurul caracter pur dintr-o grămadă de siluete din carton cu trăiri prefabricate, ce pălesc în umbra protagonistei.

Amanda Jayatissa construiește un thriller psihologic interesant, plin de suspans, în care personajele sunt mânate doar de faimă, avere și șantaj, pervertite de idealuri mârșave, orbite de propriile interese, toate meritând să fie pedepsite pentru faptele lor. Prezentarea evenimentelor dinaintea nunții – autoarea accentuează pasajele în care sunt descrise pregătirile, tradițiile și ceremoniile sri lankeze ce oferă romanului o aură exotică – sunt întrerupte de ancheta propriu-zisă și de interogatoriile desfășurate imediat după moartea lui Kaavi, însă misiunea poliției nu este deloc ușoară, fiindcă, după cum știm, toți au un secret de protejat; toți caută să-și apere imaginea. E dificil să-l găsești pe vinovat într-o mare de oameni care se încăpățânează să mintă, în pofida faptului că dovezile sunt împotriva lor. Plus că la sfârșitul întregii tărășenii va exista mai mult decât un cadavru.

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 9 aprilie 2024

Recenziile lui Gică 177 - Mystic River de Dennis Lehane (CRIME CLUB)


Titlu: Mystic River 

Autor: Dennis Lehane 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Mystic River (2001)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,17 (din 145.050 note)

 

Jimmy Marcus și David Boyle locuiau în Flats, iar amicul lor, Sean Devine, era din Point. Sean mergea duminica la casa parohială Saint Mike purtând Pantaloni negri, cravată neagră și cămașă albastră, în timp ce Jimmy și Dave umblau în haine de stradă, trei zile din cinci. De la casa lui Sean până la cea a lui Jimmy erau doar douăsprezece străzi, dar locuitorii din Point erau proprietari, iar cei din Flats, chiriași. Tatăl lui Sean lucra împreună cu tatăl lui Jimmy la fabrica de dulciuri, astfel încât cei doi puști de unsprezece ani s-au împrietenit, incluzându-l în grupul lor și pe Dave, un copil cu ochi apatici și încheieturi de fată. Însă, într-o zi, în timp ce se încăierau în mijlocul străzii, și-a făcut apariția o mașină de poliție, iar cei doi agenți l-au luat pe Dave Boyle cu ei, ca să-l ducă acasă, fiindcă, așa cum spuneam, era din Flats. Dar copoii nu erau copoi, și, după câteva zvonuri și apeluri la poliție, nimeni nu a crezut că puștiul se va mai întoarce vreodată în oraș. Însă, după patru zile, Dave Boyle a pășit din nou pe străzile din Flats, iar ei au știut atunci că el este un supraviețuitor, că e băiatul care a scăpat din gura lupilor.

După douăzeci și cinci de ani, cei trei prieteni se regăsesc pe drumuri separate. Sean e anchetator, Dave Boyle face antrenamente cu fiul său, Michael, ca să ajungă cel mai bun jucător de baseball din Boston, așa cum fusese și el în timpul colegiului, iar Jimmy, după câteva jafuri reușite și un eșec care l-a costat doi ani la Casa de corecție Deer Island din Winthrop, deține un magazin la colț de stradă. Așadar, liniște și pace... Cu fiecare an rata criminalității scade, nici gangsterii nu mai sunt ce-au fost cândva. Însă, după o noapte cu alcool și o odisee prin barurile din East Bucky, în compania celor două prietene, Katie Marcus nu a mai ajuns acasă. Mașina ei, lovită și cu o gaură de glonț în parbriz, a fost găsită în apropierea parcului Pen Channel, iar dârele de sânge și pașii din nisip i-au condus pe polițiști pe malul râului Mystic, acolo unde se pare că fata pur și simplu s-ar fi evaporat. Ce nu știe Sean, și nu ar trebui să afle niciodată Jimmy, e că exact în aceeași noapte s-a întors și Dave Boyle acasă de la bar, lovit și plin de sânge.

