ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Editura Litera. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Editura Litera. Afișați toate postările

marți, 25 martie 2025

Recenziile lui Gică 214 - Invitație la moarte de Ande Pliego


Titlu: Invitație la moarte  

Autor: Ande Pliego

Editura: LITERA

Titlu original: You Are Fatally Invited (2025)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 496

Media pe Goodreads: 3,65 (din 4.649 note)

 

            Sugrumat cu cablul unei lămpi, ars într-un incendiu provocat, intoxicat cu monoxid de carbon, otrăvit, ținut cu capul sub apă, împins de pe stânci sau pe fereastră, decapitat, înjunghiat cu un pix în plămâni, sufocat cu perna, spânzurat (așa-zisa sinucidere), drogat și injectat cu aer între degetele de la picioare (provocând o embolie gazoasă, aproape imposibil de dovedit), cu gâtul rupt, cu craniul zdrobit de un bust de marmură al lui Iulius Cezar, mușcat de un păianjen veninos, țintuit în coarnele unui trofeu-cerb pus pe perete sau aruncat într-un puț secat... Sunt multe modalități prin care-i poți veni cuiva de hac, fără să lași vreo dovadă a prezenței tale în perimetrul victimei. Tehnicile de ucidere variază de la simple la complexe, de la inventive, la lipsite de inspirație. Și, odată ce ai săvârșit crima, odată ce păcatul a fost comis, cu intenție sau accidental, justiția cea oarbă și servită rece își va aținti ochii asupra ta, ca un zeu roman însetat să facă dreptate și să restabilească ordinea morală în univers.

            Bun venit pe proprietatea Wolf Harbor, în Sălașul Lupului, pe insula particulară a faimosului autor de romane de mister, J.R. Alastor. Gazda dumneavoastră din această săptămână va fi organizatoarea de evenimente private Mila del Angel, acompaniată de menajera Taryn, care s-a pus pe bocit după ultimul iubit încă din prima noapte când a debarcat, și bucătarul Curt, care a liniștit-o cu noua lui invenție diabetică, negresă-fursec- tort, pe care a botezat-o „Tocmai mi s-au dat papucii". Mă rog, astea sunt detalii irelevante... Ahaaa, uite-i și pe invitați. Cei doi soți îmbrăcați în alb și negru, ca o solniță și o piperniță, sunt Rodrigo și Olivia Sandoval, care au rupt piața de carte din State cu ultimul lor roman, deopotrivă o colaborare auctorială și domestică. Tânăra roșcată și cu zâmbetul scump la vedere e Violet Blake, celebră pentru bijuteria literară „O ecologie a cicatricilor”. Bărbatul flegmatic și plin de sine e Thomas Fletcher, al cărui roman polițist cu desfășurare lentă a luat cu asalt ambele părți ale Atlanticului. Celălalt ins, cu părul lung și cu privire de gheață, este Ashton Carter, un autor ce se găsește în mai multe topuri internaționale, cunoscut pentru horror-ul său imposibil de plagiat, „Ne înghite cu totul”. Iar ultima, dar nu cea de pe urmă, septuagenara cu mai mult de doi soți morți la activ, este Cassandra Hutchinson, celebră pentru thrillerele sale psihologice cu intrigi alambicate. Da, aveți dreptate, lipsește chiar proprietarul insulei și organizatorul taberei de scriere literară, însuși J.R. Alastor, care a decis să rămână, cu identitatea reală, în umbră deocamdată.

               Haideți că nu e prima dată când citiți așa ceva... Vă aduceți aminte de „Daisy Darker”? Să mergem puțin înapoi... până la „Lista de invitați”. Sau, de ce nu, să derulăm caseta de la capăt și să ne oprim la primul cadru, adică la „Și din zece n-a mai rămas nici unul”, pentru că de la Agatha Christie a pornit formula veșnic valabilă. Da, da, puteți să-i numărați, dar vă spun eu că, cu nevăzutul J.R. Alastor, sunt într-adevăr zece. Și de-aici începe măcelul... Pornim de la prezumția că personajele nu se cunosc. Ipoteză complet greșită... Pe parcurs, după ce se îmbrățișează, își iau camerele (mortuare) în primire și stau la taifas, realizăm că există mai multe legături între oaspeți, de la prietenie la antipatie, de la simpatie până  la ură. Până și Mila, care nu face parte din lumea autorilor de suspans, urmărește să se răzbune pe unul dintre invitați. Și așa tabăra de scriere literară se preschimbă într-un Colosseum, unde gladiatorii sunt scoși în arenă fără arme și armură, iar leii sunt ținuți flămânzi pentru a se repezi la carnea proaspătă și sângerândă. Așa cum cere șablonul, unul dintre cei zece dispare, urmând ca trupul violentat să-i fie descoperit într-un tablou de coșmar, ca să le bage frica-n oase celorlalți, clipă din care toți încep să se pună la adăpost și să se suspecteze reciproc, așteptând să se apropie ambarcațiunea cu alimente de a doua zi sau Garda de Coastă, ca să scape cu trupul și mintea întregi de pe insula ororilor.

