ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Editura TREI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Editura TREI. Afișați toate postările

duminică, 17 mai 2026

Fragment în avanpremieră: Priveghiul de Yrsa Sigurðardóttir


 
Priveghiul

Yrsa Sigurðardóttir

Titlu original: GÆTTU ÞINNA HANDA

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

Format: 130 x 200 mm

480 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

 

 

„Întunecată, înfiorătoare și captivantă.” - STUART MACBRIDE

 

Yrsa Sigurdardóttir este o autoare islandeză de bestsellere ale cărei thrillere multipremiate au fost

traduse în peste 30 de limbi și vândute în peste 5 milioane de exemplare la nivel mondial. PRINTRE PARTICIPANȚII ÎNDOLIAȚI LA O ÎNMORMÂNTARE ESTE UN UCIGAȘ...

Un grup de cinci tineri călătorește în Insulele Westman, în largul coastelor Islandei, pentru priveghiul

unei vechi prietene din facultate. Însă cineva nu îi vrea acolo. Reuniunea lor se transformă curând într-un coșmar viu, pe măsură ce amintirile unei petreceri din timpul studenției, pe care au încercat cu disperare să o uite, revin în forță.

Curând două cadavre sunt găsite pe o plajă stâncoasă, aproape de casa paznicului farului, unde grupul fusese cazat. Poliția îi trimite pe Idunn, Týr și Karóa să ancheteze cazul în care nimic nu pare să aibă sens. Cine va scăpa din jocul mortal?

Priveghiul este un exercițiu magistral în ceea ce privește intriga și tensiunea. - NORDIC WATCHLIST

Regina incontestabilă a romanului noir islandez. – SIMON KERNICK

Yrsa este o scriitoare magnifică! - KARIN SLAUGHTER

Un thriller vizual uimitor, profund, cu un suspans înfiorător. – DERSPIEGEL

 


FRAGMENT

 

CAPITOLUL 15

Ziua 3 — vineri noapte, 24/25 ianuarie

 

Trausti reușise în sfârșit să adoarmă. Îi luase ore întregi până când mintea i se mai potolise, așa cum se întâmpla de obicei în noaptea de dinaintea unui examen. Gânduri noi ieșeau la suprafață în timp ce încă încerca să le deslușească pe cele vechi, aruncându-i mintea într-o stare de haos. Nu reușea să distingă ce era important și ce nu, cu atât mai puțin să înțeleagă ce se petrecea cu adevărat. Telefonul de la parter începuse din nou să sune și, chiar dacă zgomotul ajungea până la el doar ca un ecou slab, fusese imposibil de ignorat. Pentru Trausti, sunetul avea ceva amenințător și îl neliniștea din ce în ce mai tare. După primele două apeluri, devenise din ce în ce mai greu să-l ignore sau să se convingă că era doar o farsă, așa cum continua Ari să susțină. Ragga răspunsese la al doilea apel, iar versiunea ei nu se potrivea deloc cu ideea că ar fi fost doar niște copii puși pe șotii. Nu-și amintea cuvintele exacte, ci doar faptul că apelantul întrebase de două ori dacă ziua socotelilor, pe cale să vină, îi ținea treji noaptea. Când Ragga întrebase cine sună, persoana de la celălalt capăt al firului închisese.

Leifur respinsese ideea lui Ari că ar fi fost un apel de hărțuire și sugerase faptul că putea fi un constructor sau vreun meseriaș, supărat că nu fusese plătit. Era o explicație bună, suficient de convingătoare încât să le ofere un pretext să lase problema deoparte, mai ales că aveau lucruri mult mai grave de care să se îngrijoreze. Niciunul dintre ei nu ținuse seama de spusele Raggăi: vocea semăna mai degrabă cu cea a unei femei bătrâne, prea bătrâne ca să fie vorba de vreun meseriaș. Nu voiau să audă asta, pentru că intervenția ei le făcea mai greu să se agațe de explicația oferită de Leifur. Trausti, cel puțin, se străduia să-și alunge bănuielile mai întunecate: că apelurile erau o amenințare și că fuseseră descoperiți. Odată ajuns în pat, se întrebase dacă nu cumva fusese Halldóra, vecina mai în vârstă întâlnită la recepția de după înmormântare. Dar cu siguranță el nu-i spusese unde erau cazați. În cele din urmă, coborâse la parter pentru a verifica micul ecran al telefonului fix. În ciuda oboselii și a stării de confuzie, reușise să găsească lista de apeluri. Toate apelurile repetate, la care nu răspunsese nimeni, proveneau de la același număr care sunase și când Ragga răspunsese. A deschis laptopul lui Leifur, lăsat pe masa din living, și a căutat numărul în registrul online. Știa parola pentru că împrumutase com­puterul mai devreme ca să intre pe chatul de grup. Sigga insistase să șteargă ultimul șir de conversație, ca măsură de precauție, iar cum telefonul lui Trausti era stricat, aceasta fusese singura soluție.

În timp ce consulta registrul telefonic, i-a zărit prin fereastră pe Ari și pe Leifur așezați afară, pe terasă. Stăteau cu spatele la el, lucru care l-a bucurat pe Trausti. Nu avea chef să vorbească cu ei. Voia doar să înțeleagă ce se ascundea în spatele apelurilor telefonice, ca să poată dormi. La început s-a gândit că ieșiseră afară ca să scape de sunetul insistent al telefonului, dar norii groși de fum care se ridicau deasupra capetelor lor indicau faptul că savurau un trabuc. A rămas o clipă pe loc, privindu-i, și prin fereastră a auzit murmurul înfundat al conversației lor. S-a întrebat dacă nu cumva vorbeau despre el. Oare Leifur și Ari erau mână în mână? Părea puțin probabil. Trausti nu-și putea imagina că ar fi fost de acord unul cu altul decât când venea vorba de băut ceva. Revenind la apelurile telefonice, a introdus în grabă numărul și a descoperit că era înregistrat pe numele unui pescar. Adresa nu corespundea cu cea a Halldórei. La adresa respectivă nu era înregistrată nicio femeie cu acel număr, dar, desigur, pentru un bărbat nu ar fi fost prea greu să imite vocea unei bătrâne.

Trausti a verificat și cine era titularul numărului de la apelul inițial, la care răspunsese Ari. Îi aparținea într-adevăr unei femei, însă aceasta locuia pe o altă stradă decât vecina pe care Trausti o întâlnise la recepție și nici nu era prestatoare de servicii. Figura în evidențe ca profesoară. Atât bărbatul, cât și femeia aveau nume destul de comune, dar când Trausti i-a căutat pe internet, a descoperit că erau în vârstă — el avea peste 70 de ani, iar ea, peste 80. Apelurile de hărțuire nu erau tocmai genul de ocupație populară în rândul oamenilor din generația lor.