Crima e motivul care-i aduce pe cei trei prieteni la un loc, dar și mobilul care-i pune față în față, ca posibili inamici. Dave ar putea fi ucigașul, dar la fel de bine, așa cum susține în fața soției sale, Celeste, ar putea fi doar victima unui bărbat de culoare care a încercat să-l jefuiască. Să fim serioși... Ce hoț ar veni cu replica „Banii sau viața, frate”? Treaba lui Sean e să-l găsească pe ucigașul lui Katie, cât de repede, adică până nu-și trimite Jimmy Marcus cumnații pe teren, foștii (și actualii) bandiți care nu stau prea mult la discuții, mai ales când e vorba de nepoata lor vitregă. East Bucky e o bombă cu ceas, gata oricând să se întoarcă cu treizeci de ani în urmă, când criminalilor și răpitorilor nu le era frică de poliție. Adevărul e că Jimmy nu mai e același om de la moartea fostei sale soții, dar omorul de acum ar putea să trezească în el instinctul de prădător de altădată.

               Mai mult decât o carte polițistă, „Mystic River” e un roman social. Evoluția celor trei protagoniști se datorează, în primul rând, mediului în care au crescut. Cei din Point au avut de mici lumea la picioare, nu datorau nimic nimănui, astfel încât au putut să urmeze o profesie, să-și facă un renume. Dave Boyle a reușit asta datorită baseball-ului, însă forțele te părăsesc odată ce îmbătrânești, și acum vrea să dea ștafeta fiului său, pentru a-i oferi un viitor (relativ) ușor. Dar Jimmy... Jimmy a fost întotdeauna un locuitor al Flats-ului, copil și apoi infractor adult, un ins care a știut mereu cum să se impună și să-i atragă pe locuitori de partea lui. Pentru că jafurile se comit cât mai departe de casă, pe ai tăi trebuie întotdeauna să-i protejezi. Și, până la urmă, poate că băiatul care a scăpat din gura lupilor n-ar fi trebuit să se mai întoarcă, fiindcă odată ce ai dispărut, ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâi dispărut.

               Dacă evenimentele ar fi escaladat într-o altă direcție, m-aș fi prins de unde și-ar fi luat materia Don Winslow pentru „Orașul în flăcări”. Însă cele două romane nu au prea multe în comun, în afară de fresca socială, un soi de oraș al parveniților, care s-au autoproclamat stăpâni peste ce nu-i al lor de drept. Sărăcia eclipsează bunul trai, destinele pot fi forțate, dar nu și schimbate, iar crima rămâne singurul mecanism prin care justiția și nelegiuirea sunt puse în oglindă, ambele încercând să soluționeze, prin propriile mijloace, problema centrală. Scriitura lui Dennis Lehane e una puternică, ascuțită, care pune presiune atât pe personaje, cât și pe cititor. Treaba e serioasă, atât de serioasă încât ți se transmite la fiecare pagină că ar trebui neapărat rezolvată, însă rămâne de văzut ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte, în apropierea râului Mystic.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dennis Lehane:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



duminică, 7 aprilie 2024

Recenziile Mădălinei 61 - Buna fată rea de Alice Feeney (CRIME CLUB)


Titlu: Buna fată rea 

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS 

Titlu original: Good Bad Girl (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,66 (din 46.144 note)

 

Luna aceasta, Alice Feeney, regina suspansului, revine la Blog Tour cu un nou roman misterios și provocator. Dacă în cărțile anterioare (Piatră, hârtie, foarfecă și Daisy Darker) am avut parte de familii bizare în care secretele și minciunile ocupă un loc primordial, case și capele bântuite, parcă scoase din filmele cu Scooby-Doo, și criminali imprevizibili, care apar la momentul oportun, acum, autoarea ne prezintă povestea a patru femei de vârste diferite, ale căror destine se intersectează într-un mod neașteptat. O lectură lejeră, dar incitantă, „Buna fată rea” constituie melanjul perfect dintre un Thriller Psihologic și un Cozy Mystery, ce are ca premisă relația complicată mamă-fiică, răzvrătirile adolescentine și prăpastia dintre generații ce devine tot mai greu de trecut, elemente pe care autoarea le împletește, le șlefuiește, construind un tablou pictat în nuanțe de suferință, lacrimi, neîncredere și regrete. Toate personajele sunt captive într-un carusel al fatalității, din care vor putea scăpa doar atunci când vor avea curajul să-și recunoască greșelile, să-și înfrunte trecutul și să repare răul făcut în urmă cu aproape două decenii.

            Edith are optzeci de ani, dar se poate spune despre ea că este încă în floarea vârstei. Energică și plină de surprize, femeia ar da orice să locuiască din nou în căsuța ei, în tovărășia celui mai bun prieten, Dickens, un cățeluș loial, care i-a alinat clipele de singurătate, și să se plimbe prin oraș, poposind pe câte o bancă în mijlocul naturii. Însă toate astea sunt imposibile acum, pentru că  fiica ei, Clio, a decis că locul mamei este într-un cămin de bătrâni unde să-i fie acordate toate îngrijirile necesare. La Windsor Care Home, Edith o întâlnește și se împrietenește cu Patience, care, la doar optsprezece ani, face ordine în camerele locatarilor în etate. Patience este o rază de soare și de voie bună pentru bătrânica noastră excentrică, în ciuda faptului că viața sa nu e deloc atât de roz pe cât ar părea. Certurile cu mama sa, Frankie, au determinat-o pe fată să-și ia lumea-n cap și să caute adevăratele răspunsuri la întrebările ce-i vizează identitatea. Niciuna dintre cele patru protagoniste nu are cugetul curat; toate ascund câte ceva, de la lucruri neînsemnate, precum un furtișag mărunt, la chestiuni esențiale, ce ar putea da existența tuturor peste cap.

            Dar, pentru că mai înainte de toate romanul este un thriller, avem nevoie și de o crimă. Și iat-o... Joy, administratoarea-șefă a azilului, este găsită moartă în lift, cu o plăcuță agățată de gât pe care scrie „defect”. Firește, acolo unde are loc un omor, trebuie să existe și un inspector de poliție care să investigheze cazul, iar rolul i-a fost distribuit lui Charlotte Chapman (sau cum îmi place mie să-i spun, „Păpușa Barbie”). Ancheta se desfășoară cu repeziciune – poate chiar prea repede ca să fie credibilă –, lista suspecților e plină, iar evenimentele se țin lanț, fiecare pistă (valabilă sau nu) aducându-ne tot mai aproape de mult așteptatul deznodământ.

            Alice Feeney construiește un univers întru totul feminin, elementul masculin fiind mai neînsemnat decât o agrafă pentru păr. Nici Edith, nici Clio sau Frankie nu au în viața lor o prezență de sex opus, toate reușind, într-un fel sau altul, să dea greș în relația cu partenerul. Doar Patience se sustrage cercului femeilor care au eșuat în dragoste, fiind încă inocentă și candidă, neștiind cum este lumea cu adevărat, cel puțin din punctul ăsta de vedere. Femeile dețin cu adevărat puterea, fiecare dintre ele putând fi (pe rând) o bună fată rea, indiferent de intențiile curate în contul cărora acționează. Una peste alta, singurul bărbat care se numără printre personajele principale este Jude, în mansarda căruia locuiește Patience, și cu care Clio „pune la cale un complot” pentru a pune mâna pe moștenirea lăsată de mama ei. Scenele în care cei doi discută despre bani parcă sunt desprinse din Tom și Jerry, pline de umor și gravitate aparentă, chiar absurde pe alocuri, cu alte cuvinte, niște dialoguri demne de Mătușica Figg și Domnul Linge-Cizmă. Sinceră să fiu, n-aș fi fost deloc surprinsă dacă, la un moment dat, s-ar fi oprit și-ar fi început să cânte „Bani e un cuvânt atât de frumos...”. Cât despre Charlotte, ea e femeia delicată, care pare că nu poate intimida pe nimeni, darămite să rezolve un caz de crimă, însă se dovedește capabilă și profesionistă, scoțând la iveală mai mult de un secret murdar.

            Nu știu ce-aș putea să mai spun... Vă las pe voi să descoperiți cât de încâlcite pot fi ițele într-o carte relativ scurtă. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să insiste mai mult asupra anumitor episoade, oferind ceva mai multă consistență personajelor și întâmplărilor în sine, dar, oricum, a fost o lectură plăcută. Preferatul meu dintre romanele autoarei rămâne în continuare Daisy Darker, și dacă vreți să aflați mai multe despre ea, puteți arunca o privire pe blogul nostru și pe recenziile colegilor noștri din CRIME CLUB.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



vineri, 5 aprilie 2024

Recenziile Mădălinei 60 - Încercările Reginei Soarelui de Nisha J. Tuli


Titlu: Încercările Reginei Soarelui 

Serie: Artefactele Ouranosului (#1)

Autor: Nisha J. Tuli

Editura: LITERA

Titlu original: Trial of the Sun Queen (2022)

Traducere de Oana Barbu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,90 (din 30.247 note)

 

            Doisprezece ani în închisoare te pot transforma într-un monstru. Adesea, e nevoie să adopți legile junglei pentru a supraviețui, iar asta presupune să lupți cu ghearele și cu dinții pentru orice îți dorești, oricât de neînsemnat ar fi acel lucru. Dar ce ți-ai putea dori, în afară de libertate, când afli cum arată cerul doar atunci când ești aruncată în Groapă, cea mai cumplită formă de tortură existentă la Nostraza. Bătăile, agresiunile gardienilor și caznele suplimentare sunt un paradis, spre deosebire de trei zile petrecute în Groapă, fără hrană, fără apă, fără posibilitatea de a te proteja de frig și ploaie, la mila bestiilor ce pândesc din umbrele pădurii. Nu le pasă că ești doar piele și os; nu le pasă că ești murdară și acoperită cu cicatrici. Tot ce-și doresc e să se joace cu mintea ta cuprinsă de delir și să te devoreze dintr-o singură înghițitură. Ești o pradă ușoară, nu te poți apăra. Voința nu e suficientă să reziști când toți vor să scape de tine, pentru că aduci numai belele. Însă pe cât de simplu e să mori în spatele zidurilor  fortificate ale închisorii, pe atât de imposibil este să ți se ofere o cale de scăpare. Și dacă, prin absurd, chiar ți se oferă o șansă să-ți schimbi destinul, e aievea? Sau doar o iluzie amăgitoare?

            Nisha J. Tuli ne deschide poarta către un univers captivant, monstruos și violent, construit pe baza antitezei dintre zi și noapte, lumină și întuneric, bine și rău, transgresat de personaje care mai de care, dar necizelate, ce poartă încă urmele cernelii cu care au fost scrise, nereușind să scape de exagerările trăsăturilor de caracter și de clișeele fanteziei. Sunt tentată să afirm că „Încercările Reginei Soarelui” nu este un Romantasy getbeget, pentru că, în pofida faptului că relațiile de dragoste ocupă un spațiu semnificativ în carte, în prim plan se află acțiunea fantasy, care, cu toate că am mai citit romane de genul, mi-a plăcut foarte mult. În anumite privințe, autoarea reușește să spargă tiparele, în primul rând prin faptul că protagonista sa nu este, de la început, până la sfârșit, o eroină tipică. Singurele ei calități sunt cele sufletești, din punct de vedere fizic – și nu mă refer la frumusețea ei – putând fi cu brio un personaj secundar. Dar tocmai simplitatea ei o face deosebită, și tot ce pot spune e că am adorat-o, așa cum cred că veți face și voi.

La doar doisprezece ani, Lor a fost aruncată în închisoare din porunca Regelui Aurorei, alături de sora și fratele ei, pentru simpla vină că există. Din păcate, nu i-a fost deloc ușor. Fiind în permanență conștientă de tot ce a pierdut; nevoită să se vândă pentru un săpun, o frântură de umanitate într-un infern infinit; mereu gata să se ia la harță cu ceilalți deținuți și cu gardienii, făcând tot ce-i stă în puteri să demonstreze că locul ei nu e acolo. Însă o astfel de altercație îi aduce o pedeapsă de două săptămâni în Groapă, care este pur și simplu o groapă în mijlocul pădurii, din care deținuții nu pot evada, și chiar dacă ar reuși, n-ar apuca să facă nici măcar doi pași până să fie înfulecați de creaturile hidoase ce-i pândesc. Speriată că nu-și va mai vedea niciodată frații, Lor își găsește alinarea în superba Auroră Boreală ce colorează cerul întunecat în fiecare noapte. Dar Aurora nu îi ține de foame sau de cald. Însă ceva plutește în aer, ceva periculos amestecat cu un licăr de speranță. Aproape la un pas de moarte, Lor aude zgomotele unei răzmerițe în interiorul zidurilor Nostrazei, dar nu apucă să afle despre ce e vorba, pentru că este răpită, aproape în chip minunat, de un bărbat cu aripi albe. La scurt timp, eroina noastră se trezește într-o cameră bogat ornamentată din Aphelion. Ajunge în palatul lui Atlas, Regele Soarelui, în calitate de cea de-a zecea ofrandă, urmând să lupte împotriva a nouă tinere de viță nobilă, exagerat de frumoase și elegante, pentru a obține titlul de Regină a Soarelui. Încercările la care trebuie să ia parte măsoară curajul, înțelepciunea și abilitățile viitoarei Regine de a-și conduce poporul, însă Lor nu înțelege de ce a fost aleasă, întrebându-se obsesiv dacă secretul ei a fost descoperit.

Povestea ei este completată de cea a lui Nadir, Prințul Aurorei, care caută să-și detroneze tatăl. Aflând că un deținut a evadat din Nostraza, Nadir începe să cerceteze, dorind să afle cine i-a putut stârni atât de tare interesul Regelui. Antiteza dintre Nadir, care are toate însușirile răufăcătorului – e năucitor de frumos și puternic, inteligent, perseverent și periculos – și Atlas, care, firește, posedă toate trăsăturile eroului – e irezistibil, bun ca pâinea caldă, dornic să încalce regulile pentru aleasa inimii sale. Dar acolo unde e lumină din belșug, umbrele sunt mai întunecate ca oriunde altundeva. Iar Lor trebuie să-și folosească tot curajul ca să scruteze bezna și să ajungă la adevărata flacără.

Plină de provocări incitante, răsturnări de situație neașteptate și un final exploziv, „Încercările Reginei Soarelui” reprezintă una dintre cărțile de colecție pe care trebuie să le ai în bibliotecă. Nu doar că pare ruptă din soare cu paginile galbene, dar e și o lectură relaxantă, ce te va ține cu sufletul la gură până la ultimul capitol. Însă universul pe care Nisha J. Tuli abia îl schițează în acest prim volum al seriei continuă și ne promite mult mai multe aventuri fantastice, iar eu abia aștept...


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 3 aprilie 2024

Recenziile Mădălinei 59 - Mireasa de Ali Hazelwood


Titlu: Mireasa 

Autor: Ali Hazelwood 

Editura: LITERA

Titlu original: Bride (2024)

Traducere de Simona Săsărman

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,12 (din 162.693 note)

 

            Cum ar fi ca lumea să fie stăpânită de trei facțiuni puternice, care se urăsc de moarte? Cum ar fi să trăiești zilnic cu frica în sân că în orice clipă poate izbucni un război cumplit între oameni, vârcolaci și vampiri? Ar fi sfârșitul. Râuri de sânge roșu, verde și violet s-ar revărsa pe străzi, cadavre pe jumătate transformate în lupi ar zace pe caldarâm, trupurile chircite ale vampirilor s-ar topi sub razele ucigătoare ale soarelui, iar victimele umane s-ar descompune în tihnă. O astfel de imagine e de-a dreptul grotescă. Toți știu ce presupune o bătălie de așa amploare; toți sunt conștienți de pierderile pe care le vor suferi, însă conducătorii sunt pregătiți să-și apere teritoriul cu orice preț. Dar, înainte să se ajungă la rezolvarea neînțelegerilor pe cale violentă, s-a încercat soluționarea disensiunilor politice pe cale amiabilă. Asta presupune ca fiecare facțiune să trimită o ofrandă de pace către celelalte. Și nu vă imaginați că-și trimit aur, nestemate, bani sau cine știe ce obiecte extrem de valoroase. Nici poveste... Fiecare trimite câte un membru de seamă al facțiunii, fiica unui consilier vampir, perechea unui vârcolac, pricepeți voi, o persoană importantă de dragul căreia nimeni n-ar porni un război. Târgul ăsta durează de secole, iar până acum a funcționat destul de bine, exceptând micile altercații, ura și resentimentele ce nu pot fi înăbușite sub nicio formă. Dar noua generație, ale cărei idei sunt mult mai pașnice și tolerante, ar putea schimba definitiv destinul tuturor, firește, dacă reușesc să-i înduplece pe bătrânii care țin frâiele cu mâini de fier.

            Misery Lark este vampir, dar și-a petrecut aproape toată viața în lumea oamenilor, pilindu-și colții amenințători și purtând lentile de contact căprui, ca nimeni să nu descopere ce este cu adevărat. A stat atât de mult timp printre oameni, încât le-a învățat obiceiurile, pe unele chiar le-a adoptat, ajungând să fie detestată de propriul neam. Și-a găsit un loc de muncă, a devenit un geniu al computerelor, dar, cel mai important, s-a împrietenit cu Serena, o fată orfană, alături de care a crescut, împărțind totul, de la clipele fericite, la momentele triste, chiar și același pat. Afecțiunea ce le leagă a depășit de mult granițele prieteniei, Misery și Serena fiind ca două surori, nedespărțite oricât s-ar ciondăni. Și nu cred că mai e nevoie să precizez că Serena știe ce este prietena ei. Însă Serena a dispărut din apartamentul pe care cele două fete îl împart, lăsând în urmă doar o pisică pufoasă și cam urâcioasă. Niciun alt indiciu, nicio scrisoare, niciun bilet. Iar acum, protagonista noastră e dispusă să facă orice îi stă în putință ca să-și găsească prietena, chiar dacă asta înseamnă să-și riște propria viață.

            Colac peste pupăză, o altă veste îi dă lumea peste cap lui Misery. Tatăl ei, cel mai puternic consilier vampir din regiune, o cheamă acasă ca s-o ofere de soție noului Alfa al vârcolacilor. Căsătoria ei cu Lowe Moreland este doar de conveniență, o alianță politică între vampiri și vârcolaci, menită să țină doar un an. Pacea e esențială între cele două facțiuni, în ecuația asta oamenii fiind doar de umplutură, fiecare încercând să-i atragă de partea lui. Pe Misery o așteaptă zile grele în ținutul lupilor, fiind nevoită să înfrunte ostilitatea celor din haită și câteva încercări de asasinat, cu alte cuvinte, chestii obișnuite pentru un vampir aflat pe teritoriul inamic. Dar trebuie neapărat să-i câștige încrederea lui Lowe, ca să-și ducă la bun sfârșit misiunea.

            Ali Hazelwood e celebră pentru romanele sale de dragoste, picante și incitante, însă eu am descoperit-o de curând. „Mireasa” e al doilea roman pe care îl citesc de la ea și, sinceră să fiu, am rămas plăcut surprinsă. Trecând peste scenele fierbinți, care nu sunt puține, povestea este bine construită, cu o intrigă mult mai complicată decât ar părea la prima vedere, plină de suspans și întorsături neașteptate, iar personajele sunt atent conturate și de-a dreptul savuroase. Cred că cel mai mult am apreciat onestitatea dintre personaje – e primul Romantasy citit, în care protagoniștii nu au secrete unul față de celălalt, nu se mint inutil – nu au genul de relație în care ea pleacă fiindcă a aflat un adevăr de mult îngropat, iar el vine după ea pentru că își dă seama că a greșit și nu poate trăi fără ea –, încercând să colaboreze chiar dacă sunt dușmani. Firește, clișeul enemies-to-lovers e prezent, dar e transpus atât de bine în narațiune, încât am reușit să ignor tiparele perpetuate la nesfârșit în romanele de dragoste. Misery e o eroină ca la carte, de care m-am atașat încă de la primele pagini. E determinată, rece ca gheața, nemiloasă dacă e cazul, inteligentă, letal de frumoasă și, paradoxal, iubitoare, atentă la nevoile unei fetițe de șase ani care i-a intrat pe sub piele, în ciuda împotrivirilor sale, și gata oricând să-și pună viața în joc pentru cei dragi. Chipul ei nu prea se potrivește cu ura ce mocnește între facțiuni, alături de Lowe și fratele ei geamăn reprezentând schimbarea de care are nevoie întreaga lume.

            Vă las pe voi să decideți dacă merită. Eu zic că da, chiar dacă, inițial, am cumpărat cartea doar pentru marginile colorate. E o lectură ușoară, captivantă; un romantasy cu nuanțe de Urban Fantasy ce vă va introduce într-un univers cu un echilibru precar, în care, mai mult decât o luptă pe viață și pe moarte între specii diferite, dar care reușesc cumva să conviețuiască, se poartă un război al orgoliilor, trădarea și lipsa de încredere în propria familie fiind la ordinea zilei. Și ceva îmi spune că povestea nu se încheie aici...


COMANDĂ CARTEA


duminică, 31 martie 2024

Recenziile lui Gică 176 - Omul de zăpadă de Jo Nesbø (CRIME CLUB)


Titlu: Omul de zăpadă  

Serie: Harry Hole (#7)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Snømannen (2007)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,02 (din 138.305 note)

 

            Ia spuneți... Așa-i că v-a fost dor de Harry Hole? Nouă, celor din Crime Club, cu siguranță ne-a fost, așa că am decis ca în aprilie să scriem, printre altele, despre „Omul de zăpadă”, cel de-al șaptelea volum al seriei. (...) Pe repede-înainte, Harry pornește pe urmele unui ucigaș ingenios, poate cel mai viclean de până acum, bineînțeles, asta dacă nu-l punem la socoteală pe Mântuitor. După mult timp, în țara cu cea mai scăzută rată a criminalității, apare (pardon, își face anunțată prezența) un criminal în serie. Dar omul nostru s-a mai confruntat cu așa ceva, în Australia (în „Liliacul”), astfel încât este invitat, chiar de autoproclamatul său rival, printr-o scrisoare, să ia parte la vânătoare, fiindcă e singurul polițist din Norvegia capabil să-l prindă.

            Mami te iubește! Dar mami n-a fost cuminte, și trebuie să fie pedepsită. Mami nu l-a iubit pe tati, a stat cu el doar pentru tine, și în toți anii ăștia și-a făcut de cap cu alți bărbați, întorcându-se acasă cu acel zâmbet suav și inocent pe buze. Dar mami trebuie să primească o lecție. Așa că, odată cu prima ninsoare, Omul de zăpadă a lovit din nou. O crimă fără cadavru, mă rog, ei îi vor spune, în ziare și la televizor, „dispariție”, dar eu știu că nu-i vor găsi niciodată trupul. Pentru că nu e prima, nici ultima, și de fiecare dată am avut grijă să-mi las semnătura la locul faptei, un om de zăpadă (cum altfel). Prima oară am acționat impulsiv, am ciopârțit-o, dar acum sunt mult mai atent la detalii, pentru că acțiunile mele trebuie să transmită un mesaj, un avertisment. Dar aici nu e vorba doar de omoruri, ci de adrenalină, de provocare, și de asta am ales să-l atrag pe Harry Hole, cel mai inteligent inspector din poliția din Oslo, într-o anchetă din care doar unul din noi va scăpa cu viață.

            Luând-o pas cu pas (ca să avem un fir logic), îl regăsim pe Hole în cea mai bună formă a sa de până acum, împăcat (momentan) cu demonii alcoolului și vizitat, în unele nopți, de Rakel – „pentru că nimeni nu părăsește pe cineva cu care a făcut sex de calitate” – în noul său birou fără ferestre, în compania tovarășilor lui morți, ce-l privesc din fotografiile înrămate. Odată cu raportarea dispariției lui Birte Becker, mamă și soție „fidelă”, este reorganizat grupul care urmează să se ocupe de caz, din care va face parte și noua lor colegă, Katrine Bratt, un ofițer care a lucrat în cadrul poliției din Bergen, la departamentul pentru abuzuri sexuale. Ajunși la locuința victimei, Harry și echipa sa sunt întâmpinați de un om de zăpadă, în jurul gâtului căruia se află eșarfa dispărutei. La puțin timp de la tragedie, Hole primește scrisoarea de la făptaș, care-și spune chiar Omul de zăpadă. Dar moartea de acum și cele ce vor urma sunt legate de o crimă din Bergen, care s-a petrecut cu doisprezece ani în urmă, și de care s-a ocupat un investigator extrem de competent, dar căzut în dizgrație, care, pur și simplu, a dispărut.

               Dar de ce ar vrea antagonistul să fie cunoscut drept Omul de zăpadă? Pentru început, oricărui criminal în serie îi trebuie un nume, o poreclă care să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte sau întemnițare. Prin „redenumire”, el se ridică de la poziția de om la statutul de zeu, de entitate care are control asupra destinului celorlalți. Așa-i că Liliacul, Călăul sau Mântuitorul sună dur? Au o altă rezonanță, provoacă frică. Dar cum sună Omul de zăpadă... Cam sec, așa-i? Ei bine, tranziția e mult mai puternică atunci când preschimbi ceva inofensiv în ceva periculos. Frica, poate și groaza, se transformă în teroare, fiindcă normalitatea devine ceva nesigur, încropirea unui om de zăpadă se transformă într-o crimă bine planificată, iar ucigașul se identifică cu o forță a naturii, printr-un anotimp.

               Știm că suntem în urmă, luna trecută a apărut „Cuțitul”, (Harry Hole #12), dar ne străduim să ajungem la zi și sperăm că, prin recenziile noastre, ne adresăm, îndeosebi, celor care nu au citit încă seria. Ca o concluzie la volumul de față, pot să spun că s-a numărat printre cele mai bune, intense și întortocheate (din cele șapte), la același nivel cu „Mântuitorul”. Hole e un personaj pe care, chiar dacă nu-l îndrăgești, ajungi să-l apreciezi, poate nu ca om, dar cu siguranță ca polițist. Și că tot vorbeam de nume și supranume... Cum vă sună „Leopardul”? Fioros, nu? Aveți dreptate, e volumul al optulea, și cu el ne vom întâlni data viitoare. 


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø

Falled

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu