Titlu:
Oceanul dintre noi
Autor:
Laura Spence-Ash
Editura: BOOKZONE
Titlu
original: Beyond That, the Sea (2023)
Traducere
de Cornelia Marinescu
Anul
apariției: 2024
Număr
pagini: 416
Media pe
Goodreads: 4,24 (din 39.872 note)
„Hai, hai,/ Vino mai aproape!/ Hai, hai,/ Oceanul ne desparte./
Tu pe un țărm,/ Eu pe altul./ La mijloc ne leagă/ Cerul albastru.” (Vino mai
aproape, Bere Gratis)
O
să spuneți că am luat-o razna, dar versurile astea mi s-au derulat obsesiv prin
minte în timp ce citeam „Oceanul dintre noi”, de Laura Spence-Ash. Și acum
poate că o să vă puneți întrebarea, de altfel pertinentă: Ce legătură are o
poveste despre cel de-Al Doilea Război Mondial și impactul nefast pe care l-a
avut asupra societății engleze cu o melodie românească de dragoste, de la
începutul anilor 2000? La prima vedere, niciuna, însă, dacă despicăm firul în
patru, ambele vorbesc despre despărțire, despre pierdere și sacrificiu, despre
amintiri nemuritoare care adesea aduc mai multă suferință decât alinare, despre
visuri spulberate și despre o distanță ce poate fi străbătută doar cu gândul.
În orice circumstanțe, despărțirea de persoana iubită sau de familie e
dureroasă, dar incertitudinea dată de izbucnirea unui conflict major pune și
mai multă sare pe rănile deja sângerânde. Războiul a destrămat familii... I-a
trimis pe bărbați pe front, pe meleaguri necunoscute, în timp ce femeile au
rămas acasă să se apere cum știu mai bine, să se roage și să spere că soții,
tații și frații lor se vor întoarce teferi, singura lor mângâiere fiind că,
oriunde s-ar afla și oricâte mări s-ar interpune între ei, cerul senin sau
învolburat de nori de furtună se întinde deasupra tuturor, aducându-i de
fiecare dată cu un pas mai aproape.
Versurile de mai sus descriu perfect
povestea lui Beatrix, o fetiță a cărei soartă ia o întorsătură complet
neașteptată odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. La doar
unsprezece ani, fata este trimisă de către părinți peste ocean, din Anglia în
America, pentru a fi ferită de cruzimea bombardamentelor ce iau țara cu asalt.
Beatrix ajunge în casa plină de dragoste a familiei Gregory, unde are parte de
o dezvoltare armonioasă și de o educație aleasă, alături de William și Gerald,
cei doi fii ai lui Nancy și David. Ea devine parte din familie, fiind tratată
ca fiica pe care Nancy și-a dorit-o dintotdeauna. Protagonista noastră petrece
șapte ani în America, bucurându-se de pace și de o adolescență plină de
provocări și clipe frumoase. Însă orice vis se sfârșește la un moment dat. După
terminarea războiului, mama lui Beatrix face tot posibilul s-o aducă pe fată
înapoi în Anglia, folosindu-se de relațiile bărbatului cu care și-a refăcut
viața după ce soțul ei a murit în urma unui infarct. Beatrix revine în casa
părintească, dar nimic nu mai e la fel. Orașul, oamenii, atitudinea societății,
totul s-a schimbat, reconstrucția fiind necesară pe toate planurile. Dar cel
mai important, ea s-a schimbat, întorcându-se în patrie cu o viziune complet
diferită față de cea pe care o avea când a plecat.
După șapte ani petrecuți în America,
o societate engleză, dar diferită de cea britanică, ale cărei reguli și norme a
fost nevoită să le învețe ca să se poată integra, protagonista noastră nu-și
mai găsește locul într-o Anglie care caută să se ridice de sub mormanele de
moloz. Clădirile și monumentele au fost spulberate de obuze, iar încrederea
oamenilor în semenii lor e o ruină fumegândă. La peisajul dezolant se adaugă dorul
de America, de cei doi tovarăși cu care împărtășește atâtea amintiri și de
viața lipsită de griji pe care o ducea acolo, ceea ce complică foarte mult
relația cu mama ei, care regretă faptul că nu și-a păstrat fiica lângă ea. Faptul
că Beatrix devine o mixtură între cele două sisteme de referință pe care le-a
interiorizat o face să se comporte ca o marionetă în mâinile sorții, lăsându-se
purtată de vântul năprasnic care a dezrădăcinat-o aproape complet,
nemaiaparținând niciunei țări și, în același timp, făcând parte din ambele
culturi.
Cu toate că povestea lui Beatrix m-a
ținut cu inima îndoită, stilul folosit de autoare mi-a dat bătăi de cap. Aș fi
tentată să spun că romanul e scris ca o epistolă, însă e mult mai reductiv de
atât. Am avut impresia că citesc o telegramă de vreo trei sute și ceva de
pagini, compusă din fraze scurte, concise, rostite de voci fade, identice, al
căror unic scop este să redea o poveste verosimilă, dar ternă. În ciuda
faptului că intriga se întinde pe o perioadă de vreo douăzeci și ceva de ani
sau poate chiar mai mult – repeziciunea cu care sunt expuse evenimentele te
face să pierzi noțiunea timpului – mi s-a părut că personajele nu evoluează
aproape deloc, din cauză că le lipsește profunzimea dată de împărtășirea
anumitor detalii esențiale, care să ne facă să ne apropiem de ele. Întâmplările
sunt narate obiectiv, însă gradul de detașare este mare, redat printr-un stil
rece și calculat, care reflectă situația grea a societății pe parcursul
războiului, context în care și moartea unei persoane dragi poate deveni un
eveniment banal..
Una peste alta, Laura Spence-Ash a
scris o poveste de viață, vorbind în cuvinte simple despre maturizare,
suferință, căutarea adevăratei identități și a dragostei și renaștere
sufletească. Beatrix reușește în cele din urmă să-și ia viața în propriile
mâini și să se răzvrătească împotriva
dorințelor celorlalți ca să-și asculte inima, care o împinge în brațele
iubirii, pentru că, indiferent dacă e pace sau război; indiferent dacă există
un râu sau un ocean, cerul îi unește întotdeauna pe cei care sunt destinați să
fie împreună.