După ce a ezitat o vreme, întrebându-se dacă să le returneze apelurile și să-i întrebe ce naiba urmăreau, Trausti s-a hotărât până la urmă să o facă. În ambele cazuri, telefonul a sunat fără vreun răspuns. S-a grăbit să urce înapoi la etaj, evitând la limită întâlnirea cu Ari și cu Leifur, după ce a auzit ușa de la terasă deschizându-se chiar înainte să o închidă pe a lui.

Din ce în ce mai agitat din cauza apelurilor, Trausti s-a întins în pat, cu ochii fixați pe tavanul proaspăt vopsit, luminat intermitent de fasciculul farului care îl traversa la nesfârșit. În cele din urmă, acele licăriri l-au liniștit suficient cât să-și limpezească gândurile. Chiar înainte să adoarmă, a reușit să se convingă că niciunul dintre prietenii lui nu încerca să-i facă rău. Știa că era un gând irațional. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu reușea să scape complet de bănuiala că nu erau de încredere. Secretele și minciunile dintre ei îi alimentau suspiciunea. Până când cel din spatele întâmplărilor nu avea să iasă la iveală, toți rămâneau suspecți. Totuși, dacă încerca să fie rațional, orice amenințare serioasă nu putea veni decât din exterior. De exemplu, niciunul dintre prietenii lui nu avea cum să dea telefoanele pe care le primiseră. În plus, era absurd să creadă că s-ar afla într-un pericol fizic. Întotdeauna mersese cu atenție prin viață, având grijă să nu provoace pe nimeni și să nu exprime opinii controversate — în rarele ocazii în care avea astfel de opinii. Era de la sine înțeles că nu supărase pe nimeni și că nimeni nu avea motive să-i poarte pică. Acest sentiment de amenințare părea să fie rezultatul evenimentelor grotești din ziua respectivă. Fără îndoială, locul avea și el partea lui de vină. După atâția ani petrecuți într-un mare oraș din America, nu mai era obișnuit cu un contact atât de direct cu forțele naturii, cu atât mai puțin să stea într-un loc atât de izolat și bătut de vânt ca această casă, înconjurată de un întuneric impenetrabil.

Era în mijlocul unui vis, care a dispărut ca apa prin sită când a fost, dintr-odată, trezit. Ragga stătea aplecată deasupra lui și îl zguduia tare de umăr. Pe noptieră, un mic ceas deșteptător țiuia strident, ca o alarmă de incendiu scăpată de sub control. Era probabil 3:00 dimineața. Împrumutase ceasul de la Sigga, fiindcă telefonul lui încă refuza să pornească. Dintre toți, i se păruse cea mai în măsură să aibă o rezervă la ea. Întotdeauna era pregătită pentru ce era mai rău, fie că era vorba de o pană de curent sau de sfârșitul lumii. Își pusese alarma, dar de data asta nici măcar nu se mișcase, în ciuda hărmălaiei din jur. Se pare că sunetul îi pătrunsese în vis, dar nu-și mai amintea ce rol jucase acolo. Când și-a întins mâna spre ceas, a văzut că era deja 3:10. A oprit alarma și a căzut din nou cu capul pe pernă.

— Plecăm. Îmbracă-te și coboară, fără să mai pierzi vremea.

Ragga a întins mâna și, o clipă, Trausti a crezut că urma să îi mângâie obrazul. Dar mâna ei a trecut pe lângă capul lui și a ajuns la întrerupătorul de pe peretele din spate. Lampa de citit s-a aprins cu un clic și lumina l-a izbit în ochi, iar Trausti și-a ridicat mâna, încercând să se ferească. Ragga l-a mai scuturat o dată.

— Grăbește-te.

Apoi a ieșit din cameră fără să închidă ușa în urma ei.

Abținându-se cu greu să nu stingă lumina și să se întoarcă la somn, Trausti s-a încordat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a scos picioarele de sub plapuma caldă. Nu era un capăt de lume — era obișnuit să se trezească după prea puțin somn. Era obișnuit și să-și înceapă ziua cu un duș, dar acum nu era timp pentru asta. Și-a tras hainele, însă când s-a dezmeticit de-a binelea, și-a dat seama cât de mult ar fi avut nevoie de un duș. Încă se simțea buimac de somn.

Ceilalți îl așteptau jos, clipind greoi, iar Leifur arăta, fără îndoială, cel mai rău dintre toți. Ragga părea cea mai alertă. Trausti ar fi dat orice pentru o cafea, dar nu a îndrăznit să spună nimic, de teamă să nu li se pară și lor o idee bună. N-ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, iar cel mai bine era să termine odată cu asta. Cu cât plecau mai curând, cu atât se întorceau mai repede și el putea să se bage din nou în pat și să încerce să uite de această aventură nocturnă nebunească.

miercuri, 13 mai 2026

Recenziile Mădălinei 105 - Toate culorile întunericului de Chris Whitaker (CRIME CLUB)


Titlu: Toate culorile întunericului

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All the Colours of the Dark (2024)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,24 (din 488.293 note)

 

            Chris Whitaker se numără printre autorii care reușesc să mă surprindă cu fiecare roman publicat, demonstrându-mi din nou și din nou ce înseamnă să construiești, pagină cu pagină și cu un munte de talent, o lume complexă, pe cât de verosimilă, pe atât de ireală, în care mai întâi trebuie să te rătăcești, să devi parte din ea, pentru a o înțelege și pentru a putea găsi calea cea dreaptă spre deznodământ și spre katharsisul mult dorit. Dacă în „Începem cu sfârșitul” și „Toate fetele rele”, Whitaker nu se sfiește să prezinte realitatea abjectă, violența existentă într-o comunitate ce se năruie din interior, nepăsarea părinților ce naște adevărați monștri, nebunia unora, viciile altora, dar, mai ales, consecințele nefaste pe care alegerile lor egoistee le revarsă asupra celor neprihăniți, în „Toate culorile întunericului”, construiește un adevărat elogiu închinat traumei, obsesiei distrugătoare, plăgilor unei societăți  incapabile să se mai ridice dintre ruine, și al abuzului de orice fel, zugrăvindu-și narațiunea în nuanțele greu de privit ale infernului psihologic, în care sunt captive majoritatea personajelor. Cu alte cuvinte, autoruul se folosește de pesimism și de estetica urâtului social pentru a redefinii noțiunea de thriller psihologicc, evidențiind modul în care o comunitate reușește să facă față unui eveniment tragic, atât la nivel colectiv, cât și individual, alegând un referent, a cărui poveste devine universal valabilă.

            Patch e un băiat sensibil, loial, curios, dornic să exploreze lumea și să ia parte la cele mai mari aventuri, așa cum îi șade bine unui pirat curajos. Însă pentru el lumea în care trăiește este incompletă. Petecul pe care îl poartă zilnic peste un ochi nu face parte dintr-un costum; nu e un simplu accesoriu care să-l ajute să-și intre în rol, ci maschează o infirmitate – băiatul s-a născut fără un ochi, ceea ce l-a preschimbat într-un corsar singuratic. Lipsit de camarazi de nădejde și de iubirea atât de necesară din partea mamei care preferă să-și înece existența searbădă în alcool, Patch a fost forțat să-și ia viața în propriile mâini și să recurgă la mici furtișaguri pentru a supraviețui. Noroc că în viața sa a apărut Saint, o fetiță orfană, aflată în grija bunicii nonconformiste, pentru care albinele sunt cele mai bune prietene. Cei doi copii devin centrul universului unul pentru celălalt, fiind gata să sacrifice tot în numele afecțiunii ce și-o poartă. Însă prietenia lor este pusă la încercare în momentul în care Patch reușește să împiedice răpirea unei fete dintr-o familie bogată și foarte bine văzută în comunitate, ajungând chiar el să fie victima. Adolescentul devine fără să știe un erou, lăsând în urmă zeci de oameni îngrijorați și tulburați de cele întâmplate. Patch este ținut prizonier alături de o altă fată pe nume Grace, încercând să supraviețuiască și să găsească o cale de evadare. Răpirea băiatului a zguduit comunitatea din Monta Clare, mai ales că nu a fost singurul eveniment de acest fel. Din oraș au tot dispărut fete, și nimeni nu știe cine este făptașul. Dar Patch reușește să scape și să se întoarcă acasă. După o perioadă destul de lungă în care nimeni nu i-a putut da de urmă, ajutat de Saint, o detectivă înăscută și o tânără de o inteligență rară, băiatul evadează, fapt ce le dă tuturor speranță. Însă trauma nu va dispărea niciodată, înfigându-și rădăcinile tot mai adânc în sufletul lui Patch și a întregii comunități din Monta Clare.

            Deși Patch revine în cele din urmă în sânul societății din care a fost smuls cu brutalitate, el nu va mai fi niciodată același. Experiența prin care a trecut l-a transformat într-un tânăr taciturn, captiv în mintea sa, incapabil să pună în cuvinte trauma pe care a suferit-o, devenind obsedat de fata care l-a ajutat să îndure prizonieratul, singura rază de lumină dintr-un ocean de întuneric. Dar acolo unde cuvintele dau greș, arta devine o oglindă a subconștientului torturat. Tablourile pe care Patch le pictează cu o frenezie greu de descris reprezintă de fapt unica formă prin care tânărul se poate exprima, lăsând culorile să vorbească în locul său. El își materializează obsesia, metamorfozând trauma, întunericul și goliciunea din interior în opere de artă sumbre, dar de o valoare inestimabilă. Pentru unii, pare nebun, o minte obosită ce a a renunțat la rațiune în favoarea instinctului; pentru alții, e un geniu al culorilor, un artist neînțeles care își caută necontenit iubita; iar pentru Saint e tot Patch, prietenul ei din copilărie pe care vrea să-l salveze din infernul psihologic în care s-a pierdut aproape cu totul. Ea este, de fapt, o ancoră pentru tânărul Patch, cea care îi va fi alături în ciuda zidului tot mai gros dintre ei; cea care, în mod voluntar, îi va ține loc atât de soră, cât și de mamă.

            Din toate punctele de vedere, „Toate culorile întunericului” este un roman greu de parcurs, diferit de absolut tot ce a mai scris Whitaker până acum. E o poveste care te lovește cu forța unui bolovan, care te strivește cu pesimismul său, făcându-te să deschizi cu adevărat ochii și să privești lumea. Emoțiile puternice, lacrimile, deznădejdea, furia și frustrarea nu lipsesc din această carte, amplificându-se pagină cu pagină, până la katharsisul mult așteptat. Îmbinând evenimentele istorice de la sfârșitul secolului al XX-lea – încheierea războiului din Vietnam, instabilitatea politică și socială din America, luptele pentru preluarea puterii etc –, evenimente care au un corespondent la nivel micro în cadrul comunității din Monta Clare, cu o puternică dimensiune psihanalitică și un strop de romantism ca să mai îndulcească puțin amarul existențial, Whitaker construiește un thriller social amplu, grandios, cu un stil poetic greu de egalat; un univers populat de personaje frânte, care pot renaște din propria cenușă, aidoma unei păsări Pheonix. Nu este o lectură ușoară atât din punct de vedere narativ, cât și tehnic – planurile se suprapun și se amestecă, solicitând multă atenție din partea cititorului –, însă vă îndemn să-i acordați o șansă și să aflați cum se sfârșește povestea lui Patch!


COMANDĂ CARTEA


marți, 5 mai 2026

Recenziile Mădălinei 104 - Spărgătorul de gheață de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)


Titlu: Spărgătorul de gheață 

Serie: August Strindberg (#2)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Isbrytare (2021) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2026

Număr pagini: 584

Media pe Goodreads: 3,82 (din 2.804 note)

 

            Dacă ați crezut că misterele din Hovenäset au luat sfârșit, ei bine, v-ați înșelat amarnic... Kristina Ohlsson revine cu cel de-al doilea volum al seriei „August Strindberg”, un thriller captivant, de zece ori mai întortocheat decât primul volum, plin de capcane, minciuni și răsturnări de situație neașteptate, și care, în mod paradoxal, are un ritm mult mai lent, mai analitic, pătrunzând mai adânc în inima și-n trecutul micii comunități. Urmărind mai multe perspective, „Spărgătorul de gheață” aduce în prim plan o parte dintre personajele secundare sau episodice din „Alertă de furtună”, ale căror povești tulburătoare se întrepătrund, se completează sau se bat cap în cap, fiecare străduindu-se să-și păstreze secretele bine ascunse. Într-o comunitate cu puțin peste 200 de locuitori, toți au legături unii cu ceilalți; toți știu ceva sau au văzut ceva, însă adevărata provocare e să-i convingi să vorbească.

            A trecut un an de când chipeșul August Strindberg a lăsat în urmă viața tumultoasă din Stockholm și s-a mutat în idilicul, dar nu prea liniștitul, Hovenäset, devenind un membru inportant al comunității. Toți știu câteceva despre el: unii sunt mari admiratori ai magazinului de antichități pe care l-a deschis imediat ce s-a stabilit în zonă, alții îl cunosc drept detectivul amator care a descoperit un cadavru ascuns în podeaua casei; unii îi caută frenetic prietenia, alții l-au zărit doar întreacăt, însă frumusețea lui le-a rămas imprimată pe retină pentru totdeauna. Dar toți, absolut toți, sunt atrași de el ca de un magnet, femeile singure și chiar și câțiva bărbați considerându-l o partidă bună. Prin urmare, să nu vi se pară ciudat că și necazurile se țin scai de el. După ce furia și groaza stârnite de uciderea lui Agnes Eriksson s-au stins, August și locuitorii din Hovenäset au nădăjduit că lucrurile vor intra pe făgașul normal, însă satul este zguduit de o altă tragedie.

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie, două magazii au fost mistuite de flăcări, una dintre ele aparținându-i lui August, iar cealaltă, lui Axel Ehmbon, un bătrân singuratic și morocănos. Cu toate astea, Axel nu și-a făcut apariția împreună cu ceilalți gură-cască. Oricât s-au străduit Maria și Ray-Ray, polițiștii din Hovenaset, să dea de el după incendiu, au găsit doar ușa încuiată. Îngrijorați de tăcerea bătrânului, polițiștii reușesc să pătrundă în casa acestuia, unde găsesc un cadavru prăbușit la baza scărilor. Axel e mort, și după toate semnele, decesul a avut loc în noaptea incendiului. Ceea ce inițial pare a fi un accident tragic, pe parcurs, se transformă într-o crimă. Axel nu a căzut pe scări, a fost împins! Însă nimeni nu știe cine și de ce ar fi făcut asta. Maria face tot posibilul să afle cine e vinovat, însă investigațiile par să ducă într-un punct mort, fiindu-i tot mai greu să distingă adevărul de minciună.

            Nici de data asta August nu stă cu mâinile în sân, furnizând indicii importante pentru anchetă. Dintre toți, el este singurul care îi poate face pe oameni să vorbească, oferindu-le încrederea pe care ei n-o mai au în poliție. Însă, în acest volum, August este un protagonist fabricat, idolatrizat de toți, a cărui prezență este în continuare foarte importantă, dar care nu mai are întreaga lumină a reflectorului. Personajele secundare precum coșarul Ola, care s-a săturat de singurătate și-i face ochi dulci lui August, nepoata sa, Hilery, nevoită să aibă grijă de frățiorul ei mai mic, în vreme ce mama lor zace-n alcoolism și mizerie, sau Gunnar Wide, șeriful neoficial din Hovenaset, care n-are somn noaptea și-i face vizite unei văduve, sunt aduși în prim plan, schimbând tonul și perspectivele romanului.

            Kristina Ohlsson are un talent aparte de a împleti traumele și dramele personale, cu tragediile la nivel macro, aducându-și personajele la limită. Maria, de exemplu... În timp ce se străduiește să pună indiciile cap la cap ca să afle cine l-a ucis pe Axel, încercările de a ține secretă relația cu August și problemele tot mai presante cu Paul, soțul abuziv care a fost condamnat la închisoare din cauza drogurilor găsite în haina sa, nu-i dau pace. Teama că Paul ar putea scăpa basma curată în urma procesului ce se apropie o afectează din ce în ce mai mult. Dar femeia nu-și pierde nicio secundă concentrarea. De ea depinde ca Hovenäset să fie un loc sigur, și, fără să fie vreo eroină cu puteri fantastice, reușește să mențină situația sub control. Trebuie să înțelegem faptul că avem de-a face cu niște personaje distruse emoțional. Unele au reușit să se adune, iar altele continuă să cadă în gol. Fiecare personaj are o traumă din trecut sau un secret pe care nu vrea să-l divulge, însă, într-o comunitate atât de mică, e suficient ca o verigă din lanț să cedeze ca celelalte să o urmeze imediat. Adevărul trebuie să iasă la iveală, indiferent de inimile zdrobite pe care le va lăsa în urmă.

            Atmosfera rece, descrierile amănunțite, întrepătrunderea dintre viața personală și viața comunității, investigația lentă, dar eficientă, perseverența polițiștilor, minciunile, numărul mare de personaje și acțiunea fragmentată m-au dus cu gândul la seria „Inspectorul-șef Armand Gamache” de Louise Penny, diferența majoră ținând de locul întâmplărilor. „Spărgătorul de gheață” este un roman amplu, pe care trebuie să-l citești pe-ndelete, cu răbdare, acordându-i timp să te imerseze în poveste. Firește, așa cum probabil vă așteptați, lucrurile nu se încheie aici... Mai sunt încă multe mistere de elucidat (în următoarele trei volume) în Hovenäset.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Cărți.Blog

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



luni, 6 aprilie 2026

Fragment: În flăcări (Helen Grace, #13) de M.J. Arlidge


În flăcări
M.J. Arlidge

Serie: Helen Grace (#13)
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection Crime
Număr pagini: 480 
Anul apariției: 2026 



NICIUN LOC UNDE SĂ SE ASCUNDĂ. NIMENI LA CARE SĂ SE ÎNTOARCĂ. NIMIC DE PIERDUT. 

Helen Grace este sigură că a luat decizia corectă când a părăsit poliția. Până în clipa în care se uită pe geam și vede o tânără bătută cu bestialitate de doi bărbați. Aleargă în noapte și îi doboară, simte că nu are nevoie de insignă pentru a face bine. Însă în timp ce o duce pe fată către un adăpost, este atacată și se dezmeticește abia când victima este târâtă într-o dubă albă. Helen este hotărâtă să o găsească pe tânăra imigrantă și să o salveze, dar nici foștii colegi din poliție nu o pot ajuta. Investigând pe cont propriu, Helen descoperă mai multe femei captive care au nevoie de ajutorul ei. Dar luptând singură împotriva criminalității organizate intră într-un joc periculos. Unul a cărui miză este viața ei și a celor dragi...

Helen Grace nu și-a pierdut determinarea de a lupta pentru adevăr și a căuta dreptate pentru victime. Nu s-a oprit nici când a părăsit poliția, dar acum este mai vulnerabilă, ceea ce sporește tensiunea narativă. - THE ENCHANTED EMPORIUM BOOKSHELF



FRAGMENT


Capitolul 77

 
A urcat împleticit scara ca prin ceață, lăsându‑se condusă. Salvatoarea ei încercase să‑i explice cine era și de ce intervenise, dar Viyan nu fusese în stare să rețină mare lucru. Evenimentele din ultimele ore fuseseră nebunești, năucitoare, incredibile. Oare visa sau era realitatea? Chiar fusese dusă în noapte cu motocicleta? Chiar era în sfârșit liberă?

Chiar și acum, Viyan a alungat gândul. Fusese prizonieră prea multă vreme ca să creadă că libertatea putea fi obținută atât de ușor. Totuși femeia puternică, atletică, de lângă ea, care acum pe jumătate o ajuta, pe jumătate o ducea pe sus pe trepte părea amabilă și atentă, susținând‑o cu blândețe în timp ce‑i șoptea încurajări.

— Haide, aproape că am ajuns. Haide, o să reușești!

Viyan voia s‑o creadă, să‑i demonstreze că spiritul ei nu fusese distrus de ciclul nesfârșit de exploatare și abuz, dar tot corpul îi zvâcnea dureros. O dureau coastele, res­pira gâfâit și superficial, picioarele amenințau constant să‑i cedeze; se împleticea în vreme ce continuau să urce tot mai sus și mai sus. Drumul până aici fusese ca o ceață, stătuse cu fața lipită de pielea tare a jachetei motociclistei, în timp ce goneau și apoi rămăsese cu privirea în pământ cât salvatoarea ei vorbea încet cu directoarea refugiului pentru femei, concentrându‑se doar să pună un picior în fața celuilalt cât urcau scările până la ultimul etaj al clădirii. Pe paliere se adunau grupuri mici de femei tăcute când trecea șchiopătând pe lângă ele, dar Viyan nu le purta ranchiună pentru curiozitatea lor. Nu‑i păsa cum arată, nu‑i păsa unde era, câtă vreme era departe de ei.

