ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Horror. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Horror. Afișați toate postările

marți, 19 martie 2024

Recenziile lui Gică 174 - Ascensiunea de Nicholas Binge


Titlu: Ascensiunea 

Autor: Nicholas Binge

Editura: RAO

Titlu original: Ascension (2023) 

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,59 (din 8.083 note)

 

            „Ascensiunea” nu e un roman Science-Fiction în sensul clasic al sintagmei. Știu, există câteva categorii literare în care ar putea fi încadrat, însă eu l-am perceput mai mult ca pe un exercițiu de imaginație, științific, dar oarecum fără o miză științifică (asta înțelegi doar după ce citești cartea), o încercare de a devia de la realitate, de a da peste cap fizica, chimia și geologia, cu scopul de a ajunge la eterna întrebare: de ce și pentru ce/cine? De ce urcă Sisif în continuare bolovanul pe munte dacă știe că acesta o va lua la vale? De ce încercăm să măsurăm și să analizăm o lume în continuă schimbare? Și dacă totul e regizat deja de altcineva? Dacă, în universul ăsta lipsit de limite spațio-temporale, noi suntem, de fapt, niște furnici într-un imens borcan de sticlă? Și ce s-ar întâmpla dacă dintr-odată ne-am trezi într-un mușuroi necunoscut, în care mișună alte specii (nemaiîntâlnite) înzestrate cu rațiune?

În mijlocul Oceanului Pacific a apărut un munte enorm, acoperit de zăpadă. Experții estimează că ar avea o altitudine între 11.500 de metri și 12.800, cu vreo 3.000 de metri mai mult decât Everestul. Orogeneza sa, în urmă cu două luni, nu a putut fi explicată științific, de asemenea, nu este însoțit de un lanț montan care să-l susțină. Și pentru a lămuri misterul, o organizație privată, cu milioane de dolari în cont, îi contactează pe cei mai competenți oameni de știință, din toate colțurile lumii, alcătuind o echipă de elită (altă echipă de elită) care urmează să pornească spre vârf. Avem un chimist, un biolog, un geolog, un fizician, un medic, un antropolog (nimeni nu înțelege de ce e nevoie de el aici), un Paznic (așa s-a prezentat), un colonel, trei soldați care să le asigure paza, un alpinist faimos, pe cât de egocentrist, pe atât de curajos, și, bineînțeles, pe protagonist, Harold Tunmore, un geniu bun la toate, pasionat de călătorii și aventuri, specializat, printre multe altele, în medicină.

La puțin timp după ce încep urcușul spre tabăra unde urmează să poposească câteva zile, ca să se aclimatizeze și să facă rost de provizii, evenimente stranii încep să se petreacă. Timpul pare să curgă altfel, siluete fantomatice își fac apariția pe cealaltă parte a versantului și creaturi monstruoase, parcă desprinse din romanele lui Lovecraft, îi vizitează în timp ce dorm, ucigându-l pe unul dintre soldați. Cu întunericul și frigul care se simt tot mai acut cu fiecare kilometru parcurs, oamenii noștri își anticipează sfârșitul, realizând că doar dacă vor ajunge în vârf își vor găsi salvarea. La rândul lui, muntele e o ciudățenie, un soi de identitate parazitată ce-și doarme somnul de veci, o zeitate nepăsătoare la soarta celor c trăiesc, la propriu, în spinarea sa. Încet-încet, în mintea lui Harold Tunmore începe să se facă lumină, înțelegând, cu fiecare revelație și așa cum spune clișeul, că nu suntem singurele ființe cu rațiune din univers. Dar de unde vin acești monștri? Sunt extratereștri sau o specie inteligentă care a evoluat în paralel cu omenirea?

Pe lângă povestea principală, ne sunt relatate, prin intermediul jurnalului lui Harold Tunmore, scris înainte și în timpul expediției, adresat nepoatei sale, și câteva dintre amintirile marcante ale acestuia, din vremurile când a reușit să-și găsească un scop și un loc, o familie. Din clipa în care o reîntâlnește pe Naoko Tanaka, fosta lui soție și medicul din cele două expediții, care a scăpat cu trupul întreg, dar nu și cu mintea, din prima călătorie, protagonistul își reanalizează greșelile, faptele care au condus la fuga lui de responsabilități și repercusiuni. Dincolo de înfățișarea lui de savant, se află un suflet sensibil, de copil, legat de o minte de geniu, care nu poate înțelege dramele personale și eșecurile. Dar nici ceilalți oameni de știință nu sunt mai întregi la cap. În timp ce unii încearcă să găsească logica din ecuația universală din care fac parte, alții se lasă pradă halucinațiilor, fiind mai ușor de vânat de fiarele din ceață și umbră.

Dincolo de dimensiunea SF, romanul lui Nicholas Binge își trage seva, așa cum v-ați dat deja seama, din literatura Horror. „Ascensiunea” e un omagiu adus lui H.P. Lovecraft, o rescriere curajoasă a capodoperei „În munții nebuniei”. De altfel, muntele devine aici o metaforă, o provocare, o cale spre zei. Poate fi Muntele lui Sisif (sau Olimp), din mitologia greacă, dar și cel pe care a urcat Moise pentru a primi Tablele Legii, din Creștinism. Poate fi orice munte, din orice mitologie, de pe oricare continent sau planetă. Nu forma lui contează aici, ci funcția. De asta, scăparea se află doar în vârf, acolo unde vor fi răsplătiți cu supremul adevăr. Dar câți dintre ei vor supraviețui? Și dacă așa stau cu adevărat lucrurile, atunci ce sunt monștrii? Aventurieri asemenea lor sau gardieni?


COMANDĂ CARTEA


marți, 6 februarie 2024

Recenziile lui Gică 165 - Noi, carnivorii de Agustina Bazterrica


Titlu: Noi, carnivorii  

Autor: Agustina Bazterrica

Editura: PANDORA M (ANANSI. WORLD FICTION)

Titlu original: Cadáver Exquisito (2017)

Traducere de Marin MălaicuHondrari

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 3,81 (din 188.264 note)

 

„Noi, carnivorii” (sau mai bine spus, Noi, canibalii) este un roman distopic cu puternice nuanțe horror, care, prin tematica abordată, poate fi încadrat cu ușurință și în sfera literaturii apocaliptice. Pe scurt, într-un viitor nu foarte îndepărtat, un virus letal a infectat viețuitoarele lipsite de rațiune, de la câini, porci și vite, până la păsări, astfel încât toate animalele au fost sacrificate. Și fiindcă nu a existat niciun produs care să înlocuiască proteinele necesare organismului (cele vegetale fiind nesatisfăcătoare), guvernul a aprobat legea conform căreia omul are tot dreptul să consume carne de om. Mă rog, carne specială, pentru că așa îi spune acum. Astfel, au apărut abatoarele și măcelăriile, locurile unde sunt „procesate” și vândute noile produse de proveniență umană.

            Marcos lucrează la abatorul El Cipres, fiind, de-asemenea, mâna dreaptă a patronului. Munca lui constă în „procesarea” mecanică a oamenilor, adică a capetelor care sunt aduse, claie peste grămadă, în camioane, de la „crescătorii”. În fiecare zi e la fel, un nou specimen e transportat în camera de anihilare, unde va fi anesteziat printr-o lovitură de ciocan în frunte, exact în locul unde e ștampilat, urmând să ajungă în încăperea unde doi angajați îi vor face vivisecția și îi vor selecta membrele și organele. Rinichi, la rinichi, ochi, la ochi, limbă, la limbi, inimă...  În cel mai bun caz, pielea îi va fi jupuită, ca să poată fi transformată într-un trofeu sau bun comercial. Iar carcasa va fi aruncată la hoitari, adică la vagabonzii flămânzi ce și-au întins tabăra lângă gardul electrificat al abatorului. De altfel, și calitatea cărnii variază, de la tânără la bătrână, de la resturile cu care s-a hrănit subiectul, la alimentația atent planificată și observată, cu cea mai bună hrană, astfel încât mușchiul să fie fraged și apetisant.

            Urmărind povestea lui Marcos, realizăm că nu e deloc un om fericit. Fiul i-a murit, după care soția l-a părăsit, iar tatăl lui se află într-un azil, luptându-se cu demența. Dar viața lui se schimbă atunci când primește cadou o femelă, un exemplar de lux, cu gene curate, hrănit doar cu mâncare pe bază de migdale. Deși în primele zile protagonistul o ține captivă în șură, legată, firește, ca să nu evadeze, după un timp o introduce în locuința sa, chiar în propria existență. Însă e interzis prin lege să tratezi un produs ca pe o ființă umană, și asta l-ar putea costa, împreună cu femeia, o vizită la abatorul municipal.

            Așa cum am spus, cartea de față e o distopie. Mai întâi, avem cenzură, o anumită limitare a termenilor folosiți și a afectivității, care este, pe urmă, anulată complet. Oamenii (mai precis cei care nu ar trebui să se numească oameni) nu mai simt nimic, au pietre în loc de inimi, fac totul pe repede-înainte, de parcă ar putea să oprească, în vreun fel, sfârșitul inevitabil. Apoi, teritoriile sunt împărțite, și umanitatea (neumană) e scindată în trei mari grupuri. Pe de-o parte, îi avem pe cei de condiție bună, care-și permit carne specială, ba chiar un subiect viu pe care să-l țină într-o cușcă în bucătărie, ca să taie bucăți din el pentru a-și servi musafirii. Pe de alta, sunt hoitarii, indivizii măcinați de foamete, posibili (dar nu e cazul) insurgenți, care se hrănesc cu rămășițele cadavrelor, ilustrați ca niște șacali-zombie. Și în centrul tuturor, fiindcă mâncarea asigură supraviețuirea, se regăsesc subiecții crescuți în condiții speciale, cărora li s-au scos corzile vocale, fiindcă muțenia îi reifică, însemnați cu ștampile și sigle, victime încă de la naștere, a căror soartă e pecetluită de drujbele și lamele ce-i Spintecă și „procesează”.

Și, da, e un text prin excelență expresionist. Pe lângă faptul că este violent, vulcanic, plin de angoasă și decadență, e conturat printr-o cromatică stridentă, cu nuanțe de gri, negru și roșu. Culorile apăsătoare nu fac decât să sublinieze pierzania, dezaprobarea divină, fiindcă cea de-A Cincea Poruncă a fost încălcată (a unui zeu care pare să fi fost măcelărit de propria creație) și parazitul din trupul celor damnați. În acest cerc al Infernului, nu există eroi, suflet sau sentimente, doar hrană și consumatori. Însă, spre deosebire de practicile șamanilor, unde carnea celui ucis îi conferea putere și vitalitate învingătorului, aici lucrurile merg într-o direcție futuristă, lipsită de orice fel de simbolistică. Prin urmare, istoria se întoarce în punctul zero, abandonând sensurile abstracte, iar șarpele ajunge, iarăși, să-și devoreze propria coadă, pentru că pământul trebuie purificat de germenii săi grotești și sadici.


COMANDĂ CARTEA


marți, 2 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 154 - Fata din vecini de Jack Ketchum


Titlu: Fata din vecini 

Autor: Jack Ketchum 

Editura: BEHEMOT

Titlu original: The Girl Next Door (1989)

Traducere de Bogdan Nicolae Ghiurco

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 262

Media pe Goodreads: 3,94 (din 38.890 note)

 

Uneori, cel mai îngrozitor monstru este însuși omul. Deși literatura și cinematografia s-au concentrat, îndeosebi, asupra vampirilor, vârcolacilor și stafiilor, adică asupra unor imagini spectrale și diforme care să evoce groaza, adevărata teroare ia naștere, în cele mai bizare chipuri, din tenebrele minții umane. Ne place să citim despre creaturile nopții care bântuie prin păduri și se strecoară sub pat, urmărim cu interes filmele horror ca să vedem de ce a fost în stare regizorul și dacă va reuși sau nu să ne bage frica în oase și ne adunăm în jurul focului pentru a ne împărtăși povești și experiențe inexplicabile, tresărind la trosnetele crengilor mișcate de vânt. Însă, oricât de înfiorătoare ar fi istorisirea, trebuie să ținem cont că ea există datorită imaginației noastre, noi suntem cei care o construim și îi dăm o formă rudimentară sau finală.

David nu va uita niciodată ziua în care a cunoscut-o pe Meg. Chiar și după atâția ani, realizat și de două ori divorțat, își aduce aminte de puștiul care-și petrecea timpul pe malul râului, scotocind sub pietrele mâloase după raci, pe care îi aduna în niște conserve ruginite, umplute cu apă, iar apoi le dădea drumul. Prinsese doi pui și o căuta pe mamă, când își făcuse apariția ea. Era cu doi ani mai mare, frumoasă, cu părul roșcat, și venise la el sprintenă ca un băiat, altfel spus, era deosebită, locuise o vreme în New York și mâncase homari. Fiindcă părinții îi muriseră de curând într-un accident, Meg și sora ei, Susan, ajunseseră în grija mătușii lor, Ruth, care locuia, împreună cu cei trei fii ai săi, Donny, Willie Jr. și Ralphie (Woofer) în casa de alături.

Și pentru că David își vizita în fiecare zi vecinii, Donny fiind prietenul lui cel mai bun, ajunsese deseori s-o vadă pe Meg, de la care, fie vorba între  noi, nu prea putea să-și ia gândul. Dar de la un punct Ruth se comportase ciudat, începuse s-o certe pe Meg din cauze reale sau imaginare, ba chiar ajunsese s-o lovească. Și problema e că lucrurile escaladaseră destul de repede, transformându-se într-un joc diabolic, fără reguli, într-o plăcere vinovată, în care își angrenase propriii fii și pe câțiva dintre copiii vecinilor. Ce păruse la început bullying nejustificat se preschimbase într-o corvoadă, Meg devenind un instrument pe care își revărsau cu toții furia, o păpușă care nu fusese conștientă că sforile se aflaseră tot timpul în mâinile celorlalți.

Dar atunci când adulții scapă de sub control, ce putere mai au copiii? Cei trei băieți ai lui Ruth evident că nu contestaseră acuzațiile mamei, ba chiar se implicaseră trup și suflet în pedepsirea tinerei, entuziasmați de următoarea idee a tartorului șef. Ca spectator pasiv, David nu avusese nicio putere asupra demonului, nefiind capabil să împărtășească unui adult rațional grozăviile ce se petreceau în casa familiei Chandler. Oricum, nimeni nu l-ar fi luat în serios, copil fiind, pentru că, în mentalitatea vremii și a locului, cel lovit sigur greșise cu ceva. Meg nu fusese ascultată, toate obiecțiile fiindu-i aspru sancționate, metamorfozându-se treptat într-un trup lipsit de suflet, de care ceilalți se foloseau pentru a-și satisface fanteziile bolnave. Dar, într-un final, jocul trebuia să se termine, iar întrebarea e dacă, după toate chinurile îndurate, fata supraviețuise și putuse să aibă o viață normală în continuare.

Poate că ați fi tentați să spuneți, pe bună dreptate, că am dat prea multe spoilere, că am stricat (probabil) surpriza. Ei bine, nu e chiar așa... Romanul lui Jack Ketchum a fost inspirat de un caz real, al morții Sylviei Likens, o tânără maltratată și ucisă de tutorele ei, Gertrude Baniszewski. Chiar dacă povestea de față ne este livrată ca o ficțiune, totuși are și o componentă True Crime, extrem de greu de digerat. Dacă cunoști date despre cazul adevărat, poate că nu vei fi luat pe sus de evenimente. Dar, în necunoștință de cauză, nu-ți vine să crezi de unde a plecat și la ce s-a ajuns. Legat de stil, am regăsit în „Fata din vecini” maniera tranșantă a lui Clive Barker și inocența din scrierile lui John Saul. Și acum, după acest coșmar de aproape 300 de pagini, pot să adaug cartea pe lista cu cele mai oribile lecturi, alături de „Beția sângelui”, de Dean R. Koontz, și „Evanghelia după Satan”, de Patrick Graham. O recomand, n-o recomand, depinde de cât de puternici sunteți emoțional, dar dacă tânjiți după o provocare serioasă, atunci e ce trebuie, evident, cu avertismentul de rigoare.


COMANDĂ CARTEA

joi, 21 decembrie 2023

Recenziile lui Gică 153 - Prada de Yrsa Sigurdardottir (CRIME CLUB)


Titlu: Prada

Autor: Yrsa Sigurdardottir  

Editura: TREI

Titlu original: Bráðin (2020)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)

 

Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc” „Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.

            Povestea începe cu un grup de prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari, care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.

            La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani, începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.

            Din păcate, nu am găsit destule aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii, nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu de intuit pe de alta.

            În final, să privim și partea pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului, urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară. Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți dintre voi vor supraviețui.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :

 

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

                                       


vineri, 8 decembrie 2023

Recenziile lui Gică 152 - Cartea accidentelor de Chuck Wendig (Provocare)


Titlu: Cartea accidentelor 

Autor: Chuck Wendig 

Editura: LITERA

Titlu original: The Book of Accidents (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 3,75 (din 21.089 note)

 

Pentru că am fost provocat ieri de colegul meu, Andrei Cioată (https://falled.blogspot.com/), în lanțul de provocări deschis alaltăieri de prietena noastră, Cristina Lazăr (https://carti.blog/), a venit rândul meu să scriu despre „Cartea accidentelor”, de Chuck Wendig. Sincer vă spun că habar nu am cu ce să încep... Oare să vorbesc despre aspectele care fac din romanul de față un horror veritabil? Despre complexitatea narațiunii și miza cosmică pusă în joc? Sau să procedez ca de-obicei și s-o iau cu începutul, poate cu prologul sau cu primele capitole? Dar întrebarea e cu care prolog, pentru că, surpriză, avem două. Și încă de-aici ne dăm seama că nu avem de-a face cu un amator sau cu un autor lipsit de inspirație, ci cu un maestru al scrierii, capabil să construiască o lume nouă și s-o arunce apoi în haos, extrăgând, aidoma unui ceasornicar, piesele din care ar putea fi reasamblată. Dar hai să vedem mai întâi cine, când, unde și de ce...

            Edmund Walker Reese are un singur regret, că a fost prins în timp ce încerca să-și execute cea de-a cincea victimă. Abia a cincea... când el plănuia, de fapt, să ajungă la 99... Dar asta e, nemernicii l-au închis, și acum urmează să fie prăjit pe scaunul electric. Are un singur prieten, „dar diavolul nu-i aici”, și e pregătit să dea piept cu moartea, fiindcă numerele i-au arătat că ăsta nu-i, la urma urmelor, sfârșitul. Publicul s-a adunat, cei doi gardieni l-au așezat „confortabil” pe scaun, au pornit curentul, și Edmund a trecut, călărind trăsnetul, DINCOLO.  

            Făcând un salt în viitor, adică în prezent, ne trezim în biroul unui avocat, unde Nate Graves află că, în schimbul unui dolar, dorință lăsată de tatăl lui în testament, poate achiziționa casa în care a copilărit. Copleșit de amintirile în care el și mama sa erau snopiți în bătaie și urându-și din tot sufletul tatăl, protagonistul refuză, inițial, propunerea, dorindu-și să stea departe de infern, chiar dacă monstrul și-a dat de curând duhul. Dar pentru că Maddie, soția și sculptorița familiei, are nevoie de un loc liniștit în care să-și dea frâu liber imaginației, și fiindcă fiul lor, Oliver, are probleme la școală, empatia lui excesivă nefiind înțeleasă nici de colegi, nici de cadrele specializate, Nate hotărăște în cele din urmă să se mute cu familia în Pennsylvania, în locuința coșmarurilor ce i-au marcat primii ani de existență. Dar nu trece mult timp până când încep să se petreacă lucruri stranii, o siluetă fantomatică pare să bântuie prin vechea casă și prin tunelurile din apropiere, iar viețuitoarele încep să se comporte ciudat, de parcă ar fi conștiente că răul umblă nestingherit printre ele.

Sună bine, așa-i? Vă spun eu că e excepțională, o lectură de care ai parte o dată la câțiva ani, o carte pe care nu doar că vrei s-o recomanzi prietenilor, ci ajungi să-ți dorești să-i obligi s-o citească. Și acum hai să vedem împreună trei motive pentru care merită s-o treceți urgent pe TBR.

            Pentru început, e un roman Horror, și cu asta cred c-am spus tot. Nu, nu e Fantasy etichetat ca Horror, nici Romance, precum „Mexican Gotic”, nici măcar Thriller, știu că uneori granițele sunt aproape invizibile, dar nu e cazul și aici. Este exact ce trebuie, o capodoperă a literaturii de groază, plină de episoade întunecate și terifiante în care simți cum sângele ți-o ia la galop. Avem parte de scene înfricoșătoare la fiecare capitol sau o dată la două capitole, și chiar dacă poate părea prea mult, ajungi să-ți dorești și mai mult, pentru că e o groază care se construiește cu pași mici, îndreptată spre un final exploziv. În al doilea rând, avem niște personaje, la prima vedere, simple, dar care își expun complexitatea pe parcurs. Nate nu e doar o victimă a abuzurilor propriului tată, ci și un „răzvrătit” care a înțeles că violența e doar o consecință a slăbiciunilor. El e tatăl model, cel care-și iubește familia mai presus de orice, pregătit să treacă chiar prin infern pentru ei. La rândul ei, Maddie nu e o femeie conservatoare, nu stă doar în bucătărie, iar printre activitățile  ei se numără bătutul de cuie, reparatul țevilor și sculptatul cu drujba în lemn. E o artistă în adevăratul sens al cuvântului, iar dacă arunci o privire la creațiile sale, vei avea impresia că sunt pline de viață. Iar Oliver, micul nostru neînțeles, poate să simtă, în mod inexplicabil, toată suferința celorlalți, și chiar dacă se declară împotriva violenței, e gata să sară oricând la bătaie, atât timp cât prietenii lui scapă nevătămați. E curajos, se sacrifică pentru alții și se simte bine în preajma celor ca el, chiar dacă noul lui amic, Jake, e puțin ciudat și are o pasiune bolnavă pentru magia neagră.

Și vin în concluzie și cu ultimul argument (profesorii mi-ar sări în cap pentru asta), Chuck Wendig e un autor cult, care știe cu ce se mănâncă Horror-ul. De asta, unele scene trimit (direct sau indirect) la operele altor autori de gen. Prologul cu scaunul electric este evident o trimitere la „Culoarul morții”, al lui Stephen King, ba unele episoade, mai târzii, par să aducă a „Shining”. Maddie și Oliver m-au dus cu gândul la cei doi protagoniști din „Prieten imaginar”, capodopera lui Stephen Chbosky, unde avem de-a face cu o altă miză cosmică, aceeași luptă de proporții între bine și rău. Iar construcția lui Edmund Walker Reese mi-a amintit de Charles Manx, anti-eroul din „NOS4A2”, al lui Joe Hill, care, la fel ca antagonistul de-aici, avea un plan măreț cu copiii pe care-I făcea să dispară. Gata, gata, mă opresc aici, am spus mai mult decât trebuia, și pentru că recenzia face parte dintr-un Blog Tour, îi dau penița Ancăi Adriana Rucăreanu (https://ancasicartile.ro/), pe care o provoc, la rândul meu, să scrie despre „Cartea accidentelor”.

Tu pe cine provoci să citească „Cartea accidentelor”?


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 25 octombrie 2023

Recenziile Mădălinei 52 - Secretul din pădure de Kate Alice Marshall (CRIME CLUB)


Titlu: Secretul din pădure

Autor: Kate Alice Marshall

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: What Lies in the Woods (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 3,97 (din 77.670 note)

 

            Trecutul ne bântuie...

            Ne suflă în ceafă cu respirația ce-i duhnește a hoit, dându-ne fiori de gheață pe șira spinării. își întinde mâinile descărnate după noi, căutând să ne lege pe vecie de faptele pe care le-am săvârșit odinioară, pe când eram doar niște copile care nu știau ce înseamnă cu adevărat viața, și pe care am vrut să le uităm cu orice preț. Ne sfâșie cu secretele mârșave ce le credeam foarte bine îngropate în inima pădurii, în sufletele noastre. Se înfășoară în jurul nostru aidoma unui cocon, sufocându-ne prezentul și înecându-ne viitorul, iar tot ce mai lipsește e un mic ghiont ca să ne prăbușim în gol, în brațele întinse ale amintirilor ce pândesc de după copacii însemnați cu sânge. Pe-atunci eram neînfricate, lăsându-ne vrăjite de jocul căruia ne-am dedat trup și suflet, fără să ținem cont de consecințe. Am transformat pădurea într-un templu, și pe noi în zeițele care-l patronau, am călătorit prin infern, am adus ofrande și am făcut tot posibilul să îndeplinim cele șapte ritualuri cerute de joc. Am jurat să păstrăm tăcerea ca nimeni să nu afle cu ce ne îndeletnicim prin pădure, însă acum îmi dau seama că am fost naivă... Tăcerea aproape mi-a adus sfârșitul!

            Pentru trei fetițe dornice să-și inventeze mereu și mereu jocuri noi de care să nu se plictisească, pădurea devine un ținut al tuturor posibilităților, un univers paralel, doar al lor, în care pot fi oricine și orice își doresc. Astfel ia naștere Jocul Zeiței. Naomi, Olivia și Cassidy își fac un obicei din a hoinări pe cărările tainice, numai de ele știute, imaginându-și că sunt zeițe din Grecia Antică, ridicând altare și vărsându-și propriul sânge în cadrul ritualurilor pe care le săvârșesc. Însă fetele nu au luat în considerare faptul că pădurea poate fi un loc periculos. La doar unsprezece ani, Naomi este înjunghiată de șaptesprezece ori de un criminal în serie, sub ochii celor două prietene ale ei, și lăsată să moară în inima codrului. Acoperite din cap până-n picioare de sânge, Olivia și Cassidy reușesc să fugă de la locul crimei, dând de știre că prietena lor a fost atacată. Printr-un miracol, Naomi supraviețuiește, ucigașul este identificat și trimis în spatele gratiilor, iar fetele încearcă să meargă mai departe, făcând tot posibilul să uite cele întâmplate. Însă nici douăzeci și doi de ani mai târziu, nu le e ușor să se desprindă de trecut, mai ales că fiecare dintre ele poartă niște cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile și povara unui secret cumplit, care, odată dezvăluit, va zdruncina din temelie Chesterul. Echilibrul aparent se destramă în momentul în care primesc vestea morții lui Alan Michael Stahl, atacatorul din pădure. Gesturile necugetate se transformă într-o normalitate, trecutul se suprapune cu prezentul, iar fetele trebuie să înfrunte din nou demonii parșivi care caută să le tragă în cele mai întunecate cotloane ale infernului.

Mi-e destul de greu să scriu despre „Secretul din pădure”, iar asta mi se trage probabil de la faptul că am fost foarte puțin impresionată de povestea lui Kate Alice Marshall. Nici dac-aș vrea, n-aș putea include volumul în categoria romanelor care m-au ținut cu sufletul la gură, și chiar îmi pare rău să spun asta, pentru că miza narațiunii este una fantastică, dar mult prea tărăgănată și forțată. Da, e un thriller sângeros; da, are momente foarte bune în care inima ți-o ia la galop; da, are un final oarecum neașteptat, însă nu mi s-a părut suficient. Cele câteva scene pline de suspans m-au amăgit mai mult decât să mă intrige, pentru că mi-au arătat o frântură din ce ar fi putut să fie, dacă descrierile și gândurile ce puteau să mai aștepte nu le-ar fi întrerupt brusc, înlăturând orice urmă de tensiune. Romanul e construit din secvențe, pe alocuri nu prea bine îmbinate, iar asta mi-a creat o puternică impresie de falsitate, răsfrântă asupra întregului univers. Personajele, inclusiv protagonista, sunt trase la indigo, lipsite de substanță, niște păpuși goale ce împrumută pe rând vocea aceluiași păpușar. Paradoxal, deși nu am empatizat cu niciun personaj, mi s-au părut mult mai verosimile ca în alte cazuri - reacțiile și replicile lor sunt spontane, credibile, fapt care le umanizează.

Nu am intenționat să fac o listă cu aspectele negative ale romanului, dar se pare că asta mi-a ieșit... Nu-mi place să desființez cărțile, dar nici să le ridic în slăvi dacă nu e cazul, așa că tot ce-mi rămâne de făcut e să scriu o părere, poate mult prea sinceră, despre „Secretul din pădure”. Cu toate că am înaintat greu cu lectura și am vrut să renunț, mă bucur că am terminat-o, pentru că finalul merită toți banii, după cum spune o vorbă înțeleaptă. Îmi pare rău că nu-i pot acorda mai mult de trei steluțe, dar sper ca voi să reușiți să o faceți... 


Un proiect:


duminică, 8 octombrie 2023

Recenziile Mădălinei 51 - La cuțite de Zoje Stage (CRIME CLUB)


Titlu: La cuțite

Autor: Zoje Stage

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Mothered (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,32 (din 8.622 note)

 

            Dacă privesc înapoi, sora mea îmi iese în întâmpinare, fluturându-mi pe sub nas, cu un zâmbet malefic pe chip, cele două păpuși de hârtie, ale căror haine de blană au fost confecționate din părul meu; dacă merg înainte, mă lovesc de zdrențele existenței mele, pe care mă chinui să le cârpesc cu zâmbete și identități false, doar ca să nu cedez nervos în fața eșecurilor evidente; dacă fac stânga, femeia care mi-a dat viață îmi apare în cale, criticându-mă la fiecare pas și invadându-mi spațiul personal; dacă fac dreapta, mă izbesc de un zid solid de frică și nesiguranță, ridicat de pandemia ce face tot mai multe victime; dacă mă uit în sus, văd cum se apropie tavanul, împins de mâinile fantomelor desprinse din coșmarurile ce mă asaltează în fiecare noapte, iar dacă mă uit în jos, văd cum mi se cască sub picioare un hău întunecat, din care ies la iveală secrete cumplite, care ar fi fost mai bine să rămână pe veci îngropate. Nu am nicio posibilitate de evadare, iar cu fiecare zi pereții casei în care sunt izolată se strâng tot mai mult. Nu mai știu ce e real și ce nu, amintirile mă copleșesc, iar iluziile pe care le-am țesut cu grijă se destramă, lăsându-mă expusă în fața adevărului violent și zdrobitor. Acum, tot ce-mi rămâne de făcut e să lupt în continuare, să mă războiesc cu negura coșmarurilor, însă propria mamă îmi pune bețe în roate și-mi zgândăre rănile pe care le credeam de mult cicatrizate, căutând să-mi demonstreze cu orice preț că sunt un monstru.

            Zoje Stage revine în lumina reflectoarelor cu un nou roman provocator, un thriller captivant, cu nuanțe horror și accente psihologice puternice, prin intermediul căruia ne pune față-n față cu un univers angoasant, măcinat de restricțiile impuse de pandemia de COVID19, fatal personajelor aflate în căutarea libertății, și cu o protagonistă închistată în cercurile vicioase ale societății și ale propriilor alegeri, toate acestea țesând o poveste complicată despre vinovăție, traume și frică. Spre deosebire de „Dinți de lapte”, unde avem de-a face cu o fetiță de șase ani ce suferă de Sindromul Electra și care plănuiește cu sânge rece și cu o ingeniozitate ieșită din comun să-și omoare mama, pe care o vede ca pe o rivală ce trebuie înlăturată pentru a primi toată afecțiunea „prea-iubitului” ei tată, în „La cuțite”, ne confruntăm cu reversul medaliei, așa cum am fi tentați să credem – o mamă care își terorizează fiica, împingând-o prin simpla ei prezență pe marginea prăpastiei –, însă eu tind să nu fiu de acord și o să vin și cu explicația în rândurile ce urmează.

Relația mamă-fiică trebuie întemeiată pe iubire și încredere reciproce, însă Jackie și Grace par să se ghideze după alte principii, tot ceea ce le unește fiind legătura de sânge și o toleranță rece, cu condiția să nu se implice una în viața celeilalte, aranjament ce funcționează de minune când sunt la distanță. Dar vârsta înaintată a lui Jackie, piciorul ce-i cam dă de furcă și faptul că nu se mai poate descurca singură ca înainte, plus promisiunea unui ajutor financiar substanțial cu care Grace să-și poată plăti ipoteca noii locuințe pe care a cumpărat-o înainte să rămână fără serviciu, o conving pe aceasta din urmă să accepte ca mama ei să se mute în apartament. La stresul conviețuirii cu Jackie, care are tabieturi complet diferite de ale ei, se adaugă și vestea îmbolnăvirii celui mai bun prieten și izolarea timp de paisprezece zile. Lucrurile o iau razna, coșmarurile lui Grace devin tot mai intense, iar realitatea se distorsionează, aruncând-o cu capul înainte într-un vârtej de amintiri întunecate. Mintea îi joacă feste, și simpla prezență a mamei, care n-a știut niciodată să fie mamă, o scoate din sărite, amintindu-i constant de Hope, sora geamănă pe care a pierdut-o în copilărie.

Asistăm la un fenomen psihologic cel puțin bizar. Jackie reprezintă o oglindă în care Grace se vede așa cum este – o femeie nesigură, vulnerabilă, bântuită de trecut, care se dă peste cap să arate că are o viață perfectă, chiar dacă asta înseamnă să mintă și să-și nege propria identitate –, își vede toate defectele, ceea ce o aduce în pragul nebuniei, în ciuda faptului că mama ei nu mișcă un deget. Prezența lui Jackie în refugiul ei este un declanșator al traumelor din copilărie, pe care acum le trăiește mult mai intens decât atunci. Faptul că a fost nevoită să aibă grijă de sora sa paralizată, în timp ce mama era plecată zi și noapte la muncă, și-a pus amprenta asupra lui Grace, fiind obligată să-și asume rolul matern pe care nu și l-a dorit niciodată. Cu toate acestea, prezența mamei nu este îndeajuns ca s-o aducă la disperare. Trăirile ei sunt ridicate la superlativ din cauza izolării și a contextului pandemic, care inserează involuntara frică de celălalt, și în cele din urmă frica de propriul sine. Cu alte cuvinte, dacă libertatea ei n-ar fi fost suprimată, funcția catalizatoare dintre trecut și prezent, pe care Jackie o poartă în ființa sa, și-ar fi pierdut efectul, iar deznodământul ar fi fost cu totul altul.

Sinceră să fiu, nu pot afirma că „La cuțite” e un thriller sută la sută – suspansul și crima care are loc nu mi se par suficiente ca volumul să facă cinste genului –, cât despre dimensiunea horror, aș prefera să mă abțin, fiindcă n-am găsit niciun element care să mă înfioreze măcar puțin. L-am lecturat ca pe un roman de criză, cu o protagonistă pe care, de cele mai multe ori, am simțit nevoia s-o strâng de gât. Cu toate că povestea curge și are un ritm antrenant, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca „Dinți de lapte”, care m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la final. Pe scurt, trei stele cred că este un rating suficient pentru „La cuțite”, dar ATENȚIE, asta e strict părerea mea, și nu înseamnă că romanul nu merită mai mult de atât.


Un proiect:


joi, 23 martie 2023

Recenziile lui Gică 116 - Misterul din pădure de Matt Wesolowski


Titlu: Misterul din pădure

Serie: Șase povești #3

Autor: Matt Wesolowski

Editura: RAO

Titlu original: Changeling (2018)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 4,30 (din 1.979 note)

 

Jurnalistul de investigații Scott King a devenit celebru în urma podcasturilor de pe pagina sa de internet, în care aduce la zi crime și dispariții încă nesoluționate. De la tânărul ce și-a pierdut viața în circumstanțe suspecte în timpul unei excursii la munte, la adolescenta închisă într-un ospiciu, ce și-a ucis întreaga familie într-o seară, de la starul rock, acuzat de agresiuni sexuale, care a murit într-un incendiu în propria locuință, până la băiatul de paisprezece ani omorât de doi prieteni ce susținuseră că tânărul fusese posedat de diavol, niciun caz, cu iz de paranormal, nu-i scapă lui King. Iar în emisiunea sa, cunoscută sub numele de „Șase povești”, aduce laolaltă de fiecare dată șase persoane, mai mult sau mai puțin implicate, împletind pe rând șase perspective prin care atât el, cât și noi ascultătorii, am putea da de cap câtorva dintre misterele ce încă bântuie Marea Britanie.

În episodul de astăzi, ne vom opri asupra enigmei Alfie Marsden, băiețelul de șapte ani care a dispărut în Ajunul Crăciunului din 1988, în pădurea Wentshire. Conform relatării tatălui, Sorrel Marsden: după ce și-a luat fiul din locuința Soniei, fosta soție și mama lui Alfie, femeia în continuu beată ce reprezentase un pericol la adresa micuțului, au trecut prin respectiva pădure, unde oprise puțin ca să verifice bătăile ciudate ce se auzeau de sub capota mașinii. După ce și-a dat seama că nu există nicio defecțiune la motor, s-a întors înăuntru, însă Alfie nu se mai afla pe bancheta din spate, iar centura din scăunelul pentru copii era desfăcută. Îngrozit, și-a căutat fiul prin împrejurimi, dar în cele din urmă a sunat la numărul de urgență, dându-și seama că nu ajunge nicăieri cercetând de unul singur printre copaci. În prezent, la exact treizeci de ani de la întâmplare, vom redeschide acest caz, apelând la șase persoane care s-au aflat în apropierea familiei Marsden și a locului dispariției: un prieten din copilărie de-ai lui Sorrel, un muncitor ce lucrase la construcția câtorva cabane în pădurea Wentshire, o asistentă școlară care s-a ocupat câteva luni de Alfie, o altă cunoștință de-ale lui Sorrel, care avea un job la acea vreme în restaurantul unde lucrase acesta, Sonia și, în cele din urmă, însuși Sorrel.

Fiecare dintre ei își spune povestea, unii întărind spusele tatălui, alții punând la îndoială declarațiile oferite poliției. Prin jocul de roluri, redat audio în interiorul cărții și sub formă de text în exterior, avem acces la câteva voci sincere, care ne oferă unghiuri cât se poate de diferite din care să privim întâmplările. Pentru a-și construi emisiunea, King umblă dintr-un loc în altul, dă telefoane și ascultă înregistrări vechi. Ne poartă cu el prin baruri, restaurante, la el acasă și în studioul unde lucrează în cea mai mare parte a timpului. Deși e destul de static, stilul devine dinamic atunci când personajele încep să istorisească evenimentele cronologic, astfel încât fiecare mărturisire se transformă într-o povestire cu incipit, punct culminant și deznodământ. Însă cel mai interesant caracter e însuși Scott King, fiindcă nu avem niciun detaliu despre viața lui personală, rămânând doar naratorul care ne introduce în centrul problemei, compară perspectivele și încearcă să elucideze misterul. Prin mijloacele mass-media, prezentatorul ne implică direct în anchetă, toate sursele fiindu-ne puse la dispoziție.

Narațiunea începe ca un show despre crime înfiorătoare și dispariții fără răspuns, dar înaintează spre o groază pură, redată în cazul de față prin cel de-al doilea glas, al constructorului din pădure. Prin urmare, de-aici suntem aruncați într-un context terifiant, delimitat de ascunzișul verde și întunecat. Dinspre pădure se aud voci, nu șoapte, ci cuvinte pronunțate pe jumătate, animale ciudate, hibride, își fac apariția și-i sperie pe muncitori, se aud ciocănituri în uși și ferestre toată ziua și în toiul nopții, iar utilajele încep să funcționeze singure, încercând să-i zdrobească sau decapiteze pe oamenii din proximitatea lor. Chiar dacă știi că la mijloc se află o intrigă polițistă, începi să pierzi reperele și pui totul pe seama fenomenelor inexplicabile. La toate astea, se adaugă și coșmarurile lui King, ce par să ia naștere odată ce jurnalistul pornește în propria căutare de răspunsuri.

Persoane bântuite de trecut sau de alte ființe umane, vampiri energetici ce-ți sug și ultima fărâmă de personalitate, suflete pustiite, oameni exemplari și nenorociți fără pereche, răpiri, minciuni, declarații false, abuzuri, violență și compasiune, speranță și condamnare, toate se regăsesc în podcastul lui Scott King, omul care dezgroapă trecutul ca să aducă la urechile ascultătorilor adevărul. Trebuie să recunosc că nu am mai citit de mult o poveste atât de înfiorătoare, mai bună decât majoritatea romanelor horror ale ultimilor ani, complexă, fantastică și inedită. Eu am fost Gică, mă bucur c-ai aruncat un ochi și peste această recenzie, și ne vedem data viitoare, cu un nou roman despre care să-ți povestesc.


COMANDĂ CARTEA


duminică, 12 februarie 2023

Recenziile lui Gică 108 - Ultima casă de pe strada Needless de Catriona Ward (CRIME CLUB #4)


Titlu: Ultima casă de pe strada Needless 

Autor: Catriona Ward

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT) 

Titlu original: The Last House on Needless Street (2021)

Traducere de Carmen Ion

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,87 (din 59.985 note)

 

            Cartea asta e bună pentru că nu-mi dau seama dacă a fost bună sau rea. Cu certitudine pot să spun că mi-a plăcut, doar că nu-mi pot explica de ce. Poate pentru că povestea e foarte alambicată... poate pentru că am citit mai bine de jumătate din ea într-o stare continuă de confuzie... sau pur și simplu pentru că nu am trăit niciun sentiment. Pe cât e de complexă, pe atât e de lipsită de emoții. Personajele trec printr-o mulțime de stări, de la iubire și exaltare, până la furie și disperare, ba chiar aș putea să spun că trăirile lor sunt extreme, asamblate într-un caleidoscop de suferință și speranță. Doar că dincolo de pagini nu reușește să răzbată nimic. Ești acolo, urmărești frază cu frază narațiunea, însă acțiunile și gândurile caracterelor, în mod paradoxal, te lasă rece. Iar dacă vrei să-i deslușești ascunzișurile, trebuie să ajungi la final, pentru că abia în ultimele pagini umbrele încep să capete contur.

            Bine ați venit pe strada Needless! Aici, în casa din fundătură, aflată chiar la marginea pădurii, trăiește Ted Bannerman. Toată lumea îl știe pe Ted, fiindcă locuința lui arată ca ultima magherniță, mizerabilă și cu placaje bătute-n cuie la ferestre. Ted nu suportă lumina, lui îi place să stea în întuneric și să-și urmărească vecinii atunci când aceștia ies la cumpărături sau când își plimbă animalele de companie. Însă Ted nu este o fire solitară. Fiica lui, Lauren, îl vizitează din când în când, iar Olivia, iubita lui pisică neagră, îi alină clipele de singurătate. Însă, în urmă cu mai bine de-un deceniu, Ted a fost acuzat de dispariția fetiței cu înghețata pe băț, cea al cărei chip s-a regăsit pe toate afișele de pe stâlpii din apropiere. Deși Ted știe că e nevinovat, cineva vrea cu orice preț să-l facă să plătească, iar confruntarea se apropie, fiindcă îngerul dreptății e în drum spre adăpostul său.

            Da, ați intuit bine, protagonistul nostru e diferit de restul lumii, mă rog, de indivizii care pot afirma despre ei, fără să stea pe gânduri, că sunt niște persoane normale. În ciuda faptului că se crede bucătar, făcând pauze în poveste ca să-și înregistreze rețeta lui specială de murături cu unt de arahide sau de sendviș cu oțet și căpșuni, Ted nu suferă de nicio formă de autism sau de Sindromul Down. Chiar dacă etichetează oamenii după anumite trăsături vizuale, de pildă „bărbatul cu părul de culoarea sucului de portocale”, „doamna cu Chihuahua” sau „Omul-Gândac”, el nu este nebun, ci doar ALTFEL, reușind, în dorința lui de a înțelege lumea, să dea alte tușe realității din jur. Însă, dincolo de stranietatea sa, toate personajele sunt excentrice, de la Lauren, care se dă prin casă cu bicicleta și-i smulge firele de păr din cap, până la Olivia, care urmărește cu interes erotic pisica (nu motanul) vecinilor și consultă Biblia atunci când simte că DMZ dorește să-i transmită vreun mesaj.

            Dincolo de toate aparențele, romanul tratează un subiect sensibil, și anume integritatea psihicului uman. Casa lui Ted nu reprezintă nimic mai mult decât cele trei etaje ale minții: conștientul prin ființele ce locuiesc în ea, inconștientul prin băieții verzi ce umblă prin pod, cei care-i dau fiori protagonistului noaptea, și subconștientul prin întregul haos din interiorul locuinței, de la balerinele și păpușile sparte, până la hainele și obiectele împrăștiate peste tot. Casa lui Ted e de fapt mintea lui, iar curățenia și igienizarea nu mai depind de mult de el, ci de cei care sunt capabili să aducă o frântură de lumină în acest loc întunecat, plin de stafii și pânze de păianjen. De altfel, diferența dintre lumea lui și a celorlalți se poate observa și la nivelul numelor, Ted, Lauren și Olivia sunt înăuntru, ca identități separate, iar restul tedilor sunt afară, ca un singur grup, un mușuroi din care nimeni nu poate ieși în față ca să se prezinte.

            Preluând o structură de roman Horror, Catriona Ward dă naștere unui construct ficțional nemaiîntâlnit, în care groaza este înlocuită de compasiune, iar paranormalul de pură psihologie. Lucrurile nu se petrec de la sine, acolo, undeva în interior, există un mecanism care pune totul în mișcare, o piuliță ruginită de mult timp, dar care încă funcționează. Ted nu e un monstru, Lauren nu e psihopată, pisica nu e sărită de pe fix, nimic nu e ce pare, pentru că toate au o explicație, oricât de halucinantă ar părea aceasta. Spre deosebire de tot ce am citit până acum, cartea asta nu e o poveste, ci o experiență, aidoma unei evadări dintr-un castel în care toate ușile dau tot spre interior, spre marea sală în care urmează să fi judecat pentru incapacitatea ta de a întrevedea ieșirea, ultima poartă prin care ai putea să scapi din labirint.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Catrionei Ward:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Falled

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii


COMANDĂ CARTEA


vineri, 27 ianuarie 2023

Recenziile Mădălinei 45 - Imagini ascunse de Jason Rekulak


Titlu: Imagini ascunse  

Autor: Jason Rekulak

Editura: NEMIRA

Titlu original: Hidden Pictures (2022)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,20 (din 73.717 note)

 

M-am tot gândit ce roman cu litera „I” să citesc pentru luna ianuarie, și, după multe căutări, m-am oprit la cartea lui Jason Rekulak, „Imagini ascunse”, câștigătoarea Premiului Goodreads pentru Horror în 2022. Nu vreau să contest decizia celor care au votat-o la această categorie, însă eu personal n-am dat peste nimic horror aici, ci doar peste o poveste de viață, în care lupta cu viciile are o pondere imensă, reintegrarea în societate devine un joc de noroc, părinții sunt niște maniaci, iar destinele unor persoane de mult dispărute se suprapun pur și simplu din întâmplare, explicațiile fiind cât se poate de superficiale și neplauzibile. Ah, da, era să uit... Mai apar și niște fantome pe acolo, despre care bănuiesc că ar trebui să producă groază, dar, din păcate, nu e așa. Cu toate astea, nu pot afirma că a fost un roman plictisitor, ba chiar a fost o lectură interesantă, iar finalul este excelent.

            Mallory duce un război greu cu un inamic foarte puternic – dependența de droguri –, din cauza căruia și-a pierdut familia, iar existența ei a devenit un calvar. Dar acum, după un sejur de neuitat petrecut într-un centru de reabilitare, e curată și gata să înceapă o viață nouă. Și cum poți face asta mai bine dacă nu găsindu-ți o slujbă căreia să-ți dedici toată energia. Astfel, tânăra ajunge bonă la familia Maxwell, unde trebuie să aibă grijă de micuțul Teddy, un băiețel de cinci ani, isteț și foarte creativ. Totul pare în ordine, până când încep să apară o serie de desene extrem de amănunțite, care par să spună o poveste de-a dreptul terifiantă. Mallory devine un pseudo-anchetator, încercând să afle ce vor să spună, de fapt, desenele care îi apar în cale din senin, însă, din cauză că-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala, ajunge victimă, punându-i-se în cârcă niște lucruri pe care nu le-a comis, și asta doar pentru că are un trecut întunecat ce o face vulnerabilă.

            Jason Rekulak construiește niște personaje fără consistență și exagerate, cărora nu prea le-am putut da crezare. Părinții lui Teddy întruchipează un model de perfecțiune, mereu grijulii și iubitori, clădind un mic paradis pentru puiul lor drag, însă aparențele înșală îngrozitor, mai ales când sub masca perfecțiunii zac suflete egoiste și putrede. Faptul că Mallory intră în familia Maxwell și începe să facă săpături în ceea ce o privește pe prietena imaginară a băiețelului distruge echilibrul familiei, fiind periculos de aproape de a elucida enigmele ce planează în jurul lor. Însă femeia e mult mai puternică decât cred ceilalți, iar caracterul ei combativ o va ajuta să readucă lucrurile pe făgașul normal.

            Mai mult decât orice, avem de-a face cu un roman despre amintiri și mecanismele de conservare pe care omul le posedă în mod natural. Memoria nu poate fi așa ușor alterată, poate doar în cazul unor accidente grave sau a consumului excesiv de alcool și droguri, însă amintirile nu pot fi smulse cu un clește din mintea cuiva. Iar asta e valabil chiar și în cazul copiilor. Oricât de mult s-ar strădui cei din jur să le influențeze amintirile celor mici, impunându-le o altă imagine pe care s-o accepte drept realitate, rămășițe , urme fine, contururi vagi din ce a fost odată vor fi mereu prezente în memorie și întotdeauna găsesc o cale de a ieși la suprafață. În acest caz, desenele sunt mijlocul prin care amintirile îngropate de o forță din exterior ies la suprafață, încurcând ițele poveștii, iar ăsta e motivul pentru care i-am acordat patru stele volumului de față.