Recenziile lui Gică 143 - Ultimul copil de John Hart (CRIME CLUB)

Titlu: Ultimul copil

Serie: Johnny Merrimon #1

Autor: John Hart

Editura: TREI

Titlu original: The Last Child (2009)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,14 (din 41.561 note)

 

„Acum Johnny trebuia să pună totul la îndoială, tot ce fusese învățat cu atâta convingere. Lui Dumnezeu nu-i păsa de oamenii aflați în suferință. Nu de cei mici. Nu existau lucruri precum dreptate, răsplată sau comunitate; vecinii nu-i ajutau pe vecini și cei blajini n-aveau să moștenească lumea. Toate astea erau rahaturi. Biserica, polițiștii, mama lui — niciunul dintre ei nu putea îndrepta lucrurile, nimeni nu avea puterea asta. Timp de un an, Johnny trăise cu adevărul nou și brutal care îi aparținea lui și numai lui.

Dar așa stăteau lucrurile și asta era situația. Ceea ce părea beton într-o zi se dovedea în următoarea că nu fusese decât nisip; tăria era iluzie; credința nu făcea nici doi bani. Și ce? Lumea lui cândva strălucitoare și luminoasă se transformase într-o ceață rece și jilavă. Asta era viața, noua orânduială. Johnny nu se putea încrede decât în sine, așa că ăsta era modul în care mergea mai departe — pe drumul lui, cu alegerile lui, fără să privească înapoi.”

            Cândva, au fost o familie normală și fericită. Erau ei patru, cu tabieturile lor, copiii mergeau la școală, iar părinții erau un exemplu pentru comunitate. Dar firescul s-a prăbușit cărămidă cu cărămidă. La început, a dispărut Alyssa, sora geamănă a lui Johnny. Pe urmă, neputând face față realității crude de zi cu zi, Spencer Merrimon a plecat de nebun în lume, părăsindu-și soția și fiul. La rândul ei, Katherine, mai mult moartă decât vie, își duce povara ajutată de alcool și pastile, dar și de „binefăcătorul” Ken, actualul ei iubit și cel mai bogat om din oraș, în casa căruia locuiesc cu chirie, și care le face zile fripte, fiind o fire foarte violentă. Ultimul membru e Johnny Merrimon, singurul care, după un an de la dispariție, încă își caută sora. Colindând de la o adresă la alta și bifând pe o hartă luată de la taxe și impozite toate locuințele pe care le-a cercetat, Johnny încearcă să acopere tot ținutul, convins că Alyssa încă e în viață, prizonieră pe undeva.

            Dar Johnny nu e chiar singur în periplul său, pentru că agentul Clyde Lafayette Hunt nu a putut renunța la caz, măcinându-l pe interior, nereușind să se mai concentreze la altceva și pierzând nopțile imaginându-și tot felul de scenarii posibile, având, de altfel, și o slăbiciune pentru Katherine Merrimon. Fiind doar un copil de treisprezece ani, Johnny pedalează de colo-colo pe bicicleta lui rablagită, dar mai ia din când în când și mașina mamei, evitând drumurile pe unde ar putea să dea de poliție. La un pas în spatele lui, Clyde are grijă de băiat, încercând cu fiecare întâlnire față în față să-l facă să renunțe. Și nu, deși am fi tentați să credem că între cei doi ar putea exista o relație simbolică tată-fiu, Hunt rămâne doar un alt actant principal, iar Johnny își păstrează până la final rolul de cap al familiei, ajutându-și (indirect) mama să iasă de sub patima alcoolului și a pastilelor. E o fire independentă, nu are nevoie ca cineva să-i poarte de grijă, ba mai mult, el are grijă de ceilalți, dovedindu-se și un prieten de nădejde, dar și un model pentru Jack, amicul lui cel mai bun, băiețelul respins de ceilalți colegi și adolescenți din cauza brațului său infirm. Micului nostru Oliver Twist nu-i pasă de defectele celorlalți, ci de suflet, și chiar dacă nu pare să creadă în transcendență, vede ceva frumos în fiecare om, o esență captivă dincolo de învelișul trupesc.

            Și fiindcă Dumnezeu pare să fi plecat cu treabă în altă parte, lăsând lumea în mizerie și suferință, Johnny renunță la orice instanță creștină, aruncând Biblia propriei familii în foc. Dar să nu aveți impresia că puștiul nu crede în nimic, doar ne aflăm în America, în vechiul teritoriu al amerindienilor, ale căror practici Johnny le preia pas cu pas, devenind un mic războinic. Prin penele luate de la un vultur ucis și clopoțeii smulși de la un șarpe cu clopoței, tânărul evocă un trecut glorios, al adevăraților luptători, „binecuvântați” de zeul/zeii acelora care urmăresc un scop măreț. Iar în căutarea lui empirică și spirituală, dă peste un bărbat de culoare evadat. Uriașul cu cicatrice pe o parte a feței, ce cară o cutie mare în brațe și care devine principalul suspect pentru dispariția unui alt copil din zonă, apare ca o călăuză ce trebuie urmată pentru a ajunge la adevăratul sine. Însă, odată cu reîntâlnirea celor doi, Johnny se afundă și mai adânc în mocirla lumii, asimilând (din fragmente) perspectiva străinului, a unui om condamnat din cauza culorii pielii, a cărui existență pare să fie presărată cu flăcări și spini.

            Sincer vă spun că nu știu dacă să-i dau 4 stele sau 4,5. De plăcut, mi-a plăcut mult, dar m-au cam enervat capitolele care treceau fulgerător de la un fir narativ la altul, întrerupând povestea în momentele cele mai intense. Când am citit-o, parcă nu m-a impresionat chiar așa tare, dar acum, în timp ce scriu și privesc retrospectiv, mi se pare o carte excelentă. Într-adevăr, are profunzime, dar e atât de complexă, încât ajungi s-o înțelegi cu adevărat abia la ceva timp după ce ai terminat-o. În orice caz, nu trebuie ratată, pentru că e deosebită și merită toată atenția noastră. Așadar, puneți mâna pe ea cât de repede, pierdeți-vă printre file și fiți alături de Johnny în odiseea lui, pentru că e un erou atipic și minunat, demn de celebrii protagoniști ai lui Charles Dickens.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 142 - Lucia de Bernard Minier (CRIME CLUB)

Titlu: Lucia

Serie: Lucia Guerrero #1

Autor: Bernard Minier

Editura: TREI

Titlu original: Lucia (2022)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,69 (din 951 note)

 

Ea e Lucia și face parte din UCO (Unitatea Centrală Operațională), din Guardia Civil. Sunt sigur că ați auzit de ea, pentru că l-a găsit și arestat pe Măcelarul de pe autostradă, nebunul care omorâse, prin lovituri repetate de ciocan, mai multe femei de pe teritoriul Spaniei. Într-o noapte, fata noastră, aranjată și parfumată, a colindat prin benzinării, dând în cele din urmă peste blonda ce părea să se dichisească la chiuveta din baie, dar care s-a repezit în următoarea clipă la polițista sub acoperire, încercând să-i dea lovitura de grație. Ei bine, nici acum nu se știe ce s-a întâmplat mai exact... Cert e că, pe când au ajuns colegii ei, criminalul, cu fața zdrobită de propriul ciocan, era legat de una dintre țevi, cu peruca blondă, însângerată, aruncată la picioare.