Când au ajuns la ultimul etaj, Viyan s‑a lăsat condusă spre o ușă grea. Arăta mai degrabă ca intrarea într‑o celulă de închisoare decât într‑un dormitor, iar Viyan a ezitat, brusc prudentă. Simțindu‑i neliniștea, femeia — Hannah? Helen? — a slăbit strânsoarea și s‑a tras într‑o parte, ca să‑i lase puțin spațiu personal.

— E în regulă, ești în deplină siguranță. Este un refugiu pentru femei pe care l‑am folosit de multe ori până acum. E foarte discret, foarte sigur. Nu poate să ajungă nimeni la tine.

I‑a zâmbit cu căldură, după care a adăugat.

— Dar dacă vrei să pleci, ești liberă să te duci oriunde. Dacă vrei sun chiar acum la poliție, sun fără probleme. Știu că ai trecut prin multe…

Bunătatea din vocea ei, căldura tonului aproape că au făcut‑o să cedeze. Emoția îi ardea în piept, însă și‑a păstrat controlul și a clătinat din cap.

— E în regulă… a șoptit ea.

— Bun, atunci hai să intrăm.

Îngerul ei păzitor s‑a aplecat și și‑a făcut de lucru cu încuietoarea, după care a deschis larg ușa. În câteva clipe erau înăuntru, cu ușa încuiată în urma lor, și stăteau într‑un dormitor mic, bine dotat. Încă o dată, Viyan s‑a străduit să înțeleagă ce se petrecea — cu doar câteva ore în urmă era plină de sânge, bătută și trădată, iar acum stătea în dormitorul ăsta decorat cu gust, uitându‑se la baia proprie. Cum naiba ajunsese aici?

— Haide, așază‑te, probabil că ești extenuată.

S‑au îndreptat clătinându‑se către pat și s‑a prăbușit pe saltea. Părea că se topește în ea, surprinsă că poate exista ceva atât de moale, după ce trupul ei călit se obișnuise cu scândurile tari de lemn. Era aproape prea mult și tristețea, regretul, suferința au izbucnit din ea. Abia acum simțea realitatea. Scăpase de chin. Nu mai era nevoie să sufere. Nu mai era nevoie să fie speriată. Brusc, nu se mai putea abține, iar ușurarea, tristețea, extenua­rea au copleșit‑o, în timp ce lacrimile‑i curgeau șuvoi. Tremura din toate încheieturile și scotea sunete ciudate, nefirești, pierduse cu totul controlul. Îi venea să plângă până îi ieșea sufletul, să lăcrimeze cât pentru un mileniu, să reverse în sfârșit toată durerea și disperarea pe care le înăbușise în ultimii doi ani. Tulburată, înnebunită, chiar dezlănțuită, aproape că se aștepta ca gazda să dea înapoi, să cheme un doctor, să fugă de dervișul care jelea, însă când a ridicat ochii înlăcrimați, a găsit‑o pe femeie alături, cu o expresie plină de generozitate și bunătate.

— Știu că ai văzut lucruri cumplite, știu că ai trecut prin chinurile iadului, dar o să fie totul bine.

Viyan aproape că a încuviințat, însă a continuat să tremure, resimțea intens lunile de traume.

— E gata, s‑a terminat. Ei nu mai pot ajunge la tine.

Helen a făcut semn spre fereastra prin care se zăreau sclipind luminile orașului. Instinctiv, Viyan a aruncat o privire speriată, ca și cum s‑ar fi temut că ar putea să apară un chip la geam, o nălucă trimisă s‑o târască înapoi în coșmarul acela cumplit. Simțindu‑i neliniștea, salvatoarea s‑a lăsat pe vine lângă ea, căutându‑i cu blândețe mâinile, privind‑o cu ochii strălucitori:

— Ești în deplină siguranță aici.

Și, spre uluirea ei, Viyan a crezut‑o.

 

                        Ziua a șasea

                        Capitolul 78

— Ești sigură că ești pregătită?

Helen era așezată pe patul lui Viyan, privind‑o cu îngrijorare sinceră pe tânăra mamă. Abia dacă dormise peste noapte, sfâșiată de durere și chinuită de coșmaruri; Helen trebuise să se ridice de multe ori de la locul ei de pe podeaua tare ca s‑o aline. După ce petrecuse mai mult de doi ani în captivitate, libertatea i se părea evident greu de gestionat — nu era în stare să se odihnească, să se instaleze confortabil, să se relaxeze.

Se treziseră amândouă în zori și cât beau cafeaua și mâncau cornuri, motivul principal de neliniște al lui Viyan a devenit clar. Helen se străduise cu o seară înainte să afle ceva de la ea, dar acum, într‑o engleză stângace, stricată, Viyan i‑a dezvăluit amploarea reală a traumei sale. Călătoria dificilă spre Marea Britanie, captivitatea la o fermă izolată, munca istovitoare și, cel mai șocant, violența inumană. Helen a fost devastată când a aflat despre uciderea cumplită a Selimei, însă ciudat, nici asta, nici violența de care avusese parte nu o tulbura cel mai mult pe Viyan, ci gândul la cei lăsați în urmă. Helen a aflat că își lăsase familia în Turcia — mama ei, care avea grijă de copii, de Salman, Defne și Aasmah.

Când îi părăsise ca să vină în Marea Britanie, stăteau într‑o tabără de refugiați periculoasă și insalubră, contând pe ajutoare ca să supraviețuiască și confruntându‑se cu ostilitatea locală și prejudecățile deschise ale reprezentanților guvernului. Era o situație disperată, iar Viyan era îngrozită doar când se gândea. Nu luase legătura cu ei de când plecase din Turcia, cu doi ani în urmă și habar n‑avea dacă mai erau vii, dacă mai erau împreună, dacă erau în siguranță. Nu avusese voie să folosească telefonul la fermă și nici vreo altă cale de comunicare, iar primul lucru pe care l‑a cerut dimineață a fost să împrumute telefonul lui Helen, promițând să‑i plătească atunci când — dacă — o să poată.

Helen a exclus din start ideea plății și a ajutat‑o pe Viyan să se descurce cu telefonul nefamiliar. Viyan știa pe dinafară numărul de telefon al mamei ei și era disperată să facă un apel pe Face Time, disperată să afle ce făceau copiii ei, dacă erau în viață și erau bine. Era un alt fel de durere, mai rău decât oasele rupte și vânătăile; adevărata suferință era provocată de nesiguranță, frustrare, dar mai presus de orice, de speranță.

În timp ce forma numărul, Helen a rostit în gând o rugăciune ca totul să fie bine, temându‑se de reacția lui Viyan dacă se întâmplase vreo nenorocire. Și‑a dat seama brusc cât de mult își dorea ca Viyan și familia ei să fie fericite, cum își dorea să ajungă împreună din nou. Ca povestea lor să aibă un final fericit.

Telefonul scotea tot felul de sunete în mâna ei, căutând cu disperare o conexiune. Apoi a rămas brusc tăcut, ca și cum apelul ar fi fost întrerupt, după care s‑a trezit pe neașteptate la viață, pe ecran apărând chipul bănuitor al unei femei în vârstă.

— Mamă? a icnit Viyan, ducându‑și șocată mâna la gură, cu ochii plini de lacrimi. Mamă?

Abia dacă putea vorbi; Helen a văzut‑o pe bătrână reacționând și expresia schimbându‑i‑se din îngrijorare în șoc și apoi în bucurie cu lacrimi.

— Viyan, a gemut ea, ridicând privirile spre cer. Viyan, Viyan…

Helen privea nemișcată cum mama și fiica se uitau una la alta, copleșite de emoție, iar ușurarea și dragostea lor erau cât se poate de vizibile. Conversația se tot poticnea și lui Helen îi era în mare măsură inaccesibilă, pentru că nu știa turcă, iar celor două femei le era oricum greu să se facă înțelese, din cauza conexiunii proaste și a lacrimilor. Și totuși, deși cuvintele nu prea aveau noimă pentru ea, Helen le putea citi trăirile, privind încântată cum Viyan insista că e în regulă, că e în siguranță, că e tot în Marea Britanie. Mama ei bătrână, care nu era într‑o formă prea bună, era evident îngrozită de vânătăile de pe fața fiicei, făcând semne nervoase spre ecran, dar Viyan îi alunga îngrijorarea, zâmbind și chiar râzând, spre marea ușurare a lui Helen.

Apoi a auzit niște cuvinte mai familiare. Salman, Defne, Aasmah — Viyan cerea vești despre copii. Încă o dată, Helen și‑a ținut răsuflarea, dar după câteva clipe a auzit strigăte încântate, când mama femeii i‑a strigat pe copii. Încă o dată, Viyan a rămas tăcută, cu mâna la gură, când cei trei copii s‑au îngrămădit în fața ecranului.

— Defne, Aasmah, Salman…

Cuvintele i se revărsau din gură, iar pe obraji i se prelingeau lacrimi. Era clar că visase la clipa asta, poate chiar crezuse că n‑o să mai vină niciodată, și totuși iat‑o, uitându‑se la copiii ei frumoși. Defne era înaltă și oacheșă, ca mama ei, și purta un tricou galben frumos, în timp ce Aasmah era mai scundă, mai rezervată, dar cu un zâmbet minunat. Salman, care era doar un bebeluș când Viyan plecase din țara ei natală, acum era un băiețel sigur pe el, purtând un tricou Nike uzat, cu chipul lui Kylian Mbappé, de care părea extrem de mândru.


miercuri, 21 ianuarie 2026

Recenziile Mădălinei 97 - Alertă de furtună de Kristina Ohlsson (CRIME CLUB)


Titlu: Alertă de furtună 

Serie: August Strindberg (#1)

Autor: Kristina Ohlsson

Editura: TREI

Titlu original: Stormvakt (2020) 

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 3,80 (din 3.956 note)

 

               Cu aproape treizeci de ani În urmă, o crimă terifiantă, petrecută în Hovenäset, un sat de pescari aflat la trei kilometri de orășelul Kungshamn, a zguduit din temelie liniștea și încrederea locuitorilor din regiune. Într-una dintre casele din mica localitate, o tânără a fost ucisă cu sălbăticie, iar rămășițele trupului său au fost ascunse în congelatorul din pivniță. La fel ca în majoritatea cazurilor, soțul femeii a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață. Însă suspiciunea și întrebările rămase fără răspuns au continuat să înflorească în mintea celor care nu s-au putut împăca cu verdictul polițiștilor. Ecourile acelei fapte odioase răsună și astăzi prin împrejurimi, transformând casa, cunoscută drept Camera Frigorifică, într-o legendă pe caretoți o știu, dar foarte puțini se încumetă s-o rostească cu voce tare. Localnicii s-au obișnuit cu aura întunecată a clădirii, urmărindu-i cu interes pe străinii care închiriază entuziaști casa, părăsind-o fără să stea pe gnduri de-ndată ce află ce s-a petrecut în măruntaieleei. Altfel spus, asupra proprietății planează unsoi de blestem; nimeni nu rămâne, nimeni n-o vrea, toți o ocolesc, gândindu-se non-stop la istoria ei macabră.

               Acum, un alt eveniment tragic îi pune din nou pe jar pe locuitorii din Hovenäset – Agnes Eriksson, soție, mamă și o profesoară foarte îndrăgită în comunitate, a dispărut fără urmă într-o noapte furtunoasă. La o primă vedere, toate indiciile arată că femeia a alunecat de pe ponton în apele înghețate ale mării, însă, după o serie de căutări minuțioase, polițiștii însărcinați cu acest caz, în frunte cu perseverenta Maria Martinsson, decid să ia în calcul o cu totul altă pistă. A fost răpită? A fost ucisă? E ținută prizonieră undeva? I-a făcut soțul ceva? Asta încearcă să afle Maria înainte să fie prea târziu. Isaac, fiul lui Agnes, ajutat, spre disperarea părinților, de Karl, prietenul său genial, care își dorește să devină astronaut, începe propriile sale căutări, convins că o poate găsi pe mama sa în viață și că poliția e complet inutilă într-o astfel de situație. Însă îndoiala începe să-i bântuie pe toți, aducându-și cu groază aminte de crima de acum treizeci de ani.

               În noaptea în care a dispărut Agnes, August Strindberg – a nu se confunda cu scriitorul suedez cu același nume – tocmai sosea în Hovenäset, viitorul său cămin, hotărât să aibă parte de un nou început. După ce s-a despărțit de iubita sa, bărbatul a renunțat la viața tumultoasă din Stockholm și la cariera strălucită pe care și-o clădise în finanțe, pentru a-și îndeplini cel mai mare vis – deschiderea unui magazin de antichități în Kungshamn, un oraș mic, dar cu potențial, unde a închiriat spațiul comercial în care, până nu demult, funcționase o firmă de pompe funebre. Venirea sa nu a trecut neobservată, fiind privit cu suspiciune de către localnici. Dar felul său de a fi, calm și prietenos, un adevărat profesionist când vine vorba de achiziționat obiecte pentru afacerea sa, i-a determinat să-l priveascăcu alți ochi, acceptându-l încetul cu-ncetul. Cu toate astea, liniștea și bucuria lui August nu durează prea mult. Istoria casei pe care a închiriat-o în Hovenäset îl prinde din urmă, dându-și seama că secretele sunt cele mai de preț antichități pe care le posedă oamenii. Fără voia lui, devine un pion esențial în cazul dispariției lui Agnes, scoțând la lumină și mai multe enigme și întrebări fără răspuns.

               Deși este o carte ușor de parcurs, intriga este complexă, un labirint prin care trebuie să-ți croiești drum cu răbdare. Până la jumătatea romanului, am avut impresia că citesc trei povești diferite, fără vreo legătură evidentă, în afară de spațiul geografic. Însă modul în care autoarea leagă cele trei fire narative este magistral, conducându-l pe cititor spre un deznodământ plin de suspans. Pe lângă elementele de thriller, autoarea insistă asupra componentei sociale, construind o serie de personaje verosimile, umane, dedate viciilor, ființe empatice, dar supuse greșelii, caractere vulnerabile, dar, totodată, neclintite ca o stâncă. Frământările unei mame al cărei fiu adolescent, dotatcu o inteligență peste medie, își dorește să devină astronaut; ignoranța tatălui; viața paradoxală a Mariei Martinsson, o polițistă inteligentă și perspicace, care își dedică timpul și energia prinderii răufăcătorilor, fără să se plângă de condițiile rudimentare în care lucrează și de rulota folosită ca centru de operațiuni, dar care nu se poate apăra de abuzul propriului soț; decăderea unui bărbat care și-a pierdut soția, disperarea fiului care și-a pierdut mama, toate constituie o piesă necesară în conturarea trăsăturilor definitorii ale comunității din care Agnes a dispărut.. August, însă, e personajul capabil să analizeze scenariul la rece. El e un străin, singurul care poate privi obiectiv, imparțial, prin urmare, singurul care poate deține o presupusă cheie a cazului, ceea ce dezlănțuie o adevărată furtună.

Atmosfera întunecată, amenințarea constantă a capriciilor vremii, secrete peste secrete, minciuni, înscenări amatoricești, menite să-i încurce pe polițiști, drame personale și colective, toate fac din „Alertă de furtună” un thriller bun, așa cum doar un autor nordic poate scrie. Chiar dacă uneori pare că acțiunea stă pe loc, banalul cotidianului amorțind ușor suspansul, Kristina Ohlsson știe cum să manipuleze intriga, în așa fel încât să te trimită mereu pe piste greșite. Tensiunea se acumulează treptat, culminând cu o explozie neașteptată, ce te pune serios pe gânduri și te obligă să derulezi scenariul de la capăt, ca să vezi dacă toate piesele și-au găsit locul potrivit în grandioasa și fragmentata imagine de ansamblu.


Un proiect:   

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Kristinei Ohlsson:

Cărți.Blog

Anca și cărțile.ro

Falled

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea



miercuri, 17 decembrie 2025

Recenziile lui Gică 234 - De Crăciunul acesta, toți au câte un secret de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)


Titlu: De Crăciunul acesta, toți au câte un secret

Serie: Ernest Cunningham (#3) 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone This Christmas Has a Secret (2024)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 3,70 (din 36.585 note)

 

               Nimic nu se compară cu un mister pe care-l poți elucida sub brad... Și ce spui dacă enigma se prezintă de data aceasta sub forma unui roman-calendar de advent, în care detaliile esențiale așteaptă să fie extrase din cele 24 de căsuțe? Pasionat fiind de literatura detectivistică, în special de ploturile specifice Agathei Christie, nu cred că vei avea răbdare să citești câte un capitol pe zi (mda, timpul se scurge), și nu te condamn dacă-l vei devora în câteva ore, într-o seară geroasă în care vei da pagină după pagină, sub jocul luminițelor multicolore de la fereastră, în așteptarea bătrânului dubios care, chipurile, urmează să coboare, nedetectat, pe horn. Ăsta da subiect de roman polițist... Mă rog, să revenim la ale noastre și să vedem ce investigație originală ne-a pregătit pentru Crăciun marele prestidigitator, Benjamin Stevenson.

               Știm deja din volumele anterioare că toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva. Acum e rândul lui Erin, fosta soție a lui Ern, să-și mărturisească crima... Femeia s-a trezit cu câteva dimineți în urmă cu mâinile mânjite cu sânge, sângele soțului ei, al cărui trup lipsit de viață zăcuse peste noapte în salonul de la parter. Se pare că Lyle Pearse fusese înjunghiat de mai multe ori în abdomen, arma crimei, un banal cuțit de bucătărie, fiind descoperită în apropierea victimei. Erin, însă, nu avusese niciun motiv să-și ucidă partenerul, dar nu putem exclude posibilitatea ca femeia să fi comis omuciderea în somn. Și astfel, Erin, condamnată pentru omor, apelează la fostul ei soț, singurul detectiv amator capabil să-i dovedească nevinovăția și, în consecință, să pună mâna pe adevăratul ucigaș.

               Pe 21 decembrie, Ernest conduce, prin Blue Mountains, spre Katoomba. Peste Australia nu ninge cu fulgi de nea, ci cu crime. Și, slavă Domnului, există suficiente enigme pe care Ern să le elucideze. Ajuns la destinație, detectivul nostru ia decizia să urmărească și spectacolul de Crăciun care va avea loc în teatrul lui Lyle, susținut de indivizii pe care însăși victima i-a cules de pe stradă și le-a oferit un loc de muncă, încercând să-i țină departe de tentația prafurilor onirice. Și astfel se mărește serios lista cu suspecți, nu de alta, dar nu poți să ai totală încredere în cei care și-ar fi vândut cu câțiva ani în urmă un rinichi pentru câteva grame de cocaină. Ancheta, însă, este dată complet peste cap atunci când Ern află că Lyle a sunat în ziua anterioară morții sale la poliție ca să raporteze un omor. Să fi simțit filantropul că cineva îi poartă sâmbetele? Sau să fi încercat să prevină o crimă care încă nu s-a petrecut?

               Cine ar fi putut să-l ucidă pe Lyle Pearse? Hipnotizatoarea? Magicianul care a descoperit că s-ar putea ca toată munca lui să se fi dus de râpă? Gemenele (niciodată să nu ai încredere în gemeni)? Jurnalistul care apare în cele mai bune/proaste momente? Sau directoarea adjunctă a organizației nonprofit, singura care avusese acces la finanțe? Sau, de ce nu, chiar Erin, care pledează ca fiind nevinovată? Ei bine, Ernest a ajuns până în Katoomba ca să-și desfășoare propria investigație și nu va lăsa pe nimeni să-i stea în cale, cineva trebuie, conform regulilor ficțiunii polițiste, să ajungă după gratii (etic) sau să sfârșească tragic (spectaculos). Povestea lui Benjamin Stevenson e pe cât de cozy, pe atât de sumbră, autorul australian orchestrând cu eleganță un spectacol în care silueta din umbră primește rolul principal, prestidigitatorul care cunoaște deja toate trucurile posibile și nu ezită să le pună în scenă. Noi, din confortul propriilor pături călduroase, suntem spectatorii, însă de data asta suntem și privitorii implicați cărora li se oferă șansa să rezolve misterul înaintea protagonistului. Așadar, să vedem cine e cu adevărat atent la detalii și cine poate să le găsească adevăratele sensuri. Numai atunci când jocul va lua sfârșit, când vinovatul va fi aruncat în lumina reflectorului, ne vom putea recunoaște abilitățile de detectivi fără cusur, îmbrățișa și ura Sărbători fericite!.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea



duminică, 2 noiembrie 2025

Recenziile Mădălinei 94 - Crimă la Paris de Matthew Blake (CRIME CLUB)


Titlu: Crimă la Paris  

Autor: Matthew Blake

Editura: TREI

Titlu original: A Murder in Paris (2025)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,56 (din 979 note)

 

Amintirile reprezintă, fără doar și poate, o sabie cu două tăișuri – adesea incomplete, uneori neclare, rareori fidele realității, dar întotdeauna fluide și imprevizibile, ele constituie de fapt puntea care ne leagă pentru vecie de un anumit loc, un anumit eveniment sau de o anumită persoană, fiind în același timp unice și comune; o marcă puternică a individualității și un tabuu social, un adevăr și o minciună, un motiv de speranță și un motiv de jale. În toate aceste cazuri, reacția individului în fața realității face de fapt diferența. De exemplu, să ne gândim la supraviețuitorii lagărelor de exterminare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îmbrăcați în zdrențele dungate ale infernului din care au reușit să scape, slabi, hămesiți și hăituiți de ororile pe care le-au trăit, adolescenți, bătrâni, femei și bărbați s-au întors în țările natale, nădăjduind să-și ia viața de la capăt. Cu toate că au supraviețuit, amintirile au continuat să-i tortureze zi și noapte, transformându-i în fantome ce bântuie o societate care nu-i înțelege. Unii au ales să-și transforme trauma în artă, alții au decis să tacă și să se retragă complet din lume; unii și-au dedicat restul existenței celorlalți, ajutându-i să învingă memoria, alții au căzut pradă disperării și au ales să treacă dincolo; unii au ales să-și aducă mereu aminte că au supraviețuit, alții au vrut să uite. Indiferent de alegerile lor, trauma i-a făcut vulnerabili atât fizic, cât și psihic. Mintea lor a devenit ușor de modelat, aidoma unei bucăți de plastelină în mâinile unui copil. Astfel încât adevărul unora a devenit minciuna altora.

Pentru Olivia, adolescența a reprezentat un șir nesfârșit de provocări și bătălii necâștigate. Ziua în care și-a găsit mama moartă la masa din bucătărie din cauza unei supradoze, ședințele nesfârșite de terapie alături de Louis, un bun prieten al bunicii sale și un psiho terapeut renumit încâ de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, coșmarurile, muntele de vinovăție greu de escaladat, pierderea marii iubiri și amintirile, mai ales AMINTIRILE, și-au pus amprenta asupra ei, însă nu au reușit s-o doboare. Dimpotrivă. Toate eșecurile au impulsionat-o să-și construiască o carieră de succes, iar astăzi este specialist în memorie, ajutându-i pe pacienți să-și recupereeze și cele mai bine ascunse amintiri. Chiar și așa, viața a continuat s-o pună la încercare – a trecut printr-un divorț, bunica ei de 96 de ani suferă de demență și trebuie să se împartă zilnic între serviciul extrem de solicitant și creșterea băiețelului de șase ani. În ciuda greutăților, Olivia e mulțumită și împăcată cu realizările ei, însă acolo unde e prea multă pace, furtuna lovește de două ori mai puternic.

Pregătindu-se într-o dimineață să-și ducă fiul la școală, femeia primește un telefon neașteptat din Paris. Apelantul îi aduce la cunoștință că în foaierul hotelului Lutetia, bunica ei, Josephine Benoit, tocmai a mărturisit o crimă comisă cu mai bine de 70 de ani în urmă. Bătrâna susține că numele ei este Sophie Leclerc și că a ucis-o pe adevărata Josephine în camera pe care au împărțit-o pentru scurtă vreme după ce au fost eliberate din lagăr. Buimăcită, neînțelegând despre ce este vorba și presupunând că boala bunicii avansează în mod alarmant, Olivia pleacă din Londra direct la Paris pentru a-i da de capăt poveștii. Însă nimic n-ar fi putut-o pregăti pentru secretele șocante pe care urma să le afle. Josephine, în prezent o pictoriță faimoasă și solitară, al cărei tablou renumit se aflăexpus în holul hotelului Lutetia, s-a numărat printre supraviețuitorii de la Auschwitz care au fost repatriați și reintegrați în societate. Dar, acum, mărturisirea ei pare delirul unui om nebun, un nebbunce trebuie redus la tăcere cu orice preț. Uciderea bunicii cade ca o lovitură de ghilotină peste Olivia, ceea ce o determină să caute adânc în istoria familiei, sperând că va afla cinea fost cu adevărat bunica ei și de ce a fost omorâtă.

„Crimă la Paris” nu e un thriller tipic, nu abundă în suspans și nici în crime atroce, nu ne prezintă o anchetă elaborată și nici nu insistă asupra identtății și motivelor criminalului. La o primă vedere, pare o narațiune previzibilă, ușor haotică, aidoma fluxului gândirii, oscilând între un ritm alert și episoade lente, la care participă personaje minimalist construite. Însă romanul lui Matthew Blake este de fapt unul complex, ce așează în centrul său memoria traumatică, devenită un personaj în sine. Mai mult decât atât, constituie un elogiu adus trădării și minciunii, dar și un omagiu închinat supraviețuirii. Structurat pe două planuri temporale, trecut (1945), în care aflăm povestea zugrăvită în tonuri de grii a Sophiei Leclerc și a Josephinei Benoit, două tinere a căror soartă a fost decisă de război, și prezent (2019), în care o însoțim pe Olivia în goana ei după adevăr, volumul ne pune pe tavă tot ce trebuie să știm pentru a descurca ițele înaintea protagonistei.

Aș minți dacă aș spune că nu mi-am dat seama de la bun început care va fi deznodământul. De cele mai multe ori, mă deranjează faptul că autorul lasă toate mecanismele la vedere, conferind narațiunii un aer superficial. Și în acest caz am simțit nevoia de ceva mai mult mister, însă miza lui Blake a fost cu totul alta – important este ce se întâmplă în spatele ușilor închise, în subconștient; cum sunt gestionate amintirile traumatice, dar, în special, cum pot fi alterate și modificate dacă deții cheia potrivită. Componenta psihologică predominantă și trimiterile la istorie îndepărtează romanul de sfera thrillerului, mai ales că cel care este însărcinat cu dezlegarea cazului aparemai degrabă ca un Deus ex Machina decât ca un personaj asumat și constant. Cu alte cuvinte, ideea lui Blake e fantastică, dar poate că modul în care a fost ambalată ar mai fi putut fi puțin șlefuit. Dar, dincolo de minusurile pe care le-am pus pe hârtie, cartea merită o șansă, fiind o lectură captivantă, relaxantă și plăcută.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea