Titlu:
Codul Twyford
Autor:
Janice Hallett
Editura:
TREI
Titlu
original: The Twyford Code (2022)
Traducere
de Alexandra Fusoi
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 400
Media pe
Goodreads: 3,65 (din 19.361 note)
Bună, Maxine! Sunt tot eu. Să știi că astăzi am fost un infractor cuminte. Ți-am zis
că nu mă mai întorc în închisoare, mai bine mor decât să mai stau vreo zi
pe-acolo. (...) Odată ce ai făcut parte din banda Harrisonilor, e greu să-ți
ștergi păcatele, și nimeni n-o să-l uite pe ticălosul care a tulit-o cu lingourile
de aur și diamantele, în urmă cu unsprezece ani. Ți-am promis că mă schimb, dar
vechile mele talente îmi sunt de folos mai ales acum. Sunt la un pas să aflu ce
s-a întâmplat cu Misive în ziua excursiei. Oricât de ciudat ar suna, știu că în
cartea pe care obișnuia să ne-o citească, Șase pe dealul Goldtop, se află un cod secret, pe
care, cu ajutorul foștilor mei colegi, cred că voi reuși să-l descifrez. Și nu,
Edith Twyford nu a scris o poveste pentru copii, acum sunt sigur de asta, ci un
ghid de instrucțiuni cifrate, care îl va conduce pe cel mai deștept dintre
căutători la mult râvnita comoară.
Scuzați scurta licență artistică, acum s-o luăm de la capăt...
Steve Smith, cunoscut printre gangsteri drept „Micul Smithy”, a ieșit de curând
de la închisoare. Soția la părăsit când a intrat la pârnaie, luându-i și fiul
cu ea, de ambii având grijă de atunci un alt bărbat. Nu are un loc de muncă, nu
prea are bani și locuiește în vechea lui mașină rablagită. Dar are o obsesie...
Ce s-a întâmplat cu Misive, profesoara lui de la cursul ajutător de limba engleză?
Ultima dată când a văzut-o, mai exact la sfârșitul clasei a VIII-a, i-a dus
într-o excursie de o zi, într-un loc legat, într-un fel sau altul, de
scriitoarea lor favorită, Edith Twyford. Dar înainte să dispară, le-a dat de
înțeles că, în seria de cărți pentru copii a autoarei, ar exista un cod secret,
și voia cu tot dinadinsul să-l dezlege. Pornind pe urmele lui Misiva, Steve face
rost de respectivele cărți și începe să caute modele și simboluri comune, fiind
sigur că, dacă va descoperi misterul de dincolo de pagini, va afla în sfârșit
unde a dispărut femeia pe care o privise cândva ca pe o mamă.
Sună provocator, nu? Ei bine, asta e povestea de început în
mare, doar că nu e redată tocmai așa. Cartea e formată din 200 de înregistrări
audio, realizate pe parcursul a unsprezece săptămâni din 2019, descoperite pe
un IPhone 4, transcrise cu un soft special și organizate în nouă calupuri mărișoare.
La acestea, se mai adaugă și mail-urile dintre un inspector de poliție și un
profesor universitar de matematică, plasate la începutul și finalul cărții, ambii
mai mult sau mai puțin interesați de povestea lui Steve Smith. Dar telefonul nu
e al lui Steve, ci al fiului său, de la care l-a împrumutat ca să-și
înregistreze mesajele pentru Maxine, ofițerul lui pentru eliberare condiționată.
Și fiindcă avem de-a face cu niște transcrieri realizate de un progrămel,
evident că apar și câteva erori gramaticale și de punctuație. Astfel, așa cum o
să le găsiți și în introducere, „musai să” apare ca „muștar”, „urma să”, ca
„armă”, „armăsari”, ca „armă seacă”, iar „Miss Iles (pentru că ăsta e numele
fostei lui profesoare) apare ca „Misiva” sau „Misive”.
Steve își ține aproape tot timpul aplicația pentru
înregistrare pornită, astfel încât „îl auzim” atât pe el cum ne povestește ce
s-a întâmplat sau ce face chiar acum, dar și pe oamenii din jurul lui. Unii
prieteni știu de noua lui pasiune, așa că îi opresc (sau îi cer să oprească)
funcția, dar nicio grijă... omul nostru o repornește imediat, deci nu pierdem
mai nimic din conversație. Până și apelurile telefonice sunt înregistrate,
interlocutorii fiind identificați de program după voce și marcați ca „Voce 1”,
„Voce 2”, „Voce 3”... Deși până pe la jumătate e (oarecum) ușor să citim
transcrierile, în ultimele calupuri documentele își pierd coerența, fiind
intercalate, organizate după datele din calendar. Uneori acțiunea se întrerupe,
dar Smithy, aflat în mașină, pe o bancă în parc sau într-un WC public, ne spune
cu lux de amănunte ce s-a întâmplat, cârpind golurile dintre pasaje.
Așa cum a zis și colegul meu, Emil, e o carte pentru cei
avansați într-ale thrillerelor, dispuși să aibă răbdare până la revelatorul sau
dezamăgitorul final. Se citește greu, necesită atenție permanentă și ajunge
uneori să te scoată din sărite. Povestea se învârte în cerc, nu apar prea multe
schimbări, personajul nu prea evoluează (pare că e același dintotdeauna), iar
intriga, aparent puerilă, pare să nu ducă la niciun rezultat satisfăcător. Pe
unele pagini apare sintagma „Codul Twyford” și de trei ori, ceea ce e prea mult
chiar și pentru mine. Am scos-o până la urmă la capăt, chiar dacă mi-a luat o
săptămână, dar nu aș mai repeta experiența nici dacă la sfârșitul călătoriei s-ar
afla, într-adevăr, „aur furat, bijuterii chinezești, armament
nuclear, petrol, comoara nazistă, un portal secret către o societate utopică
paralelă, un buncăr subteran plin de opere de artă neprețuite, o bibliotecă
etanșă cu cărți de valoare, dovezi că am fost vizitați de extratereștri, un
tratament pentru cancer, o mașină a timpului, un dispozitiv cu care să iei
legătura cu lumea spiritelor sau o hartă a genomului uman cu 50 de ani înainte
să-l fi descoperit știința modernă.”