            Acum, Lucia este prezentă la scena unei alte crime, nevenindu-i să creadă ce imagine terifiantă i se deschide în fața ochilor. Trei cruci. Evident, o reproducere artistică a scenei Crucificării. În mijloc, Mântuitorul. În stânga, unul dintre tâlhari. În dreapta, în locul celuilalt nelegiuit, e răstignit Sergio Castillo Moreira, colegul ei și cel mai bun prieten. Există deja și un presupus vinovat, Gabriel Schwartz, un individ ce suferă de Tulburare de identitate disociativă, cunoscută înainte ca tulburare de personalitate multiplă. La kilometri distanță, în Salamanca, un grup de studenți de la Drept, împreună cu Salomon Borges, profesorul lor de criminalistică și criminologie, lucrează la DIMAS, o bază de date ce se alimentează din dosarele electronice ale poliției, și care poate, printr-un algoritm special, să identifice tipare, legând între ele cazuri nerezolvate ale căror aspecte comune le-au scăpat forțelor de ordine. Și deja avem un rezultat... Trei crime duble, cupluri omorâte și aranjate în poziții stranii (aidoma unor picturi), din care nu lipsesc culorile roșu și verde. Iar pe lângă cele trei cazuri, o crimă foarte recentă, mai exact un polițist răstignit pe o cruce, ucis cu o șurubelniță împlântată în inimă.

            Și pentru că de fiecare dată criminalul nostru și-a aranjat scenele folosindu-se de un adeziv extrem de puternic, i s-a atribuit repede numele de ucigașul cu lipici. După câteva capitole introductive, cazurile din trecut sunt legate de cel din prezent, astfel încât Lucia și Salomon sunt aduși împreună, urmărind traseul artistului nebun ce a acționat prima oară în urmă cu treizeci de ani. De la crima din tunel, unde cei doi soți au fost împușcați de la distanță, despre fiul lor aflat și el în camion neștiindu-se nimic nici acum, până la celelalte două cupluri ucise cu sânge rece în niște peisaje de poveste, cea de-a doua femeie având chiar un pumnal înfipt între sâni, eroii noștri întreprind o anchetă complexă, descoperind piste ce le-au scăpat inițial autorităților și cercetând cu scepticism fiecare personaj ce le iese în cale, de la dealerul ce le vinde droguri studenților din orășelul montan, la polițistul din scaunul cu rotile, ieșit de mult la pensie. Pe cât e Salomon de calculat și atent, pe atât e Lucia de spontană, lucrând pe față, dar și pe-ascuns, ca să-l prindă pe vinovat la mijloc, ca într-o tăietură perfectă de foarfecă. Cu toate coșmarurile și cu trecutul ce-și întinde tentaculele asupra acțiunilor de acum, Lucia lucrează discret și eficient, pregătindu-i antagonistului o ultimă reprezentație.

            Poate merg prea departe (asta să-mi spuneți voi), dar mi se pare că romanul de față are inclusă și o dimensiune livrescă, intenționată. Pornind de la titlu, care ne sugerează direct că în centrul evenimentelor se află protagonista, dar o eroină puțin mai atipică, putem arunca o privire și asupra celorlalte personaje, încercând să descoperim trimiterile auctoriale. Partenerul ei (neoficial) e Salomon Borges, iar cel mai bun student al profesorului este Ulysses Joyce. Așadar, un personaj mitologic (Ulise numindu-se de altfel și romanul lui James Joyce) care, alături de Salomon, poate ilustra Sacrul și Profanul, dar doar ca trimitere, necontând cu adevărat dimensiunea simbolică. Urmărind același fir, un alt student, venit din Japonia, se numește Haruki, iar o franțuzoaică de culoare apare ca Assa (nu mi-am dat seama dacă e o trimitere la Åsa Larsson), și, în cele din urmă, îl avem prezent și pe Alejandro Lorca, cel mai bun prieten al lui Ulysses.

            Mi-a plăcut destul de mult, patru stele primește cu siguranță, dar mi-aș fi dorit câteva explicații în plus, poate niște comentarii mai complexe asupra scenelor crimelor. Din păcate, antagonistul nostru, oricât s-ar crede de artist, nu s-a ridicat la nivelul maniacului din „Condamnarea celor vii”, arta fiind în cazul de față mai mult un pretext, o demonstrare a forțelor sale supraumane. De altfel, și trimiterile livrești, deși apar aproape la fiecare pagină, sunt tratate cu superficialitate, lipsind o analiză profundă care să reveleze un detaliu esențial prin care să-i dăm de urmă făptașului. Ca acțiune și suspans, jos pălăria, e una dintre cele mai alerte cărți pe care le-am citit. Merge repede, investigația curge, și finalul ne ia pe nepregătite. E diferită de „Martin Servaz”, dar într-un sens bun, și de-abia aștept să văd ce urmează, pentru că din nou avem de-a face cu un proiect ambițios, intitulat „Lucia Guerrero” și aflat abia la primul volum.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 141 - Mântuitorul de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Mântuitorul 

Serie: Harry Hole #6

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Frelseren (2005)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,08 (din 43.848 note)

 

            Cu părere de rău, vreau să vă spun că am fost dezamăgit de „Mântuitorul”, al șaselea volum din seria „Harry Hole”... De ce a trebuit să fie atât de bun? De ce a avut acțiune din plin, și povestea a fost construită cu atâta migală, doar ca să mă conducă spre finalul imprevizibil prin care să-mi dea toate supozițiile peste cap? De ce omul ăsta nu poate rămâne la o scriitură mediocră și mă uimește de fiecare dată, reușind să fie atât de tranșant, dar, totodată, atât de perspicace, aidoma protagonistului său, dement și genial deopotrivă? De ce mă obligați să-i dau cinci stele pe Goodreads dacă mi-a plăcut mai mult decât celelalte? Cum poate ereticul ăsta să ia o figură biblică, s-o dezbrace de toate conotațiile religioase și s-o pună în rolul unui asasin profesionist? Blasfemie... Chiar nu are rost să mai continui, acum chiar a întrecut măsura, și sper să facă asta de fiecare dată, pentru că merităm să citim numai cărți de calitate, fiindcă mai are multe de spus și pentru că eroul lui se numără printre sfinții literaturii polițiste contemporane.

            Nu-l va uita niciodată pe Bobo, cel care a avut curajul nebun, cu arma sârbului în ceafă, să spună cu demnitate în glas că este căpitan în armata croată. La rândul său, a ajutat la distrugerea armamentului inamic, aruncând douăsprezece tancuri în aer. Era cel mai bun, chiar dacă era doar un puști, și Bobo știa asta, nu degeaba l-a binecuvântat cu numele de Mali spasitelj (Micul mântuitor). Nu, el n-are nicio treabă cu Domnul, doar cu semenii, pentru că ajutorul lui se răsfrânge asupra celor asupriți, care se vor întoarce într-o zi în vechea lor casă, Vukovar. Dar acum e pe drum, de curând a mai executat o misiune, ucigându-l pe francez. Următoarea oprire, Oslo. (...) concertul de Crăciun a început deja, încet, atent la fiecare detaliu, se apropie de ținta lui și, în momentul în care aproape toată lumea e concentrată la spectacol, îi trage un glonț în cap soldatului din Armata Salvării. Gata, a terminat și ultima misiune. Dar ceva e în neregulă, fiindcă în ziarul pe care l-a înșfăcat în drum spre aeroport scrie că victima se numea Robert Karlsen, și nu Jon Karlsen, așa cum apărea în contract.

            Părăsit de Rakel, după ce-l pusese în pericol pe Oleg în urma anchetei personale ce-l vizase pe Tom Waaler, Harry încearcă, din nou, să se pună pe picioare, luptând din răsputeri cu vechiul lui viciu, băutura. După ce soldatul din Armata Salvării este asasinat, omul nostru, care fusese deja la cantina organizației cu o altă investigație, se întoarce pentru a pune întrebări și pentru a-i da de urmă necunoscutului cu eșarfa roșie (sau necunoscuților) din filmările studiate de Beate Lønn. Dar nici asasinul nu și-a terminat treaba, și poliția descoperă repede că ucigașul era pe urmele lui Jon, Robert pierzându-și viața din cauza unui schimb de tură spontan cu fratele său. Însă cazul de față are rădăcini adânc înfipte în trecut, iar dacă Harry vrea să descopere adevărul, trebuie mai întâi să afle ce s-a întâmplat în urmă cu doisprezece ani, într-o noapte cu stele, în toaleta din tabăra Armatei Salvării.

            Răzbunare, trădare, bani, gelozie, mobilul crimei „solicitate” ar putea fi oricare, dar asta nu e problema mântuitorului, el vrea doar să-și termine treaba, și fiindcă zborul spre Copenhaga i-a fost anulat din cauza vremii, încă are timp să se ocupe de adevărata lui țintă, ținută acum în siguranță de către poliție. Interesant e că, în imaginația nebună a lui Nesbø, Mântuitorul e un om ca oricare altul, născut între oameni și cu puterea și voința de a lua alte vieți, dedicat patriei și contractor privat. Deși dimensiunea mitică este anulată, periplul figurii biblice este reinvestit într-o manieră deloc ortodoxă, croatul având parte de propriul Drum al patimilor, de Crucificare și, în mod absolut necesar, de Înviere. Însă personajul negativ, paradoxal, nu trebuie privit ca un antagonist, fiindcă e doar un pion al sorții, stăpân pe propriile abilități, dar împins de dorința de a-și regăsi (și de a le regăsi celorlalți conaționali) paradisul terestru pierdut.

            Chiar dacă Tom Waaler a ieșit din scenă, lucrurile nu s-au liniștit, pentru că acum Harry își dă seama că are de-a face cu nemernici mult mai capabili și inteligenți, greu de descoperit și capturat. Monștrii nu au dispărut, doar dorm, și se vor trezi în curând ca să arunce iarăși Norvegia în haos. Hole, cu toate problemele lui mai vechi și mai noi, s-a ridicat din nou la nivelul așteptărilor, confirmând, dacă cumva mai era nevoie, că e cel mai bun inspector din Oslo. Iar acum întrerupem din nou programul, fiindcă omul nostru trebuie să-și ia liber de Crăciun, dar ne vedem data viitoare, când vom elucida, împreună cu colegii mei din Crime Club, crimele macabre ale Omului de zăpadă.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 130 - Steaua diavolului de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Steaua diavolului 

Serie: Harry Hole #5

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Marekors (2003)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,05 (din 68.043 note)

 

Știm că deja au apărut zece cărți din serie, însă, vă rog, luați-ne ușor, fiindcă abia găsim câte o portiță, printre noutățile ce se tot adună de la o lună la alta, pentru cele din urmă. Încet-încet, planul e să scriem despre toate pe rând, și sperăm să ajungem cândva la zi, ca să nu discutăm anul ăsta despre romanul pe care (în cel mai bun caz) l-ați citit vara trecută. Așadar, cu surle și trâmbițe, astăzi vorbim (cum altfel, decât elogios) despre „Steaua diavolului”, al cincilea volum din seria „Harry Hole”. Nu cred că este nevoie de nicio introducere, dacă ați ajuns până aici, sigur îl cunoașteți deja pe uriașul nostru de aproape doi metri, excentric și ursuz, plin de surprize și adesea surprins de părțile mai puțin plăcute ale vieții, pus pe harță când ceva nu-i convine, convingător atunci când e sigur că dreptatea este de partea lui, și (probabil) cel mai bun investigator pe care l-a avut vreodată, într-o versiune ficționalizată, sediul central al poliției din Oslo.

Două crime, niciun indiciu despre făptaș. Prima victimă a fost descoperită în baia propriei locuințe, lăsată la „înmuiat” de cel care, cu câteva ore în urmă, îi trăsese un glonț în cap. Noroc că, din cauza cadavrului care a blocat scurgerea, apa s-a acumulat și a trecut prin tavan, anunțându-i pe vecinii de dedesubt că în apartamentul frumoasei lor colocatare s-a întâmplat o nenorocire. Un omor la prima vedere ca oricare altul, până când polițiștii își dau seama că moartei îi fusese tăiat degetul mijlociu. Câteva zile mai târziu, este raportată o dispariție... Soția unui regizor a fost răpită de pe stradă ziua-n amiaza mare, în timp ce se îndrepta, doar în bikini, spre magazin. La puțin timp de la nefericitul eveniment, șeful poliției primește într-un plic degetul acesteia, însă, paradoxal, niciun indiciu despre locul în care s-ar putea afla trupul neînsuflețit al superbei actrițe.

Așadar, avem un cadavru fără unul dintre degete și un alt deget fără cadavru. Iar după o privire mai atentă, Harry Hole realizează că la scena primei crime ucigașul și-a lăsat (aparent) semnătura, o stea în cinci colțuri, scrijelită cel mai probabil cu o lamă. Și nu e doar asta... În apropierea femeii este descoperit un diamant roșu în formă de stea, o bijuterie, nu foarte prețioasă, care, după caracteristicile unice, putea proveni doar din minele din Sierra Leone. În timp ce colegii săi cred că ucigașul ar putea fi un sociopat (a nu se confunda cu psihopat), Harry își îndreaptă investigația într-o direcție cu totul nouă, având parte de o introducere, fragmentată, dar necesară, în ocultism. Astfel, descoperă câteva dintre semnificațiile stelei, ajungând, evident, la pentagramă, unul dintre simbolurile diavolului. Dar analiza bineînțeles că nu se oprește aici, iar protagonistul este din ce în ce mai sigur că omul pe care-l urmărește practică magia neagră și că, prin omorurile pe care le pune-n scenă, nu face decât să săvârșească un vechi ritual păgân.

Dar cred c-am sărit, din nou, puțin cam departe, așa că haideți să ne întoarcem la începutul poveștii. După cum știm din volumele anterioare, Harry este bântuit de moartea colegei și prietenei sale, Ellen Gjelten. Deși știe că un alt polițist este responsabil de omor, mai exact Tom Waaler, omul nostru nu are suficiente dovezi ca să-l bage pe nenorocit la răcoare. Mai mult decât atât, în prezent cei doi trebuie să lucreze împreună ca să pună mâna pe ucigașul ce terorizează, pe bicicletă, Oslo. Apropiați, dar în același timp păstrând distanța, Hole și Waaler ajung să se descopere mai bine unul pe celălalt, fiecare trezind în oponentul și partenerul său respectul și un anumit grad de fascinație. Pe lângă asta, Harry e în continuare pe buza prăpastiei, mai mereu cu recipientul metalic la-ndemână, noaptea nu poate să doarmă din cauza coșmarurilor, ziua preferă să stea pe la barul lui preferat, Subacvatic, și, în ciuda faptului că Oleg începe să-i atribuie o figură paternă, nu reușește nicicum să se mai apropie emoțional de Rakel, fiind tot timpul cu gândul la ancheta ce i-a smuls, fulgerător și fără milă, ultimii trei ani din viață.

Sunt sigur c-am mai zis asta, însă așa e... Nesbø e un pescar care, odată ce te-a prins în plasă, nu te aruncă înapoi până când nu ești pregătit să descoperi adevărul. O mulțime de piste, aproape toate false, o altă mulțime de personaje, unele vinovate, altele mai puțin culpabile, chipuri, chipuri și iar chipuri, un vârtej ce te poartă peste tot, promițându-ți marea cu sarea, dar care te învârte până când îți pierzi toate reperele. Ba el e ucigașul, ba nu e el, dar, totuși, ar putea fi el, fiecare caracter ce intră-n cadru nu face decât să complice și mai mult intriga. Dacă ar trebui să-l comparăm cu un joc de puzzle, atunci revelația s-ar afla, cu siguranță, pe piesa lipsă, cea pe care ai pierdut-o undeva pe drum spre casă. Însă deja ai zărit cheia, iar ca s-o observi din nou, trebuie să-ți anulezi complet simțurile și să te bazezi în totalitate pe logică, pentru că întrebarea e nu „unde”, nu „când”, ci ”de ce”.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 126 - Apartamentul din Paris de Lucy Foley (CRIME CLUB)

Titlu: Apartamentul din Paris 

Autor: Lucy Foley

Editura: TREI

Titlu original: The Paris Apartment (2022) 

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,68 (din 351.452 note)

 

De fiecare dată când termin de citit o carte de Lucy Foley (deja sunt trei) îmi spun că gata, asta sigur a fost ultima. Cred că problema e că-mi doresc de la început să fie oarecum pe gustul meu, să mă prindă și să-mi dea drumul abia spre ultimele pagini. De altfel, asta așteptăm cu toții de la o carte ce poartă cu mândrie eticheta de thriller psihologic, nu? Din păcate, „Lista de invitați” (așa cum e ea, cu părți mai bune și mai puțin bune) rămâne undeva acolo sus, iar celelalte două, „Petrecerea de vânătoare” și „Apartamentul din Paris”, ne arată cât de ușor e, după ce ți-ai format un public uriaș și generos, să reutilizezi aceeași formulă mystery, fiindcă oamenii asta așteaptă, cu asta i-ai obișnuit. Nominalizări peste nominalizări, premii peste premii, se creează deja un brand, o modă pentru tinerei, de care noi, adulții și (să nu fiu ipocrit) câțiva tineri, ne-am cam săturat.

       Povestea de față se deschide într-o noapte, în apartamentul lui Ben Daniels, la numărul 12 pe Rue des Amants. În timp ce înregistrează un mesaj vocal pentru sora lui vitregă, care urmează să ajungă aici peste câteva ore, o umbră misterioasă se furișează în cameră, cu un obiect lucios și ascuțit în mână. Odată ce Jess intră în apartamentul fratelui ei, își dă seama că ceva nu e în regulă, senzație justificată de absența lui Ben și de pata de sânge de pe podea. Pornind în căutarea unor răspunsuri prin vechea clădire, tânăra intră în contact cu locatarii acesteia, câțiva indivizi dubioși ce nu văd cu ochi buni sosirea ei în acest loc. Fata de la etajul patru îi trântește ușa în nas, cel mai bun prieten al fratelui ei, care, neîntâmplător, locuiește și el tot aici, nu știe nimic, iar doamna de la Penthouse, deși pare dispusă să-i asculte povestea, nu e prea încântată să audă că în blocul soțului ei ar fi putut avea loc o crimă.

       Câte personaje, tot atâtea personalități extreme. Dacă amicul Nick este construit în așa fel încât să reprezinte inocența pătată, bărbatul ce a rămas traumatizat de la șaisprezece ani, când tatăl său i-a făcut cadou o prostituată, atunci Mimi se regăsește, deși are deja nouăsprezece ani, în rolul adolescentei frustrate, educată la o școală catolică, care nu s-a putut bucura nici măcar o dată de latura ei sexuală. În cazul ei, virginitatea nu apare ca un avantaj, nicidecum în Paris, ci mai mult ca un stigmat, un însemn al fetei conduse după regulile injuste ale părinților. Dacă urcăm la ultimul etaj, la Penthouse, o găsim, printre tablouri de o valoare inestimabilă, pe Sophie, cu cățelul ei, așa-zisa Madame, femeia care a trăit toată viața în lux, nepăsătoare la soarta celor lipsiți de avuție. A, da, mai e și Antoine, bețivul ce nu ezită să-și jignească și maltrateze soția, care (vești bune) de curând l-a părăsit. Însă cel mai interesant personaj, atoatevăzător și veșnic prezent, este bătrâna portăreasă, care, după cum ne spune chiar ea, face parte din clădire, devenind, încă de când a ajuns aici, o extensie necesară și asumată a acesteia.

            Deși nu ne mai aflăm pe o insulă pustie, bântuită, sau într-un refugiu montan, înghețat și izolat, construcția de pe Rue des Amants păstrează în structura ei o oarecare atmosferă gotică, potrivită pentru personajele ce locuiesc în ea. Blocul în formă de „U” nu doar că amplifică sentimentul de angoasă, de spațiu semi-închis, ci și reflectă posibilitatea unei singure căi de evadare. Pe de-o parte, capcană pentru musafirii nedoriți, pe de alta, un cerc al infernului pentru locatarii săi, clădirea, cu toată frumusețea ei arhitecturală, prezintă o altă fațetă a splendidului Paris. Orașul Luminilor strălucește doar pentru bogătași și parveniți, luxul și opulența costă bani, iar cei ce pășesc pe aceste străzi trebuie să ia aminte că, sub toată poleiala asta aparent scumpă, există multă mizerie, suferință și dezolare.

            Dacă nu ați apucat să numărați personajele, vă spun eu că sunt șase, de fapt, șapte cu tot cu Ben, care, din motive evidente, nu prea ne încântă cu prezența lui. Însă din gândurile și spusele celorlalți reiese c-ar fi mai bine să nu-l cunoaștem, fiindcă omul e periculos, iar cine i-a făcut (sau nu) de petrecanie a avut un motiv serios să recurgă la un asemenea gest. Astfel, ca într-o piesă de teatru pe jumătate absurdă, glasul se mută de la un locatar la celălalt, fiecare contribuind cu detalii esențiale care s-o conducă pe Jess la elucidarea misterului. Și fiindcă protagonista noastră nu a avut parte de o viață ușoară, nu se va da îndărăt de la nimic, în niciun caz în fața unor paraziți ce n-au muncit nici măcar o zi pentru o amărâtă de lețcaie, așa că, orice s-ar întâmpla, ea a venit aici pentru fratele ei vitreg și nu va pleca până când bunii ei vecini nu-i vor oferi câteva răspunsuri pertinente.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 125 - Cult de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Cult 

Serie: Mina Dabiri & Vincent Walder #2 

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Kult (2022)

Traducere de Carmen Vioreanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 784

Media pe Goodreads: 3,99 (din 1.855 note)

 

Spre deosebire de primul volum, unde părerile au fost împărțite, și care mie unuia mi s-a părut excelent, „Cult” vine ca o continuare necesară, fadă și lipsită de substanță, a doua parte dintr-un proiect despre care sunt sigur că nu se va opri la formatul de trilogie. Cât despre personaje, cele de-acum par să nu aibă prea multe în comun cu acelea din trecut, fiindcă dau dovadă de o naivitate ieșită din comun, părând că n-au învățat nimic din ancheta anterioară. Deși toate elementele enigmei sunt puse pe tablă până la pagina 300, povestea merge mai departe, încă vreo 500 de pagini, până când eroii noștri „ageri” încep să facă niște legături și, inevitabil, să fie luați pe sus de răsturnarea din final. Nu de puține ori autorii se opresc în mijlocul intrigii polițiste pentru a ne împărtăși problemele personale ale fiecărui caracter (și aici intră și cele care nu apar mai mult de zece pagini), aducându-i pe toți pe aceeași treaptă de jos, plini de frustrări, regrete și sentimente imposibil de controlat.

Un băiețel este răpit de la grădiniță ziua-n amiaza mare, în timp ce îngrijitorii se ocupă de ceilalți copii de la locul de joacă. Există un singur martor, o fetiță, ce le spune polițiștilor că Ossian a fost luat de către o străină ce-i promisese că, dacă o va urma în mașină, îi va arăta mașinuțele ei de jucărie și cei doi căței. Părinții nu știu nimic, nu s-au gândit niciodată că cineva le-ar dori răul. După trei zile, copilul este descoperit mort, abandonat pe un debarcader, iar lângă el este găsit un ghiozdan roz, care, după spusele părinților, nu-i aparținea. În următorul moment, oamenii de la Palatul Poliției fac legătura cu un caz de anul trecut, atunci când o altă fetiță a dispărut, trupul neînsuflețit fiind găsit tot după atâtea zile, din nou în apropierea apei. De data asta răpitorii par să fi fost un cuplu de bătrâni, încă neidentificat.

Și gata, avem un nou scenariu provocator, eliptic, care poate fi completat doar de ambiția Minei Dabiri și de inteligența lui Vincent Walder. Dar pe firul poliției intră o specialistă în culte, care-i fură, inițial, locul mentalistului. Nova se ocupă de foști membri ai sectelor (mai mult sau mai puțin religioase), pe care încearcă să-i aducă pe calea cea bună, integrându-i totodată în noua ei familie spirituală, guvernată după câteva teze (reinterpretate) ale epicurismului. În viziunea ei, suferința este o constantă a vieții, un element de care trebuie să te folosești pentru a ajunge la împlinire. Însă, paradoxal (undeva lipsesc niște explicații), durerea trebuie să rămână undeva în spate, într-un punct în care nu trebuie să te mai întorci. După cum am subliniat, filosofia asta e destul de slabă, unele aspecte se contrazic de la sine, iar membrii cultului par mai mult spălați pe creier, decât liberi să-și aleagă o nouă direcție în care să-și investească încrederea și energia.

Revenind la personajele noastre, le regăsim aproape pe toate în pragul schimbării, dornice s-o ia de la capăt. Mina, deși se simte pregătită pentru o nouă relație, ocazie cu care și-a făcut și Tinder, nu poate uita de Vincent, bărbatul pe care l-a lăsat să se apropie cel mai mult de „învelișul ei antibacterian”. De cealaltă parte, Vincent e în continuu cu gândul la Mina, așteptând s-o revadă printre cei din public, după fiecare spectacol de iluzionism. Atrași ca un magnet unul de celălalt, polițista va face tot ce-i stă în putință ca să-l aducă pe mentalist în mijlocul investigației, adică în proximitatea sa. Cât despre Ruben, de care sunt sigur că v-a fost dor, acum nu mai e masculul alfa ce se aruncă pe orice femeie din perimetru, nu, zilele astea merge la psiholog, ca să-și vindece o rană din trecut. Și pentru că nu putea să lipsească corectitudinea politică, la echipă se alătură un agent nou, Adam, un bărbat de culoare, șicanat adesea de mama sa care-și dorește să aibă grijă de cât mai mulți nepoți.

Unele părți au curs de la sine, de altele am cam tras cu dinții, dar, după câteva zeci de pagini copiate la xerox, am ajuns la deznodământ, moment în care mi-am dat seama că lucrurile puteau sta cu totul altfel, finalul fiind de-a dreptul nesatisfăcător. Din păcate, ancheta polițistă reprezintă cam 20% din carte, care, după cum ați văzut, nu e deloc scurtă, și asta m-a făcut să am rezerve în ceea ce privește lecturarea următorului volum. Totuși, nu pot să neg că a existat mister, că unele elemente mi-au stârnit interesul și imaginația și că încă sunt curios cine vrea cu orice preț să-l pedepsească pe Vincent. Oricum, simt că povestea noastră de dragoste se va mai întinde mult și bine, până când cei doi vor fi în stare să renunțe la convențiile sociale și să-și dea frâu liber sentimentelor intense, ce-i macină de două cărți încoace.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 123 - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard (CRIME CLUB)

Titlu: Omul fără urmă 

Autor: Catherine Ryan Howard 

Editura: TREI

Titlu original: The Nothing Man (2020)

Traducere de Mihaela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,18 (din 22.809 note)

 

Ted Bundy, Jeffrey Dahmer, John Wayne Gacy, Ed Gein, Fred West, Peter Suteliffe și Harold Shipman. Gary Ridgway, alias Green River Killer, Richard Ramirez, alias Night Stalker, Dennis Rader, alias BTK și Ted Kaczynski, alias Unabomber. Pe majoritatea dintre ei îi cunoaștem după nume sau porecle. Știm că se numără printre cei mai mari criminali în serie din ultima sută de ani, poate avem o vagă sau argumentată idee și despre modul în care au operat. Însă ce știm despre victimele lor? În mod cert, nimic sau, oricum, nu prea multe. Problema e că atracția noastră pentru morbid i-a plasat pe ucigași undeva deasupra verosimilului, le-am pus pe chipuri câte o mască de Hannibal și am uitat complet de cei uciși, de aceia care meritau, de fapt, să rămână în memoria colectivă. Monstrul a fost așezat pe piedestal, publicul l-a privit cu admirație și frică, uitând în următorul moment de toată suferința pe care a provocat-o.

Între anii 2000 și 2002, un ucigaș a terorizat comitatul Cork din Irlanda, intrând prin efracție în case, legându-i și ucigându-i pe locatari. Au avut loc cinci spargeri, tot atâtea crime, și, deși a existat un portret robot, realizat pe baza descrierii unei șoferițe ce a văzut un bărbat fugind prin noapte în apropierea uneia dintre locuințe, nimeni nu l-a putut identifica pe făptaș. Evelyn avea doisprezece ani atunci când un străin i-a ucis tatăl, violat și omorât mama și sufocat sora de șapte anișori, care, după câteva ore, a murit la spital. De atunci au trecut douăzeci de ani, iar acum Eve Black, femeie matură și scriitoare de curând celebră, este în sfârșit pregătită să-l prindă pe cel ce i-a distrus familia. Povestea ei o regăsiți în cartea „Omul fără urmă” (numele pe care i-l dăduse presa criminalului la acea vreme), volumul pe care-l răsfoiește, chiar în acest moment, Jim Doyle, un paznic de supermarket, trecut de șaizeci de ani, amintindu-și cu nostalgie și entuziasm de faptele monstruoase pe care le-a săvârșit în trecut.

În epoca detectivilor de canapea, Eve este conștientă că, dacă vrea să-l confrunte pe ucigașul retras de două decenii din activitate, trebuie să-i întindă o momeală, ca să-l facă să revină la vechea lui îndeletnicire. Volumul ei de memorii, pe alocuri investigativ, îl atrage ca un magnet pe Jim, căruia i se promite, încă de la primele pagini, că-i va fi dezvăluită identitatea. Curios și surescitat, antagonistul, deopotrivă personaj principal, dă filă după filă, rememorându-și isprăvile, comparându-le cu perspectivele celorlalte caractere, victime rămase în viață sau foști participanți la anchetă. Cartea nu doar că stârnește interesul unui public uriaș, așezat la cozi interminabile pentru a primi autograful autoarei supraviețuitoare, ci și readuce la actualitate vechiul caz, la care adaugă noi unghiuri din care să privim întâmplările. Fiecare cititor devine un pion în ampla investigație pe care o desfășoară Eve, pentru că Omul fără urmă, la urma urmelor, e un om ca oricare altul, fiul, fratele sau soțul cuiva.

Pe parcursul narațiunii principale, asistăm la un amplu proces de demistificare, prin care Omul fără urmă este coborât de pe piedestal și identificat drept un monstru obișnuit, ratat atât pe plan profesional, cât și personal și social. Jim e vecinul irascibil ce-ți bate-n ușă ca să-ți urle-n față că potaia ta iar i-a umplut grădina de rahat, e tatăl căruia nu i-a păsat niciodată de cariera sau problemele fiicei sale și soțul ce a trăit toată viața lângă o femeie devotată, pe care nu a știut s-o prețuiască cu adevărat. La supermarket, e paznicul ce e certat mai mereu și tratat cu scârbă de superiorul său, e fostul polițist irascibil care a fost mutat la o altă secție, după ce-i aruncase cafeaua fierbinte în față fostului șef. Porecla lui i se datorează faptului că nu a lăsat niciodată vreo urmă la locul crimei, dar, conform lui Eve, adevărul e că nu a avut, de fapt, ce să lase în urmă, fiindcă el a fost și este un nimeni, un dezaxat retras în propria lume a anonimității.

Catherine Ryan Howard scrie un thriller cuminte, cumpătat, un roman de suspans fără suspans, ce se transformă adesea într-un documentar detectivistic de amploare. Miza cărții nu stă doar în relatarea unor întâmplări cumplite, ci și în relația postmodernă dintre autor și cititor, cel din urmă regăsindu-se în postura lui Jim Doyle, protagonistul care ajunge să-și lectureze, alături de noi, povestea. De altfel, aproape întregul roman este unu la unu cu volumul (cartonat și cu supracopertă) din interior, lăsând, ca niște observații scrise pe margine, câteva secvențe despre viața de familie a lui Doyle și episoadele de la muncă. Una peste alta, a fost OK, undeva la trei stele pe Goodreads, bun ca premisă, dar prea static pentru gustul meu, solicitându-mi în continuu atenția și, în special spre final, răbdarea. Repet, asta e strict părerea mea, iar dacă veți ajunge s-o citiți, aștept cu interes și alte păreri despre ea.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 120 - Toate fetele rele de Chris Whitaker (CRIME CLUB)

Titlu: Toate fetele rele  

Autor: Chris Whitaker

Editura: TREI

Titlu original: All The Wicked Girls (2017)

Traducere de Mihaela Doagă

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 3,84 (din 1.616 note)

 

În filosofia creștină, liberul-arbitru a fost înțeles literalmente ca posibilitatea de a alege între bine și rău, între o cale luminoasă ce te va conduce spre paradis sau o conduită vicioasă, demnă de condamnat, ce-ți va rezerva cu siguranță un loc în iadul plin cu smoală și furci. Atâta timp cât vorbim doar despre două posibilități, ambele extreme, libertatea nu e nimic mai mult decât o iluzie reîmprospătată la nesfârșit. Viața nu trebuie privită doar în alb și negru, ci și în tonuri de gri. Să alegi un singur drum înseamnă să te prefaci că nu le vezi și pe celelalte. Poți să-ți pregătești optzeci de ani costumul în care urmează să te prezinți la poarta Domnului sau ai putea să te lași purtat de val, cu speranța că la final transcendența va păstra un gram de iertare și pentru tine. Să crezi în ceva, asta contează cu adevărat, să speri că există o ființă mai presus de materie și că acea entitate te va călăuzi atunci când vei fi pregătit să faci pasul spre necunoscut.

Ne aflăm în 1995, în orășelul Grace, din Alabama, unde fetele cuminți se pregătesc în liniște pentru slujba de duminică. De curând, Summer Ryan a ținut în mica biserică din localitate un splendid recital de violoncel, care s-a lăsat cu ropote de aplauze și lacrimi. Ce-i drept, lucrurile nu mai sunt la fel de când bătrânul Isaiah Lumen s-a prăbușit în timpul predicii din cauza unui atac cerebral, iar locul i-a fost luat de către Bobby, un pastor prea tânăr, ce pare să devieze puțin de la calea cea dreaptă. Dar Summer, fata-înger ce petrece mai mult timp în Lăcașul Domnului decât acasă, s-a apropiat foarte ușor de Bobby și de soția sa, Savannah, găsind în aceștia o a doua familie. Însă acum adolescenta de cincisprezece ani a dispărut, și se crede că de vină ar fi Păsăroiul, creatura cu pene ce a răpit anul trecut alte cinci fete din zonă. Dar Raine, geamăna lui Summer, pornește în căutare și este dispusă să treacă chiar și prin focurile iadului pentru a-și găsi sora.

            Pe lângă puzderia de personaje ce mișună prin carte, cel mai important caracter rămâne în permanență, și aici, orașul. Grace apare ca un loc binecuvântat, aspect confirmat încă din denumire, cu localnici de toate soiurile, de la enoriași cuviincioși ce nu ratează nicio ocazie să se apropie de biserică, elementul geografic și spiritual central, și răzvrătiți căzuți în patima alcoolului sau foști pușcăriași, care, dacă nu au reușit să găsească un scop în viață, măcar stau cuminți la locul lor. Odată ce plecarea fetei lui Joe Ryan este catalogată drept dispariție, sufletele încep să se încingă, împărțindu-se în cei ce așteaptă un semn divin și aceia care vor să facă dreptate prin propriile puteri. Și pentru că poliția a devenit o instituție mai mult decorativă, singurii care vor și pot face ceva rămân membrii familiei lui Summer. Astfel, Raine pleacă în cercetare, alături de Noah, un tinerel ce vrea să calce pe urmele tatălui său, ultimul polițist adevărat, care și-a pierdut viața într-o confruntare armată, ajuns și el de câteva zile organ al legii, și de Purv, un puști hoțoman ce ar fi în stare să fure orice pentru Noah, prietenul pentru care ar fi gata oricând să-și dea unul dintre rinichi, dar cu care soarta nu a fost deloc blândă, fiind snopit în bătaie de fiecare dată când tatăl lui nu fusese cu mintea prea întreagă.

            Romanul lui Chris Whitaker este construit pe simboluri, mai mult sau mai puțin vizibile. Avem câteva nume de personaje emblematice, precum cel al pastorului Lumen, omul care-și conducea turma spre Domnul, cel cu har, care avusese cândva parte de Marea Revelație, sau al șerifului Black, care renunțase, atunci când colegul îi fusese ucis, la orice dorință de a face dreptate, înecându-și amarul în brațele prostituatelor și alcool. Dacă Summer era senină și neprihănită ca o zi de vară, atunci Raine, sora rebelă ce-și petrecea nopțile prin mașinile băieților ce-i dădeau să bea și-și băteau joc de trupul ei voluptos, e ploaia rece din acea zi de vară, care te udă până la piele și te readuce cu picioarele pe pământ. Tot așa, și fiul pastorului, Samson, deși nu este un individ curajos și mai mereu izbucnește în lacrimi, reflectă speranța tatălui de a avea un urmaș puternic, capabil să-i ducă învățăturile mai departe cu o mână de fier.

            Ne găsim într-o perioadă de tranziție în care vechea doctrină conservatoare e înlocuită cu  una dezinvoltă, pe placul tinerilor, în care preoților în rase și cu bărbi le-au luat locul predicatorii în blugi și cu părul tuns periuță. La câteva zile după ce Summer a plecat de-acasă, peste oraș se adună un nor uriaș, negru, pe care credincioșii îl văd ca pe un semn divin prin care li se transmite că s-au lăsat pradă păcatului, dar care ar putea să fie, la urma urmelor, doar un nor de furtună. În timp ce lumea pare că se apropie de apocalipsă, cei trei tineri răscolesc împrejurimile, apropiindu-se tot mai mult de Păsăroi și de locul în care și-ar fi putut duce acesta victimele. Drumul lor e prin excelență unul inițiatic, presărat cu visuri ce sunt spulberate de cruda și trista realitate. Dar undeva acolo, poate dincolo de tot ce poate fi perceput, există ceva pentru care merită să păstrezi o fărâmă de speranță, pentru care merită să te spovedești alături de cei mai buni prieteni, pe un câmp pustiu, poștind o țigară, în timp ce întunericul se lasă peste micul și agitatul oraș.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 50 - Cursa de 48 de ore de Andrew Bourelle (WILD CRIME CLUB - Martie)

Titlu: Cursa de 48 de ore   

Autor: Andrew Bourelle

Editura: TREI

Titlu original: 48 Hours to Kill (2021)

Traducere de Constantin Dumitru-Palcus

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,08 (din 650 note)

 

Atunci când faci parte din lumea interlopă, fie ești unul dintre boșii care învârt banii pe degete și au lumea la picioare, rezolvând cu sânge rece orice problemă și anihilând fără remușcări fiecare obstacol ce stă în calea ascensiunii lor, fie ești omul de încredere, bun la toate, adică, în traducere liberă, fraierul căruia i se promite marea cu sarea dacă duce la îndeplinire toate ordinele șefului, fără să pună întrebări, fără să dea înapoi când trebuie să apese pe trăgaci sau când trebuie să se descotorosească de vreun cadavru, dar care în realitate e posibil să se aleagă cu o condamnare pe viață ori cu un glonț în scăfârlie. Aceștia din urmă sunt momeala, carnea de tun pe care mafioții o bagă la înaintare ca să efectueze  cele mai mârșave afaceri. Dacă treaba iese prost, mulți dintre ei nu apucă să mai vadă următorul răsărit. Însă există și cazuri în care așa-numiții pioni ajung în spatele gratiilor, apărându-și șeful sau dând în gât întreaga bandă. Pentru unii dintre ei, închisoarea e doar un loc în care își pot plănui temeinic răzbunarea, iar pentru alții, se transformă într-un purgatoriu, un spațiu al purificării în care li se dă șansa să decidă să trăiască altfel după ce vor fi eliberați. Dar de-ndată ce pășesc iarăși în jungla socială și intră din nou în contact cu aceleași cercuri pe care le-au frecventat cândva, devine aproape imposibil să-și țină promisiunea și să renunțe complet la cei care au fost în trecut.

            Înainte să fie însemnat cu stigmatul deținutului, Ethan Lockhart a fost un tânăr obișnuit, cu visuri mărețe și o familie iubitoare. Însă viața nu l-a purtat pe cele mai luminoase cărări, ajungând să facă parte dintr-un anturaj periculos. După ce se angajează ca bodyguard la clubul de striptease al lui Shark – un tip uns cu toate alifiile, care obține mereu ceea ce vrea –, dovedindu-se dornic să-i facă pe plac marelui rechin, Ethan este implicat în tot soiul de afaceri dubioase, asumându-și rolul de recuperator sau de bătăuș de serviciu, în situația în care cei vizați nu pot sau nu vor să-și plătească datoriile. În timpul unui jaf armat, protagonistul nostru a fost arestat și condamnat la douăzeci de ani de închisoare, refuzând categoric să dezvăluie ceva despre Shark și despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele ușilor ferecate.

            De fapt, povestea începe la cinci ani după ce Ethan a fost închis, când i se oferă o permisie de patruzeci și opt de ore ca să participe la înmormântarea surorii sale mai mici, Abby. Totuși, există o problemă... Deși Abby a fost declarată moartă, nu există niciun cadavru care să poată fi îngropat, iar asta îl face pe Ethan să nu aibă liniște până când nu descoperă ce s-a întâmplat cu sora lui. Alături de Whitney, cea mai bună prietenă a lui Abby, pornește o anchetă pe cont propriu, însă, fir cu fir, nisipul se scurge în clepsidră, indiciile sunt tot mai puține, pistele tot mai încâlcite, și el trebuie să se întoarcă după gratii ca să-și ispășească restul sentinței.

            Cred că e primul thriller în care întâlnesc personaje atât de credibile, umane și demonice în aceeași măsură, schimbându-și atitudinea și comportamentul în funcție de situația în care se găsesc. Din punctul ăsta de vedere, caracterele pot fi grupate în două categorii, una din care fac parte Shark și acoliții lui, oameni lipsiți de sentimente, pentru care contează doar banii și groaza stârnită de numele lor, și o a doua, în care intră Ethan și Jack, prietenul lui din pușcărie, oameni care au comis fapte îngrozitoare, dar care au conștiință și dorința de a se îndrepta. Cu toate astea, Ethan nu reușește să-și țină promisiunea, și anume că nu va face nicio prostie cât timp va fi în permisie. Odată ce se apucă să investigheze, violența și monstrul adormit se trezesc, preluând controlul în momentele în care dialogul nu duce la rezultatele așteptate. În ciuda faptului că se străduiește să respecte lista cu interdicții pe care o primește de la închisoare, disperarea îl îmbrâncește mereu dincolo de linia pe care nu trebuie s-o treacă.

1.     Fără alcool;

2.     Fără droguri;

3.     Fără arme;

4.     Niciun delict, de niciun fel, nici măcar o traversare neregulamentară;

5.     Nu ai voie să conduci mașina;

6.     Nu părăsești statul.

Însă regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, iar protagonistul o face cu un umor savuros, având, bineînțeles, de fiecare dată o justificare validă. Am fost fascinată de acest personaj, în special de capacitatea lui de a vedea lumea în culori, nu doar în alb și negru, în pofida celor întâmplate. Ethan preia rolul justițiarului, încercând să îndrepte răul făcut și să recâștige încrederea celor pe care i-a dezamăgit profund. Iar singurul mijloc prin care poate face asta, e să afle unde este Abby. Într-o mare de dispreț și suspiciune, sprijinul oferit de Whitney este motorul care îl propulsează înainte, dându-i putere să înfrunte realitatea. Whitney este singura femeie din roman care nu e reprezentată doar ca un chip frumos și un corp beton, un obiect senzual care îi înnebunește pe bărbați. E vicleană, inteligentă și curajoasă. Desigur, și Abby scapă de tușele falsității, dar pe ea o cunoaștem doar în copilărie și din amintirile celor din jur.

Nici măcar spațiul geografic nu e uitat în roman. Andrew Bourelle nu inserează spațiul ca pe un simplu fundal în spatele evenimentelor, ci îi conferă o semnificație, un rol mult mai important, deși negativ. E bine cunoscut faptul că deșertul și oceanul au fost considerate de-a lungul timpului niște spații imprevizibile, misterioase, în care lucrurile și ființele pot dispărea fără urmă și în structura cărora se află însăși moartea. În volumul de față, deșertul  Black Rock și Lacul Tahoe, cu o adâncime de 700 m, funcționează ca niște cimitire uriașe în care sunt aruncate trupurile trădătorilor sau ale celor care trebuiau neapărat scoși din schemă. Dacă stăm să ne gândim, să îngropi trupurile mutilate sub câteva kilograme de nisip fierbinte sau să le scufunzi la aproape un kilometru sub apă e o mișcare inteligentă, născocită de o minte diabolică, pentru care umanitatea e un impediment. Oricât de zeloși ar fi polițiștii în căutările persoanelor dispărute, nu se vor apuca să răscolească la întâmplare pe o întindere nesfârșită ce ascunde o mulțime de secrete.

            Andrew Bourelle reușește să scrie un thriller perfect, plin de acțiune și suspans, cu o intrigă complexă, personaje credibile și întâmplări captivante care-ți cresc nivelul de adrenalină. Nu m-am putut smulge sub nicio formă din cursa asta nebună, și, în ciuda faptului că are aproape cinci sute de pagini, am citit-o în mai puțin de douăzeci și patru de ore. A fost o lectură excelentă, de cinci stele, și sper că și celelalte romane ale lui Bourelle sunt la fel de fascinante.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA