Recenziile lui Gică 126 - Apartamentul din Paris de Lucy Foley (CRIME CLUB)

Titlu: Apartamentul din Paris 

Autor: Lucy Foley

Editura: TREI

Titlu original: The Paris Apartment (2022) 

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,68 (din 351.452 note)

 

De fiecare dată când termin de citit o carte de Lucy Foley (deja sunt trei) îmi spun că gata, asta sigur a fost ultima. Cred că problema e că-mi doresc de la început să fie oarecum pe gustul meu, să mă prindă și să-mi dea drumul abia spre ultimele pagini. De altfel, asta așteptăm cu toții de la o carte ce poartă cu mândrie eticheta de thriller psihologic, nu? Din păcate, „Lista de invitați” (așa cum e ea, cu părți mai bune și mai puțin bune) rămâne undeva acolo sus, iar celelalte două, „Petrecerea de vânătoare” și „Apartamentul din Paris”, ne arată cât de ușor e, după ce ți-ai format un public uriaș și generos, să reutilizezi aceeași formulă mystery, fiindcă oamenii asta așteaptă, cu asta i-ai obișnuit. Nominalizări peste nominalizări, premii peste premii, se creează deja un brand, o modă pentru tinerei, de care noi, adulții și (să nu fiu ipocrit) câțiva tineri, ne-am cam săturat.

       Povestea de față se deschide într-o noapte, în apartamentul lui Ben Daniels, la numărul 12 pe Rue des Amants. În timp ce înregistrează un mesaj vocal pentru sora lui vitregă, care urmează să ajungă aici peste câteva ore, o umbră misterioasă se furișează în cameră, cu un obiect lucios și ascuțit în mână. Odată ce Jess intră în apartamentul fratelui ei, își dă seama că ceva nu e în regulă, senzație justificată de absența lui Ben și de pata de sânge de pe podea. Pornind în căutarea unor răspunsuri prin vechea clădire, tânăra intră în contact cu locatarii acesteia, câțiva indivizi dubioși ce nu văd cu ochi buni sosirea ei în acest loc. Fata de la etajul patru îi trântește ușa în nas, cel mai bun prieten al fratelui ei, care, neîntâmplător, locuiește și el tot aici, nu știe nimic, iar doamna de la Penthouse, deși pare dispusă să-i asculte povestea, nu e prea încântată să audă că în blocul soțului ei ar fi putut avea loc o crimă.

       Câte personaje, tot atâtea personalități extreme. Dacă amicul Nick este construit în așa fel încât să reprezinte inocența pătată, bărbatul ce a rămas traumatizat de la șaisprezece ani, când tatăl său i-a făcut cadou o prostituată, atunci Mimi se regăsește, deși are deja nouăsprezece ani, în rolul adolescentei frustrate, educată la o școală catolică, care nu s-a putut bucura nici măcar o dată de latura ei sexuală. În cazul ei, virginitatea nu apare ca un avantaj, nicidecum în Paris, ci mai mult ca un stigmat, un însemn al fetei conduse după regulile injuste ale părinților. Dacă urcăm la ultimul etaj, la Penthouse, o găsim, printre tablouri de o valoare inestimabilă, pe Sophie, cu cățelul ei, așa-zisa Madame, femeia care a trăit toată viața în lux, nepăsătoare la soarta celor lipsiți de avuție. A, da, mai e și Antoine, bețivul ce nu ezită să-și jignească și maltrateze soția, care (vești bune) de curând l-a părăsit. Însă cel mai interesant personaj, atoatevăzător și veșnic prezent, este bătrâna portăreasă, care, după cum ne spune chiar ea, face parte din clădire, devenind, încă de când a ajuns aici, o extensie necesară și asumată a acesteia.

            Deși nu ne mai aflăm pe o insulă pustie, bântuită, sau într-un refugiu montan, înghețat și izolat, construcția de pe Rue des Amants păstrează în structura ei o oarecare atmosferă gotică, potrivită pentru personajele ce locuiesc în ea. Blocul în formă de „U” nu doar că amplifică sentimentul de angoasă, de spațiu semi-închis, ci și reflectă posibilitatea unei singure căi de evadare. Pe de-o parte, capcană pentru musafirii nedoriți, pe de alta, un cerc al infernului pentru locatarii săi, clădirea, cu toată frumusețea ei arhitecturală, prezintă o altă fațetă a splendidului Paris. Orașul Luminilor strălucește doar pentru bogătași și parveniți, luxul și opulența costă bani, iar cei ce pășesc pe aceste străzi trebuie să ia aminte că, sub toată poleiala asta aparent scumpă, există multă mizerie, suferință și dezolare.

            Dacă nu ați apucat să numărați personajele, vă spun eu că sunt șase, de fapt, șapte cu tot cu Ben, care, din motive evidente, nu prea ne încântă cu prezența lui. Însă din gândurile și spusele celorlalți reiese c-ar fi mai bine să nu-l cunoaștem, fiindcă omul e periculos, iar cine i-a făcut (sau nu) de petrecanie a avut un motiv serios să recurgă la un asemenea gest. Astfel, ca într-o piesă de teatru pe jumătate absurdă, glasul se mută de la un locatar la celălalt, fiecare contribuind cu detalii esențiale care s-o conducă pe Jess la elucidarea misterului. Și fiindcă protagonista noastră nu a avut parte de o viață ușoară, nu se va da îndărăt de la nimic, în niciun caz în fața unor paraziți ce n-au muncit nici măcar o zi pentru o amărâtă de lețcaie, așa că, orice s-ar întâmpla, ea a venit aici pentru fratele ei vitreg și nu va pleca până când bunii ei vecini nu-i vor oferi câteva răspunsuri pertinente.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 125 - Cult de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Cult 

Serie: Mina Dabiri & Vincent Walder #2 

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Kult (2022)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 784

Media pe Goodreads: 3,99 (din 1.855 note)

 

Spre deosebire de primul volum, unde părerile au fost împărțite, și care mie unuia mi s-a părut excelent, „Cult” vine ca o continuare necesară, fadă și lipsită de substanță, a doua parte dintr-un proiect despre care sunt sigur că nu se va opri la formatul de trilogie. Cât despre personaje, cele de-acum par să nu aibă prea multe în comun cu acelea din trecut, fiindcă dau dovadă de o naivitate ieșită din comun, părând că n-au învățat nimic din ancheta anterioară. Deși toate elementele enigmei sunt puse pe tablă până la pagina 300, povestea merge mai departe, încă vreo 500 de pagini, până când eroii noștri „ageri” încep să facă niște legături și, inevitabil, să fie luați pe sus de răsturnarea din final. Nu de puține ori autorii se opresc în mijlocul intrigii polițiste pentru a ne împărtăși problemele personale ale fiecărui caracter (și aici intră și cele care nu apar mai mult de zece pagini), aducându-i pe toți pe aceeași treaptă de jos, plini de frustrări, regrete și sentimente imposibil de controlat.

