Titlu:
Autograf
Autor:
George Arion
Editura:
CRIME SCENE PRESS
Anul
apariției: 2022
Număr
pagini: 388
Indiferent de perioada istorică în
care s-a manifestat, teatrul a păstrat în sine o componentă tanatică, o esență
fatală ce era destinată, îndeosebi, unui public amator de senzații macabre. Fie
că vorbim despre antichitatea greacă, în care muritorii nu doar că săvârșeau
omoruri împotriva semenilor, ci erau pedepsiți și pentru că, prin gesturile și
faptele lor, îi sfidau pe zeii cei orgolioși, fie că ne referim la teatrul
renascentist sau baroc, atunci când Hamlet făcea tot posibilul să-și răzbune
tatăl ucis mișelește sau când misteriosul Don Juan lăsa în urma lui fecioare
pângărite, ce ajungeau să se sinucidă, sau chiar la secolul XX, atunci când
crima a devenit un factor absurd, utilizat doar pentru a crea farsa unui sfârșit
spectaculos, este evident faptul că moartea a existat peste tot și s-a
desfășurat în toate formele ei posibile.
Ei bine, făcând un pas în contemporan și aruncând
o privire peste volumul lui George Arion, putem observa cum vechea și eterna
violență a căpătat nuanțe noi, inserându-se în așa-zisul teatru polițist de
astăzi. Astfel, în șapte piese mortale, așa cum le numește însuși autorul, o
farsă și două monodrame, suntem purtați într-o lume a spectacolului, într-un
univers în care crima, pentru a exista, are nevoie de public, de scenă și de
câțiva actori foarte pricepuți, care să știe cum să jongleze cu miza
detectivistică a textului. De altfel, pentru a sublinia caracterul polițist al
operei sale, dramaturgul apelează la câteva cuvinte și sintagme specifice,
precum Scena Crimei, Mobilul Crimei, Reconstituire, Martor sau Victimă.
Astfel, volumul nostru debutează cu
„Scena crimei sau caruselul ucigașilor”, o piesă în care cinci inși încearcă să
rezolve tot atâtea asasinate fără răspuns. Profesorul a fost sugrumat, Dama a
fost înecată în cadă, Ziaristul a fost împușcat, iar Baronul și Hoțul au fost
înjunghiați. Așadar, pentru a rezolva această anchetă extrem de complicată, cinci
oameni au fost chemați ca să realizeze reconstituirea. Pe rând, aceștia se pun
în pielea ucigașului și încearcă să afle care „dintre ei” ar fi putut fi cu
adevărat vinovatul. Pe parcurs ce rolurile se schimbă și povestea primește
valențe noi, simți cum totul devine haotic, luând forma unui carusel amețitor,
în care rațiunea pare să se piardă cu totul. Odată cu finalul neașteptat, ai
impresia că ai luat parte la o farsă, urmărind o intrigă care nu face nimic mai
mult decât să se îndrepte spre un absurd cumplit.
Înaintând cu lectura, ne trezim în
Barintown, un oraș imaginar, în care se petrece acțiunea piesei „Amintiri din
livada cu meri”. Pe lângă titlul cehovian, așa cum observă și criticul Ion
Bogdan Lefter, povestea aduce cu sine o trimitere subtilă la poetica lui T. S.
Eliot. Aici, pe timpul unei furtuni de proporții, ce aduce cu Potopul, doi soți
așteaptă un invitat la cină și deapănă amintiri despre trecutul lor și despre
cei 49 de meri pe care i-au plantat în livadă. Asemeni operei lui Samuel
Beckett, musafirul întârzie din ce în ce mai mult, iar cuplul pare că, prin
fiecare dialog, adună tot mai multă tensiune, care urmează să răbufnească spre
final. Facem un pas mai departe și ne oprim asupra piesei „Misterul unei nopți
cu viscol”, unde ploaia este înlocuită de o ninsoare apocaliptică, ce aduce cu
sine un oaspete ciudat. Aici facem cunoștință cu un alt duet conjugal, care
pare, la rândul lui, să aibă ceva de ascuns.
În următoarele trei piese, „Două
kilograme de heroină”, „Revelion cu poștașul” și „La capătul răbdării”, George Arion
realizează un joc postmodern de-a regizorul, făcând din personajele sale ucigași
și victime conștiente de propriile roluri. Aici teatrul se joacă înăuntrul
teatrului, iar cel mai bun păpușar va reuși să rămână în viață până la final.
Mai mult decât atât, „La capătul răbdării” reprezintă o tranziție a thrillerului
psihologic, atât de apreciat astăzi, spre arta dramatică. Mergem puțin mai
departe și ajungem „În labirint”, un libret de operă în care autorul se
întoarce la iubitul său detectiv, Andrei Mladin, plasându-l pe acesta pe Insula
Zorelelor, într-un labirint al simțurilor și al memoriei. Aici o fată este
ucisă pentru că pare să fi sfidat o veche zeiță greacă. Dar, spre final, aflăm
că totul a fost o mare farsă, iar sobra tragedie antică devine o imensă glumă a
modernității. După ce în „Administratorul” ne bucurăm de o simpatică comedie în
stilul lui Caragiale, încheiem lectura cu două monodrame. În „Autograf”,
personajul, evident un actor, este cuprins de nostalgie și își exercită
capacitatea de analiză, în mod ironic, asupra unor lucruri simple, precum
cartea de telefoane, iar în „Actrița”, protagonista ține un discurs aprins
despre greutățile unei femei care a ales să joace teatru și despre orgoliile
masculine ce i-au pus în continuu piedici pe parcursul carierei, în acest caz fiind
vorba, în mod clar, despre o miză feministă.
Spre deosebire de proză, teatrul
este o artă care se manifestă în fața unui public și care, în mod direct sau indirect,
interacționează cu acesta. De asta, personajele lui George Arion au conștiință
de personaje, știu că joacă un rol și, mai mult decât atât, ele ajung să
regizeze uneori întregul spectacol. Textul nu este închis în sine, întorcându-se
la propria fantasmă, ci e plin de trimiteri livrești, istorice și sociale. De
altfel, autorul preia câteva modele clasice, pe care, în buna tradiție a
modernității, le desființează printr-un simplu gest ironic. Cu alte cuvinte,
avem acțiune, avem caractere pe cât de superficiale, pe atât de credibile,
există și o miză polițistă ce leagă întregul ansamblu, așa că mai e nevoie doar
de un spectator, în acest caz de un cititor, care să se bucure de cele zece creații
pline de mister și de umor tragic.
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile prietenilor ce iau parte la acest Blog Tour, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre volumul de teatru al lui George Arion:
