Titlu:
Ultima casă de pe strada Needless
Autor:
Catriona Ward
Editura:
LEDA BAZAAR (CORINT)
Titlu
original: The Last House on Needless Street (2021)
Traducere
de Carmen Ion
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 400
Media pe
Goodreads: 3,87 (din 59.985 note)
Cartea asta e bună pentru că nu-mi
dau seama dacă a fost bună sau rea. Cu certitudine pot să spun că mi-a plăcut,
doar că nu-mi pot explica de ce. Poate pentru că povestea e foarte alambicată...
poate pentru că am citit mai bine de jumătate din ea într-o stare continuă de
confuzie... sau pur și simplu pentru că nu am trăit niciun sentiment. Pe cât e
de complexă, pe atât e de lipsită de emoții. Personajele trec printr-o mulțime
de stări, de la iubire și exaltare, până la furie și disperare, ba chiar aș
putea să spun că trăirile lor sunt extreme, asamblate într-un caleidoscop de
suferință și speranță. Doar că dincolo de pagini nu reușește să răzbată nimic.
Ești acolo, urmărești frază cu frază narațiunea, însă acțiunile și gândurile
caracterelor, în mod paradoxal, te lasă rece. Iar dacă vrei să-i deslușești
ascunzișurile, trebuie să ajungi la final, pentru că abia în ultimele pagini
umbrele încep să capete contur.
Bine ați venit pe strada Needless!
Aici, în casa din fundătură, aflată chiar la marginea pădurii, trăiește Ted Bannerman.
Toată lumea îl știe pe Ted, fiindcă locuința lui arată ca ultima magherniță, mizerabilă
și cu placaje bătute-n cuie la ferestre. Ted nu suportă lumina, lui îi place să
stea în întuneric și să-și urmărească vecinii atunci când aceștia ies la
cumpărături sau când își plimbă animalele de companie. Însă Ted nu este o fire
solitară. Fiica lui, Lauren, îl vizitează din când în când, iar Olivia, iubita
lui pisică neagră, îi alină clipele de singurătate. Însă, în urmă cu mai bine
de-un deceniu, Ted a fost acuzat de dispariția fetiței cu înghețata pe băț, cea
al cărei chip s-a regăsit pe toate afișele de pe stâlpii din apropiere. Deși
Ted știe că e nevinovat, cineva vrea cu orice preț să-l facă să plătească, iar
confruntarea se apropie, fiindcă îngerul dreptății e în drum spre adăpostul
său.
Da, ați intuit bine, protagonistul
nostru e diferit de restul lumii, mă rog, de indivizii care pot afirma despre
ei, fără să stea pe gânduri, că sunt niște persoane normale. În ciuda faptului
că se crede bucătar, făcând pauze în poveste ca să-și înregistreze rețeta lui
specială de murături cu unt de arahide sau de sendviș cu oțet și căpșuni, Ted
nu suferă de nicio formă de autism sau de Sindromul Down. Chiar dacă
etichetează oamenii după anumite trăsături vizuale, de pildă „bărbatul cu părul
de culoarea sucului de portocale”, „doamna cu Chihuahua” sau „Omul-Gândac”, el nu este nebun, ci doar ALTFEL,
reușind, în dorința lui de a înțelege lumea, să dea alte tușe realității din
jur. Însă, dincolo de stranietatea sa, toate personajele sunt excentrice, de la
Lauren, care se dă prin casă cu bicicleta și-i smulge firele de păr din cap,
până la Olivia, care urmărește cu interes erotic pisica (nu motanul) vecinilor
și consultă Biblia atunci când simte că DMZ dorește să-i transmită vreun mesaj.
Dincolo de toate aparențele, romanul
tratează un subiect sensibil, și anume integritatea psihicului uman. Casa lui
Ted nu reprezintă nimic mai mult decât cele trei etaje ale minții: conștientul prin
ființele ce locuiesc în ea, inconștientul prin băieții verzi ce umblă prin pod,
cei care-i dau fiori protagonistului noaptea, și subconștientul prin întregul
haos din interiorul locuinței, de la balerinele și păpușile sparte, până la
hainele și obiectele împrăștiate peste tot. Casa lui Ted e de fapt mintea lui,
iar curățenia și igienizarea nu mai depind de mult de el, ci de cei care sunt
capabili să aducă o frântură de lumină în acest loc întunecat, plin de stafii
și pânze de păianjen. De altfel, diferența dintre lumea lui și a celorlalți se
poate observa și la nivelul numelor, Ted, Lauren și Olivia sunt înăuntru, ca identități
separate, iar restul tedilor sunt afară, ca un singur grup, un mușuroi din care
nimeni nu poate ieși în față ca să se prezinte.
Preluând o structură de roman
Horror, Catriona Ward dă naștere unui construct ficțional nemaiîntâlnit, în
care groaza este înlocuită de compasiune, iar paranormalul de pură psihologie. Lucrurile
nu se petrec de la sine, acolo, undeva în interior, există un mecanism care
pune totul în mișcare, o piuliță ruginită de mult timp, dar care încă
funcționează. Ted nu e un monstru, Lauren nu e psihopată, pisica nu e sărită de
pe fix, nimic nu e ce pare, pentru că toate au o explicație, oricât de
halucinantă ar părea aceasta. Spre deosebire de tot ce am citit până acum,
cartea asta nu e o poveste, ci o experiență, aidoma unei evadări dintr-un
castel în care toate ușile dau tot spre interior, spre marea sală în care
urmează să fi judecat pentru incapacitatea ta de a întrevedea ieșirea, ultima
poartă prin care ai putea să scapi din labirint.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Catrionei Ward:
