Titlu:
Prada
Autor: Yrsa
Sigurdardottir
Editura:
TREI
Titlu
original: Bráðin (2020)
Traducere
de Liviu Szoke
Anul
apariției: 2023
Număr pagini:
384
Media pe
Goodreads: 3,85 (din 1.709 note)
Am descoperit-o pe Yrsa Sigurdardottir în urmă cu aproape
zece ani, cu romanul „Ultimul ritual”, primul volum din seria cu avocata Þóra
Guðmundsdóttir. Nu pot să spun că a fost o alegere greșită, chiar dacă nu a
fost neapărat pe gustul meu, prea multă dramă și prea puțin mister, prea multe
elemente care s-au potrivit la sfârșit doar pentru că așa a vrut autoarea. Dar
de pe-atunci am simțit că există mult potențial, nu degeaba se numără printre
cei mai citiți și traduși scriitori din Islanda, și trebuie să recunosc, în
pofida construcției textuale, că mi-a plăcut latura ocultă a cărții, cu
însemnele diavolești și ritualurile ezoterice. Nu am citit niciun volum din
seria „Freyja & Huldar”, despre care am auzit doar cuvinte de laudă, în
special despre „Moștenirea” și „Răfuiala”, nu am pus mâna nici pe celălalt
roman horror al ei, „Îmi amintesc de tine”, dar am ajuns zilele trecute să „răsfoiesc”
„Prada”, un roman care încă din descriere îți dă fiori pe șira spinării.
Povestea începe cu un grup de
prieteni, două cupluri din Reykjavík, petrecăreți și amatori de senzații tari,
care, împreună cu ghidul lor, Haukur, pornesc într-o expediție în ținutul
sălbatic Lonsdraefi, cu scopul de a prelua datele de la un soi de instrument de
măsurare din Vatnajökull, cea mai mare banchiză
de gheață din Europa, pentru ca Haukur să-și poată finaliza lucrarea de
doctorat. Cei patru prieteni pătrund, în șir indian, tot mai adânc în pustiul
de gheață, urmând să se refugieze la o cabană, acolo unde, după o săptămână, va
fi descoperit primul cadavru. Așadar, au trecut șapte zile, și acum echipa de
căutare, formată din Johanna și Thorir, au găsit sub zăpadă trupul neînsuflețit
al femeii, care, din motive inexplicabile, era doar în lenjerie intimă, restul
hainelor aflându-se în cabană. La puțin timp, sunt descoperite, din aer, departe
de orice refugiu, și cele două corturi ale turiștilor, iar echipa de salvare se
îndreaptă într-acolo, sperând ca nefericiții să fie încă în viață.
La stația radio din peninsula Stokksnes, Hjbrvar, unul dintre cei doi
angajați însărcinați cu paza și supravegherea echipamentului scump, își petrece
vremea dând ture prin vechea clădire ridicată în timpul Războiului Rece și
având grijă de Pis, pisoiul care a apărut din întinderea nesfârșită de zăpadă. Deși
pe-aici nu se întâmplă nimic interesant, în afară de elicopterul trimis în
căutarea celor patru turiști, care aterizează din când în când pe platformă ca
să-și facă alimentarea, dintr-odată interfonul, nefolosit de zeci de ani,
începe să sune. Uimit de zgomotul ce tulbură liniștea, Hjbrvar se grăbește să
răspundă, poate persoana de afară are nevoie urgentă de ajutor. Dar la celălalt
capăt se aud doar zgomote ciudate și o voce imposibil de înțeles. Însă la
poartă nu e nimeni... Și la următorul schimb de tură Hjbrvar află de la colegul
lui că aparatul e scos de mulți ani din funcțiune. Însă voci stranii, umbre întrezărite
cu colțul ochiului, a perceput și angajatul dinaintea lui, bărbatul care a
căzut prin hornul natural, de lângă bază, direct în mare.
Din păcate, nu am găsit destule
aspecte pozitive ca s-o laud. Nu pot să spun nici că a fost o poveste complexă
care m-a ținut în priză până la sfârșit, nici că a reprezentat horror-ul la
care am sperat. Prea multe personaje (părerea mea), prea încărcată, trei
perspective, niciuna cu un deznodământ clar, multe compromisuri, multe situații
duse la extrem (în aparență), o aglomerare de elemente care nu au făcut decât să
complice aiurea povestea și i-au oferit o notă de superficialitate. Groaza a
rămas undeva în background, oricât de mult a insistat autoarea pe întâmplările stranii,
nu a reușit să mă scoată din zona de confort. Ne-am săturat de pași ce se aud
în zăpadă sau prin clădiri abandonate, de umbre ce apar dincolo de ferestre sau
în încăperi semi-iluminate și de voci ce par să răsune de dincolo de mormânt. Multe
clișee, niciun indiciu relevant care să ne conducă la un raționament logic, valuri
peste valuri de incertitudine și un deznodământ previzibil pe de-o parte, dar greu
de intuit pe de alta.
În final, să privim și partea
pozitivă. Am apreciat că Yrsa s-a folosit de peisajul islandez ca să ne
introducă într-un infern de gheață. Dacă te-avânți în pustiu, există mari șanse
să nu te mai întorci. Dacă nu vei cădea în râpele adânci sau dacă nu vei muri
sub mormanele uriașe de zăpadă, atunci sigur vei suferi din cauza frigului,
urmând să simți cum fiecare membru îți îngheață. Voi sunteți prada și, chiar
dacă nu există niciun prădător care stă la pândă, e suficient ca vremea să se
înrăutățească sau să renunțați la straturile suplimentare de îmbrăcăminte. Dar
acolo, în beznă, umblă ceva, și nu știi dacă e mort sau viu, dacă e om sau fiară.
Ce e sigur e că vă vânează, și, până când ajutoarele vor ajunge, nu se știe câți
dintre voi vor supraviețui.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Yrsei Sigurdardottir :