               Sejurul de șapte zile este presărat cu mistere. În fiecare seară, scriitorii de suspans sunt invitați să dezlege câte o enigmă. Sau să suporte o provocare. Mintea le e ținută constant în alertă, atenți la tot ce mișcă și la fiecare obiect contondent sau primejdios, ca niște iepuri care receptează sunetele prădătorilor de la kilometri distanță. Doar că pe invitați îi despart doar pereții subțiri dintre camere, pereți dincolo de care se află încăperi, coridoare și scări secrete, ca într-un vechi conac cu arhitectură gotică. Și ca să facă lucrurile și mai interesante, J.R. Alastor îi invită pe cei șase să ia parte la o partidă de Cluedo, astfel încât identitățile, rolurile benefice sau malefice și păcatele nevinovate sau de moarte le sunt puse pe tapet, ca într-o scenă a Judecății unde urmează să fie sortați spre Poarta de Aur sau spre intrândul cu demoni și pucioasă. Morțile primelor victime sunt grotești, spectaculoase, regizate de cel care-i filmează cu camera ascunsă, același ins care le cunoaște tuturor păcatele și-i asmute unul asupra celuilalt. Lacrimile curg, sângele e vărsat, orgoliile îi preschimbă în monștri, singura cale de scăpare rămânând Mărturisirea, momentul în care păcatele vor fi în cele din urmă recunoscute și pedepsite, încununând cu spini scena finală în care cortina va fi trasă peste coșmar.


COMANDĂ CARTEA


duminică, 19 ianuarie 2025

Recenziile lui Gică 206 - Țipăt în tăcere de Angela Marsons


Titlu: Țipăt în tăcere

Serie: DI Kim Stone (#1)

Autor: Angela Marsons

Editura: LITERA

Titlu original: Silent Scream (2015)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 4,07 (din 42.223 note)

 

            Cinci siluete stau în jurul unui mormânt proaspăt săpat. Privesc trupul neînsuflețit de dedesubt și simt cum povara li se așază pe umeri. Nu trebuia să se ajungă aici... Poate că ar fi putut să rezolve lucrurile altfel... Acum e prea târziu pentru orice regret. Crima a fost înfăptuită, și doar ei cinci știu despre asta. Și vor avea grijă ca toate dovezile să se piardă în flăcări. (...) La ani buni de la incendiu, o directoare de școală privată este găsită moartă în cadă, ucisă prin înec. Poliția ajunge la locul faptei după ce pompierii care veniseră să stingă flăcările din fața casei au descoperit trupul inert al femeii în baia de la etaj. Se pare că ucigașul a intrat pe fereastra spartă de la parter și a pus presiune pe pieptul victimei până când apa i-a inundat plămânii. Însă nimeni nu știe că Teresa Wyatt așteptase clipa asta îndelung, conștientă că nu va scăpa niciodată de spectrul faptelor sale. Una s-a dus, au mai rămas patru...

            DI (detectiv inspector) Kim Stone ajunge să se ocupe de ancheta legată de moartea Teresei Wyatt și își dă seama din clipa în care vede cadavrul că are de-a face cu un ucigaș cu un plan bine pus la punct. Focul care izbucnise la parter fusese momeala prin care făptașul ademenise poliția la scena crimei. Agresorul voise să-și sublinieze omorul... Dar de ce? Teresa nu avusese niciun dușman, cel puțin niciunul cunoscut. Se știa despre ea că era o directoare exigentă, însă niciun coleg sau elev nu-i dorise moartea. Interogându-i pe angajații de la St Joseph, Kim și DS (detectiv sergent) Bryant ajung indirect la profesorul Milton, de la Worcester College, care ceruse de o groază de vreme aprobarea să sape după monede vechi la situl de la Crestwood, un proiect de care Teresa fusese foarte interesată. Povestea se complică și mai tare când echipa lui Kim descoperă că Crestwood fusese un spital pentru soldații care se întorseseră cu mintea tulburată din război, că pe urmă devenise o școală de corecție pentru fete și că în cele din urmă o parte din vechea clădire fusese mistuită de flăcări, rămânând de-atunci abandonată, îngropată de buruieni și șubrezită de intemperii.

            Kim Stone e polițista pe care o urmărești cu drag la fiecare pas, atât pe urmele ucigașului în serie, când își arată colții ca să-i facă pe ceilalți să joace după cum le cântă ea, cât și în intimitatea propriului apartament, unde sentimentele de abandon și neputință ies la suprafață. După o copilărie de coșmar, când își pierduse fratele geamăn din cauza mamei psihopate și fusese apoi dată în plasament de la o familie la alta, Kim merge înainte plină de regrete, pe care le ține ferecate în lanțuri ca să nu dea pe dinafară, mistuită de dorința de a le da glas celor pe care societatea i-a condamnat la tăcere. E vocea victimelor tuturor călăilor, e mâna care ține mereu spada sus pentru dreptate, e ceea ce nu a putut să fie pentru propriul frate, un justițiar care separă victimele de criminali, binele de rău. Și pentru că instinctul nu-i dă greș niciodată, e decisă să înceapă săpăturile la Crestwood, sigură că sub pământ, pe lângă posibilele monede valoroase, s-ar putea afla un schelet care nu și-a spus încă povestea.

               Și atunci când e pe teren, Kim e urmărită de monstrul lipsit de empatie care-i privește pe muritori cu dispreț, dar care simte că i se apropie sfârșitul și știe că trebuie să facă ceva ca să nu fie prins. Prima oară, a ucis din curiozitate, a doua, din fascinație, iar acum e nevoit să ucidă ca să scape din nou basma curată. Și ca într-un joc de domino, crimele de-acum le scot la suprafață pe cele din trecut, scheletele primesc nume, iar oamenii ordinari care trăiesc cu povara propriilor fapte pe umeri sunt pedepsiți. Neînduplecată, Kim nu va lăsa pe nimeni să-i scape, indiferent dacă e vorba despre un fost paznic de noapte de la centrul de reeducare, a cărui fiică zace într-un scaun cu rotile, cu un buton de panică la-ndemână, sau un parlamentar conservator din Bromsgrove, a cărui soție, avocată ce se ocupă cu apărarea drepturilor teroriștilor, nu va permite ca reputația familiei sale să fie știrbită. Însă ceva nu se leagă... Dacă vrei să ascunzi un omor, de ce atragi poliția pe urmele tale? Poate că a sosit vremea ca adevărul să fie spus, indiferent de consecințe, iar sângele va fi spălat iarăși cu sânge

Și în cazul în care nu sunteți încă hotărâți dacă să-i dați o șansă, răspundeți-mi vă rog doar la următoarea întrebare: Helen Grace, Erika Foster sau... Kim Stone?


PRECOMANDĂ CARTEA


luni, 6 ianuarie 2025

Recenziile lui Gică 203 - Ministerul Timpului de Kaliane Bradley


Titlu: Ministerul Timpului 

Autor: Kaliane Bradley

Editura: LITERA

Titlu original: The Ministry of Time (2024)

Traducere de Bogdan Perdivară

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,62 (din 90.564 note)

 

            Graham Gore e un expatriat. Nu și-a părăsit patria, nici nu a fost exilat. Mutarea lui forțată nu ține de o dimensiune geografică, ci de una istorică, pentru că Gore a fost pescuit printr-o Ușă a Timpului. Aflându-se în expediția de descoperire a Pasajului de Nord-Vest, în Arctica, comandorul de pe HMS Erebus a fost prins într-o plasă metalică și „transportat” în secolul al XXI-lea. Alături de el, în sediul principal al Ministerului Timpului, se găsesc o femeie din 1665, extrasă din Marea Ciumă a Londrei, un locotenent din 1645, care a luat parte la bătălia de la Naseby, un căpitan de armată din Bătălia de pe Somme, din 1916, și o femeie  din Parisul lui Robespierre, 1793. Așadar, cinci expați din secole și sisteme politice diferite, cinci indivizi care trebuie acum să-și însușească viitorul lor deja scris și, paradoxal, dar logic, trecutul prezentului. Și pentru asta există Punțile...

            O funcționară banală, pe jumătate englezoaică și pe  jumătate cambodgiană, este angajată în cadrul ministerului abia înființat. Misiunea ei: să conviețuiască cu 1847 (Graham Gore) și să-l ajute să se acomodeze cu locurile și vremurile. Ea e o Punte, la fel ca ceilalți patru inși care se ocupă de ceilalți expați din proiect. Punțile sunt obligate să le ofere subiecților toate informațiile de care aceștia au nevoie pentru aclimatizare, însă trebuie să fie în același timp atente și la detaliile simple sau majore care le-ar putea pune integritatea psihică în pericol. La rândul lor, acestea sunt urmărite și analizate de supervizori. Dar ce caută expații (cunoscuți sau anonimi) în prezent? Care e rolul lor? Ministerul se joacă cu o mașină a timpului sau există un scop țintit pentru persoanele recoltate? E vorba despre un experiment inofensiv sau despre o tentativă de a da un alt curs evoluției?

Gore e un bărbat sigur pe el, cel mai bun țintaș din echipajul lui Sir John Franklin (după cum ne confirmă faptele însemnate), dar nu poate să priceapă nici în ruptul capului cum funcționează un bazin de toaletă sau de ce nimeni nu împușcă veverițele care fac prăpăd în grădina din fața casei. Își percepe moartea prin narațiunile și documentele pe care le deține colega sa de apartament, și nu poate să-și abată gândul de la camarazii lui care și-au fiert ghetele sau și-au mâncat prietenii, încercând să supraviețuiască, în zadar. Și în vreme ce echipajul consumă ultimele provizii și piere de frig, foame sau scorbut, Gore își petrece timpul citind și recitind același roman în camera sa sau fumând în cadă cu ocazia fiecărui duș. Comandorul a trecut de la trabucuri la țigări, ba chiar vrea să încerce și noile frunze rulate ce-i fac pe tineri să se simtă în al nouălea cer. Ferocitatea din privire i s-a pierdut odată cu nava, iar acum se prezintă ca un individ obișnuit, cu un trai ordinar, departe ca timp și spațiu de propriul destin.

Și pentru că avem din nou un el și o ea, putem anticipa deja ce se va petrece. Femeia este fascinată de 1847, de masculul alfa căruia trebuie să-i poarte de grijă. Debutând ca relația dintre o mamă și un fiu, un adult care trebuie să-și urmărească la orice pas odrasla, povestea celor doi se transformă într-o idilă amoroasă, cu sentimente profunde și scene nebune de sex. Dar cum poți să-ți împărtășești trăirile unui om care a respirat acum mai bine de două secole? El nu-i înțelege aluziile, ea îl simte rece și distant. Nu reușesc, inițial, să adopte același limbaj al iubirii. Ea vrea acțiune, să i se pună totul pe tavă, în vreme ce el așteaptă un semn, o confirmare abia ca s-o atingă, ocupându-se de treburile bărbătești din gospodărie și surprinzând-o cu preparatele asiatice de care ambii s-au îndrăgostit. Puntea și Gore sunt făcuți unul pentru celălalt, o realitate pe care timpul nu mai are puterea să o decidă.

Cartea de față nu e un Science-Fiction, așa cum ați văzut-o promovată prin mediul online. E drept că abordează tema călătoriei în timp, însă acțiunea se concentrează în cea mai mare parte asupra celor doi protagoniști. Altfel spus, e doar o comedie romantică. Știu... A luat Premiul Goodreads pentru cel mai popular SF în 2024, cu un număr impresionant de voturi, dar și voi știți că Science-Fiction-ul de astăzi e doar o parodie a vechiului și complexului gen. Avem poarta spre trecut și viitor, avem și consecințele acțiunilor luate în perioade diferite, însă ceea ce contează este construcția cuplului din prim plan, scenele și dialogurile prin care el și ea își împărtășesc simpatia, și apoi iubirea. Sincer, nu prea are ce căuta nici în Folio (am înțeles oarecum decizia editurii), dar mai bine s-ar fi potrivit printre poveștile Young Adult din Moon Light. Hmmm... Asta e și o temă bună de discuție... Deci... Ce spuneți? Ce e și ce nu e SF-ul de-acum până la urmă?


COMANDĂ CARTEA


luni, 21 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 196 - Jurnalul menajerei de Loreth Anne White


Titlu: Jurnalul menajerei 

Autor: Loreth Anne White

Editura: LITERA

Titlu original: The Maid's Diary (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,23 (din 85.490 note)

 

            Secrete întunecate și minciuni (ne)vinovate, cupluri de tabloide, vieți perfecte în aparență, tăcere cumpărată cu bani sau prin amenințări, vile, haine de firmă, conturi și postări pe Instagram, bebeluși pe drum și o menajeră care are o problemă serioasă cu cotrobăitul prin casele clienților săi, roluri și roluri, măști sub alte măști – un carnaval psihologic amețitor prin care defilează personaje care mai de care, cinstite și mârșave, naive și periculoase, prinse în pânzele de păianjen ale propriilor existențe, plimbate de colo-colo și aruncate în situații limită cărora nu întotdeauna le pot face față. Doamnelor și domnilor, faceți loc în biblioteca voastră (fără nicio exagerare) pentru regina thrillerului psihologic. Loreth Anne White preia tendințele literare ale ultimilor ani, le recontextualizează și le aduce în fața cititorilor într-o formă originală, fluidă, atrăgându-ne într-un labirint narativ din care (necălăuziți) ne va fi aproape imposibil să ieșim cu mințile întregi.

            Kit Darling e menajeră și-i place să-și bage nasul prin lucrurile bogătașilor. Experiența i-a dovedit în nenumărate rânduri că toată lumea are ceva de ascuns, soțul de soție, fiul de mamă, fratele de soră... Bani, fotografii, pastile, scrisori medicale... Însă unii sunt în stare să ucidă ca să-și păstreze secretul în siguranță. Deși a fost avertizată cu privire la pericolul la care se expune, într-o zi Kit descoperă într-un seif ceva compromițător, care ar putea s-o coste viața. (...) Femeia se trezește captivă într-o mașină în mers, amețită și imobilizată. (...) Noaptea de Halloween, trei mașini, doi martori care voiau să aibă parte de o partidă nebună de sex, doi bărbați care scot un covor de pe bancheta din spate, pe care îl aruncă în mare, unde se va scufunda și una dintre mașini, mai exact, cea cu logoul firmei Holly’s Help pe portieră. Totul s-a sfârșit... Sau poate că abia începe...

            Să vedem și distribuția:

-        Daisy e viitoarea mămică, o femeie prostuță care nu ar putea să trăiască nicio zi fără Instagram, fiica unui afacerist care a făcut o groază de bani cu stațiunile de schi pe care le administrează. Daisy primește mesaje de amenințare la adresa pruncului ei nenăscut.

-        Jon e soțul lui Daisy, fostul schior care a obținut două medalii de aur la Olimpiada de Iarnă de la Salt Lake, din 2002. Nu mai practică sportul, dar are o slăbiciune pentru femeile frumoase.

-        Vanessa, viitoare mămică, căsătorită cu Haruto, e cea mai bună prietenă a lui Daisy și locuiește în Casa de Sticlă.

-        Mallory e polițista însărcinată cu ancheta legată de urmele de sânge descoperite în Casa de Sticlă. Mult sânge peste tot, dar niciun cadavru.

-        Kit e dispărută. Perspectiva ei e redată prin fragmentele din jurnalul pe care l-a lăsat în urmă. Probabil e moartă... Sau probabil că nu...

            Și așa se țese o poveste încâlcită, cu doze serioase de adrenalină, administrate de la un capitol la altul. Revelație după revelație, unele adevărate, altele pe jumătate sau chiar false, suntem purtați pe un drum anevoios prin care peisajul se schimbă constant și furtunos, de la o pagină senină unde viitoarea mamă își expune fericirea fără margini pe rețelele sociale, până la filele unde soțul cade în capcana primei femei atrăgătoare care-i face ochi dulci. Pornim cu un set de personaje banale și ne trezim pe parcurs cu un mușuroi agitat de victime și făptași, prinși într-un desen psihologic pe care ne este imposibil să-l înțelegem. Oricine poate fi oricine, nevinovații au făcut deja pactul cu diavolii, iar culpabilii încearcă în zadar să se abțină de la fructul oprit. Toți sunt vulnerabili, cu toții pot fi capturați și neutralizați atâta timp cât secretele lor cumplite se află în mâinile celei care face ordine în urma lor.

Kit e prin excelență o absență. Puterea ei e invizibilitatea. Nimeni n-o observă, nimeni nu-i acordă importanță. Ea vine, deretică și pleacă. Cel puțin asta ar trebui să facă... Dar lui Kit îi place să se îmbrace în hainele clienților săi, să-și facă poze și să le posteze pe Instagram, pe contul ei, @vulpeasicioara. Nu-și face probleme că vreunul dintre bogătași ar putea să vadă fotografiile, ea nu face parte din lumea lor. E un no name. În lipsa ei, pasajele din jurnal ne ajută să punem în ordine faptele petrecute în ultimele patru săptămâni, până la posibila crimă. Pentru că doar bănuim ce s-a întâmplat... Dar Kit, absentă cum e ea, a reușit să le dea tuturor viețile peste cap. Și poate că la rândul ei are secrete pe care a costat-o prea mult să le țină ascunse.

PS. Recenzia e la dispoziția voastră, dar vă spun sincer că încă nu am terminat cartea. Mda, asta nu-i prea cinstit din partea mea... Știu poate mai multe decât voi, deocamdată, am piesele lipsă, întrevăd scenariul din spate, dar nu am certitudinea că așa se va termina povestea. Mai am în jur de 100 de pagini, în care-și pot face loc o groază de răsturnări de situație, pe care Loreth Anne White le plasează cu mână de maestru. Bănuiesc că Kit e în viață pe undeva, asta am crezut de la început. Ar fi dubios ca protagonista să fie moartă, așa-i? Ei bine, oricum ar sta lucrurile, știu că nu sunt pregătit pentru ceea ce urmează, clar nu după ce am citit și „Secretul pacientei”, celălalt thriller magistral al ei, apărut anul acesta, evident, la Editura Litera.


COMANDĂ CARTEA


luni, 7 octombrie 2024

Recenziile Mădălinei 74 - Magnolia Parks de Jessa Hastings


Titlu: Magnolia Parks 

Serie: Magnolia Parks (#1)

Autor: Jessa Hastings

Editura: LITERA

Titlu original: Magnolia Parks (2021)

Traducere de Elena Macoviciuc

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 468

Media pe Goodreads: 3,73 (din 162.880 note)

 

            Azi ne certăm, mâine ne împăcăm; seara ne iubim cu patimă, dimineața nu avem curajul să ne vorbim sau să ne privim în ochi; în timpul săptămânii suntem nedespărțiți, mergem împreună la cumpărături, ne afișăm la diverse evenimente, râdem și ne simțim bine, de parcă am fi niște copii zvăpăiați care abia acum descoperă lumea, iar în weekend realitatea ne izbește în plin, amintindu-ne de greșelile ireparabile pe care le-am comis și de orgoliile prostești ce ne țin la distanță; iarna ne încălzim unul pe altul, dormind în același pat – o relație complet platonică – fără să ne mărturisim adevăratele sentimente, iar vara ne comportăm ca doi străini, fiindcă e prea cald să ne mai îmbrățișăm, mulțumindu-ne să ne aruncăm priviri înflăcărate, pline de dorință, dar neputincioase. Nu ne-am mai sărutat de doi ani, din clipa în care ți-am zdrobit inima și ți-am spus că te-am înșelat, deși ești singura fată pe care o iubesc. Mi-ai spus că tot ce-a fost între noi s-a terminat, și de atunci m-am aruncat în brațele desfrâului, turnând pe gât shot după shot, culcându-mă cu orice fată dornică să aibă o noapte fierbinte cu mine și drogându-mă până nu mai știu de mine, de tine, de noi... Însă visez la ziua în care vei fi din nou a mea și voi șterge cu buretele toată suferința pe care ți-am pricinuit-o, cu doar trei cuvinte: „Te iubesc, Parks!”

            La cei 22 de ani ai ei, Magnolia Parks este o tânără încântătoare, înnebunitor de sexy, cu ochi strălucitori  ca două nestemate și o pasiune teribilă pentru hainele de firmă. Însă cam răsfățată și capricioasă, așa cum îi șade bine unei fete exagerat de bogate, obișnuită să se învârtă în cele mai înalte cercuri, să stea la cafea cu Elton John, care, din întâmplare, este nașul ei, sau să se tachineze cu cine știe ce vedetă de film ori muzician renumit. Însă celebritatea familiei sale vine cu anumite dezavantaje, printre care se numără și lipsa intimității. Paparazzii ar da orice pentru o poză cu ea în ipostaze indecente sau să afle niște bârfe suculente care să le aducă un titlu pe prima pagină a revistelor de scandal. Subiectul lor preferat, relația dintre Magnolia și BJ Ballentine, unul dintre cei mai frumoși și râvniți bărbați din Marea Britanie. Cândva au fost împreună, un cuplu superb, invidiat și iubit de toți, însă paradisul s-a destrămat în momentul în care BJ a înșelat-o pe Magnolia cu o femeie necunoscută, pe care a transformat-o în cel mai mare secret al său. Cu toate că sunt nedespărțiți, speranța ca cei doi să mai fie împreună e din ce în ce mai mică. BJ își petrece nopțile prin baruri, agățând femei pe bandă rulantă, asigurându-se că Magnolia află, iar ea încearcă să-l uite, flirtând cu cei mai chipeși bărbați, dar fără să meargă mai departe de un sărut. Însă inima nu ține cont de nimic. Oricât de mult ar suferi din pricina aventurilor lui, ea tot îl iubește. Sunt predestinați să fie împreună, dar orgoliile imense îi împiedică să fie fericiți.

Jessa Hastings așază la temelia romanului său de dragoste mitul conform căruia banii aduc fericirea, construind o serie de personaje arhetipale, extrem de grăitoare, prin intermediul cărora scoate în evidență problemele existente în spatele ușilor închise; lacrimile din spatele zâmbetelor false și chipurile reale, ascunse în dosul măștilor perfecte, menite să ridice niște ziduri despărțitoare între viața privată și cea publică, între esență și aparență. În ciuda faptului că Magnolia își poate cumpăra absolut tot ce-și dorește, de la cea mai nouă creație Gucci, la niște agrafe de păr bătute cu diamante, disprețuind orice haină fără etichetă, banii nu-i pot repara familia, nu pot da timpul înapoi, nu pot cumpăra afecțiune și nu pot prezice viitorul. Tânăra a crescut într-o familie perfectă la suprafață, însă, în realitate, disfuncțională și rece – părinții, mult prea ocupați să se îngrijească de ea și de sora ei, nu i-au oferit atenția și dragostea de care avea nevoie, ba chiar au făcut totul ca s-o îndepărteze, trimițând-o la internat, unde s-a împrietenit cu alți tineri de bani gata, ghinioniști să aibă familii la fel ca a ei. Din acest motiv, a căutat să obțină iubire de la cei din jur, în special de la BJ, sufletul ei pereche, singurul care o cunoaște cu adevărat, primul ei iubit, primul din toate punctele de vedere. Trădarea lui i-a destabilizat universul și așa fragil, făcând-o să-și piardă încrederea în el. Noțiunea de moralitate își pierde complet înțelesul în momentul în care secretele murdare ale familiei sale ies la iveală, zdrobind-o, fapt ce o determină să-și reevalueze valorile și să-și asume anumite riscuri în ceea ce privește relația cu alți bărbați. Magnolia ajunge să plutească în derivă în lumea pe care credea că o cunoaște în cele mai mici detalii, însă tot ce i se întâmplă demonstrează doar că e o copilă naivă, o fetișcană a cărei viață începe abia acum, când nimic nu-i mai este pus pe tavă, iar cei pe care îi privea ca pe niște modele etice o dezamăgesc din nou și din nou. Jocurile în care ajunge să se implice sunt josnice. Dând cu piciorul educației primite, ea se angajează într-o relație cu cel mai râvnit burlac din Marea Britanie. Răzbunare sau sentimente reale? Asta rămâne de văzut...

Nu pot să vă spun cât de tare m-a enervat cartea asta... Toate certurile și împăcările fără sens, toate jocurile menite să-i provoace suferință celuilalt, egoismul și impresia că poți face orice dacă ai bani m-au făcut să-i antipatizez pe protagoniști. Cu toate că sunt adulți, toți se comportă ca niște copii, inclusiv părinții, care ar fi trebuit să fie vocea rațiunii în povestea asta. Totul, de la evenimente, până la caracterul personajelor, este dus la extrem, ceea ce mi-a lăsat impresia că romanului îi lipsește o contragreutate care să echilibreze lucrurile. Totuși, am privit povestea Magnoliei Parks dintr-o perspectivă critică, fiind o frescă socială minuțios făurită, o cale de acces în universul exclusivist al bogaților; o lume nici pe departe perfectă, confecționată din scandaluri ce le sporesc notorietatea, desfrâu, mârșăvii și suferință, camuflate în haine de lux, machiaje stridente, coafuri impecabile și râsete zgomotoase, printre care se mai strecoară din când în când o sclipire de sinceritate. Am avansat destul de greu cu lectura, fiindcă narațiunea e compusă din episoade repetitive, și asta mi-a dat senzația că nu citesc un roman de dragoste tipic, matur și coerent, ci o poveste puerilă, în care protagoniștii sunt niște adolescenți imaturi emoțional, incapabili să-și asume consecințele propriilor fapte, sperând la o minune care să le descurce toate ițele.


