Titlu: Drumul spre casă
Autor:
Sebastian Fitzek
Editura:
LEBĂDA NEAGRĂ
Titlu
original: Der Heimweg (2020)
Traducere
de Catrinel Iordache
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 416
Media
pe Goodreads: 4,17 (din 9.217 note)
Un studiu realizat în 2020 de către Ministerul Federal al
Familiei din Germania a arătat că „una din patru femei sunt supuse cel puțin o
dată în viață la violență domestică de natură fizică sau sexuală. Victimele fac
parte din toate categoriile sociale.” De asemenea, „femeile care observă abuzul
domestic în copilărie la părinții lor sunt de două ori mai predispuse să devină
victime ale abuzului domestic. Femeile care au fost chiar ele victime ale
abuzului părinților sunt până la de trei ori mai predispuse, în perioada
adultă, să devină victimele partenerului lor.” Așadar, prin intermediul
romanului lui Fitzek, ne cufundăm încă o dată în abisul agresiunilor conjugale,
unde rolul victimei îi revine de fiecare dată sexului slab, fiindcă bărbatul este
cel puternic, acela care alege mereu prin ce metode, deja testate, să-și conducă
soția, veriga slabă și rebelă a familiei.
Pentru că amicul său din copilărie, Caesar, aflat de câțiva
ani buni în scaunul cu rotile, vrea să iasă în seara asta la o întâlnire
romantică, Jules îi preia rolul la Linia Telefonică de Însoțire, serviciul la
care apelează femeile ce au nevoie să discute cu un voluntar pe drumul spre
casă. Este abia trecut de ora 22:00, și telefonul începe să sune. La celălalt
capăt, o tânără, Klara, ce spune că e în permanență urmărită de un psihopat, criminalul
cunoscut drept Kalendar-Killer, care i-a scris cu puțin timp în urmă data
morții pe perete, 30 noiembrie, adică ziua de astăzi. Însă ceea ce nu spune
interlocutoarea e că ucigașul a pus-o să facă o alegere: ori își va ucide soțul,
monstrul care i-a provocat de când îl știe doar frică și durere, ori, în caz
contrar, va veni după ea imediat ce se va crăpa de ziuă.
Dar Klara nu e o femeie puternică, chiar dacă are mai multe
motive pentru care să trăiască, așa că decide să-și pună capăt zilelor. Ușor de
zis, greu de făcut... Din păcate sau din fericire, nu găsește forța necesară ca
să comită ultimul și singurul act de rebeliune, astfel încât nu-i rămâne decât
să-și aștepte cu capul sus călăul. Ei bine, odată ce miezul nopții se apropie, eroina
noastră nehotărâtă este aruncată într-un alt coșmar, pentru că fuga ei nu face
decât s-o pună în noi și noi primejdii. Gândindu-se că Martin nu ar fi în stare
să-i facă rău Ameliei, fiica lor, este dispusă să se sacrifice, dacă asta ar
putea aduce liniștea în propria familie. Dar Martin nu a dat niciodată dovadă
de milă, profitând cu fiecare ocazie să-și abuzeze din nou și din nou soția,
până când a adus-o la limita umanității. El o tratează pe Klara ca pe o vită,
nu doar că o violează și o maltratează, ci îi invită și pe alții să-și bată joc
de trupul și psihicul ei, ducând-o în diverse locuri unde masculii se adună cu
scopuri deloc ortodoxe. Scuza și, totodată, motivul lui este că femeile știu
doar să-i facă pe bărbați să sufere, să se simtă ca niște jigodii, ca niște
animale înspăimântate, așa că merită să fie pedepsite, ca să fie readuse cât
mai des pe calea cea dreaptă. Fiecare bătaie are scop educativ, pentru că așa
curajul și obrăznicia sunt sancționate, fiindu-le imposibil să evolueze în
amazoanele ce vor reuși cândva să-i părăsească.
Povestea de față este construită pe două fire narative,
care, deși fuzionează, nu reușesc în niciun chip să se întâlnească. La telefon,
o avem pe Klara, protagonista dinamică, care dă nas în nas cu pericolul și e tot
timpul pe drum, cea despre care nu știm dacă va reuși să prindă răsăritul de
care o despart doar câteva ore. Dincoace, cu bateria pe terminate și căștile în
urechi, îl găsim pe Jules, însoțitorul ce pare să aibă parte de o nouă cădere
psihică, fiindcă un aspect din povestea Klarei seamănă izbitor cu o întâmplare
din propriul trecut, legată de fosta lui soție, care apelase și ea la gestul
extrem. Ascultând și încercând să dea sfaturi într-o situație critică, Jules
își dezgroapă traumele, ajungând să fie cuprins de incertitudine și disperare. Perspectiva
lui ține doar de convorbirea telefonică, rămânând un caracter pasiv aproape
până la finalul romanului.
Nesiguranță, frică, paranoia,
groază, teroare și, în cele din urmă, prăbușire psihică, toate personajele lui
Sebastian Fitzek au parte de același traseu, fiind împinse în pragul nebuniei,
de unde ori se pierd pentru totdeauna, ori se reinventează, devenind fluturi
din omizile ce au fost iarăși și iarăși călcate în picioare. Lumea imaginară a
scriitorului german se naște din întuneric și sânge, sacrificiul uman fiind detaliul
esențial pentru închipuirea unei noi intrigi halucinante. Mai bun decât
„Pachetul”, dar cu siguranță mai slab decât „Cadoul”, „Drumul spre casă” reprezintă
un thriller cu o intrigă originală, dar superficială, ale cărui elemente
dispersate nu reușesc, nici în al doisprezecelea ceas, să-și găsească locul
potrivit în imaginea de ansamblu. Dar, după cum spune și autorul în postfață,
ficțiunea nu funcționează după legile realității, așa că exagerările sunt
permise, atâta timp cât te țin în priză și nu te îndepărtează de romanul pe
care ai decis, cu intuiția fidelă de cititor, să-l răsfoiești în această seară.
Un proiect:
