Fragment în avanpremieră: Alertă de furtună de Kristina Ohlsson

Alertă de furtună 

Kristina Ohlsson 

Titlu original: STORMVAKT

Limba originală: suedeză

Traducere: Cristina Ekholm

ISBN: 978‑606‑40‑2783‑2

Format: 130x200mm, paperback

552 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

 

VOLUMUL 1 DIN SERIA STRINDBERG

 

August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un

magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă.

Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare

fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța

că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră.

Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?

 

„Kristina Ohlsson scrie cu inteligență despre violență domestică, dragoste interzisă, adulter și traume din trecut.” - KRISTIANSTADSBLADET

O carte captivantă ce combină un decor idilic cu o distribuție de personaje în mare parte simpatice și cu o serie de crime oribile. Kristina Ohlsson are o capacitate impresionantă de a reuși să-ți bage spaima în oase. - NORRASKÅNE

O lectură incitantă, în ciuda relațiilor dificile și a vechilor secrete pe care le tratează. – DAGENS NYHETER

 

adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

FRAGMENT

 

Sperăm că vom soluționa cazul chiar în această seară.

Trecuse o săptămână de când Maria Martinsson de­clarase asta pentru radioul local, iar de atunci regretase fiecare cuvânt. Cum putuse oare să spună ceva atât de nepriceput?

Răspunsul era pe cât de simplu, pe atât de trist: Maria dorise să liniștească pe toată lumea. Încă mai dorea. Dar ancheta nu mergea bine. A doua zi încă o căutau. Și au continuat așa zi după zi. Când ceasul deşteptător a sunat în a şaptea dimineață după ce Agnes fusese dată dispă­rută, Maria era deja trează și se uita absentă la tavan.

Șapte zile de căutări pe uscat și pe mare.

Ancheta urmărea să excludă faptul că Agnes fusese supusă vreunei violențe în momentul dispariției. Voiau și să se asigure că nu plecase de bunăvoie. Și să stabilească că fusese vorba de un accident.

Făcuseră tot ce le stătuse în putință. Limitaseră ac­cesul publicului în zonele cele mai importante pentru investigație, ținuseră o mulțime de interogatorii și făcu­seră eforturi uriașe de căutare cu câini, elicoptere și bărci. Continuaseră să bată și la uşi, pe drumul care ducea de la casa lui Eriksson la port, dar şi de jur‑împrejur. De trei ori bătuseră la ușile oamenilor. Doar câțiva fuseseră acasă. Nu mai exista niciun alt martor, în afară de doamna care o văzuse pe Agnes trecând spre port prin fața casei ei.

Nimeni nu o întâlnise pe Agnes la debarcader. Ni­meni nu auzise vreun sunet neobișnuit și nici nu obser­vase altceva.

Agnes era încă dispărută.

Maria se ruga ca totul să se schimbe și ca în acea zi să găsească o piesă foarte importantă a puzzle‑ului, pentru ca ancheta să poată înainta. Hotărârea i‑a devenit și mai mare.

Nu puteau renunța. Nu încă.

Paul s‑a mişcat lângă ea. Îi cunoștea mișcările pe de rost, știa exact ce avea de gând să facă. Și totuși avea întotdeauna sentimentul că e cu un pas în urmă. La ser­viciu era polițistă, acasă era soția soțului ei.

— Bună dimineața! a mormăit el, după ce a oprit sone­ria enervantă a telefonului mobil.

Ea s‑a întins.

— Bună dimineața!

A sărutat‑o rapid pe obraz, cu ochii atenți la telefon. Degetele i se mișcau rapid. Mai întâi a citit pe site‑urile ziarelor cu știrile de seară. Apoi a trecut repede la cele mai importante ziare cu știrile de dimineață. Svenskan, DN, Göteborgs‑Posten.

Știa deja fără să fie nevoită să se uite la ecranul tele­fonului.

A întins mâna după al ei.

Se întâlnea cu Ray‑Ray la ora 8:00, pentru un interogatoriu cu o prietenă de‑a lui Agnes. Căutaseră cu i

nsistență prieteni, cunoștințe și colegi ai celei dispărute, dar acum numele de pe lista lor începeau să se împuțineze.

— Ai dormit bine? a întrebat Paul.

— Foarte bine, a răspuns Maria.

El a pus telefonul deoparte și i‑a atins cu o mână un sân. Era o mișcare automată. Maria și‑a împletit degetele cu ale lui.

— Ai muncit prea mult în ultimele zile, a zis el și a strâns‑o de mână.

Maria s‑a apropiat și a pus capul pe umărul lui.

— Știu, a răspuns ea. Dar o să fie bine.

Mâna lui Paul s‑a desprins de a ei și a dat să o atingă pe burtă. Cu un deget, a desenat un cerc în jurul buricului ei.

— O găsiți?

Maria a dat din cap. 

— Nici nu se pune problema. Trebuie să o găsim.

Un zgomot dinspre telefonul mobil i‑a făcut pe amândoi să ridice capul. Al lui Paul suna. El și‑a retras mâna de pe pântecul ei. Maria a ascultat atentă.

Paul a mângâiat‑o pe obraz.

— Nu, nu e deloc prea devreme, a spus el în engleză celui care îl căuta. Bineînțeles că putem vorbi.

S‑a uitat abătut la Maria, care a șoptit:

— Ne păstrăm pentru diseară.

Apoi s‑a dat jos din pat.

El i‑a trimis o bezea și a mimat „Scuze“.

Ea s‑a strecurat afară din dormitor și a închis ușa.

Grupul de anchetă avea o ședință de dimineață, în care urma să decidă cum vor continua. Pentru Maria, era simplu. Exact așa cum îi spusese lui Paul:

Atâta timp cât dispariția lui Agnes e un mister, nu puteau decât să continue căutările și investigația.

 

*

Vântul ridica praful de pe drumul din fața sediului agenției imobiliare. Maria a pus lacătul la bicicletă și a intrat. Ray‑Ray o aștepta la recepție. Erau acolo pentru a‑l interoga pe unul dintre agenții imobiliari, Viktor Bengtsson, un prieten din liceu al lui Agnes. Maria își dădea seama că odată cu fiecare interogatoriu pe care‑l țineau se îndepărtau din ce în ce mai mult de cercul cel mai apropiat de cunoștințe al lui Agnes, interacționând cu oameni din ce în ce mai puțin importanți. Agentul imobiliar Viktor era un exemplu în acest sens.

Agenția imobiliară avea sediul în Kleven și vedere spre vestita promenadă Smögenbryggan, fiind la o distanță de doar zece minute cu bicicleta de casa Mariei și a lui Paul din Hasselösund. Cu toate acestea, parcă ajunseseră în altă parte a regiunii Bohuslän. Peste tot erau blocuri nou construite care, în limbajul arhitecților, se integrau printre stânci (nu se integrau deloc, credea Maria), și nu era acolo nici țipenie.

Viktor i‑a primit în biroul lui. O secretară i‑a servit cu cafea și apoi s‑a retras.

— Cum merge treaba? Bineînțeles că vreau să vă ajut cât pot de mult.

Viktor părea îngrijorat. Maria îi verificase datele în prealabil și constatase că era un cetățean care respectă legea, cu un salariu neobișnuit de mare.

În ziua aceea era îmbrăcat într‑o cămașă albastru cu alb, în sacou bleumarin și pantaloni deschiși la culoare. Vorbea cumva răgușit, ceea ce îl făcea să pară mai în vâr­stă decât era.

— Continuăm ancheta, a răspuns Maria.

 

Era prea puțin spus. Trudeau ca animalele, dar asta nu se vedea din exterior.

Ea și Ray‑Ray stăteau pe scaunele din fața lui Viktor. Între ei era un birou mare și modern. Totul în cameră era alb, cu excepția podelei cafenii din lemn de stejar. Pereții, dulapurile, rafturile și restul mobilierului erau albe. Maria nu înțelegea cum putea să suporte așa ceva.

Ray‑Ray s‑a lăsat pe spate în scaun.

Nu‑i plăcea Viktor Bengtsson și nici nu se chinuia să ascundă acest lucru.

— Când te‑ai întâlnit ultima oară cu Agnes? a întrebat el.

— Acum trei săptămâni. Am băut o cafea pe prome­nadă.

Maria presupunea că se referea la Smögenbryggan.

— Și cum s‑a comportat Agnes atunci?

— Ca de obicei. Poate era puțin distrată, puțin stresată. A avut timp doar o oră, apoi a trebuit să se ducă acasă. Dar nu mi s‑a părut nimic ciudat. Și ea este la fel de ocu­pată ca mine.

— Noi nu o cunoaștem pe Agnes, a spus Maria. Cum adică e ocupată?

Viktor a dat din umeri.

— Își iubește meseria, deși salariul nu este cel pe care l‑ar merita. Să fii profesor necesită atât timp, cât și ener­gie. Dar Fredrik lucrează mult mai mult, așa că Agnes face cea mai mare parte a treburilor și acasă.

— Cât de des te întâlnești cu Agnes? a întrebat Maria.

Viktor s‑a strâmbat.

— Mult prea rar. De obicei mă întâlnesc și cu Agnes, și cu Fredrik. Când eu și Sussie, adică fosta mea, eram încă împreună, ne întâlneam măcar o dată pe lună, dar acum a trecut mult timp de când nu am fost pe la ei. Câteodată

iau prânzul cu Fredrik și, după cum am spus, am băut o cafea cu Agnes.

— Cum este Agnes ca persoană?

— Amuzantă, a spus Viktor, râzând. Cu picioarele pe pământ.

— Ce părere ai despre relația dintre Agnes și Fredrik? a întrebat Ray‑Ray.

— E stabilă. Demnă.

— Demnă? a repetat Ray‑Ray de parcă n‑ar mai fi auzit niciodată acel cuvânt.

— Plină de respect, a explicat Viktor. Fac echipă bună. E o relație echilibrată.

Mariei i se părea amuzant felul în care vorbea. Viktor spunea același lucru ca toți ceilalți pe care îi interoga­seră — că Agnes și Fredrik păreau, cel puțin din exterior, fericiți, dar se exprima cu alte cuvinte.

— Ce vrei să spui prin faptul că Agnes este o persoană cu picioarele pe pământ? a întrebat ea.

— Nu consideră că totul se învârte în jurul ei. Nu este instabilă sau nervoasă. Se gândește înainte de a vorbi.

— Se pare că o respecți pe Agnes, a observat Maria.

— Am un respect enorm pentru ea. Evident că facem lucruri diferite, dar amândoi suntem extrem de pasionați de munca noastră. E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Ceva în acea ultimă propoziție i‑a atras atenția Mariei.

E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Agnes seamănă puțin cu mine. E o persoană care știe că a făcut alegerea corectă cel puțin o dată în viață, și‑a spus Maria și și‑a dat seama că ar fi vrut să o cunoască.

 

Maria vorbise despre dorința ei de a deveni jurist pe tot parcursul liceului. Cu toate acestea, dăduse examen la Academia de Poliție din Stockholm la câțiva ani de la absolvire și intrase. Nu‑și amintea dacă ezitase înainte de a accepta locul. Era mai tânără atunci, crezuse că avea timp să facă și altceva dacă s‑ar fi dovedit, până la urmă, că a fi polițistă nu era pentru ea.

Dar nu fusese nevoie să își schimbe planul. Fusese alegerea corectă, iar cariera ei înflorise. După câțiva ani la poliția din Göteborg, fusese aleasă pentru echipa de investigaţii a lui Roland, de la secția de crimă organi­zată din Uddevalla. Și rămăsese acolo. Nu voia să lucreze într‑un oraș mare precum Göteborg, prefera orașele mai mici. Iar pasiunea o făcuse să rămână în poliție. Pasiunea pe care aproape că o percepea ca pe o vocație.

Ca polițistă îi putea ajuta pe alții, iar asta îi plăcea cel mai mult la profesia ei. Să ajute. Ca anchetatoare, putea să ajute cu adevărat.

— Agnes are vreun dușman? a întrebat Ray‑Ray.

— Toată lumea are câte unul, nu?

— Sigur. Ai vreun nume?

— Nu, nu o cunosc pe Agnes chiar așa de bine.

Viktor și‑a trecut degetul peste suprafața albă și lu­cioasă a biroului.

— Cât timp veți continua s‑o căutați? a întrebat el.

— Până o găsim, a răspuns Maria.

— Am vorbit cu Fredrik doar o dată de când a dispărut Agnes, dar este evident că această situație îl consumă enorm, a adăugat Viktor. Așa că trebuie să continuați s‑o căutați. Vă rog!

Maria a încuviințat.

 

În mai puțin de o oră trebuiau să se întâlnească cu colegii din grupul de anchetă.

Trecuseră șapte zile.

O eternitate.

Totul indica faptul că aveau de‑a face cu un accident, că Agnes se înecase.

Aceasta fusese principala presupunere a poliției și a celor de la Serviciul de Salvare, care fusese acceptată apoi de toată lumea.

Cu excepția Mariei.

Inima îi bătea cu putere.

Agnes Eriksson trecuse prin ceva îngrozitor.

Nu fusese un accident.

Iar acum era de datoria Mariei să dovedească acest lucru.

KRISTINA OHLSSON este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost

Recenziile lui Gică 214 - Invitație la moarte de Ande Pliego

Titlu: Invitație la moarte  

Autor: Ande Pliego

Editura: LITERA

Titlu original: You Are Fatally Invited (2025)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 3,65 (din 4.649 note)

 

            Sugrumat cu cablul unei lămpi, ars într-un incendiu provocat, intoxicat cu monoxid de carbon, otrăvit, ținut cu capul sub apă, împins de pe stânci sau pe fereastră, decapitat, înjunghiat cu un pix în plămâni, sufocat cu perna, spânzurat (așa-zisa sinucidere), drogat și injectat cu aer între degetele de la picioare (provocând o embolie gazoasă, aproape imposibil de dovedit), cu gâtul rupt, cu craniul zdrobit de un bust de marmură al lui Iulius Cezar, mușcat de un păianjen veninos, țintuit în coarnele unui trofeu-cerb pus pe perete sau aruncat într-un puț secat... Sunt multe modalități prin care-i poți veni cuiva de hac, fără să lași vreo dovadă a prezenței tale în perimetrul victimei. Tehnicile de ucidere variază de la simple la complexe, de la inventive, la lipsite de inspirație. Și, odată ce ai săvârșit crima, odată ce păcatul a fost comis, cu intenție sau accidental, justiția cea oarbă și servită rece își va aținti ochii asupra ta, ca un zeu roman însetat să facă dreptate și să restabilească ordinea morală în univers.

            Bun venit pe proprietatea Wolf Harbor, în Sălașul Lupului, pe insula particulară a faimosului autor de romane de mister, J.R. Alastor. Gazda dumneavoastră din această săptămână va fi organizatoarea de evenimente private Mila del Angel, acompaniată de menajera Taryn, care s-a pus pe bocit după ultimul iubit încă din prima noapte când a debarcat, și bucătarul Curt, care a liniștit-o cu noua lui invenție diabetică, negresă-fursec- tort, pe care a botezat-o „Tocmai mi s-au dat papucii". Mă rog, astea sunt detalii irelevante... Ahaaa, uite-i și pe invitați. Cei doi soți îmbrăcați în alb și negru, ca o solniță și o piperniță, sunt Rodrigo și Olivia Sandoval, care au rupt piața de carte din State cu ultimul lor roman, deopotrivă o colaborare auctorială și domestică. Tânăra roșcată și cu zâmbetul scump la vedere e Violet Blake, celebră pentru bijuteria literară „O ecologie a cicatricilor”. Bărbatul flegmatic și plin de sine e Thomas Fletcher, al cărui roman polițist cu desfășurare lentă a luat cu asalt ambele părți ale Atlanticului. Celălalt ins, cu părul lung și cu privire de gheață, este Ashton Carter, un autor ce se găsește în mai multe topuri internaționale, cunoscut pentru horror-ul său imposibil de plagiat, „Ne înghite cu totul”. Iar ultima, dar nu cea de pe urmă, septuagenara cu mai mult de doi soți morți la activ, este Cassandra Hutchinson, celebră pentru thrillerele sale psihologice cu intrigi alambicate. Da, aveți dreptate, lipsește chiar proprietarul insulei și organizatorul taberei de scriere literară, însuși J.R. Alastor, care a decis să rămână, cu identitatea reală, în umbră deocamdată.

               Haideți că nu e prima dată când citiți așa ceva... Vă aduceți aminte de „Daisy Darker”? Să mergem puțin înapoi... până la „Lista de invitați”. Sau, de ce nu, să derulăm caseta de la capăt și să ne oprim la primul cadru, adică la „Și din zece n-a mai rămas nici unul”, pentru că de la Agatha Christie a pornit formula veșnic valabilă. Da, da, puteți să-i numărați, dar vă spun eu că, cu nevăzutul J.R. Alastor, sunt într-adevăr zece. Și de-aici începe măcelul... Pornim de la prezumția că personajele nu se cunosc. Ipoteză complet greșită... Pe parcurs, după ce se îmbrățișează, își iau camerele (mortuare) în primire și stau la taifas, realizăm că există mai multe legături între oaspeți, de la prietenie la antipatie, de la simpatie până  la ură. Până și Mila, care nu face parte din lumea autorilor de suspans, urmărește să se răzbune pe unul dintre invitați. Și așa tabăra de scriere literară se preschimbă într-un Colosseum, unde gladiatorii sunt scoși în arenă fără arme și armură, iar leii sunt ținuți flămânzi pentru a se repezi la carnea proaspătă și sângerândă. Așa cum cere șablonul, unul dintre cei zece dispare, urmând ca trupul violentat să-i fie descoperit într-un tablou de coșmar, ca să le bage frica-n oase celorlalți, clipă din care toți încep să se pună la adăpost și să se suspecteze reciproc, așteptând să se apropie ambarcațiunea cu alimente de a doua zi sau Garda de Coastă, ca să scape cu trupul și mintea întregi de pe insula ororilor.

               Sejurul de șapte zile este presărat cu mistere. În fiecare seară, scriitorii de suspans sunt invitați să dezlege câte o enigmă. Sau să suporte o provocare. Mintea le e ținută constant în alertă, atenți la tot ce mișcă și la fiecare obiect contondent sau primejdios, ca niște iepuri care receptează sunetele prădătorilor de la kilometri distanță. Doar că pe invitați îi despart doar pereții subțiri dintre camere, pereți dincolo de care se află încăperi, coridoare și scări secrete, ca într-un vechi conac cu arhitectură gotică. Și ca să facă lucrurile și mai interesante, J.R. Alastor îi invită pe cei șase să ia parte la o partidă de Cluedo, astfel încât identitățile, rolurile benefice sau malefice și păcatele nevinovate sau de moarte le sunt puse pe tapet, ca într-o scenă a Judecății unde urmează să fie sortați spre Poarta de Aur sau spre intrândul cu demoni și pucioasă. Morțile primelor victime sunt grotești, spectaculoase, regizate de cel care-i filmează cu camera ascunsă, același ins care le cunoaște tuturor păcatele și-i asmute unul asupra celuilalt. Lacrimile curg, sângele e vărsat, orgoliile îi preschimbă în monștri, singura cale de scăpare rămânând Mărturisirea, momentul în care păcatele vor fi în cele din urmă recunoscute și pedepsite, încununând cu spini scena finală în care cortina va fi trasă peste coșmar.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 90 - Cheia ascunsă de Alex Ahndoril (CRIME CLUB)

Titlu: Cheia ascunsă 

Serie: Julia Stark (#1)

Autor: Alex Ahndoril

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Jag kommer att hitta nyckeln (2024)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 2,94 (din 1.853 note)

 

Vă era dor de atmosfera tensionată și plină de mister din cărțile polițiste clasice? Sau de conacul impunător, în stil gotic, între zidurile căruia sălășluiesc mai multe secrete decât cărțile  din biblioteca din salon? Dar de criminalii de ocazie care se ascund la vedere și devin motivul  central al unei narațiuni pur detectivistice? Dacă da, atunci am pentru voi cartea perfectă – un thriller suedez cu accente britanice, captivant și provocator, în paginile căruia veți întâlni elemente împrumutate din operele lui Edgar Wallace și ale Agathei Christie, firește, remodelate și adaptate vremurilor noastre, dar și din romanele și nuvelele lui Arthur Conan Doyle, protagoniștii noștri respectând cu strictețe tiparul impus prin Sherlock Holmes și Doctor Watson. Alex Ahndoril (aka Lars Kepler) – pseudonimul sub care Alexander Ahndoril și Alexandra Coelho Ahndoril au publicat „Cheia ascunsă” – confecționează o intrigă complicată din scene simple, prinzându-și personajele într-un joc imoral și enigmatic pe care încercările lor disperate de a-și îngropa cât mai adânc trecutul și intențiile mârșave îl transformă într-o mascaradă de primă clasă. Și, oricât de zdravăn ar fi ferecată ușa trecutului și oricât de bine ai ascunde cheia, un detectiv priceput va căuta întotdeauna chiar și în cele mai întunecate cotloane.

La cei treizeci și trei de ani ai ei, Julia Stark și-a clădit o carieră prosperă de detectiv particular. Mintea ei ageră, capabilă să citească oamenii dintr-o singură privire și să descopere legături acolo unde nici poliția de multe ori nu reușește, a ajutat-o să rezolve tot soiul de cazuri bizare. Însă drumul său nu a fost (și nu e) lipsit de impedimente... Sindromul de stres posttraumatic, căpătat în urma unui accident teribil ce i-a mutilat trupul și i-a pustiit sufletul, și apoi divorțul de singurul bărbat care a reușit să se apropie cu adevărat de ea, au preschimbat-o într-o umbră; într-o femeie mereu în alertă, hipervigilentă, care a uitat să mai zâmbească. Cu excepția unor scurte răgazuri în care își permite să clacheze sub povara amintirilor traumatice, Julia e o persoană puternică, iar acum, când la orizont se întrevede un caz complicat de crimă, are nevoie de toată forța și concentrarea pentru a descoperi adevărul.

PG Mott face parte dintr-una dintre cele mai bogate familii din Suedia, însă are o problemă GRAVĂ... Cu o seară în urmă, a băut până n-a mai știut de el la ședința consiliului de administrare a propriei sale afaceri, iar de dimineață a găsit în telefon fotografia unui bărbat cu mâinile legate și cu un sac pe cap, cel mai probabil mort. Fiindcă nu-și amintește nimic și nu știe dacă el l-a ucis sau nu, PG o angajează pe Julia să elucideze misterul. Femeia este invitată să petreacă câteva zile pe proprietatea familiei Mott, unde se bucură de ospitalitatea Monikăi, soția lui PG. Dar Julia nu vine singură. Presimțind că ancheta va lua amploare, îl contactează pe Sydney, fostul soț, polițist în Stockholm, pe care îl roagă s-o ajute, sperând în taină că cele câteva zile petrecute la conac îi vor aduce din nou împreună. Într-adevăr, așa cum a intuit, cazul este unul complicat, având în vedere că toți membrii familiei au ceva de ascuns.

În ciuda faptului că acțiunea are loc în Suedia, atitudinea personajelor, gesturile, protocolul strict pe care îl respectă, ce transformă o simplă cină în familie într-o serată elegantă și pretențioasă, și, de fapt, întreaga atmosferă, sunt tipic englezești. Am avut impresia că moșia familiei Mott se guvernează după alte legi, aparținând unui alt timp și spațiu, mai precis, Anglia secolului al XX-lea, ținând pasul cu modernitatea, și, în același timp, respingând tot ce este nou. Stranietatea personajelor, pe jumătate angelice, pe jumătate demonice, se răsfrânge și asupra spațiului, conacul vechi fiind atât scena crimei, cât și un martor prețios la decăderea unei generații. Nu cred că are rost să vă mai spun că sumbrul conac este în sine un personaj, inactiv, dar omniprezent în ființa tuturor celor implicați. Toți fac parte din casă, casa face parte din ei, iar asta înseamnă că familia Mott are mâinile murdare, interogatoriile conduse de Julia scoțând la iveală secrete tulburătoare și nenumărate minciuni.

Sunt tentată să compar „Cheia ascunsă” cu un coridor foarte lung, cu uși încuiate, înșirate de-a lungul pereților, în capăt aflându-se acea Ușă (fără Șapte Broaște), în spatele căreia așteaptă cuminte marea revelație. Julia și Sydney, doi oameni foarte diferiți, cu metode de investigare diferite, dar completându-se și temperându-se reciproc, învață iarăși să lucreze împreună ca să descuie fiecare ială și să găsească indiciile palpabile care să-i aducă mai aproape de adevăratul criminal. Însă parcursul lor mi s-a părut cam pripit pe alocuri, indiciile destul de vagi, iar ritmul întâmplărilor nițel prea lent, dar, una peste alta, a fost o lectură lejeră și intrigantă. Cât despre final, parcă a fost o scenă desprinsă din Scooby-Doo. Imaginați-vă doar, toate personajele adunate în bibliotecă, așteptând să fie eliminate unul câte unul de pe lista suspecților, în baza unor concluzii ce umplu pagini întregi, construite pe niște premise fragmentate. Dar explicațiile Juliei, care are ceva din atitudinea Velmei, sunt valide, reușind să umple golurile acumulate în timpul anchetei. Nu știu de voi, dar eu abia aștept partea a doua a trilogiei, pentru că data viitoare vom avea de-a face (pe bune) cu o fantomă care-și bântuie văduva, o fostă stea de cinema.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alex Ahndoril:

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Falled

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Ciobanul de Azi

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 201 - Ultima crimă de la sfârșitul lumii de Stuart Turton (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima crimă de la sfârșitul lumii 

Autor: Stuart Turton

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: The Last Murder at the End of the World (2024)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,67 (din 29.895 note)

 

            La începutul sfârșitului au fost gropile. Și din gropi au ieșit insectele și ceața. Pâcla s-a extins și a împresurat pământul, ucigând toate formele de viață care i-au ieșit în cale. Nimeni nu-și imaginase că așa va arăta sfârșitul, că buncărele, armamentul și medicamentele nu vor proteja omenirea de „molimă”. Și când speranța păruse pierdută, în ultimele clipe, cineva a găsit o soluție... Pe o mică insulă grecească, în laboratoarele de sub o fortăreață militară abandonată, o savantă a reușit să ridice o barieră care să țină ceața la distanță. Mesajul ei a fost recepționat în mai multe colțuri ale lumii, iar supraviețuitorii au sosit în ultimul avanpost, pregătiți să o ia de la capăt. Au alcătuit o comunitate unită, guvernată după principii clare și de bază, formând familii, ajutând la perpetuarea speciei și ocupându-se de pescuit și agricultură. Dar acum, după aproape un secol, bariera a căzut, și doar descoperirea și neutralizarea ultimului ucigaș o poate repune în funcțiune.

Pe insulă locuiesc în prezent 211 indivizi și cei trei Bătrâni. Pe lângă faptul că sunt bătrâni, adică trecuți de șaizeci de ani, Niema Mandripilias, fiul ei, Hephaestus, și Thea Sinclair sunt ultimii oameni de știință de pe Pământ. Și în timp ce Hephaestus repară și inventează dispozitive, iar Thea își reface echipa de ucenici pe care-i pregătește pentru cercetare, Niema petrece timp alături de micul ei popor, asigurându-i educația și divertismentul de care are nevoie orice comunitate. Ziua, copiii merg la școală, și adulții pregătesc hrană sau își dedică timpul pasiunilor, iar seara se adună cu toții și citesc poezii, cântă și ascultă muzică sau vizionează piese de teatru. Niema ar face orice ca ultimii oameni să se afle în siguranță, iar sătenii ar face la rândul lor orice pentru Niema. Dar ceva cumplit s-a întâmplat azi-noapte... Dimineață, savanta a fost găsită moartă într-un depozit incendiat, cu capul zdrobit sub o grindă. Se pare că, înainte sau în timpul incendiului, Niema a fost înjunghiată în piept. Cineva a ucis-o... Dar cine? Cheia apocalipsei a fost întoarsă în broască, iar ultimii oameni au la dispoziție doar 46 de ore ca să-l găsească pe vinovat, înainte ca roiul și ceața să acopere insula.

Dacă Niema și-a iubit poporul, atunci de ce a setat ca, odată cu moartea ei, bariera să cadă? Dacă i-a păsat cu adevărat de ei, de ce erau programați să moară, bolnavi sau sănătoși, la șaizeci de ani? Ca niște roboți, ca niște specimene de laborator... Și ce se petrecea, de fapt, noaptea? De ce adormeau la o anumită oră și se trezeau la o altă oră stabilită? Și ce e cu rănile și arsurile cu care se trezeau de dimineață? Unde fuseseră? Ce făcuseră și pentru cine? Oare Niema să fi fost într-adevăr mântuitoarea insulei? Sau doar un geniu nebun care făcuse experimente pe săteni... Avuseseră încredere în ea, și acum sunt nevoiți să-i răzbune sfârșitul, ca să nu fie exterminați. Dar ei nu sunt în stare să facă rău nimănui, nu a mai avut loc o crimă de mai bine de 90 de ani, de când au apărut gropile, nu sunt obișnuiți cu violența. Și dacă nu ei au ucis-o, atunci e posibil ca ceilalți doi Bătrâni s-o fi înjunghiat? E clar, după aproape un secol, avem nevoie de un detectiv...

Emory nu se pricepe la construit, reparat, pictat sau scris piese de teatru, altfel spus, nu e capabilă să ofere niciun serviciu semenilor săi. Dar în mintea lui Emory zace un Sherlock Holmes încă nedescoperit, care e cazul să iasă acum la iveală. Împreună cu fiica ei, Clara, care-și caută prietena dispărută, posibil ucisă din cauză că a văzut ceva ce nu trebuia să vadă în grădina căldării, detectivul nostru recompune întâmplările petrecute cu o noapte în urmă, pășind pe urmele ucigașului a cărui memorie a fost ștearsă (sau nu) la trezire. Dar cum poți să prinzi un criminal care nu-și mai aduce aminte de propria faptă? Și dacă-l vei prinde, vei fi în stare să-l pedepsești? Vina se mută de la un individ la altul, unii fugind de judecată, alții asumându-și omorul ca să-și salveze familia și prietenii. Dar nu poți să-i iei pe toți la rând până când îl vei executa pe adevăratul criminal... Tic-tac, timpul se scurge, și oamenii noștri trebuie să ia o decizie, fiindcă doar jumătate dintre localnici ar putea să încapă în grădina căldării, cupola care a fost gândită ca o ultimă capsulă de salvare.

După un mystery cu elemente cyberpunk și o ficțiune istorică cu iz de horror, Stuart Turton revine cu un Science-Fiction cu miză polițistă, labirintic și grotesc, intens și halucinant. „Ultima crimă de la sfârșitul lumii” e o distopie în toată regula, asamblată prin tropii romanului apocaliptic. Insula grecească e un paradis pe cât de sigur, pe atât de efemer, deciziile importante se iau între Bătrâni, iar cetățenii joacă după cum le cântă oamenii de știință. Fericirea și pacea nu au nimic de-a face cu realitatea, păcatul cunoașterii fiind absent până în noaptea crimei. Pericolul este palpabil, însă oamenii se simt oarecum binecuvântați, conștienți că doar iubirea mântuitoarei lor îi protejează. Minciuna este camuflată în cotidian, cuvintele Niemei liniștesc sufletele agitate, făcându-le să se simtă privilegiate. Dar cine cunoaște, până la urmă, adevărul? Sătenii, savanții sau conștiința care le șoptește în cap atunci când sunt pe cale să comită o greșeală. Ah, da, ea e Abi, vocea care-ți spune ce să faci, dușmanul liberului arbitru, entitatea fără trup care deține, prin fiecare sfat și ordin, puterea.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Stuart Turton:

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

 

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 81 - Moștenirea de Howard Linskey (CRIME CLUB)

Titlu: Moștenirea

Autor: Howard Linskey  

Editura: NICULESCU

Titlu original: The Inheritance (2022)

Traducere de Evelina Selea

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,17 (din 232 note)

 

            Să te trezești peste noapte unicul moștenitor al unei averi considerabile poate fi o lovitură năucitoare, un vârtej amețitor de sentimente provocat de antiteza dintre suferința sfârșitului funest al unui membru al familiei, oricât de îndepărtat ar fi respectivul, și posibilitatea unui nou început pentru cei care rămân, încă o vreme, în lume. Durerea, șocul, neputința în fața morții și, în cele din urmă, resemnarea sunt acompaniate de îndoială și scepticism, ajungând să te întrebi la fiecare pas: De ce eu? Dar mai ales de teama că vei fi aruncat într-un război inegal, în care inamicul sunt celelalte rude care se materializează din neant, doar ca să pună mâna pe o parte cât de mică din moștenire. Însă cel care și-a petrecut mare parte din existență transformându-și pasiunea într-o adevărată comoară știe cum să aranjeze lucrurile, în așa fel încât să te pună la adăpost din calea hienelor nesătule, având în vedere că tu ești singurul care poate descuia ușile ferecate ale unui trecut întunecat și învăluit în mister. Responsabilitatea moștenirii cade acum pe umerii tăi, la fel și îndeplinirea cu sfințenie a ultimelor dorințe ale răposatului, indiferent de natura acestora. Fie că e vorba despre cum și unde vrea să fie înmormântat, fie de vânzarea unor proprietăți sau donarea unor sume semnificative de bani către cine știe ce fundație, misiunea ta e să faci tot ce-ți stă în putință ca să împlinești cerințele testamentare. Dar dacă sarcina pe care o primești presupune să scotocești după cadavre și să găsești un criminal? Ce ai face? Ai da bir cu fugiții? Sau ți-ai pune mintea la contribuție ca să pui indiciile cap la cap și să pornești pe urmele ucigașului de acum treizeci și mai bine de ani?

            Evelyn Moore, una dintre cele mai cunoscute romanciere din Marea Britanie, și nu numai, s-a stins din viață, lăsându-i nepoatei sale întreaga avere și o sarcină dificilă de rezolvat. Înainte ca Sarah, la rândul ei scriitoare de romane polițiste, să-și primească moștenirea, trebuie să afle cine a ucis-o pe Lucy Woodfell, prietena din adolescență a mătușii sale. Cu toate că nu era apropiată de Evelyn, Sarah își asumă rolul de detectiv și pornește o anchetă pe cont propriu, hotărâtă să afle cine, când, unde și cum a ucis-o pe Lucy. Meticulozitatea și inteligența cu care îmbină amănuntele, reasamblând tabloul din trecut, îi face de rușine pe polițiștii care au lucrat pe-atunci la caz și care s-au mulțumit să arunce vina în cârca primului nefericit ieșit în cale. În ciuda faptului că tânăra a fost ucisă cu mai bine de treizeci de ani în urmă, protagonista noastră e determinată să afle adevărul, folosindu-se de articolele vechi din ziare, declarațiile rudelor și prietenilor, plus mărturia lui David Young, bărbatul debil psihic care și-a bătut iubita până a lăsat-o fără suflare și care a fost trecut în capul listei de suspecți. Însă ițele sunt mult mai încurcate decât par la prima vedere, iar Sarah trebuie să refacă tot drumul, discutând din nou cu toți cei implicați în acest caz enigmatic. Ați fi tentați să spuneți că Sarah face asta pentru bani... Dimpotrivă, nu banii o atrag în acest cerc vicios, ci dorința de aventură, adrenalina și imboldul puternic de a prelua povara trecutului și de a face dreptate, dar și speranța că va reuși să-și termine cel mai recent roman. Ea se mută în conacul Cragsmoor, o proprietate impunătoare și somptuoasă, impregnată de istorie și secrete – casa în care au copilărit Lucy și cei trei frați vitregi mai mari, Oliver, Freddie și Persephone – pe care mătușa sa l-a cumpărat cu ceva timp în urmă, nădăjduind că va da peste vreo urmă care  să-i spună ce sa întâmplat cu prietena ei.

            Firul narativ din prezent dirijat de Sarah este completat de cel din trecut, prezentat prin ochii lui Evelyn, o elevă modestă care visează să fie acceptată în grupul fetelor din vârful ierarhiei. Inițial, celelalte fete de la internat au făcut tot posibilul s-o facă să se simtă ca o intrusă în lumea lor exclusivistă și privilegiată, însă, câteva întâmplări mai târziu, Evie ajunge să se împrietenească cu Lucy și să-și petreacă vacanțele cu ea. Astfel, facem cunoștință cu familia Woodfell, ai cărei membrii sunt învăluiți într-o aură rece, distantă și misterioasă. De la părinți, până la copii, toți au ceva de ascuns, toți sunt rezultatul alegerilor dictate de capul familiei, care îi mută ca pe niște pioni pe o tablă de șah, în funcție de interesele familiei. Evie pătrunde în bula lor de cristal, ajungând să facă parte din familie, și, în același timp, să se afle la ani lumină de clanul Woodfell.    

Autorul evidențiază din toate punctele de vedere discrepanțele dintre trecut și prezent, mai ales evoluția personajelor. Dacă în trecut Oliver, Freddie, Sephy și Lucy duceau o viață perfectă, cel puțin în aparență, singura lor grijă fiind să-i facă pe plac tatălui sever, chiar dacă asta însemna să-și sacrifice fericirea printr-o căsătorie aranjată, așa cum a fost în cazul Persephonei, în prezent au ajuns în postura unor oameni degradați moral, Oliver și Freddie fiind captivi în ghearele viciilor – droguri și jocuri de noroc –, în timp ce Sephy poartă pe umeri povara infidelității. Vârsta nu i-a făcut mai înțelepți, ba din contră, i-a făcut mai nechibzuiți, faptele lor din trecut afectând și următoarele generații. Dar, dacă Sarah n-ar fi acceptat misiunea încredințată de mătușa ei cu limbă de moarte, rănile familiei Woodfell ar fi rămas cicatrizate, secretele adânc îngropate, iar nuditatea trupului nu s-ar fi transformat într-o pustietate sufletească.

Howard Linskey construiește un roman mystery gotic, incitant, ce emană o energie întunecată, așa cum numai în filmele vechi mai întâlnești. Ritmul nu foarte alert al întâmplărilor îți oferă răgazul de care ai nevoie ca să te implici activ în ancheta desfășurată de Sarah, să-ți dai cu presupusul, să urmezi propriile tale piste, ca deznodământul să-ți arate calea cea dreaptă, neașteptată, plină de revelații grotești și adevăruri dezonorante. Cu toate că avem destul de multe personaje angrenate în narațiune, autorul așază Conacul Cragsmoor în centrul lumii, devenind, indirect,  și protagonistul poveștii. Casa, în ciuda faptului că e o simplă construcție din lemn și cărămidă, a înglobat în structura sa zeci de ani de minciuni, lacrimi și taine letale, fiind unicul martor al evenimentelor din trecut și cheia elucidării misterului din prezent. Pentru Lucy și familia ei, conacul a fost aproape o temniță, pentru Sarah a fost locul unui nou început, atât pe plan personal, cât și în ceea ce privește cariera, în pofida faptului că nu aparține deloc acelei lumi în care eticheta și relațiile ierarhice subjugă omenia și bunătatea.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară (alternativ) recenzii despre Martorul durerii și Moștenirea:

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Falled

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 78 - Minți geniale de Jennifer Lynn Barnes

Titlu: Minți geniale 

Serie: Înzestrații (#1)

Autor: Jennifer Lynn Barnes

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: The Naturals (2013)

Traducere de Bogdan Voiculescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 296

Media pe Goodreads: 4,19 (din 186.610 note)

 

            Criminalii sunt cele mai imprevizibile și, totodată, previzibile creaturi de pe fața pământului. Niciodată nu vei ști când, unde sau cum vor lovi, dar, de-ndată ce au făcut primul pas spre curmarea unei vieți, te poți aștepta la apariția unui anumit tipar. Rareori ucigașii se abat de la scenariul pe care ei înșiși l-au regizat, găsind în repetiție siguranța că nu vor comite nicio eroare. Însă natura umană e supusă greșelii, prin urmare, nici măcar ei nu sunt invincibili. Numeroasele variabile asupra cărora n-au niciun control îi determină să facă, la un moment dat, un pas în afara chenarului, și astfel tiparul se curmă, nesiguranța și obsesiile demente împingându-i în brațele deschise ale poliției. Dar și de cealaltă parte a baricadei e nevoie de oameni capabili, foarte bine antrenați, ca să sesizeze orice abatere de la drumul stabilit. E nevoie de minți ascuțite, ochi ageri, urechi deschise și instincte puternice pentru a-i prinde pe nelegiuiții care și-au însușit rolul lui Dumnezeu. E nevoie de Înzestrați.

Lia – o maestră a blufurilor, care poate detecta o minciună de la o poștă, oricât de atent și minuțios ar fi construită; Sloane – o enciclopedie umblătoare, care are un răspuns potrivit pentru absolut orice întrebare; Michael – un as în descifrarea limbajului trupului, gesturile involuntare, emoțiile fugare și grimasele chipului spunându-i povești interesante, care, pentru alții, n-ar avea nicio noimă; Dean – un profiler talentat, care poate construi profilul psihologic al unei persoane dintr-o singură privire; și Cassandra, cea mai nouă membră a echipei, care, la fel ca Dean, este unul dintre cei mai buni observatori ai comportamentului uman, putând spune, fără pic de șovăire, și ce a mâncat la micul dejun persoana care o interesează. Ei sunt Înzestrații, o echipă de adolescenți cooptați de FBI pentru a da o mână de ajutor la rezolvarea cazurilor neelucidate, îngropate în arhive. Fiecare dintre ei are un trecut tumultuos, multe schelete în dulap și o droaie de demoni cu care se luptă neîncetat, însă povestea care ne interesează este cea a lui Cassie, protagonista romanului.

Înainte să fie recrutată de FBI, Cassie avea o viață normală, chiar dacă nu lipsită de greutăți. Rămasă în grija bunicii după ce mama ei a fost ucisă cu sălbăticie de un psihopat aflat încă în libertate - fără ca trupul să-i fi fost găsit -, iar tatăl a fost detașat în străinătate, tânăra a fost nevoită să muncească într-o cafenea pentru a face rost de banii necesari traiului de zi cu zi. Însă Cassie nu e nici pe departe o adolescentă normală... Ea are o abilitate foarte valoroasă pentru FBI, și anume, poate citi oamenii în cele mai mici detalii, dându-și seama care le sunt intențiile numai din felul în care duc la buze ceașca de cafea. Însă fata nu a considerat că talentul ei e în vreun fel deosebit, construind în joacă profilul psihologic al clienților din cafenea. Abia în clipa în care a fost abordată de un bărbat suspect pentru a face parte din programul Înzestrații, Cassie a început să-și ia capacitățile în serios, nădăjduind că resursele Biroului o vor ajuta să afle ceva despre ucigașul mamei sale. Astfel, înarmată cu o acoperire solidă pentru bunica ei, protagonista noastră se mută în casa pusă la dispoziție de către FBI, unde îi întâlnește pe ceilalți Înzestrați, cu care, mai în glumă, mai în serios, începe să lucreze la rezolvarea cazurilor prăfuite din Arhive, sub atenta instruire a agentei Lock. Cei cinci tineri trebuie să învețe să colaboreze, pentru că doar împreună compun mecanismul prin care anchetele sunt duse la bun sfârșit, lipsa unei verigi distrugând întreg sistemul. Dar cum lucrurile trebuie să ia o întorsătură nefastă, în scenă își face apariția un criminal dezaxat, care ucide femei ce seamănă izbitor de mult cu mama lui Cassie. Cu toate că li se interzice categoric să se implice în anchetele în curs, cei cinci înzestrați pornesc pe urmele ucigașului, însă investigația devine mult mai personală decât ar trebui. Totul se transformă într-un joc de noroc, iar ceea ce contează e în terenul cui vor pica zarurile.

Jennifer Lynn Barnes e una dintre autoarele mele preferate, care m-a cucerit cu talentul ei de a făuri enigme și jocuri complexe din lucruri banale, punându-ți mintea la grea încercare. Nimic nu e simplu când vine vorba de romanele sale, iar în cazul celui de față, numeroasele răsturnări de situație schimbă neîncetat direcția narațiunii, în așa fel încât să nu-ți dai seama care va fi deznodământul. „Minți geniale” e combinația perfectă între YA și Thriller, fiind presărat și cu puțin Romance – la fel ca în seria „Jocurile moștenirii”, apare și aici un triunghi amoros, însă partea romantică se rezumă doar la niște tensiuni și simple atracții, rezolvarea cazurilor de crimă rămânând în prim plan. În ciuda faptului că autoarea își populează universul cu personaje foarte tinere, le înzestrează cu o maturitate ieșită din comun, fiecare ducând pe umeri mult mai mult decât grija terminării liceului.

Totuși, ceva m-a deranjat la acest roman. Ritmul întâmplărilor e mult prea rapid. Evenimentele se desfășoară la foc automat și nu ai timp să descâlcești cele întâmplate că deja ai ajuns la final, iar asta conferă și o notă de superficialitate intrigii. Cu excepția acestui mic detaliu, nu am ce să-i reproșez. „Minți geniale” e un Mystery fabulos, bogat în acțiune și personaje remarcabile, ce vă va ține nonstop în priză. Între timp, m-am apucat și de volumul al doilea, „Instinct criminal”, și vă pot spune că merită cu prisosință să vă apucați de serie, pentru că veți avea parte de și mai multe enigme, și mai multe fire încurcate.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 138 - O casă mortală de Anders de la Motte & Måns Nilsson (CRIME CLUB)

Titlu: O casă mortală 

Serie: Crimele din Österlen #1

Autor: Anders de la Motte & Måns Nilsson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Döden går på visning (2021)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,60 (din 2.179 note)

 

            Mi-a plăcut, dar cam atât. Nu prea mă împac cu romanele polițiste cu iz de divertisment britanic. Știu că e scrisă de doi suedezi, dar atmosfera asta lejeră și plină de umor e specifică englezilor și americanilor. Da, unul dintre ei, pe lângă restul preocupărilor, e și comediant, însă mi se pare că umorul e mai mult sugerat, cel puțin pentru mine nu au existat scene atât de puternice încât să râd cu lacrimi. Am zâmbit, pot să spun că am savurat unele episoade, dar, trăgând linie, a fost prea Cozy Mystery, poate că de asta nu prea rezonez nici cu bătrânii lui Osman. Nu mi-o luați în nume de rău, nu e în niciun caz o recenzie negativă, e strict părerea mea... Prefer thrillerele sângeroase, cu ucigași feroce care-și sfâșie victimele-n bucăți, împinși de o motivație bolnavă... altfel spus, ceva puternic, care să-mi dea fiori și să mă lase cu un sentiment bizar multă vreme după ce am terminat cartea.

Lume, lume, se vinde o casă într-un mic sat din Österlen! Jessie Anderson, celebra vedetă pe care o știți de la cozeriile de vară de la radiodifuziunea suedeză, s-a apucat de curând de imobiliare și a scos la licitație o vilă superbă, construită pe plaja din frumoasa noastră localitate. Bineînțeles că are deja și câțiva posibili cumpărători, evident că toți sunt oameni cu bani, și cel mai probabil casa va fi achiziționată până la sfârșitul acestei zile. Dar noi... localnicii, cei ale căror familii trăiesc aici de generații, nu vom lăsa să se întâmple așa ceva... Pentru că avem un plan... Cineva, nici noi nu suntem siguri cine, se va strecura în casă și o va împinge pe Jessie de pe scara interioară, direct în sculptura masivă în formă de cârlig, cu care, neghioaba, credea că va reuși să ne prindă în plasă.

Aflat în concediu medical, inspectorul Peter Vinston (cu „V”, da?) se îndreaptă spre Österlen, unde urmează să participe la aniversarea de șaisprezece ani a fiicei sale, Amanda. În timpul petrecerii organizate la castel, află despre proiectul lui Jessie Anderson, ocazie cu care este invitat să  ia parte la vizionare. Însă la puțin timp după ce omul nostru ajunge la vilă, asistenta lui Jessie o descoperă pe aceasta moartă, înfiptă ca o râmă în cârligul sculptat pe care urma, chiar ea, după ce casa era cumpărată, să-l ofere micului sat pescăresc. Împreună cu polițista locală, Tove Esping, Vinston îi ia la rând pe suspecți, cu scopul de a descoperi un fir care să-i conducă la adevăratul făptaș. Însă cu cât interoghează mai multe persoane, cu atât își dau seama că lucrurile sunt mai complicate decât par și că cel care a înfăptuit crima ar putea să fie oricine, fiindcă aproape toți cei din jur aveau un motiv, mai mult sau mai puțin serios, s-o ucidă pe faimoasa Jessie Anderson.

Pe rând, prin cadru defilează o mulțime de personaje, unul mai bizar decât celălalt, fiecare culpabil în felul său. Criminalul ar putea fi oricare dintre ei, de la Margit Dybbling, bătrânica cu ochelari, președinta consiliului sătesc, care s-a împotrivit de la început construirii vilei cu proporții de hangar, până la Jan-Erik Sjbholm, actorul cu baston, care citează în mod repetat din „Regele Lear” (vasăzică, cel mai bun spectacol pe care l-a jucat în Compania navală) sau asistentul, costumierul și soțul acestuia (doar în ordinea asta), Alfredo, un fost circar, specializat în acrobațiile cu cai, încă în stare de o ultimă reprezentație prin care s-o propulseze pe Jessie direct în brațele morții. De asemenea, vinovatul ar putea fi și unul dintre cei doi electricieni care s-au ocupat de sistemul de securitate, Fredrik și Hasse, sau, de ce nu, unul dintre soții Modigh, fiindcă Daniella o ura pe defunctă încă de când îi furase lumina reflectoarelor în spectacolele din SUA, iar Niklas, fostul tenismen cu trăsături de Adonis, avea o aventură cu agenta imobiliară, o poveste despre care soția lui geloasă credea că s-a sfârșit cu luni în urmă.

Odată cu crima, măștile încep să crape și fiecare își dă, încet-încet, arama pe față. Niciunul dintre ei nu e un sfânt, unii au acționat prin forță, alții doar cu gândul, dar cu toții au contribuit într-un fel sau altul la tragedie. Fiecare vizită se lasă cu un apel dat pe ascuns, polițiștii noștri nefăcând decât să tulbure niște ape deja agitate, scoțând la lumină intențiile necurate ale localnicilor. Uneori mai în glumă, alteori mai în serios, autorii adaugă pe rând bucățile de puzzle, redând în final o imagine la care, să fiu sincer, eu, unul, nu m-am așteptat. Mi-a plăcut că au încercat să iasă de câteva ori de sub cupola asta Cozy, lăsând întunericul și răul să-și facă de cap prin împrejurimi, omorul păstrându-și proporțiile relevante de act abominabil ce trebuie pedepsit. Deci... indiferent de ce am spus în introducere, vă recomand cartea asta, nu ca un mijloc de divertisment, ci ca un roman polițist serios, așa cum l-am perceput pe alocuri. Și în acest caz vom avea parte de o continuare, așa că stați pe-aproape, pentru că data viitoare moartea din Österlen merge la o licitație de antichități.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA