Titlu: Păzitoarea crocodilului
Serie: Korner & Werner #1
Autor: Katrine Engberg
Editura: Crime Scene Press
Traducere de Iulia Dromereschi
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 352
Serie vândută în 28 de țări, aflată în topul clasamentelor din
Norvegia și Suedia
#1 în topul vânzărilor celui mai important lanț de librării din
Norvegia
O tânără este ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Pe chip îi
sunt săpate linii care formează un model straniu. Polițiștii Jeppe Kørner și
Anette Werner primesc cazul și stabilesc rapid o legătură între victimă, Julie
Stender, și proprietara apartamentului în care locuia, Esther de Laurenti. Lui
Esther îi place cam mult să bea și dă petreceri nebune cu prietenii ei artiști.
Se dovedește că Esther este și scriitoare în curs de afirmare – iar când Julie
apare ca victimă a unei crime în manuscrisul încă neterminat al romanului,
legătura dintre ficțiune și realitate devine mai neclară și mai periculoasă.
Dar rolul lui Esther în acest scenariu încurcat nu este tocmai
limpede. Este ea ucigașul, sau este la rândul ei victimă într-un joc bolnav al
răzbunării? Anette și Jepe trebuie să se cufunde în trecutul celor două femei
ca să descopere identitatea crudului păpușar care trage sforile.
FRAGMENT
Praful se ridica dintre draperiile grele, în lumina dimineții.
Șezând în fotoliu, Gregers Hermansen privea firele dansând prin sufragerie. Îi
lua atât de mult să se trezească, în ultimele zile, încât nu prea mai vedea
rostul. Se sprijini pe brațele netede, lustruite ale fotoliului, își dădu capul
pe spate și închise ochii, în lumina nesigură, până ce auzi ultimele icnete ale
cafetierei din bucătărie.
După o scurtă numărătoare inversă, se ridică, își găsi papucii de
casă și își târșâi picioarele spre podeaua de linoleum din bucătărie. Mereu
aceeași rută: de-a lungul dulapului de mahon, pe lângă fotoliul verde și
mânerul nenorocit din perete, montat de asistent anul trecut.
„Dar mă descurc și fără”, insistase. „Mersi, oricum.”
De parcă m-ar fi ascultat.
În bucătărie, aruncă zațul din cafetieră în coșul de sub chiuvetă.
Iar e plin. Gregers desfăcu sacul și, sprijinindu-se de masă, reuși să
deschidă ușa din spate cu mâna liberă. Măcar își putea duce singur gunoiul. Se
uită pieziș la colecția de sticle de pe casa scării. Aparținea vecinei sale de
sus. Esther de Laurenti. Băutoare de cursă lungă, care dădea petreceri
zgomotoase și prelungite până târziu în noapte, pentru prietenii ei artiști.
Dar era proprietara clădirii, așa că nu se putea plânge.
Treptele gemură sub el. Se ținea bine de balustradă. Poate că ar
fi fost mai înțelept să se mute într-un loc sigur, cu mai puține scări. Dar
locuise toată viața în centrul Copenhagăi și prefera să se aventureze pe
treptele șubrede în loc să putrezească în vreun azil de la periferie. La primul
etaj, lăsă sacul deoparte și se sprijini de cadrul ușii vecinelor de jos. Cele
două studente care împărțeau apartamentul erau o sursă permanentă de iritare
pentru el, însă îi provocau și o dorință stânjenitoare. Tânjea după serile de
vară petrecute lângă canal și după săruturile îndepărtate, iar zâmbetele lor
lipsite de griji îi aminteau de vremurile când totul părea încă posibil.
După ce-și reveni, observă că ușa era întredeschisă. Lumina
puternică se revărsa prin crăpătura îngustă. Erau tinere și flușturatice, însă
cu siguranță nu atât de nechibzuite încât să doarmă cu ușa din spate deschisă!
Era ora 6:30. Poate că tocmai se întorseseră după o noapte în oraș. Dar chiar
și așa.
— Hei! strigă el. E cineva acasă?
Cu vârful papucului, împinse cu grijă ușa. Se deschise ușor.
Gregers se dădu înapoi, din reflex. În fond, nu voia să fie acuzat că ar fi un
bătrân pervers. Mai bine închidea ușa la loc și scotea odată gunoiul, înainte
să i se amărască prea tare cafeaua.
Se ținu bine de cadrul ușii și se aplecă să apuce clanța, dar
calculă greșit distanța. Pentru o clipă oribilă, nesfârșită – ca atunci când te
aruncă un cal și atât durează până ce lovești pământul – își dădu seama că nu
era suficient de puternic să-și țină propria greutate. Papucii îi alunecară pe
parchetul de lemn neted și își pierdu echilibrul.
Se luptă cu toată puterea pe care nu o mai avea și căzu în
apartamentul celor două femei, lovind cu un bufnet podeaua. Era zgomotul jalnic
al unui corp sfrijit, de bătrân, într-un halat de flanel.
Gregers încercă să se calmeze, inspirând adânc. Își fracturase
șoldul? Ce va zice lumea? Pentru prima dată în mulți ani, simți că îi venea să
plângă. Închise ochii și așteptă să fie găsit.
Casa scării era tăcută. Crezu că va auzi strigăte sau pași, dar nu
se întâmplă nimic. După câteva minute, deschise ochii și încercă să se
orienteze. Un bec fără abajur atârna din tavan, orbindu-l, însă vedea vag un
perete alb, un raft cu oale și condimente, iar sprijinit de perete un șir de
pantofi și cizme. Era convins că zăcea chiar pe una dintre încălțările acelea.
Cu grijă, întoarse capul dintr-o parte în alta. Totul i se părea intact.
Strânse pumnii. Da, și asta părea în regulă. Nenorocitul de pantof.
Gregers încercă să-l împingă de sub el, dar nu se clinti.
Se uită în jos și încercă să se concentreze asupra lui. Senzația
neplăcută din stomac deveni o paralizie sufocantă, care i se răspândi prin
corp. Din pantof ieșea un picior gol, pe jumătate ascuns de șoldurile care-i
pulsau de durere. Piciorul se termina cu un trup contorsionat. Arăta ca un
picior de manechin, dar Gregers simți pielea moale sub mâna lui și știu exact
ce era. Ridică mâna și văzu sângele: pe piele, pe podea, pe pereți. Sânge peste
tot.
Inima lui Gregers începu să bată ca a unui canar care-și căuta o
cale de scăpare din colivie. Nu se putea mișca. Panica îi acaparase trupul
neputincios. O să mor, se gândi. Voia să țipe după ajutor, dar puterea
aceea îl părăsise, cu mulți ani în urmă.
Așa că începu să plângă.