Un băiețel este răpit de la grădiniță ziua-n amiaza mare, în timp ce îngrijitorii se ocupă de ceilalți copii de la locul de joacă. Există un singur martor, o fetiță, ce le spune polițiștilor că Ossian a fost luat de către o străină ce-i promisese că, dacă o va urma în mașină, îi va arăta mașinuțele ei de jucărie și cei doi căței. Părinții nu știu nimic, nu s-au gândit niciodată că cineva le-ar dori răul. După trei zile, copilul este descoperit mort, abandonat pe un debarcader, iar lângă el este găsit un ghiozdan roz, care, după spusele părinților, nu-i aparținea. În următorul moment, oamenii de la Palatul Poliției fac legătura cu un caz de anul trecut, atunci când o altă fetiță a dispărut, trupul neînsuflețit fiind găsit tot după atâtea zile, din nou în apropierea apei. De data asta răpitorii par să fi fost un cuplu de bătrâni, încă neidentificat.

Și gata, avem un nou scenariu provocator, eliptic, care poate fi completat doar de ambiția Minei Dabiri și de inteligența lui Vincent Walder. Dar pe firul poliției intră o specialistă în culte, care-i fură, inițial, locul mentalistului. Nova se ocupă de foști membri ai sectelor (mai mult sau mai puțin religioase), pe care încearcă să-i aducă pe calea cea bună, integrându-i totodată în noua ei familie spirituală, guvernată după câteva teze (reinterpretate) ale epicurismului. În viziunea ei, suferința este o constantă a vieții, un element de care trebuie să te folosești pentru a ajunge la împlinire. Însă, paradoxal (undeva lipsesc niște explicații), durerea trebuie să rămână undeva în spate, într-un punct în care nu trebuie să te mai întorci. După cum am subliniat, filosofia asta e destul de slabă, unele aspecte se contrazic de la sine, iar membrii cultului par mai mult spălați pe creier, decât liberi să-și aleagă o nouă direcție în care să-și investească încrederea și energia.

Revenind la personajele noastre, le regăsim aproape pe toate în pragul schimbării, dornice s-o ia de la capăt. Mina, deși se simte pregătită pentru o nouă relație, ocazie cu care și-a făcut și Tinder, nu poate uita de Vincent, bărbatul pe care l-a lăsat să se apropie cel mai mult de „învelișul ei antibacterian”. De cealaltă parte, Vincent e în continuu cu gândul la Mina, așteptând s-o revadă printre cei din public, după fiecare spectacol de iluzionism. Atrași ca un magnet unul de celălalt, polițista va face tot ce-i stă în putință ca să-l aducă pe mentalist în mijlocul investigației, adică în proximitatea sa. Cât despre Ruben, de care sunt sigur că v-a fost dor, acum nu mai e masculul alfa ce se aruncă pe orice femeie din perimetru, nu, zilele astea merge la psiholog, ca să-și vindece o rană din trecut. Și pentru că nu putea să lipsească corectitudinea politică, la echipă se alătură un agent nou, Adam, un bărbat de culoare, șicanat adesea de mama sa care-și dorește să aibă grijă de cât mai mulți nepoți.

Unele părți au curs de la sine, de altele am cam tras cu dinții, dar, după câteva zeci de pagini copiate la xerox, am ajuns la deznodământ, moment în care mi-am dat seama că lucrurile puteau sta cu totul altfel, finalul fiind de-a dreptul nesatisfăcător. Din păcate, ancheta polițistă reprezintă cam 20% din carte, care, după cum ați văzut, nu e deloc scurtă, și asta m-a făcut să am rezerve în ceea ce privește lecturarea următorului volum. Totuși, nu pot să neg că a existat mister, că unele elemente mi-au stârnit interesul și imaginația și că încă sunt curios cine vrea cu orice preț să-l pedepsească pe Vincent. Oricum, simt că povestea noastră de dragoste se va mai întinde mult și bine, până când cei doi vor fi în stare să renunțe la convențiile sociale și să-și dea frâu liber sentimentelor intense, ce-i macină de două cărți încoace.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 123 - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard (CRIME CLUB)

Titlu: Omul fără urmă 

Autor: Catherine Ryan Howard 

Editura: TREI

Titlu original: The Nothing Man (2020)

Traducere de Mihaela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,18 (din 22.809 note)

 

Ted Bundy, Jeffrey Dahmer, John Wayne Gacy, Ed Gein, Fred West, Peter Suteliffe și Harold Shipman. Gary Ridgway, alias Green River Killer, Richard Ramirez, alias Night Stalker, Dennis Rader, alias BTK și Ted Kaczynski, alias Unabomber. Pe majoritatea dintre ei îi cunoaștem după nume sau porecle. Știm că se numără printre cei mai mari criminali în serie din ultima sută de ani, poate avem o vagă sau argumentată idee și despre modul în care au operat. Însă ce știm despre victimele lor? În mod cert, nimic sau, oricum, nu prea multe. Problema e că atracția noastră pentru morbid i-a plasat pe ucigași undeva deasupra verosimilului, le-am pus pe chipuri câte o mască de Hannibal și am uitat complet de cei uciși, de aceia care meritau, de fapt, să rămână în memoria colectivă. Monstrul a fost așezat pe piedestal, publicul l-a privit cu admirație și frică, uitând în următorul moment de toată suferința pe care a provocat-o.

Între anii 2000 și 2002, un ucigaș a terorizat comitatul Cork din Irlanda, intrând prin efracție în case, legându-i și ucigându-i pe locatari. Au avut loc cinci spargeri, tot atâtea crime, și, deși a existat un portret robot, realizat pe baza descrierii unei șoferițe ce a văzut un bărbat fugind prin noapte în apropierea uneia dintre locuințe, nimeni nu l-a putut identifica pe făptaș. Evelyn avea doisprezece ani atunci când un străin i-a ucis tatăl, violat și omorât mama și sufocat sora de șapte anișori, care, după câteva ore, a murit la spital. De atunci au trecut douăzeci de ani, iar acum Eve Black, femeie matură și scriitoare de curând celebră, este în sfârșit pregătită să-l prindă pe cel ce i-a distrus familia. Povestea ei o regăsiți în cartea „Omul fără urmă” (numele pe care i-l dăduse presa criminalului la acea vreme), volumul pe care-l răsfoiește, chiar în acest moment, Jim Doyle, un paznic de supermarket, trecut de șaizeci de ani, amintindu-și cu nostalgie și entuziasm de faptele monstruoase pe care le-a săvârșit în trecut.

În epoca detectivilor de canapea, Eve este conștientă că, dacă vrea să-l confrunte pe ucigașul retras de două decenii din activitate, trebuie să-i întindă o momeală, ca să-l facă să revină la vechea lui îndeletnicire. Volumul ei de memorii, pe alocuri investigativ, îl atrage ca un magnet pe Jim, căruia i se promite, încă de la primele pagini, că-i va fi dezvăluită identitatea. Curios și surescitat, antagonistul, deopotrivă personaj principal, dă filă după filă, rememorându-și isprăvile, comparându-le cu perspectivele celorlalte caractere, victime rămase în viață sau foști participanți la anchetă. Cartea nu doar că stârnește interesul unui public uriaș, așezat la cozi interminabile pentru a primi autograful autoarei supraviețuitoare, ci și readuce la actualitate vechiul caz, la care adaugă noi unghiuri din care să privim întâmplările. Fiecare cititor devine un pion în ampla investigație pe care o desfășoară Eve, pentru că Omul fără urmă, la urma urmelor, e un om ca oricare altul, fiul, fratele sau soțul cuiva.

Pe parcursul narațiunii principale, asistăm la un amplu proces de demistificare, prin care Omul fără urmă este coborât de pe piedestal și identificat drept un monstru obișnuit, ratat atât pe plan profesional, cât și personal și social. Jim e vecinul irascibil ce-ți bate-n ușă ca să-ți urle-n față că potaia ta iar i-a umplut grădina de rahat, e tatăl căruia nu i-a păsat niciodată de cariera sau problemele fiicei sale și soțul ce a trăit toată viața lângă o femeie devotată, pe care nu a știut s-o prețuiască cu adevărat. La supermarket, e paznicul ce e certat mai mereu și tratat cu scârbă de superiorul său, e fostul polițist irascibil care a fost mutat la o altă secție, după ce-i aruncase cafeaua fierbinte în față fostului șef. Porecla lui i se datorează faptului că nu a lăsat niciodată vreo urmă la locul crimei, dar, conform lui Eve, adevărul e că nu a avut, de fapt, ce să lase în urmă, fiindcă el a fost și este un nimeni, un dezaxat retras în propria lume a anonimității.

Catherine Ryan Howard scrie un thriller cuminte, cumpătat, un roman de suspans fără suspans, ce se transformă adesea într-un documentar detectivistic de amploare. Miza cărții nu stă doar în relatarea unor întâmplări cumplite, ci și în relația postmodernă dintre autor și cititor, cel din urmă regăsindu-se în postura lui Jim Doyle, protagonistul care ajunge să-și lectureze, alături de noi, povestea. De altfel, aproape întregul roman este unu la unu cu volumul (cartonat și cu supracopertă) din interior, lăsând, ca niște observații scrise pe margine, câteva secvențe despre viața de familie a lui Doyle și episoadele de la muncă. Una peste alta, a fost OK, undeva la trei stele pe Goodreads, bun ca premisă, dar prea static pentru gustul meu, solicitându-mi în continuu atenția și, în special spre final, răbdarea. Repet, asta e strict părerea mea, iar dacă veți ajunge s-o citiți, aștept cu interes și alte păreri despre ea.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 120 - Toate fetele rele de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate fetele rele  

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All The Wicked Girls (2017)

Traducere de Mihaela Doagă

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 3,84 (din 1.616 note)

 

În filosofia creștină, liberul-arbitru a fost înțeles literalmente ca posibilitatea de a alege între bine și rău, între o cale luminoasă ce te va conduce spre paradis sau o conduită vicioasă, demnă de condamnat, ce-ți va rezerva cu siguranță un loc în iadul plin cu smoală și furci. Atâta timp cât vorbim doar despre două posibilități, ambele extreme, libertatea nu e nimic mai mult decât o iluzie reîmprospătată la nesfârșit. Viața nu trebuie privită doar în alb și negru, ci și în tonuri de gri. Să alegi un singur drum înseamnă să te prefaci că nu le vezi și pe celelalte. Poți să-ți pregătești optzeci de ani costumul în care urmează să te prezinți la poarta Domnului sau ai putea să te lași purtat de val, cu speranța că la final transcendența va păstra un gram de iertare și pentru tine. Să crezi în ceva, asta contează cu adevărat, să speri că există o ființă mai presus de materie și că acea entitate te va călăuzi atunci când vei fi pregătit să faci pasul spre necunoscut.

Ne aflăm în 1995, în orășelul Grace, din Alabama, unde fetele cuminți se pregătesc în liniște pentru slujba de duminică. De curând, Summer Ryan a ținut în mica biserică din localitate un splendid recital de violoncel, care s-a lăsat cu ropote de aplauze și lacrimi. Ce-i drept, lucrurile nu mai sunt la fel de când bătrânul Isaiah Lumen s-a prăbușit în timpul predicii din cauza unui atac cerebral, iar locul i-a fost luat de către Bobby, un pastor prea tânăr, ce pare să devieze puțin de la calea cea dreaptă. Dar Summer, fata-înger ce petrece mai mult timp în Lăcașul Domnului decât acasă, s-a apropiat foarte ușor de Bobby și de soția sa, Savannah, găsind în aceștia o a doua familie. Însă acum adolescenta de cincisprezece ani a dispărut, și se crede că de vină ar fi Păsăroiul, creatura cu pene ce a răpit anul trecut alte cinci fete din zonă. Dar Raine, geamăna lui Summer, pornește în căutare și este dispusă să treacă chiar și prin focurile iadului pentru a-și găsi sora.

            Pe lângă puzderia de personaje ce mișună prin carte, cel mai important caracter rămâne în permanență, și aici, orașul. Grace apare ca un loc binecuvântat, aspect confirmat încă din denumire, cu localnici de toate soiurile, de la enoriași cuviincioși ce nu ratează nicio ocazie să se apropie de biserică, elementul geografic și spiritual central, și răzvrătiți căzuți în patima alcoolului sau foști pușcăriași, care, dacă nu au reușit să găsească un scop în viață, măcar stau cuminți la locul lor. Odată ce plecarea fetei lui Joe Ryan este catalogată drept dispariție, sufletele încep să se încingă, împărțindu-se în cei ce așteaptă un semn divin și aceia care vor să facă dreptate prin propriile puteri. Și pentru că poliția a devenit o instituție mai mult decorativă, singurii care vor și pot face ceva rămân membrii familiei lui Summer. Astfel, Raine pleacă în cercetare, alături de Noah, un tinerel ce vrea să calce pe urmele tatălui său, ultimul polițist adevărat, care și-a pierdut viața într-o confruntare armată, ajuns și el de câteva zile organ al legii, și de Purv, un puști hoțoman ce ar fi în stare să fure orice pentru Noah, prietenul pentru care ar fi gata oricând să-și dea unul dintre rinichi, dar cu care soarta nu a fost deloc blândă, fiind snopit în bătaie de fiecare dată când tatăl lui nu fusese cu mintea prea întreagă.

            Romanul lui Chris Whitaker este construit pe simboluri, mai mult sau mai puțin vizibile. Avem câteva nume de personaje emblematice, precum cel al pastorului Lumen, omul care-și conducea turma spre Domnul, cel cu har, care avusese cândva parte de Marea Revelație, sau al șerifului Black, care renunțase, atunci când colegul îi fusese ucis, la orice dorință de a face dreptate, înecându-și amarul în brațele prostituatelor și alcool. Dacă Summer era senină și neprihănită ca o zi de vară, atunci Raine, sora rebelă ce-și petrecea nopțile prin mașinile băieților ce-i dădeau să bea și-și băteau joc de trupul ei voluptos, e ploaia rece din acea zi de vară, care te udă până la piele și te readuce cu picioarele pe pământ. Tot așa, și fiul pastorului, Samson, deși nu este un individ curajos și mai mereu izbucnește în lacrimi, reflectă speranța tatălui de a avea un urmaș puternic, capabil să-i ducă învățăturile mai departe cu o mână de fier.

            Ne găsim într-o perioadă de tranziție în care vechea doctrină conservatoare e înlocuită cu  una dezinvoltă, pe placul tinerilor, în care preoților în rase și cu bărbi le-au luat locul predicatorii în blugi și cu părul tuns periuță. La câteva zile după ce Summer a plecat de-acasă, peste oraș se adună un nor uriaș, negru, pe care credincioșii îl văd ca pe un semn divin prin care li se transmite că s-au lăsat pradă păcatului, dar care ar putea să fie, la urma urmelor, doar un nor de furtună. În timp ce lumea pare că se apropie de apocalipsă, cei trei tineri răscolesc împrejurimile, apropiindu-se tot mai mult de Păsăroi și de locul în care și-ar fi putut duce acesta victimele. Drumul lor e prin excelență unul inițiatic, presărat cu visuri ce sunt spulberate de cruda și trista realitate. Dar undeva acolo, poate dincolo de tot ce poate fi perceput, există ceva pentru care merită să păstrezi o fărâmă de speranță, pentru care merită să te spovedești alături de cei mai buni prieteni, pe un câmp pustiu, poștind o țigară, în timp ce întunericul se lasă peste micul și agitatul oraș.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 50 - Cursa de 48 de ore de Andrew Bourelle (WILD CRIME CLUB - Martie)

Titlu: Cursa de 48 de ore   

Autor: Andrew Bourelle

Editura: TREI

Titlu original: 48 Hours to Kill (2021)

Traducere de Constantin Dumitru-Palcus

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,08 (din 650 note)

 

Atunci când faci parte din lumea interlopă, fie ești unul dintre boșii care învârt banii pe degete și au lumea la picioare, rezolvând cu sânge rece orice problemă și anihilând fără remușcări fiecare obstacol ce stă în calea ascensiunii lor, fie ești omul de încredere, bun la toate, adică, în traducere liberă, fraierul căruia i se promite marea cu sarea dacă duce la îndeplinire toate ordinele șefului, fără să pună întrebări, fără să dea înapoi când trebuie să apese pe trăgaci sau când trebuie să se descotorosească de vreun cadavru, dar care în realitate e posibil să se aleagă cu o condamnare pe viață ori cu un glonț în scăfârlie. Aceștia din urmă sunt momeala, carnea de tun pe care mafioții o bagă la înaintare ca să efectueze  cele mai mârșave afaceri. Dacă treaba iese prost, mulți dintre ei nu apucă să mai vadă următorul răsărit. Însă există și cazuri în care așa-numiții pioni ajung în spatele gratiilor, apărându-și șeful sau dând în gât întreaga bandă. Pentru unii dintre ei, închisoarea e doar un loc în care își pot plănui temeinic răzbunarea, iar pentru alții, se transformă într-un purgatoriu, un spațiu al purificării în care li se dă șansa să decidă să trăiască altfel după ce vor fi eliberați. Dar de-ndată ce pășesc iarăși în jungla socială și intră din nou în contact cu aceleași cercuri pe care le-au frecventat cândva, devine aproape imposibil să-și țină promisiunea și să renunțe complet la cei care au fost în trecut.

            Înainte să fie însemnat cu stigmatul deținutului, Ethan Lockhart a fost un tânăr obișnuit, cu visuri mărețe și o familie iubitoare. Însă viața nu l-a purtat pe cele mai luminoase cărări, ajungând să facă parte dintr-un anturaj periculos. După ce se angajează ca bodyguard la clubul de striptease al lui Shark – un tip uns cu toate alifiile, care obține mereu ceea ce vrea –, dovedindu-se dornic să-i facă pe plac marelui rechin, Ethan este implicat în tot soiul de afaceri dubioase, asumându-și rolul de recuperator sau de bătăuș de serviciu, în situația în care cei vizați nu pot sau nu vor să-și plătească datoriile. În timpul unui jaf armat, protagonistul nostru a fost arestat și condamnat la douăzeci de ani de închisoare, refuzând categoric să dezvăluie ceva despre Shark și despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele ușilor ferecate.

            De fapt, povestea începe la cinci ani după ce Ethan a fost închis, când i se oferă o permisie de patruzeci și opt de ore ca să participe la înmormântarea surorii sale mai mici, Abby. Totuși, există o problemă... Deși Abby a fost declarată moartă, nu există niciun cadavru care să poată fi îngropat, iar asta îl face pe Ethan să nu aibă liniște până când nu descoperă ce s-a întâmplat cu sora lui. Alături de Whitney, cea mai bună prietenă a lui Abby, pornește o anchetă pe cont propriu, însă, fir cu fir, nisipul se scurge în clepsidră, indiciile sunt tot mai puține, pistele tot mai încâlcite, și el trebuie să se întoarcă după gratii ca să-și ispășească restul sentinței.

            Cred că e primul thriller în care întâlnesc personaje atât de credibile, umane și demonice în aceeași măsură, schimbându-și atitudinea și comportamentul în funcție de situația în care se găsesc. Din punctul ăsta de vedere, caracterele pot fi grupate în două categorii, una din care fac parte Shark și acoliții lui, oameni lipsiți de sentimente, pentru care contează doar banii și groaza stârnită de numele lor, și o a doua, în care intră Ethan și Jack, prietenul lui din pușcărie, oameni care au comis fapte îngrozitoare, dar care au conștiință și dorința de a se îndrepta. Cu toate astea, Ethan nu reușește să-și țină promisiunea, și anume că nu va face nicio prostie cât timp va fi în permisie. Odată ce se apucă să investigheze, violența și monstrul adormit se trezesc, preluând controlul în momentele în care dialogul nu duce la rezultatele așteptate. În ciuda faptului că se străduiește să respecte lista cu interdicții pe care o primește de la închisoare, disperarea îl îmbrâncește mereu dincolo de linia pe care nu trebuie s-o treacă.

1.     Fără alcool;

2.     Fără droguri;

3.     Fără arme;

4.     Niciun delict, de niciun fel, nici măcar o traversare neregulamentară;

5.     Nu ai voie să conduci mașina;

6.     Nu părăsești statul.

Însă regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, iar protagonistul o face cu un umor savuros, având, bineînțeles, de fiecare dată o justificare validă. Am fost fascinată de acest personaj, în special de capacitatea lui de a vedea lumea în culori, nu doar în alb și negru, în pofida celor întâmplate. Ethan preia rolul justițiarului, încercând să îndrepte răul făcut și să recâștige încrederea celor pe care i-a dezamăgit profund. Iar singurul mijloc prin care poate face asta, e să afle unde este Abby. Într-o mare de dispreț și suspiciune, sprijinul oferit de Whitney este motorul care îl propulsează înainte, dându-i putere să înfrunte realitatea. Whitney este singura femeie din roman care nu e reprezentată doar ca un chip frumos și un corp beton, un obiect senzual care îi înnebunește pe bărbați. E vicleană, inteligentă și curajoasă. Desigur, și Abby scapă de tușele falsității, dar pe ea o cunoaștem doar în copilărie și din amintirile celor din jur.

Nici măcar spațiul geografic nu e uitat în roman. Andrew Bourelle nu inserează spațiul ca pe un simplu fundal în spatele evenimentelor, ci îi conferă o semnificație, un rol mult mai important, deși negativ. E bine cunoscut faptul că deșertul și oceanul au fost considerate de-a lungul timpului niște spații imprevizibile, misterioase, în care lucrurile și ființele pot dispărea fără urmă și în structura cărora se află însăși moartea. În volumul de față, deșertul  Black Rock și Lacul Tahoe, cu o adâncime de 700 m, funcționează ca niște cimitire uriașe în care sunt aruncate trupurile trădătorilor sau ale celor care trebuiau neapărat scoși din schemă. Dacă stăm să ne gândim, să îngropi trupurile mutilate sub câteva kilograme de nisip fierbinte sau să le scufunzi la aproape un kilometru sub apă e o mișcare inteligentă, născocită de o minte diabolică, pentru care umanitatea e un impediment. Oricât de zeloși ar fi polițiștii în căutările persoanelor dispărute, nu se vor apuca să răscolească la întâmplare pe o întindere nesfârșită ce ascunde o mulțime de secrete.

            Andrew Bourelle reușește să scrie un thriller perfect, plin de acțiune și suspans, cu o intrigă complexă, personaje credibile și întâmplări captivante care-ți cresc nivelul de adrenalină. Nu m-am putut smulge sub nicio formă din cursa asta nebună, și, în ciuda faptului că are aproape cinci sute de pagini, am citit-o în mai puțin de douăzeci și patru de ore. A fost o lectură excelentă, de cinci stele, și sper că și celelalte romane ale lui Bourelle sunt la fel de fascinante.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 112 - Bestia de Carmen Mola (CRIME CLUB #7)

Titlu: Bestia

Autor: Carmen Mola

Editura: TREI

Titlu original: La Bestia (2021)

Traducere de Ana Maria Tamaș

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 3,73 (din 8.550 note)

 

De la începutul secolului al XVIII-lea, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1830), Spania fusese condusă după Legea Salică (Pactus Legis Salicae), conform căreia urmașul la tron trebuia să fie ales doar pe descendență masculină, după deviza „Dumnezeu, Patria și Regele”. Odată cu moartea lui Ferdinand al VII-lea, în 1833, María Cristina de Borbón devine regentă, până când viitoarea regină, Isabela a II-a, va împlinii vârsta necesară ca să ocupe poziția fostului monarh. Înfuriat de abolirea vechii ordini, Carlos María Isidro de Borbón, fratele regelui mort, se declară împotriva ideii ca o femeie să conducă statul, atrăgând tot mai mulți adepți absolutiști și idealiști, partide din care el însuși făcea parte. Astfel, societatea vremii se scindează în două facțiuni politice: elizabetani, cei care o susțineau pe regina de drept și sperau la un viitor liberal, și carliști, adepții pretendentului la tron, cei care nu se puteau desprinde de tradiția conservatoare și susțineau că puterea absolută în stat trebuie să se afle doar în mâinile unui bărbat. Prin urmare și inevitabil, conflictele au escaladat, ajungându-se astfel la cele trei Războaie Carliste, primul fiind declanșat în 1833, iar cel din urmă sfârșindu-se abia în 1876.

            Romanul de față se deschide în 1834, într-una dintre mahalalele Madridului, unde este descoperit trupul dezmembrat al unei fetițe, ce pare să fi fost sfâșiată de o creatură ieșită din coșmaruri. Pentru că nu este vorba despre prima victimă ucisă în felul ăsta și pentru că locuitorii au o imaginație foarte bogată și încă cred cu tărie în superstiții, încep să se audă din toate părțile șoapte despre Bestie, o creatură ce le răpește și le omoară pe tinerele fără de apărare. Unii doar au auzit despre ea, însă cei ce pretind c-au văzut-o au descrieri cât se poate de diferite, de la un uriaș cu blană ce seamănă cu un urs, până la un monstru cu coarne de cerb sau colți de mistreț. Însă Donoso Gual, fostă gardă regală, în prezent străjer la una dintre porțile orașului, nu crede în himere sau în creaturi din folclor și este sigur că la mijloc se află un criminal, aflat, după toate semnele, în pragul nebuniei.

            Într-o altă parte a orașului, Lucia, o tânără hoață de numai paisprezece ani, își urmărește victima, un călugăr care, după culoarea vineție a pielii, urmează să moară în curând din cauza holerei. După puțin timp și fiind sigură că străinul în rasă a dat ortul popii, fata intră în locuința acestuia cu gândul de a face rost de bunuri folositoare sau pe care să le vândă pentru a-și ajuta surioara de unsprezece ani și mama, care suferă și ea din cauza molimei ce face ravagii printre madrileni. În timp ce Lucia cotrobăie prin camera defunctului, dă peste un superb inel de aur cu două buzdugane încrucișate, o bijuterie despre care este sigură că-i va aduce noroc. Însă lucrurile nu vor sta deloc așa, fiindcă sora ei, Clara, dispare fără urmă, iar Lucia crede cu certitudine că Bestia a luat-o și că ea este singura în măsură s-o găsească înainte ca monstrul s-o ucidă și să-i lase cadavrul dezmembrat pe caldarâm.  

            Intriga romanului, extrem de complexă și tenebroasă, este acompaniată de un peisaj dezolant și decadent. Madridul apare ca o capitală separată în două lumi, dincolo de gard aflându-se nobilii și doamnele din înalta societate, care călătoresc doar cu trăsura și au întotdeauna la mâini sau la gât nestemate prețioase care să le confirme poziția socială, și dincoace de gard, regăsindu-se mahalalele, cu locuitorii lor bolnavi, mizerabili și săraci, care, dacă au norocul ca locuințele lor să nu fie incendiate cu pretextul epidemiei, pot să-și petreacă noaptea într-un așternut plin de purici și păduchi, îmbrățișându-i pe cei dragi cu căldura și bunătatea pe care nimeni nu a reușit să le-o răpească. Granița nu mai folosește de mult la supravegherea și gestionarea populației, ci devine o barieră dincolo de care sunt aruncați toți cei din clasele de jos. Aici, unde viii sunt socotiți laolaltă cu cei morți, cerul își vomită ploaia peste mahalale, iar șanțurile ineficiente își revarsă zoaiele pe străzile pe unde circulă populația damnată.

            Și pentru că ne aflăm într-o perioadă tulbure a istoriei, conflictele nu se lasă prea mult așteptate. Poporul, din ce în ce mai convins că preoțimea este de vină pentru molimă, izbucnește la cel mai mic gest și se asmute asupra călugărilor, tăind cu sabia-n stânga și-n dreapta, până când vinovații vor fi aruncați unul peste celălalt în balta sângelui lor spurcat. De asemenea, există convingerea că tinerii, îndemnați și ajutați de Cler, se strecoară prin piețe și otrăvesc apa din fântâni. Paranoia ia cu asalt Madridul, și fiecare călugăr este asociat fulgerător cu un spion carlist. Toți vor dreptate, cu toții își doresc să găsească un vinovat și să-l ucidă, ca epidemia să ia sfârșit. Însă moartea planează deasupra tuturor, iar în fața ei nimeni nu-și află scăparea, fiindcă sub privirea-i cu toții împărtășim aceeași soartă.

În acest infern pământesc, tânăra Lucia, cumpătatul Donoso, Diego, un gazetar îndrăzneț ce-și semnează articolele cu pseudonimul „Motanul Necuviincios”, și Fratele Braulio, un călugăr războinic ce poartă cu el un mare secret, sunt singurii care pot să aducă o scânteie de speranță, să o găsească pe Clara și să ucidă fiara care bântuie suburbiile madrilene. Deopotrivă roman istoric, o frescă socială a Spaniei secolului al XIX-lea, thriller impecabil construit, ce înclină nu de puține ori spre horror, impregnat de un lirism undeva între Federico García Lorca și Georg Trakl, povestea lui Carmen Mola se instaurează de la sine drept o capodoperă modernă și postmodernă, o ficțiune care depășește cu mult potențialul livresc al multor autori contemporani. „Bestia” e mai mult decât un text, decât o narațiune în pagini, este un discurs despre condiția umană, despre fiara care zace în fiecare dintre noi și despre limitele unde ne poate împinge demența și fanatismul din jur.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Carmen Mola:

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 48 - Ultimul zbor de Julie Clark

Titlu: Ultimul zbor  

Autor: Julie Clark

Editura: TREI

Titlu original: The Last Flight (2020)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.203 note)

 

            Cu timpul va fi mai bine... Așa sunt bărbații... – de multe ori violenți, maeștrii în manipulare, avizi de putere, niște brute care se prefac că sunt adevărați gentlemeni doar ca să lase mulțimii ce-i privește cu admirație impresia că totul e perfect în viața și-n căsnicia lor –, însă asta nu e decât o iluzie, o minciună pe care o murmură în taină femeile slabe de înger, care nu sunt capabile să se smulgă din jugul torționarului lor, spunându-și adesea, într-un impuls sado-masochist, că realitatea poate fi mult mai crudă de atât. Atunci când îți lipsește curajul, cel mai greu e să spui NU, da’ chiar și așa, există o limită, dincolo de care doar disperarea te poate împinge. Câtă umilință poți îndura? Câte palme și cuvinte de ocară poți suporta? Câte drepturi poți lăsa să-ți fie încălcate? Cât timp te mai poți ascunde în spatele unei măști de păpușică, mereu coafată și machiată impecabil, îmbrăcată cu rochii de lux, participând la dineuri și serate somptuoase, la care trebuie doar să zâmbești și să reciți textul învățat de-acasă, fără să te abați, fie  și cu un simplu gest, de la voința celui ce-ți dirijează fiecare pas, înainte să te împotrivești?

            Claire Cook și-a petrecut ultimele luni  plănuindu-și evadarea, nu din închisoare, nici din bârlogul infect al vreunui răpitor dornic să obțină o recompensă grasă, ci din viața perfectă pe care i-a clădit-o soțul ei, om influent și putred de bogat, dar cu o atitudine de dictator, care nu se sfiește să-și pedepsească nevasta dacă aceasta întrece cumva măsura sau îndrăznește să-l contrazică. Protagonista noastră a fost nevoită să renunțe la locul de muncă, la ieșirile cu tovarășele din adolescență și la multe alte lucruri ce îi conturau personalitatea. Acum, la fiecare pas, cineva e cu ochii pe ea, dându-i raportul soțului extrem de temperamental. Picătură cu picătură, paharul s-a umplut, și nici măcar banii, casa impunătoare de dimensiunile unui castel, decorată după ultima modă, limuzina și droaia de asistenți personali nu o mai pot convinge să se prefacă în continuare. Ba mai mult, tot luxul ăsta gratuit îi reamintește în fiecare zi că e prizoniera unui maestru în a-i distruge stima de sine și identitatea, transformând-o într-o pustnică, fără prieteni, rude sau înțelegerea celor din jur; într-un pion mutat pe o tablă invizibilă la porunca celui care și-a asumat rolul de rege. Astfel, Claire decide să fugă. Face rost de bani, documente false și un bilet de avion, dar planurile îi sunt năruite. Însă niciodată să nu vă puneți cu o femeie disperată, care vrea cu orice preț să înceapă o viață nouă, departe de abuzuri și de frica permanentă că oricând poate fi victima unei crime odioase.

            În aeroport, Claire face cunoștință cu Eva, o femeie ciudată, care pare să împărtășească aceeași soartă cu ea. Și ea e fugară, victima agresiunii, însă o mincinoasă desăvârșită, care ascunde mult mai multe secrete decât lasă să se vadă. Aflate într-o cursă contracronometru și mânate de o sclipire de nebunie, cele două decid să facă schimb de identități, ca să-i arunce pe o pistă falsă pe cei care le urmăresc cu atâta îndârjire. Abia acum lucrurile încep să o ia razna. În zborul cu care trebuia să plece Claire se îmbarcă Eva, însă avionul se prăbușește, iar zvonul morții doamnei Cook se răspândește cu viteza luminii. Claire trebuie să stea ascunsă și să învețe să trăiască în pielea altcuiva, ceea ce nu e deloc ușor, pentru că străina din aeroport, cu a cărei viață s-a pricopsit, are o mulțime de dușmani care vor să-i facă felul.

            Julie Clark scrie un thriller psihologic alert, ce nu te va lăsa nici măcar să clipești, în care bărbații sunt reprezentați ca niște monștri, ca niște masculi alpha, a căror abilitate principală este dominarea și înjosirea sexului slab, iar femeile sunt întotdeauna cele maltratate, indiferent de alegerile pe care le fac. Din punctul ăsta de vedere, personajele sunt duse la extrem și puțin credibile, dar, luând în considerare că miza romanului este atragerea atenției asupra violenței conjugale și asupra altor tipuri de agresiune, un pic de exagerare nu strică, ba chiar le scoate în evidență construcția impecabilă. Claire poate fi privită ca un model de curaj printre femeile abuzate, firește, cu mențiunea că, deși povestea ei are un sâmbure de adevăr, autoarea transformă o realitate de o mie de ori mai crudă într-o ficțiune plină de acțiune.

            în ciuda faptului că ne sunt ilustrate două planuri temporale diferite și două eroine, eu aș merge pe ideea că în roman există o singură protagonistă, și anume Claire, povestea Evei ieșind la iveală și căpătând semnificație abia după ce aceasta dispare din scenă. Autoarea nu se dă în lături de la uciderea propriului său personaj, ba chiar tratează acest eveniment cu o oarecare superficialitate, fapt pentru care Eva poate fi privită ca un declanșator al intrigii, și nu ca un participant direct. În orice caz, romanul a fost excelent, chiar dacă tema este des întâlnită, poate chiar epuizată în literatura de suspans cu tente psihologice, dar lejeritatea stilului și ritmul fugitiv m-au convins să-i acord, fără să stau pe gânduri, patru steluțe pe Goodreads.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 47 - Cercul Polar de Liza Marklund (CRIME CLUB #5)

Titlu: Cercul Polar 

Serie: Cercul Polar #1 

Autor: Liza Marklund 

Editura: TREI

Titlu original: Polcirkeln (2021)

Traducere de Raluca Pop

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,46 (din 1.985 note)

 

            Cinci adolescente ce împărtășesc o pasiune nebună pentru literatură, cinci romane ce stârnesc conflicte și produc fisuri într-o prietenie în aparență trainică, droguri, secrete, sex, băieți și iubiri fără sorți de izbândă, toate astea încununate de descoperirea unui cadavru îngropat la temelia unui pod în ruină – cu alte cuvinte, avem de-a face cu o intrigă dedicată în mod special invidiei, geloziei și trădării, fără să-i pese cuiva de consecințele propriilor decizii. „Cercul Polar”, un thriller psihologic scris la zero grade, aduce în prim plan o serie de personaje decăzute din punct de vedere moral, care nu precupețesc niciun mijloc, fie vorba și de acțiuni ilegale, ca să iasă basma curată din orice împrejurare. În ciuda faptului că avem de-a face cu o crimă care este descoperită abia la patruzeci de ani de la momentul comiterii ei, povestea se îndepărtează puțin de sfera thrillerului și se orientează spre cea YA, iar unul dintre motive ar fi faptul că autoarea pune accent pe trăirile și crizele adolescentine, dictate de hormonii dezlănțuiți, ceea ce transformă miza cărții într-una puerilă. Însă există și o mulțime de momente tensionate, ce te țin cu sufletul la gură și te ghidează pas cu pas spre revelația din final.

            1980. Pentru Carina, Susanne, Agneta, Sofia și Brigitta, prietene bune și singurele membre ale clubului de lectură Cercul Polar, acesta este ultimul an de liceu și punctul în care viețile lor se vor schimba pentru totdeauna. Cu toate că se apropie clipa în care fiecare o va lua pe propriul drum, întâlnirile Clubului de carte continuă, de dragul legăturilor și obișnuinței deja formate. Prin urmare, fiecare fată propune câte un roman ce urmează să fie discutat la una dintre întâlnirile lunare ale Cercului, acestea încheindu-se adesea cu certuri aprinse, lacrimi și plecări vijelioase. Așa cum e și normal într-un grup, fie el și unul extrem de restrâns, membrii nu pot împărtăși mereu aceeași părere, dar, în cazul Cercului Polar, Mărul Discordiei devine un membru de onoare. Astfel, ceea ce trebuia să fie o dezbatere liniștită despre ce le-a plăcut sau nu la cartea aleasă se transformă într-un joc de putere și inteligență, într-o discuție contradictorie, dacă Lolita este sau nu un roman pornografic, dacă Rădăcini și Tom Sawyer vorbesc despre exploatarea minorităților rasiale sau dacă Pasărea Spin ascunde o filosofie profundă sau o temă banală, reprodusă de n ori în literatură. Iar cele care îndrăznesc să aibă o viziune diferită față de cea a deșteptei grupului sunt tratate cu superioritate. Însă ultima adunare a clubului le năruiește complet prietenia din ce în ce mai fragilă, iar atunci când una dintre ele dispare fără urmă, semnele de întrebare și suspiciunea se înalță ca un zid între cele patru tovarășe rămase. Relațiile se răcesc, fiecare străduindu-se să-și țină secretele departe de ochii iscoditori, iar amintirea a ceea ce a fost cândva în liceu se estompează treptat, rămânând într-o stare latentă, până în momentul declanșării haosului.

            2019. Un trup decapitat este descoperit în fundația unui pod rutier, și, după primele cercetări criminalistice, pare să fie corpul Sofiei, una dintre membrele Cercului Polar. Toată lumea care a cunoscut-o vreodată pe victimă devine suspectă de crimă. Fostele prietene, acum căsătorite, mame, văduve chiar, sunt aduse laolaltă, doar, doar se va descoperi cine a comis o asemenea atrocitate. Sinceră să fiu, ancheta poliției mi s-a părut superficială, indicii dezlânate, concluzii ce nu au un fundament solid, iar, din acest motiv, am citit cu mai mare interes capitolele din trecut. Ceea ce pot spune cu certitudine e că, în ciuda faptului că au trecut aproape patruzeci de ani, personajele nu s-au schimbat foarte mult, fiind la fel de enervante și false ca înainte, numai că acum au mai multă experiență în ceea ce privește tăinuirea lucrurilor ce nu trebuie, nici în ruptul capului, aflate.

            Nu am putut empatiza cu niciun personaj... Toate sunt construite în așa fel încât să înfățișeze defecte umane, calitățile pierzându-se undeva în fundal. Carina – deșteapta grupului, cea care te poate face să te simți inferior doar din două cuvinte, care îți demonstrează mereu că argumentele tale nu sunt solide și că ai face mai bine să taci și să fi de-acord cu ea, decât să-ți spui opinia; Brigitta – fata care are mereu ceva de ascuns, și dacă  ar fi să aleg un personaj secundar, ea ar fi, prezența ei putând fi omisă cu ușurință; Sofia – un înger de fată în spatele căreia se ascunde o dezmățată, care nu se sfiește să-și vândă trupul pentru bani; Susanne – fata fără personalitate, care se aciuează pe lângă cea mai puternică din grup, dar care, dacă își dă drumul la gură, poate distruge încrederea în sine a multora; Agneta – cea mai liniștită dintre toate, cea care își duce existența cu resemnare, muncind și spetindu-se pentru a-și întreține mama bolnavă, și care are ghinionul de a fi iubită de cel mai râvnit băiat din oraș. Interesant e faptul că, deși sunt prietene, ele nu știu aproape nimic una despre cealaltă, ceea ce le face să fie de fapt niște străine, legate de anumite împrejurări nu tocmai plăcute.

Dacă ar fi să trag o concluzie din acest roman, ei bine... asta ar fi: Trecutul nu poate fi șters cu una cu două, oricât de mult ai încerca să îndepărtezi persoana care ai fost cândva. O frântură cât de mică dintr-o viață anterioară va ieși mereu la iveală, te va bântui și îți va da existența peste cap, până când vei ajunge să te pierzi în minciuni și regrete, care, oricum, nu vor mai conta. Iar în cazul fetelor noastre, trecutul joacă un rol esențial în modelarea prezentului, amintirile și vechile ranchiune continuând să scoată la lumină motivele din cauza cărora Sofia ar fi putut fi ucisă de oricare dintre presupusele ei prietene.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Lizei Marklund:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA