ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Alex Michaelides. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alex Michaelides. Afișați toate postările

duminică, 28 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 161 - Furia de Alex Michaelides


Titlu: Furia 

Autor: Alex Michaelides

Editura: LITERA

Titlu original: The Fury (2024)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,58 (din 17.550 note)

 

Șapte prieteni, o insulă privată și o crimă. Oare unde am mai auzit asta? Aa, da, în „Daisy Darker”. Și înainte de „Daisy Darker”, în „Lista de invitați”. Și înainte de „Lista de invitați”, în „Zece negri mititei”, pardon, „Și din zece n-a mai rămas nici unul” (ca să fim corecți politic). Prin urmare, subiectul noului bestseller al lui Alex Michaelides nu e tocmai original, dar, în mod paradoxal, e la modă. Putem spune că s-a conformat cerințelor, astfel încât să-și mulțumească și vechii fani, dar și noul val de cititori. M-a convins, pe de-o parte, cu „Pacienta tăcută”, mi-a plăcut „Fecioarele”, deși amicii mei n-au fost foarte impresionați, dar m-a cam dezamăgit cu „Furia”. Prea multe așteptări, prea multă reclamă și prea mult entuziasm general pentru un thriller care, în ciuda complexității aparente, nu-și depășește condiția de nuvelă.

Bun... Să intre în scenă personajele. Lana Farrar e o vedetă de cinema, retrasă în prezent din activitate, care a primit în dar de la soțul ei, un celebru regizor de la Hollywood, acum decedat, o insulă privată în sudul Mării Egee, la douăzeci de minute distanță cu barca de Mykonos. Jason e soțul ei, un mascul complexat, căruia-i place să se joace cu armele de foc, pretinzând că e pasionat de vânătoare. Leo e fiul Lanei, un adolescent de șaptesprezece ani naiv, vegan, și despre care bănuim că ar fi gay. Kate e (mda) cea mai bună prietenă a Lanei, o actriță care are probleme cu alcoolul, haotică, posibil depresivă, și care suferă enorm pentru că nimeni nu-i apreciază munca și talentul. Nikos e grădinarul, o fire solitară, care se bucură de liniște și valuri. Agathi e bona, menajera... adică femeia bună la toate. Și Elliot e un amic apropiat de-al Lanei, haios, puțin dus cu pluta, dar și protagonistul (subiectiv) al romanului.

            Până la crimă, adică până la subiectul care ne interesează, hai să vedem care-i problema cu oamenii ăștia. Elliot ar vrea să fie mai mult decât prietenul Lanei (cel puțin așa ne lasă impresia), Nikos, la fel, are niște vise erotice care ar fi mai bine să rămână în mintea lui. Leo vrea să fie actor, dar mama lui nu prea e de-acord cu asta. Kate o urăște pe Lana pentru că i-a furat iubitul, pe Jason, și pentru că o eclipsează întotdeauna, ceilalți neluându-și privirea de la silueta fostei actrițe. Iar Jason, Jason încă are ceva de împărțit cu Kate, dar are și un mare secret, din cauza căruia ar putea să-și piardă capul. Ce mai... Lana în sus, Lana în jos, toată lumea o iubește (sau urăște) pe Lana. Până la urmă, ea e zeița, nu? Când apare, întoarce privirile, oamenii se înghesuie la masa ei ca să primească un autograf, se gândește mereu la ceilalți, dar, asemenea Afroditei, are și o furie mistuitoare, care s-ar putea ca, în următoarele pagini, să dea pe dinafară.

            OK, crima a avut loc, dar n-o să vă spun cine a murit. Așadar, avem un ucigaș, poate, unul dintre ei. Sau poate, vreun personaj care încă nu și-a făcut apariția... Să nu obstrucționăm ancheta, cum s-ar spune. Știau că insula e blestemată. Probabil că n-au consultat bijuteria lui Agathi, micul lor oracol. Se pare că nici Leo nu a interpretat prezența diavolului din pădure ca pe un semn rău. De fapt, era un satir, dar ce așteptări să mai ai de la puștii din ziua de astăzi? Ei bine, unde e demonul cu picioare de țap, acolo e și stăpânul lui, Dionisos, zeul desfrâului și al sângelui. Afrodita și Dionisos, asta da combinație fatală, la banchetul cărora se alătură și Aura (pentru că ăsta e numele insulei), zeița aerului de dimineață sau a adierii, care se preschimbă într-un vânt năprasnic, în Furia, așa cum îi spunea bunica lui Agathi. Deci, stați pe-aproape, petrecerea e abia la început...

            Și pentru că ne ducem, din nou, spre Grecia, narațiunea primește veșmintele purpurii ale Tragediei Antice. Vărsarea de sânge a avut loc, adică greșeala inițială a fost comisă, astfel încât se solicită prezența unui pedepsitor, om sau zeu, care să spele onoarea celui ucis. Da, da, despre asta e vorba și în romanul polițist, în general. Poate că, totuși, există o legătură, dar hai s-o lăsăm pe altă dată... Oricum ar sta lucrurile, avem un personaj care se află în Hybris, cred că șapte inși ar putea fi percepuți și ca un cor, cu Elliot, corifeul, în centru. Până la analiză, textul e împărțit în acte, și nu în capitole. Să fi încercat, de fapt, Michaelides să îmbine două genuri literare? Voi să-mi spuneți, bineînțeles, după ce veți citi cartea.


COMANDĂ CARTEA