Se afișează postările cu eticheta Horror. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Horror. Afișați toate postările

marți, 24 mai 2022

Recenziile lui Gică 76 - Fetele care ard de C.J. Tudor


Titlu: Fetele care ard 

Autor: C.J. Tudor

Editura: NEMIRA

Titlu original: The Burning Girls (2021) 

Traducere de Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,04 (din 22.384 note)

 

Orice comunitate, oricât ar fi de angrenată în conduita religioasă, păstrează în structura ei o dimensiune ocultă, un loc unde fenomenele și aparițiile misterioase sunt adunate laolaltă, un mic colț întunecat din care acestea reușesc să fascineze de fiecare dată când sunt evocate. Deși istoria a făcut tot posibilul să înregistreze evenimentele raționale, plasându-le pe cele inexplicabile în umbra incertitudinii, oamenii au tânjit mai mereu la paranormal, pentru a-și oferi o dimensiune mitică propriei existențe și pentru a păstra, în sânul comunității, memoria celor ce au pierit în împrejurări potrivnice și mărturiile celor care au interacționat cu sufletele celor plecați. Odată cu conștientizarea unui trecut plin de violență, miturile par să prindă viață, iar spectrele îngrozitoare încep dansul nocturn. Astfel, cimitirul devine infernul spiritelor fără odihnă, vechea casă din pădure, în care nu mai locuiește nimeni de ani buni, ajunge sălașul fantomelor, și vecinul scrântit, de care-și bat toți copiii joc, este posedat, fără nici o îndoială, de diavol.

Dar reverendul Jack Brooks știe deja toate astea. De asemenea, ea știe că, în urmă cu cinci veacuri, opt oameni, care nu au vrut să renunțe la credința lor, au fost arși pe rug, că, acum trei decenii, două fete au dispărut fără urmă și că, acum două luni, fostul preot din mica comunitate a fost găsit spânzurat, luându-și viața chiar în capela în care slujea. Însă noul vicar este o femeie puternică, care nu crede în superstiții și care își ia în serios rolul, oferindu-le credincioșilor sprijinul de care au atâta nevoie. Cu toate astea, nu trece mult până când avertismentele încep să apară, păpușile din vreascuri par să se ivească în locurile și momentele cele mai stranii, iar spectrele fetițelor incendiate se plimbă nestingherite prin cimitir și prin preajma bisericii. Însă, deși totul pare să fie doar o fantasmă, localnicii știu că fetele care ard se arată doar celor osândiți, celor care urmează să moară în împrejurări cumplite.

Fugind de propriul trecut, care nu e tocmai luminos, Jack devine prima femeie vicar din Chapel Croft, o funcție pentru care trebuie să îndure disprețul și răutatea unor indivizi ce nu pot renunța la prejudecățile sociale, atât de bine înrădăcinate în conștiința locului. În acest microunivers închistat, dă prost să-ți împărtășești păcatele unei instanțe feminine, să fii cununat de aceasta sau ca ea să apară în fotografiile de nuntă, pe care bineînțeles că o să le vadă toți prietenii. De altfel, din cauza faptului că nu există nici un bărbat în viața ei, și pentru că locuiește doar împreună cu fiica sa de cincisprezece ani, Flo, Jack este privită ca o persoană fragilă, o ființă lipsită de putere, care nu face decât să joace un rol necesar, care nu o avantajează deloc.

Pe de altă parte, Jack este o mamă excelentă, care face tot posibilul să-și protejeze fiica de orice fel de pericol. Iar atunci când Flo se întâlnește cu un băiat ciudat, care pare să sufere de o afecțiune neurologică ce-l face să tremure incontrolabil, instinctul de apărare iese la iveală, și reverendul simte cum fata ei începe să-și ia zborul din siguranța cuibului părintesc. De altfel, adolescenta reflectă perfect imaginea mamei, fiind o persoană curajoasă, dispusă să apeleze la violență dacă situația o cere. Pe lângă cele două femei emancipate, care-și pot purta singure de grijă, există și gay, lesbiene și persoane de culoare, un întreg palmares de personaje care încă luptă să fie acceptate de cruda societate tradițională.

            Revenind la subiectul poveștii, am apreciat foarte mult atmosfera gotică care acaparează întreaga narațiune. Chiar dacă există o intrigă detectivistică, autoarea a știut să profite la maximum de decor, transformând capela, cimitirul și pădurea în spații obscure, locuri perfecte pentru manifestarea maleficului. De altfel, funcția lui Jack poate fi asociată atât cu păstorii care-și îndrumă turma pe calea cea bună, cât și cu războinicii lui Dumnezeu, cei care cândva l-au exorcizat pe diavol din trupurile și sufletele bieților necredincioși. Datorită poziției sale din comunitate, vicarul începe să descopere micile secrete ale locuitorilor, dându-și seama că, până și aici, adevărul este o chestiune care poate schimba atât viețile celorlalți, cât și parcursul cunoscut al istoriei.

            Acum, în final, pot să spun că „Fetele care ard” este, pe departe, cel mai bun roman al lui C.J. Tudor, depășind cu mult „Omul de cretă”, prima poveste a autoarei britanice, publicată în limba română. Dacă în volumul anterior am avut parte de o intrigă întunecată și de un  mister care alterna între trecut și prezent, aici enigmele nu doar că există, ci ele guvernează o întreagă comunitate, iar sentimentul de frică este intensificat până la groază, impregnând totul cu miasma crimelor și a morții. Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să vă recomand povestea, și sunt sigur că, și pentru voi, va fi una dintre cele mai interesante și fascinante lecturi din acest an.


COMANDĂ CARTEA


joi, 28 aprilie 2022

Recenziile lui Gică 72 - Turnul nebunilor de Andrzej Sapkowski


Titlu: Turnul nebunilor 

Serie: Trilogia Husită #1

Autor: Andrzej Sapkowski

Editura: NEMIRA

Titlu original: Narrenturm (2002)

Traducere de Anca Irina Ionescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 4,04 (din 9.210 note)

 

            Sincer, nu m-am gândit nici o clipă că, în 2022, voi ajunge să citesc un roman al cărui gen părea că a apus cu mult timp în urmă. Însă lucrurile stau complet diferit atunci când preiei un model narativ al trubadurilor și îl împopoțonezi cu o estetică modernă și comercială, reușind, astfel, să creezi o lucrare unică și foarte complexă. Așadar, în buna tradiție a romanelor cavalerești, scriitorul polonez, Andrzej Sapkowski, vine cu o poveste istorică, plină de farmec și de farmece, în care iubirea și onoarea sunt mecanismele care pun în mișcare și, totodată, răstoarnă o lume blocată în propriile ei ideologii. Pe lângă faptul că în spatele volumului de față există o întreagă istorie literară, și asta nepunându-i la socoteală pe Lancelot și pe ceilalți cavaleri ai lui Chrétien de Troyes sau celebra scriere Amadís de Gaula – despre Don Quijote, opera parodică care a sfidat complet schema clasică, nici nu mai are rost să vorbim –, „Turnul nebunilor” reprezintă un text în care reîntoarcerea la vechile tendințe devine un proces științific, o cercetare a unui trecut care, chiar și astăzi, stârnește interesul și fascinația celor care au curajul să se încumete la o aventură care a schimbat cursul lumii.

După ce am trecut de primele pagini, suntem aruncați înapoi în timp, în Boemia secolului al XV-lea, în momentul în care preoțimea catolică pregătește o cruciadă pentru a-i stârpi, odată pentru totdeauna, pe ereticii cunoscuți drept husiți. Dar pe noi deocamdată nu ne interesează partea asta. Noi ne aflăm într-un alt loc, mai exact, la o mănăstire, acolo unde Reinmar din Bielawa, cunoscut și ca Reynevan, este prins în patima amorului, atât la propriu, cât și la figurat, în brațele unei doamne de vază a societății. Și pentru că dânsa e căsătorită, iubirea lor nu pare să aibă sorți de izbândă, iar odată idila descoperită, protagonistul nostru trebuie să-și facă urma pierdută, pentru că după el au pornit cumnații așa-zisei amante, care vor să răzbune onoarea pătată a familiei lor. Știind de frică, Reynevan face tot posibilul să scape de cumplita soartă, ajungând, fără voia lui, să ia parte la o călătorie, din care, dacă vrea să se păstreze cu mintea întreagă, trebuie să se bizuie pe toate simțurile sale, dar și să dea crezare unor posibilități care depășesc cu totul sfera normalității.

            Eroul nostru nu e nici pe departe aventurierul curajos la care ne-am aștepta. El știe când e cazul să se facă nevăzut, fiind în stare să se ascundă și în cele mai oribile și neconvenționale locuri, atâta timp cât se simte în siguranță. Deși este cunoscut ca un vrăjitor periculos, care ar putea folosi incantații malefice și plante magice împotriva celorlalți, nimeni nu pare să se teamă de Reynevan, mai mult decât atât, toți vor să pună mâna pe el, pentru a obține recompensa pusă pe capul lui. Dar, ca în orice scriitură de gen, el are parte și de doi însoțitori, din care nu am cum să nu-l menționez pe dementul Szarlej, un fost prizonier ce primește misiunea de a-l duce pe Reinmar din Bielawa în Ungaria, departe de răzmerița care se pregătește în spațiul ceh. Mai mult decât un ajutor de nădejde, Szarlej se dovedește și un bun luptător, surprinzându-i pe inamici cu „lovitura lui fatală”. În afară de asta, el se regăsește în permanență în ipostaza bufonului, fiind capabil să joace teatru atunci când e nevoie și să vină cu cele mai năstrușnice idei, soluții salvatoare care ar putea lua naștere doar în mintea unui nebun. 

            Pentru că vorbim despre un roman istoric, trebuie să ne oprim puțin și asupra evenimentelor importante ale vremii. Așa cum spuneam mai sus, Roma pune la cale o nouă cruciadă, însă de această dată nu este vorba despre recucerirea Pământului Sfânt. Preoții se pregătesc de luptă, pentru că dușmanul periclitează echilibrul religios prin răspândirea unor teze eretice, conform cărora Purgatoriul nu există, iar credincioșii trebuie împărtășiți atât cu Sângele Domnului, cât și cu Trupul Său. Deși pare că „miliția angelică” vrea să purifice omenirea de Satan, integritatea bisericii este pusă în permanență sub semnul incertitudinii. Cei care răspândesc Cuvântul lui Dumnezeu și care susțin că cunosc adevăratul drum spre paradis sunt tot aceia care întrețin relații homosexuale și care văd femeia ca pe un păcat ce mânjește creația divină. Patosul și dorința de distrugere a clericilor îi transformă pe aceștia în niște demoni ce vor să răscumpere suferința Mântuitorului prin vărsarea sângelui celor așa-ziși blasfemiatori. 

            Sfinți și păcătoși, cavaleri și domnițe, nobili și bandiți, descântece și vrăjitorie, codri întunecați și închisori sinistre – toate acestea împletite într-o poveste de Ev Mediu, în care realitatea și fantezia se întrepătrund, prezentând, într-un stil unic, o lume pe cât de plină de vitalitate, pe atât de sortită pieirii. Însă, dincolo de un roman de aventură, cartea lui Andrzej Sapkowski constituie o excepțională lucrare postmodernă, în care elementele Fantasy și Horror reușesc să-și găsească un timp și un spațiu propice manifestării lor. Dar să lăsăm analiza deoparte, pentru că Reynevan e pe fugă și, dacă vrem să vedem ce provocări îl așteaptă, trebuie să-i devenim tovarăși de drum în epopeea sa spre libertate sau, cel mai probabil, spre propria-i condamnare.

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 25 ianuarie 2022

Recenziile lui Gică 58 - Diavolul și apa întunecată de Stuart Turton


Titlu: Diavolul și apa întunecată

Autor: Stuart Turton

Editura: RAO

Titlu original: The Devil and the Dark Water (2020)

Traducere de Alexandru Maniu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 544

Media pe Goodreads: 3,86 (din 29.593 note)

 

Datorită romanului „Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle”, Stuart Turton și-a găsit foarte repede un loc pe lista autorilor mei preferați. Și nu e vorba că omul scrie extraordinar sau că misterele sunt construite impecabil și nu ai nimic de obiectat, ci despre un stil unic, reprezentat printr-o aglomerare intenționată de personaje extrem de variate și de întâmplări stranii, care, la prima vedere, par să nu aibă nici o explicație. Până și genurile sunt atât de amalgamate, încât, așa cum spune și autorul, fiecare cititor îl poate încadra într-o anumită categorie literară. Dacă despre romanul său de debut am spus că reprezintă un Mystery cu nuanțe de Science-Fiction, în cazul volumului „Diavolul și apa întunecată”, pot să zic că este un Thriller istoric, cu o atmosferă intensă de gotic, accentuat , în anumite părți, chiar până la Horror.

            Aventura noastră începe pe coastele Bataviei, în anul 1634, când un grup pestriț de persoane se pregătește să se îmbarce pe corabia Saardam, cu destinația Amsterdam. Printre călători se numără și Samuel Pipps, cel mai mare detectiv din lume, care, odată ajuns la destinație, urmează să fie executat. Alături de el, se află angajatul și prietenul său cel mai devotat, Arent Hayes, care va face tot posibilul ca strălucitul investigator să scape de osânda nedreaptă ce-l așteaptă. Însă, înainte ca voiajul să înceapă, un lepros își face apariția și le comunică pasagerilor că nava nu va ajunge niciodată la destinație și că oricine se va încumeta să părăsească țărmul la bordul ei va avea parte de un destin cumplit.

            Deși unii iau în seamă avertismentul bandajatului și încep să-și facă griji, mai marii de pe corabie, privindu-și propriile interese, dau ordin ca nava să părăsească portul și să urmeze cursul prestabilit. Din acest punct, putem observa că societatea vremii este scindată în cei care comandă și cei ce dau ascultare. Cel mai important om de la bord este guvernatorul general Jan Haan, un personaj foarte antipatic, pe care toți îl privesc cu respect, datorită poziției sale. Mă rog, aproape toți, în afară de propria lui soție. Chiar dacă Sara duce o viață plină de răsfăț și de bijuterii – bine, și de bătăi infernale, în urma cărora nu mai poate nici să meargă – ea își dorește să fie o persoană independentă, nu un accesoriu estetic, și să-și pună abilitățile practice în valoare, cu alte cuvinte, să ofere ceva la schimb pentru respectul cu care este tratată. Aici se poate observa categoric și o anumită doză de feminism, pe care e posibil ca Turton să o fi inserat în text, pentru a se conforma cerințelor scriitorilor de astăzi.

            Nu vreau să vorbesc prea mult despre protagoniști, pentru că esența cărții stă în diversitatea socială, lucru pe care l-am menționat chiar la început. Avem ingeniosul detectiv care reprezintă o altă variantă pentru eternul Sherlock Holmes, un ajutor de nădejde ce, datorită trupului său impunător și experienței din război, constituie cel mai bun muschetar angajat în folosul investigatorului, o suită de soldați ce au rolul de a avea grijă de persoanele importante de la bord și gașca marinarilor, un club foarte select, alcătuit din hoți, tâlhari și criminali care nu își mai găsesc locul pe uscat. Însă, în acest melanj de uniforme și funcții, există și câteva personaje care ies la iveală și care joacă un rol important în desfășurarea evenimentelor.

            Și acum ajungem la cea mai importantă și îngrozitoare parte. Se pare că, totuși, leprosul nu era nebun. La scurt timp de la plecare, lucruri înfiorătoare încep să se petreacă. Simboluri ciudate apar pe vele și în anumite locuri de pe corabie, animalele sunt ucise inexplicabil, siluete fantomatice își fac apariția din umbre și, în toată această atmosferă infernală, se pare că diavolul s-a urcat la bordul lui Saardam. Dacă, în primă fază, pare că toată călătoria capătă un aer gotic, după ce cumplitele întâmplări au loc și unele persoane ajung să-și piardă viața, avem de-a face cu un Horror în toată regula. Însă groaza nu se resimte neapărat ca un factor puternic, impregnat în scene terifiante, ci în momente intense și lungi, clipe ce se organizează într-un coșmar care nu pare să se mai sfârșească.

            „Diavolul și apa întunecată” este o poveste originală în care o călătorie pe mare se transformă într-un drum spre infern. Se pare că Turton are o afinitate pentru spațiile restrânse și sufocante. Lumea creată de el te prinde și nu îți mai dă drumul, până ce fiecare piesă este pusă la locul ei, iar misterul este complet elucidat. Mi-au plăcut foarte mult ambele lui volume și sunt foarte curios ce va scoate anul acesta, pentru că, da, în 2022 trebuie să apară cel de-al treilea roman al său.


COMANDĂ CARTEA


joi, 13 ianuarie 2022

Recenziile lui Gică 57 - Involuție de Max Brooks


Titlu: Involuție  

Autor: Max Brooks

Editura: NEMIRA

Titlu original: Devolution (2020)

Traducere de Mihai Dan Pavelescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 328

Media pe Goodreads: 3,92 (din 33.622 note) 

 

Ne spunem oameni. Suntem singurele ființe din această lume care pot gândi și lua decizii raționale. Avem două picioare pe care umblăm, două mâini de care ne folosim pentru a crea și muta diverse obiecte, un organ sexual care ne asigură perpetuarea speciei, un trup mai mult sau mai puțin rezistent și un cap în care încercăm să stocăm și să înțelegem secretele universului. Dintre toate viețuitoarele, noi am evoluat cel mai mult – am ajuns să ne clădim locuințe conforme cu nevoile noastre, orașe în care să locuim și să conviețuim cu ceilalți și suntem capabili să creăm roboți, să observăm structura unor alte planete și să punem bazele unor tehnologii ce ne permit să proiectăm realități alternative. Cu alte cuvinte, am evoluat atât de mult, încât am ajuns să efectuăm schimbări majore asupra mediului înconjurător. Însă, oricât de mult ne-am îndepărta de natură, ea va fi mereu acolo și ne va aștepta să ne întoarcem la ea și să acceptăm că, în egoul nostru imens, nu suntem decât niște primate fragile, care, din nu se știe ce cauze, au luat-o pe o altă cale evolutivă.

            După ce Max Brooks s-a făcut remarcat datorită volumului „Războiul Z”, carte care a avut parte de o ecranizare de excepție, autorul revine cu un nou roman, în care explorează străfundurile întunecate ale minții umane. Apelând la diverse teorii și mărturii ale unor cercetători și oameni care s-au întâlnit cu Bigfoot, Brooks realizează un colaj de opinii și idei, asamblând totul într-un roman de suspans, cu nuanțe Horror, și, ca povestea să fie și mai veridică, acțiunea ne este relatată prin intermediul unui jurnal, o dovadă incontestabilă a unui individ nefamiliarizat cu fenomenul Sasquatch.

            Totul începe în Greenloop, un orășel ecologic în care câteva persoane formează o comunitate liniștită. În acest loc, din mijlocul naturii, totul este tehnologizat, astfel încât oamenii se bucură de tot confortul. Energia electrică este captată de panourile solare de pe case, încălzirea se produce cu ajutorul gazelor de la excrementele umane, iar alimentele și diversele cumpărături ale cetățenilor sunt asigurate de câteva drone și o dubă ce își fac apariția o dată pe săptămână. Ce mai... Greenloop e paradisul, dar un paradis de altfel foarte izolat. Însă, într-o zi, vulcanul Mount Rainer erupe, iar mica comunitate pierde orice fel de conexiune cu restul lumii. Și asta nu e tot... În timp ce câteva persoane încearcă să găsească soluții de supraviețuire pe termen lung, ceva sau cineva cu pași mari se apropie de așezare, cineva înfometat, pentru care o felină imensă și fioroasă nu reprezintă decât micul dejun.

            Pornind de la însemnările unui jurnalist interesat de Bigfoot și de la mărturiile unui Ranger ce a ajuns în localitate după nenorocire; redând, aproape 90% jurnalul lui Kate Holland, protagonista și una dintre femeile din comunitate, „Involuție” este un volum ce se propune ca o dovadă ficțională a unui fenomen extrem de controversat și contestat. Însă apariția monstrului legendar are rolul de a scoate la iveală instinctele primitive din oameni. Lipsită de tehnologie, adică de bunăstare și securitate, ființa umană se trezește brusc expusă unui habitat neîmblânzit și încearcă, pe cât poate, să se adapteze, pentru a supraviețui într-o lume periculoasă, un mediu din care ea însăși provine. Lupta nu mai e ceva ludic, ceva spectaculos. Dar o confruntare între om și o altă presupusă specie de primată nu poate avea loc decât cu bețe și pietre, omul păstrându-și talentul de a realiza obiecte și arme, iar animalul ripostând cu trupul său de prădător.

            E o carte despre care nu poți povesti foarte multe, deoarece evenimentele se desfășoară lent, lucru care conferă o tensiune puternică textului. Asiști la distrugerea comunității și speri ca, în ultimele pagini, oamenii să biruiască. Însă măcelul pe care îl urmărești nu ține de considerente religioase, ideatice sau culturale. Nu, aici e vorba de natura la ea acasă, adică de dorința de a vâna și frica de a fi vânat. În final, pot să spun doar că e o poveste bună, nu una extrem de atractivă, dar una care te ține în priză cu fiecare noapte care vine și în care satul pare să dispară puțin câte puțin cu fiecare individ care își simte tot mai aproape propriul sfârșit.


COMANDĂ CARTEA


joi, 21 octombrie 2021

Recenziile Mădălinei 16 - Prieten imaginar de Stephen Chbosky


Titlu: Prieten imaginar  

Autor: Stephen Chbosky

Editura: TREI

Titlu original: Imaginary Friend (2019)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 800

Media pe Goodreads: 3,51 (din 32.650 note)

 

Nici nu ştiu cu ce să încep... Să vă povestesc despre universul întunecat în care realul devine imaginar şi invers; poate despre personajele extrem de bine construite sau despre faptul că „Prieten imaginar” este o capodoperă de şi despre coşmar? Îmi e greu să mă hotărăsc, mai ales că nu avem de-a face cu o simplă istorisire despre cum să construieşti o căsuţă în copac, ci cu un Horror pur şi complex, cu nuanţe de Fantasy şi Thriller, plin de întorsături şocante, monştri şi marionete demonice.  

Am achiziţionat volumul Crăciunul trecut, însă am amânat destul de mult momentul lecturii, deşi ar fi fost interesant să-l citesc atunci, pentru că acţiunea are loc în preajma sărbătorilor de iarnă. Cu toate astea, moşul, cadourile şi bradul împodobit nu au nimic în comun cu această poveste construită în totalitate pe fricile copilăriei, spaime pe care autorul le transformă într-o realitate tenebroasă.

            Kate Reese îşi doreşte tot ce e mai bun pentru fiul ei de şapte ani, Christopher, motiv pentru care se mută în oraşul Mill Grove, unde începe o viaţă nouă, departe de abuzurile fostului ei iubit. Kate munceşte dublu, uneori chiar triplu, pentru a-i asigura fiului ei un acoperiş deasupra capului şi posibilitatea de a merge la şcoală. Chris e băiatul cel nou, şi el face tot posibilul să ia note bune, ca să-şi facă mama mândră. Pe lângă asta, încearcă să-şi facă prieteni noi. Însă, în peisajul liniştit al comunităţii, se întâmplă ceva neprevăzut. Băieţelul dispare pentru mai multe zile, timp în care toată lumea din oraş, în frunte cu şeriful, îl caută. Într-un final, Christopher este găsit aproape îngheţat, rătăcind pe marginea drumului. Însă, acum, el e cu totul un alt om. Ceea ce pentru ceilalţi reprezintă o mare uşurare, pentru el este începutul calvarului, iar tot ce îi mai rămâne de făcut e să asculte indicaţiile vocii prietenului său imaginar, pentru a reuşi să construiască o căsuţă în copac.

Romanul lui Chbosky suspendă graniţele fireşti – binele şi răul, aparenţa şi esenţa, realul şi imaginarul – toate acestea se contopesc, îşi schimbă valenţele, dând naştere unui carusel de senzaţii, în care groaza şi iluziile primează. Limitele dintre lumi sunt anulate, portalurile se deschid, iar „oamenii căsuţă-poştală” vestesc sfârşitul. Toate visele devin coşmaruri, şi mântuitorul este pregătit să facă sacrificiul suprem. Aici intervin acele nuanţe Fantasy despre care vă vorbeam la început. Magia atent mascată, creaturile supranaturale şi, în special, portalul dintre lumi conturează perfect ideea de haos, idee ce este reflectată şi la nivelul minţii umane. Somnul devine o capcană, iar omul o marionetă în mâna unui păpuşar priceput.

Aspectul cel mai interesant constă în faptul că la bază se află un scenariu mesianic. Chris, aşa cum ne spune şi numele, este aşezat în rolul lui Hristos, fiind cel care deţine cheia distrugerii şi a salvării. El primeşte toate calităţile necesare unui mântuitor, însă trebuie să decidă în slujba cui le va pune – o decizie foarte grea pentru un copil de şapte ani, orbit de aparenţe. Dar, oricât de puternic ar fi răul, binele câştigă mereu. Nici numele celorlalte personaje nu sunt întâmplătoare. Ele completează scenariul cristic, chiar dacă într-o manieră modernă, fără vreo legătură directă cu religia.

Elementele Horror sunt completate de cele specifice Thrillerului. Undeva în background avem un şerif care se luptă cu fantoma unei misiuni eşuate. Cu toate astea, el continuă să-şi facă meseria, primind un rol important în poveste. Personajul meu preferat a fost Ambrose, al cărui nume înseamnă „Nemuritor”, însuşire ce i se potriveşte perfect. Deşi e bătrân şi aproape orb, el are o viziune mult mai clară decât a celorlalţi. Pe lângă asta, e şi un caracter foarte simpatic, iar momentele lui de moş arţăgos şi de prieten devotat îl plasează printre cei mai fascinanţi pioni din joc.

Creaturi ciudate, coşmaruri peste coşmaruri, accidente şi alegeri care nu sunt întâmplătoare şi o căsuţă în copac ce poate schimba destinele tuturor – toate astea inserate într-un univers macabru, asemănător cu cel din „Institutul” lui Stephen King. Ritmul alert şi atmosfera terifiantă te vor face să trăieşti la intensitate maximă eterna luptă dintre bine şi rău şi să fii alături de personajele tale preferate, până când acestea vor birui sau până îşi vor da cea din urmă suflare.


COMANDĂ CARTEA


marți, 7 septembrie 2021

Recenziile lui Gică 43 - Suflete goale de Guillermo del Toro & Chuck Hogan


Titlu: Suflete goale

Serie: Benzile Blackwood #1

Autor: Guillermo del Toro & Chuck Hogan

Editura: TREI

Titlu original: The Hollow Ones (2020)

Traducere de Andrei Covaciu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,71 (din 4.335 note)

 

Vreau să încep recenzia prin a vă spune că romanul nu a meritat pe deplin cele cinci stele pe care i le-am acordat pe Goodreads. Şi nu spun asta pentru că am citit o carte slabă, ci pentru că m-am aşteptat la mai mult de la Guillermo del Toro şi Chuck Hogan. Cu şase ani în urmă am citit o altă carte scrisă de aceşti autori, „Molima”, o poveste extraordinară, din care a fost publicat la noi doar primul volum, lucru ce m-a dezamăgit crunt, mai ales că exista deja o copertă pentru continuare, iar, din câte ştiu, drepturile pentru ediţia românească erau preluate. Însă nu are rost să vorbesc despre ce ar fi putut să fie, aşa că doresc să spun câteva cuvinte despre „Suflete goale”, primul volum din seria „Benzile Blackwood”.

Povestea începe în forţă cu deturnarea unui avion, urmată de un individ care doreşte, în mod obsesiv, să-i execute pe toţi membrii familiei sale. Aflaţi în apropiere, agenţii FBI Odessa Hardwicke şi Walt Leppo sunt înştiinţaţi despre straniile evenimente, astfel ei fac tot posibilul să oprească crimele care urmează. Ajunşi la casa ucigaşului domestic, lucrurile o iau complet razna, iar Odessa este nevoită să-şi ucidă propriul coleg şi mentor, care, inexplicabil, dă semne de nebunie şi devine violent. Însă lucrurile neobişnuite abia acum încep, deoarece tânăra agentă observă cum din cadavrul lui Leppo se ridică o siluetă fantomatică. Iluzie sau nu, ea trebuie să afle ce s-a întâmplat cu prietenul ei, dacă el chiar a înnebunit sau dacă altceva a pus stăpânire pe mintea lui. Iar răspunsul se află într-un singur loc, la Hugo Blackwood, un individ care susţine că trăieşte de secole şi care este capabil să vadă dincolo de limitele realităţii.

„Suflete goale” este un roman incitant, dar destul de previzibil. Ritmul accelerat al acţiunii te face să înaintezi repede prin poveste şi să simţi multă adrenalină. Crimele sunt oribile, dar asta e de înţeles, deoarece te cufunzi într-o lume sumbră, un loc în care nici măcar morţii nu îşi mai pot găsi liniştea veşnică. La toate astea se adaugă atmosfera de horror care te face să simţi fiori odată ce lucrurile se clarifică şi devii conştient că răul poate lua naştere din locuri nebănuite. Autorii combină excelent teroarea cu întunericul, iar rezultatul este de domeniul apocalipticului. În plus, structura naraţiunii a fost foarte bine calculată – până şi numele personajelor au o sonoritate aparte, conferind textului o aură sacră.

Dacă tot am ajuns la personaje, cred că e cazul să mă axez puţin pe figura protagonistei. Odessa Hardwicke este o femeie puternică, un agent FBI cu o minte agilă care ia decizii la secundă. Însă, după cum sunt construiţi aproape toţi protagoniştii de Mystery din ultima vreme, şi ea are în spate un trecut nu tocmai luminos. Iar atunci când răul se infiltrează în lume, este nevoie de o minte raţională ca a ei, pentru a înţelege gravitatea situaţiei, şi de o voinţă puternică, pentru a se alătura agenţilor binelui de pe Pământ. Spre deosebire de Odessa, Hugo Blackwood este un caracter care se confruntă de mult timp cu răul, consecinţă a unui gest necugetat din trecut. Am sinţit dorinţa autorilor de a-l face un personaj misterios şi atractiv, însă am stat la distanţă de capcana asta, pentru că am văzut în el o mulţime de figuri clişeice din romanele cu tentă Fantasy.

Am apreciat decizia autorilor de a plasa acţiunea pe două planuri temporale diferite. Astfel, povestea din prezent este suprapusă peste întâmplările din anul 1962, fapt care dă cursivitate evenimentelor oculte ce îşi au rădăcinile în vremuri străvechi. În acest sens, ancheta personală a Odessei este strâns legată de investigaţiile unui alt om, o figură care la un moment dat s-a confruntat cu aceeaşi formă a maleficului. Pe lângă asta, ne este prezentată digresiunea rasială din America, fiind ilustrată cu lux de amănunte ura albilor faţă de cei de culoare şi dorinţa celor din urmă de a fi socotiţi normali din punct de vedere social.

În „Suflete goale”, Guillermo del Toro şi Chuck Hogan rescriu, într-un mod nemaiîntâlnit, eterna luptă dintre bine şi rău. Combinând trăsături ale genului thriller cu o atmosferă de scriitură horror, cei doi autori reuşesc să configureze o realitate ocultă, care se manifestă în zilele noastre. Două timpuri diferite, doi protagonişti cu un destin comun şi un factor înfiorător care leagă întreaga ţesătură narativă – acesta ar fi pe scurt un rezumat schematic al întregului volum. Iniţial, am vrut să-i dau patru stele, însă deznodământul puternic şi finalul deschis, care promite multe, m-au convins să-i ofer punctajul maxim, gest pe care s-ar putea să-l regret, în cazul în care continuarea nu se va ridica la nivelul aşteptărilor mele.

 

 COMANDĂ CARTEA


marți, 8 iunie 2021

Recenziile lui Gică 38 - Escape Room. Camera groazei de Maren Stoffels


Titlu: Escape Room. Camera groazei   

Autor: Maren Stoffels

Editura: PUBLISOL

Titlu original: Escape Room (2017)

Traducere de Alexandru Boțea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 208

Media pe Goodreads: 3,26 (din 1.327 note)

 

Cartea de faţă ne prezintă povestea unui grup de adolescenţi care ia decizia de a participa la un Escape Room. Alissa, Mint, Sky şi Miles sunt patru tineri curajoşi care nu pot refuza o provocare. Iar atunci când aventura începe, lucrurile nu par să fie în regulă. Cineva i-a atras într-o capcană, iar acum nu mai vrea să le dea drumul. Nu e suficient să rezolve ghicitori şi să evadeze din camere, acum ei trebuie să se salveze din mâinile unei minţi tulburate, o persoană care vrea cu orice preţ să se răzbune.

„Escape Room. Camera groazei” este un roman Young Adult ce se vrea a fi Horror. Sunt puţin sceptic cu privire la cel de-al doilea gen, deoarece există foarte puţine elemente înfricoşătoare. De altfel, groaza este resimţită doar de personaje, lectura fiind foarte comodă. Nu am simţit fiori, ci doar un sentiment puternic de claustrare. În altă ordine de idei, locul în care se întâmplă acţiunea este perfect pentru a amplifica stările sufletești, iar eroii noştri au din plin ce să arate. Compasiune, înţelegere, dragoste, ură – toate ies la iveală odată ce tinerii sunt închişi împreună. Unele stări sunt obişnuite pentru ei, iar altele iau naştere din frustrări care nu au fost exprimate. În acest experiment, relaţiile dintre subiecţi ori devin foarte strânse, ori se destramă cu totul.

Autoarea lucrează cu arhetipuri adolescentine, fiecare personaj având un rol specific în poveste. Alissa este frumuseţea şcolii, fata care atrage atenţia oriunde se duce. Faţă de ea, Mint este deşteapta clasei, individa care are la ea mereu toate răspunsurile şi care preferă să rezolve o ecuaţie complicată, decât să piardă o oră stând să se machieze. Cele două tinere sunt personalităţi opuse, dar, totuşi, complementare. Mint are nevoie de Alissa ca să iasă în evidenţă, iar Alissa are nevoie de o prietenă devotată ca Mint. Cei care ies puţin din schemă sunt băieţii. Sky este acel tip arătos cu care ai vrea să-ţi petreci serile, carismatic şi foarte sigur pe el. Însă acesta are un secret pe care nu este, încă, pregătit să-l împărtăşească. Spre deosebire de toţi ceilalţi, Miles este cea mai interesantă persoană, pentru că este băiatul nou despre care vrei să ştii totul, şi care reuşeşte să te cucerească prin aerul lui misterios. El reprezintă o enigmă pentru ceilalţi, având un trecut pe care încearcă să-l ţină ascuns.

Ideea centrală e bună, însă are multe probleme de construcţie. Evenimentele sunt relatate fugitiv, fapt pentru care povestea îşi pierde din consistenţă. Personajele sunt clasice şi nu poţi să le dai mult credit, iar timpul este redus, ceea ce face ca evoluţia sau involuţia protagoniştilor să pară artificială. Per ansamblu, dacă trecem cu vederea punctele slabe, e o carte uşoară şi simpatică, care poate fi parcursă într-o seară, fiind o lectură de câteva ore.

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 18 mai 2021

Recenziile lui Gică 33 - Orașul oglinzilor de Justin Cronin


Titlu: Orașul oglinzilor  

Serie: Transformarea #3 

Autor: Justin Cronin

Editura: NEMIRA

Titlu original: The City of Mirrors (2016)

Traducere de Andreea Florescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 816

Media pe Goodreads: 4,20 (din 47.782 note)

 

O trilogie magnifică pe care am început-o acum patru ani, și pe care am terminat-o abia zilele acestea. Seria lui Justin Cronin reprezintă, din punctul meu de vedere, o capodoperă a literaturii de consum. Deși subiectul este apocaliptic și post-apocaliptic, cărțile nu pot fi încadrate într-un gen anume, deoarece există o mulțime de elemente horror, science-fiction, fantasy, thriller, multe părți având chiar o atmosferă western. Autorul construiește un univers uriaș pe care apoi îl distruge, urmând să-l refacă, pentru a-l arunca din nou în haos. Acțiune cât cuprinde, personaje excepționale și un mozaic de teme care configurează o lume originală în care umanitatea își joacă ultima carte, pentru a se salva de la extincție. Primul volum a fost superb, al doilea puțin mai lent, dar plin de suspans, iar al treilea a fost deznodământul exploziv al unei lumi care încearcă să renască din propria cenușă.

            Ar fi incorect să vorbesc despre „Orașul oglinzilor” fără să mă raportez și la primele două volume. De la început, suntem introduși într-un peisaj apocaliptic. Odată cu Proiectul Noe, doisprezece condamnați sunt intenționat infectați cu un virus necunoscut ce le oferă puteri incredibile cu ajutorul cărora vor ajunge să stăpânească lumea. Scopul experimentului a fost cel de a crea soldatul perfect, însă lucrurile au mers extrem de prost, iar lumea cunoscută a ajuns la marginea existenței. Toate continentele au fost împânzite de virali, niște creaturi, între vampiri și zombie, care sunt controlate de cei doisprezece criminali. Însă omenirea este o specie care nu vrea nici cum să dispară, iar doisprezece mari eroi, împreună cu Amy, o fată infectată care poate să își controleze puterile, încearcă să pună capăt acestui regim al terorii.

            Primele două  volume ne prezintă lupta lui Amy, și a prietenilor ei, împotriva celor doisprezece zei malefici, înfruntări în care mulți și-au pierdut viața, dar în care forțele răului au fost biruite. Însă războiul nu s-a terminat, fiindcă în spatele acestor monștri s-a aflat tot timpul o ființă însetată de răzbunare, un om care a pierdut totul, iar acesta este Zero, prima persoană infectată cu virusul din Proiectul Noe. Mai mult decât un roman de acțiune și mai mult decât un final apoteotic al acestei trilogii, „Orașul oglinzilor” ne oferă, în sfârșit, un răspuns cu privire la cine este cu adevărat Zero și de unde a pornit dorința lui ucigașă. Cel mai interesant lucru este că trecutul său e relatat chiar de el, ceea ce te face să empatizezi și să-i înțelegi, într-un fel, acțiunile. În plus, denumirea de Zero este lăsată laoparte, iar antagonistul e prezentat cu vechiul lui nume. Nu e vorba în totalitate despre un criminal odios, ci despre o ființă tulburată de marile evenimente tragice ale vieții. În primă fază, m-a deranjat dialogul lui Zero, care se întinde pe zeci de pagini, dar, fiind introdus atât de adânc în poveste, am ajuns să înțeleg furia imensă care l-a condus la gesturile cumplite pe care le-a comis.

            Ar fi momentul să vorbesc puțin și despre protagoniști. Așadar, cred că cel mai important personaj, pe lângă Amy, este Peter Jaxon, băiatul care și-a dus toată copilăria în umbra fratelui său mai mare, dar care a devenit soldat peste noapte și a reușit să-și protejeze oamenii până în ultima clipă. Peter este excepțional pentru că e un foarte bun strateg, devenind, nu de puține ori, mintea grupului, iar rolul cel mai important îl va avea în finalul poveștii. Nu doar Peter este un personaj plin de iubire și de compasiune – toți protagoniștii lui Cronin sunt niște eroi care se pun mereu pe ultimul plan, scopul fiecăruia fiind de a-i salva pe ceilalți. Nu are rost să vorbesc despre fiecare personaj în parte, pentru că ar fi foarte multe lucruri de spus, așa că cel mai bine ar fi să-i descoperiți când veți citi. Cu toate că ei formează un grup compact, fiecare are o poveste atât de bine realizată, încât ai impresia că ai de-a face cu un om în carne și oase, și nu cu o figură inventată de mintea unui scriitor. Cronin își înzestrează eroii și antagoniștii cu sentimente puternice prin care ei sunt umanizați sau cu totul dezumanizați.

Întreaga serie este construită pe un fundal mitico-religios. Pe lângă o fată cu puteri extraordinare, Amy este mântuitoarea lumii, lucru justificat atât de comportamentul ei iubitor și înțelept, cât și de relația cu cei doisprezece prieteni care luptă pentru a birui răul. De cealaltă parte, îl avem pe Zero care este, în mod clar, anticristul, însă, în această poveste, și acesta are parte de doisprezece apostoli, doisprezece monștri care aduc sfârșitul. În plus, evenimentul de la care pornește totul se numește Proiectul Noe. În cadrul experimentului, acest nume nu are nici un sens, însă după ce lumea este năpădită de virali, virusul poate fi văzut ca un potop, în mijlocul căruia fiecare comunitate își construiește propria arcă pentru a se salva.

            Așa cum spuneam în primul paragraf al recenziei, trilogia „Transformarea” constituie o lucrare aparte, un text care există ca ficțiune, dar care ne vorbește despre o problemă extrem de importantă, și anume despre puterea umanității de a rezista în fața unui cataclism. Rămâne la latitudinea fiecărui cititor modul în care percepe această serie, cert e că este o poveste atât de bine realizată, încât nu o vei uita curând. Dacă nu ai aruncat încă o privire peste aceste volume, atunci sfatul meu e că e timpul să o faci. Nu garantez că va fi o lectură satisfăcătoare pentru toată lumea, dar sunt sigur că dacă o vei duce la capăt, nu vei avea nimic de regretat. Nu are rost să mai repet cât de mult mi-a plăcut, așa că, dacă v-am stârnit pofta pentru o trilogie bună, aștept, aici, opiniile voastre.


COMANDĂ CARTEA


marți, 11 mai 2021

Recenziile lui Gică 32 - Întotdeauna diavolul de Donald Ray Pollock

 


Titlu: Întotdeauna diavolul 

Autor: Donald Ray Pollock

Editura: Corint

Titlu original: The Devil All the Time (2011)

Traducere de Lucian Popa

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,12 (din 25.097 note)

 

            Una dintre cele mai sângeroase cărți pe care le-am citit în ultimul timp. O poveste violentă, plină de evenimente macabre, care mizează totul pe deviza: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. „Întotdeauna diavolul” ne prezintă o lume în care pare că soarta oamenilor stă în mâinile lui Dumnezeu sau în ghearele diavolului, dar în care, de fapt, indivizii sunt cei care au puterea de a salva și de a ucide. Astfel, soarta depinde de fiecare în parte sau devine cu totul impersonală. Având în vedere faptul că romanul de față se află la intersecția dintre thriller și horror, crimele și scenele atroce au rolul de a te scoate din confort. Deși suntem introduși într-un univers ficțional, volumul lui Pollock își extrage esența din realitatea anilor 1960, o perioadă în care criminalii colindau liberi America, în căutare de noi victime.

            Cartea este construită pe trei mari fire narative. În primul plan, îl avem pe Willard, un veteran, întors recent din război, ce își întemeiază o familie, alături de Charlotte, chelnerița de care s-a îndrăgostit și cu care urmează să aibă un fiu. Însă, după câțiva ani, soția lui se îmbolnăvește de cancer, iar acesta, fiind un bun creștin, se roagă lui Dumnezeu să o salveze de la soarta cumplită. Aici intervine o problemă – fostul soldat nu se raportează unei divinități iubitoare, ci unui creator nemilos care trimite mai mult la un zeu păgân, decât la o instanță biblică. Willard aduce jertfe de sânge, însă strigătul lui de disperare nu este auzit, iar soția sa „este luată la cer”. Acesta este fundalul pe care evoluează Arvin, Fiul lui Willard, eroul principal al romanului.

            Pe autostrăzile Americii, doi soți iau la ocazie diverși indivizi pe care îi fotografiază, iar apoi îi omoară. Studenți, soldați, pușcăriași care fug de mâna justiției, cuplul de criminali își alege victimele după niște reguli știute numai de ei. Aceștia nu sunt doi ucigași scoși din filmele de groază, ci doi indivizi care încearcă să-și condimenteze viața banală. Deși ni se spune că cei doi urmăresc un plan bine stabilit, de multe ori lucrurile se potrivesc pentru că ei vor asta, iar Semnele pe care le urmează sunt doar pretexte prin care să își justifice acțiunile. Despre cel de-al treilea fir narativ nu are rost să vorbesc, deoarece aș risca să vă dau prea multe spoilere.

            Aproape toate personajele din acest volum sunt antieroi. Deși Dumnezeu este evocat în mod repetat, oamenii prin care se crede că el ar acționa sunt persoane care se încadrează, mai degrabă, în tertipul justițiarului sau al răzbunătorului. Binele este cu totul absent, iar răul poate fi învins numai de rău. Titlul pare să fie o explicație pentru această lume condamnată, însă eu l-am văzut mai mult ca pe o ironie, o sintagmă prin care oamenii își atribuie aproape tot timpul vina unei entități malefice, greu de contestat într-o societate religioasă. Arvin nu este justițiarul divinității, el e o persoană care caută să facă dreptate între oameni și pentru oameni. Diferența dintre judecată și justiție este diferența dintre o posibilă iertare și o crimă sigură, iar cea de-a doua pare să fie cea mai bună soluție pentru acest univers strident.

            Deși este o carte horror, „Întotdeauna diavolul” nu mizează pe un suspans realizat prin elemente supranaturale, ci pe o tensiune care ia naștere din exagerare. Jertfele lui Willard sunt descrise atât de oribil și de grotesc, încât normalitatea este suspendată, iar astfel el ajunge să fie înfățișat ca un diavol. Cei doi criminali, care iau diverși indivizi la ocazie, ucid pentru că doar moartea, în special crima, îi poate scoate din monotonia vieții, iar cel mai important moment pentru ei este atunci când victima devine conștientă de ceea ce urmează.

            Romanul lui Donald Ray Pollock se construiește pe un fundal religios care, pe urmă, este deconstruit, pentru a evidenția golul imens care există, de fapt, în spatele scenariului mitic. Avem de-a face cu un univers lipsit de metafizic, în care oamenii devin vânători și vânați, iar judecata constituie o chestiune extrem de personală. Pentru mine, această carte a reprezentat o lectură interesantă și plină de fiori, iar dacă, în urma acestei recenzii, veți fi tentați să o citiți, vă aștept, ca de obicei, părerile pe blog.

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 20 aprilie 2021

Recenziile lui Gică 30 - Mai târziu de Stephen King


Titlu: Mai târziu 

Autor: Stephen King

Editura: NEMIRA

Titlu original: Later (2021)

Traducere de Ruxandra Toma

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 4,11 (din 25.567 note)

 

O poveste de groază care nu este atât de înfricoșătoare, pe cât ar vrea să ne transmită naratorul. Chiar dacă există două sau trei momente de tensiune maximă, nu aș încadra acest volum în genul horror, ci aș spune, mai degrabă, că e un thriller cu o acțiune destul de redusă. Avem paranormal, avem crime, însă macabrul este atât de dispersat, încât romanul devine prea comod, față de ce te-ai aștepta să-ți ofere un maestru al terorii. Poate „decăderea”, că altfel nu pot să-i spun, se datorează, în mare parte, faptului că am citit înainte „Institutul, o carte excepțională, și de aceea am avut prea multe așteptări de la romanul de față. Poate că a fost asta sau poate că povestea e slabă, oricum ar fi, am cam tras de ea ca să o termin, unele secvențe fiind de-a dreptul monotone.

Și începem cu un clișeu, adică cu Jamie Conklin, un băiat care are capacitatea unică de a vedea și a comunica cu persoanele decedate. Nu cred că acest detaliu intră la spoilere, pentru că, până la urmă, de aici începe acțiunea. Așa cum spuneam, Jamie e diferit, iar abilitatea lui nu este nicidecum un lucru pozitiv. Nu e nimic frumos în a vedea persoane împușcate sau care au murit în urma unor accidente, deoarece acestea încă mai păstrează rănile pe care le-au suferit în momentul morții. În rest, viața lui e destul de obișnuită, fiind un copil  care locuiește împreună cu mama lui și cu iubita acesteia. Însă atunci când ești capabil să „relaționezi” cu cei plecați, există și anumite consecințe de care trebuie să ții cont, iar dacă forțezi nota, s-ar putea ca viața ta să se transforme într-un coșmar de zile mari.

Se pare că Stephen King caută să se adapteze la corectitudinea politică, tot mai promovată în zilele noastre, și astfel introduce un cuplu de lesbiene. Aici nu am nimic de obiectat. Chiar mi-a plăcut faptul că doar utilizează această idee și că nu intră în detalii care poate m-ar fi făcut să renunț la lectură. Relația dintre cele două femei este tratată ca o normalitate, iar asta reiese, în primul rând, din atitudinea lui Jamie. Cred că povestea ar fi fost la fel, și dacă Liz, partenera mamei, ar fi fost bărbat, însă trebuie să ne adaptăm la ceea ce se cere, dacă vrem să obținem niște premii sau măcar niște nominalizări.

M-au dezamăgit momentele prelungite în care nu se întâmplă aproape nimic. În unele pasaje, autorul intră atât de mult în detalii, încât ajunge să diminueze suspansul pe care abia l-a creat. Pe parcurs, ți se promite din ce în ce mai mult, însă momentele bune abia se încheagă, ajungând, pe urmă, la o monotonie totală. Mi-aș fi dorit să dea mai multe amănunte cu privire la ce se întâmplă cu oamenii care mor sau de ce aceștia au un comportament atât de neutru, înainte să plece spre necunoscut. La cât de utilizat a fost subiectul, mă așteptam ca King să vină cu ceva nou, ceva cu adevărat terifiant, nu doar să preia o idee pe care abia să o modeleze (cel puțin asta am simțit eu).

Cu toate că, în final, există o explicație pentru abilitățile paranormale ale lui Jamie, nu mi s-a părut atât de relevantă, și aș fi preferat ca autorul să lase fenomenul fără o presupusă rezolvare. Într-un fel, e bine că nu se insistă pe acest aspect, iar cititorul poate sau nu să țină cont de el.

            Nu vreau să laud această carte pentru că nu am de ce. Subiectul e prea puțin exploatat, personajele sunt inconsistente, până și relația dintre mamă și fiu mi s-a părut superficială, suspansul crește rar, iar apoi dispare aproape cu totul. Eu i-am dat 3 stele pe Goodreads, însă am văzut că alții au apreciat-o mai mult, iar dacă mi-a scăpat mie farmecul acestui volum, atunci e cu totul vina mea și mi-o asum. Dacă voi sunteți de altă părere, aștept comentariile voastre.

 

COMANDĂ CARTEA


marți, 30 martie 2021

Recenziile lui Gică 27 - Omul Șoaptă de Alex North


Titlu: Omul Șoaptă

Autor: Alex North

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: The Whisper Man (2019)

Traducere de Ana Magdalena Petraru & Speranța Doboș

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 440

Media pe Goodreads: 4,05 (din 86.952 note)

 

Cu toții ne aducem aminte de monștrii care ne-au bântuit copilăria. Creatura de sub pat, omul din dulap sau străinul din grădină sunt doar câteva dintre formele pe care le lua groaza, din cauza imaginației noastre debordante. Pe urmă am crescut și am realizat că totul era doar în capul nostru. Cu toate acestea, odată cu înaintarea în vârstă, ne-am dat seama că monștrii există, dar nu arată așa cum credeam noi. Nu e vorba despre dinți ascuțiți, tentacule uriașe sau picioare de păianjeni, ci despre ființe care, fizic, arată ca noi, însă mintea lor este plină de demoni. E vorba despre acei oameni care văd o plăcere în a răpi și a ucide, suflete bolnave ce ar agresa ușor un adult, dar care au, în special, o fascinație pentru cei inocenți. Iar atunci când răul își face de cap, este posibil ca toți monștrii copilăriei să se întoarcă și să-ți bântuie prezentul.

După ce soția lui moare, Tom ia decizia să înceapă o nouă viață, împreună cu fiul său, Jake, într-o casă nouă, dintr-un alt oraș. Lăsând amintirile tragice în urmă, cei doi încearcă să se adapteze la noua situație, astfel Jake este nevoit să meargă la o altă școală și să-și facă prieteni noi. Însă el nu e un copil foarte sociabil, singurul lui prieten fiind o fetiță imaginară care își face apariția atunci când simte nevoia să se joace sau să comunice cu cineva. Povestea devine și mai complicată , după ce, în noua locuință, încep să se petreacă lucruri inexplicabile, și, de parcă nu era îndeajuns, în oraș circulă un zvon despre dispariția unui copil de aceeași vârstă cu Jake.

Cartea lui Alex North este un thriller de primă mână, un roman care combină, într-un mod fascinant, intriga unei anchete polițienești cu o atmosferă întunecată, pe alocuri înfiorătoare. Așa cum am spus și în recenziile anterioare, sunt fanul cărților care își depășesc genul, și savurez cu plăcere orice fel de experiment narativ, atâta timp cât povestea sună bine și se îndreaptă în spre un final spectaculos. Poate experiment nu e cel mai bun cuvânt în acest caz, însă am simțit de câteva ori plăcerea autorului de a insista pe unele secvențe, cu scopul de a-l intriga și mai tare pe cititor. De la început, am fost aruncat în mijlocul acțiunii și, cu toate că intuiam finalul, am fost surprins de răsturnările de situație ce au luat naștere din elemente ce, inițial, nu păreau să se lege.

Pe lângă o ficțiune despre obsesie și inocență, „Omul Șoaptă” este o poveste despre relația tată-fiu, dar  și despre ce îți rămâne după ce ai crezut că ai pierdut totul. În prim-plan, avem o familie care încearcă să își revină în urma unui eveniment cumplit. Tatăl, fiind scriitor, se străduiește să se întoarcă la vechea îndeletnicire, însă, de multe ori, realitatea bate fantezia, și durerea este imposibil de depășit. Iar atunci când rămâi prizonierul trecutului, este greu să observi lucrurile care chiar contează în prezent. Însă nimic nu se compară cu suferința unui copil care și-a pierdut mama. Mi-a plăcut mult de Jake și am apreciat faptul că e capabil să ia propriile decizii, chiar dacă uneori depășește limita, și ceilalți încep să-l vadă ca pe un ciudat. Atunci când prăpastia dintre tată și fiu devine din ce în ce mai mare, reușește, cu ușurință, să-și facă loc un intrus care să le dea viața peste cap a doua oară.

            Un aspect fascinant al volumului este chiar construcția antagonistului. Nu vreau să vă dau prea multe detalii cu privire la el, cred că cel mai potrivit ar fi să-l vedeți direct în acțiune. Pe de altă parte, există câteva personaje care mi-au atras atenția, și nu pot să nu-l menționez pe Pete, detectivul însărcinat cu ancheta, o persoană pe cât de puternică, pe atât de fragilă în fața propriilor demoni.

            Dacă vrei să citești o carte care să-ți bage frica-n oase, o poveste care să-ți evoce cele mai mari frici ale copilăriei, este posibil ca romanul lui Alex North să fie lectura perfectă. Iar ca atmosfera să fie completă, îți recomand să-l citești noaptea, la lumina unei lămpi sau pe un ecran digital, ca să Sinți din plin fiorii de groază ce zac între aceste pagini.


COMANDĂ CARTEA