COMANDĂ CARTEA


luni, 16 septembrie 2024

Recenziile Mădălinei 71 - Powerless. Jocul de Lauren Roberts


Titlu: Powerless. Jocul 

Serie: Trilogia Powerless (#1)

Autor: Lauren Roberts

Editura: LITERA

Titlu original: Powerless (2023)

Traducere de Irina Stoica

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 4,22 (din 387.896 note)

 

               În majoritatea romanelor YA Fantasy în care există două tabere – una minoritară, formată din indivizi cu puteri supranaturale, și alta majoritară, alcătuită din oameni obișnuiți, a căror forță stă în tăișul sabiei – intriga se construiește pe baza rivalității crâncene dintre acestea, adesea culminând cu masacre și râuri de sânge ce pătează mâinile tuturor. În tot atâtea cazuri, personajele cu puteri joacă rolul vânatului, elementului întunecat, pervertitor și murdar, fiind o anomalie, un pericol iminent ce trebuie eliminat cu orice preț pentru a nu distruge echilibrul lumii respective, în timp ce oamenii își asumă rolul justițiarilor, al vânătorilor, fiind elementul pur și mijlocul prin care orice amenințare la adresa conducerii și ordinii este înlăturată. Cu alte cuvinte, oricine este atins de magie e blestemat și trebuie scos în afara societății, pedepsit, închis sau, de ce nu, chiar ucis din fașă, înainte să poată face rău. Ăsta e un scenariu clasic, cu care sunt sigură că sunteți familiarizați. Însă ce se întâmplă atunci când inversezi rolurile, iar prădătorul devine pradă? Răspunsul: obții o poveste al naibii de bună, plină de acțiune, încercări mortale, bătălii sângeroase, alianțe letale și capcane din care doar iscusința te mai poate scoate. Fără s-o mai lungim, obții un roman ca „Powerless. Jocul”.

            Cu mult timp în urmă, Regatul Ilya a fost luat cu asalt de o molimă cumplită ce a făcut o mulțime de victime. Însă ceea ce pentru unii s-a dovedit a fi un blestem fatal, pentru alții a fost o binecuvântare neașteptată. Cei suficient de rezistenți au fost înzestrați cu puteri care mai de care mai fantastice, ajungând să facă parte din elite. Cu toate astea, nu toți cei care au supraviețuit molimei au avut norocul să capete abilități speciale... Unii au rămas Obișnuiți, ceea ce le-a semnat condamnarea la moarte. Prin decret regal, Obișnuiții sunt vânați ca șobolanii, fiind exilați în Pârjol, deșertul care adună munți de cadavre printre dunele sale de nisip, sau uciși fără pic de milă, în ciuda faptului că nu pot riposta, nu au nicio putere ca să se răscoale, fiind nevoiți să se ascundă zi și noapte, abia reușind să-și ducă traiul.

            Într-o astfel de lume trăiește Paedyn Gray, o tânără Obișnuită, crescută în mahalale, care și-a petrecut întreaga viață perfecționând o putere pe care nu o are. Dacă ea știe cine este cu adevărat – adică o hoață pricepută, care se strecoară în casele bogătașilor, furând orice obiect valoros ce i-ar putea asigura următoarea masă și materiale scumpe pentru prietena ei, Adena, a cărei pasiune este croitoria – ceilalți o privesc ca pe o înzestrată, a cărei putere, deși neînsemnată, îi asigură un loc în cadrul întrecerilor organizate de rege pentru alegerea următorului Executant. Paedyn se preface că este o clarvăzătoare iscusită, când, de fapt, are doar un spirit de observație bine antrenat, iar asta, laolaltă cu forța fizică și istețimea ei, o vor ajuta să înfrunte toate pericolele gândite de rege pentru a le testa participanților puterea. Mai dârză și mai fioroasă decât Kai, al doilea fiu al regelui și cel care este predestinat să devină Executant, Paedyn e luată prin surprindere de un sentiment pe care nu se aștepta să-l găsească între zidurile palatului celui care i-a ucis familia – dragostea. În timp ce creierul o îndeamnă să lupte în continuare, până la ultima suflare, și să devină o voce pentru cei asupriți, cerând dreptate, inima o înghiontește să se lase în voia senzațiilor stârnite de cei doi bărbați superbi care se întrec indirect s-o cucerească. Cine va câștiga? Kai, soldatul chipeș, întunecat și violent, care o face să se cutremure din creștet până-n tălpi, cu mâinile atât de murdare de sângele nevinovaților, încât niciun râu nu i le mai poate spăla, sau Kitt, viitorul rege, o prezență solară, blândă și bună, al cărui unic defect e că într-o zi va ocupa locul criminalului său tată? Ori se va împotrivi sentimentelor ei și va lupta pentru ceea ce contează cu adevărat, salvarea celor neînzestrați?

            Lauren Roberts scrie un Romantasy despre curaj, furie, dragoste și ură, alegeri potrivite, secrete și minciuni, dar mai ales despre nedreptate și crime odioase. Nu pot spune că romanul ei este unul original – am descoperit foarte multe asemănări cu cartea Rebeccăi Yarros, „A Patra Aripă”, dar fără dragoni –, însă, cu siguranță, este unul intens și captivant. Paedyn Gray seamănă destul de bine cu Violet Sorengail, ba chiar rostesc aceleași replici, cu excepția faptului că Paedyn este de la bun început o forță a naturii, un personaj dur, chiar de temut, care nu evoluează decât emoțional pe parcurs, știind cum să exploateze slăbiciunile tuturor, în așa fel încât să obțină avantajele pe care puterea ei iluzorie nu i le poate oferi.

 Ah, dar nu am vorbit aproape deloc despre personajele masculine... o greșeală pe care intenționez s-o îndrept chiar acum. Kai este unul dintre cei mai periculoși oameni din Ilya, rolul său fiind acela de a asculta orbește poruncile tatălui său, regele, și de a acționa ca o armă împotriva Obișnuiților și a elitelor care au avut îndrăzneala să ascundă un neînzestrat. Lumea sa e zdruncinată din temelie atunci când Paedyn ajunge la palat, făcând tot posibilul să petreacă tot mai mult timp în preajma ei. Însă atenția fetei se îndreaptă și spre Kitt, fratele lui, al cărui chip angelic și purtare nobilă îi cuceresc pe toți. Kitt are toate calitățile unui rege bun, care ar putea schimba o dată pentru totdeauna legea împotriva Obișnuiților, dar atunci când ai fost crescut cu ură în suflet și furie împotriva celor diferiți, schimbarea nu e deloc ușoară. Cu alte cuvinte, toate personajele sunt angrenate într-un război al orgoliilor, fiecare urmându-și calea de la care nu se va abate până ce nu va ajunge în vârf.

Nu știu ce aș mai putea să vă spun, decât că vă încurajez să citiți „Powerless. Jocul”. O să găsiți mult mai multe personaje interesante, chiar dacă niciunul nu scapă de tușele arhetipale și clișeice; o să fiți martorii unor evenimente cumplite, ce scot la iveală și mai multe secrete, dar cel mai important, veți lua parte la o aventură plină de suspans, ce mustește de resentimente, urmând să aflați că uneori rolurile se inversează, iar cei cu puteri se transformă în călăi pentru cei lipsiți de apărare.

 

COMANDĂ CARTEA


sâmbătă, 29 iunie 2024

Recenziile lui Gică 190 - Legământul apei de Abraham Verghese


Titlu: Legământul apei 

Autor: Abraham Verghese

Editura: LITERA

Titlu original: The Covenant of Water (2023)

Traducere de Adriana Bădescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 848

Media pe Goodreads: 4,46 (din 179.268 note)

 

            Sângele apă nu se face... Și, totuși, suntem legați cu toții prin lichidul care ne menține suflarea. Am prins formă din lut, în paradisul terestru înconjurat de cele patru râuri primordiale, modelați de mâinile și voința celui nesfârșit. Și după ce am fost șlefuiți până la perfecțiune, lăsați goi precum bestiile câmpului, izvoarele ne-au oferit binecuvântarea, îmbiindu-ne cu lichidul lor vital și regenerator. Și așa, prin dinamica neostoită a naturii, izvoarele se preschimbă în pâraie, râurile în fluvii, și mările în oceane. Iar noi, oamenii, animalele, plantele și pământul, suntem prinși într-o mișcare continuă a  elementului acvatic, aidoma unor celule, țesuturi și organe ce se află în interiorul unui sistem circulator închis, prin care trece sângele, și din care, din necesitate, își iau substanța care le asigură supraviețuirea. Apa e divinitatea care menține viața... Dar oare nu e cazul ca și stihiile să ceară o jertfă? Un tribut?

            Suntem în Anul Domnului 1900, în sud-vestul Indiei, pe Coasta Malabar, în statul care urmează să primească peste mai bine de jumătate de secol numele de Kerala. O fetiță de numai doisprezece ani (fără nume, deocamdată), din comunitatea creștină, care încă jelește moartea tatălui, un achen (preot) răpus de febră și frisoane, este condusă (pe râu) spre biserica unde urmează să fie căsătorită cu un văduv de patruzeci de ani. (...) Măritată și mutată în casa soțului, ajutată la treburile casnice de cumnata cea iubitoare și înțeleaptă, fata deprinde repede arta gătitului, așteptându-și consortul cu bucate alese și având grijă de fiul acestuia din mariajul anterior, JoJo. Scenariul dramatic se preschimbă, firește, în obișnuință, fetița crește devenind adolescentă și apoi femeie în toată firea, pregătindu-se să-i ofere bărbatului ei un nou odor. Dar ea încă nu știe că arborele genealogic al familiei în care a intrat este marcat de morți bizare, de un blestem, în fiecare generație existând câte un membru care a murit prin înec.

            Ca mamă, și apoi bunică, Ammachi Mare (încă nu contează numele ei de botez) își face griji cu privire la soarta celor tineri, având certitudinea că unii dintre ei vor fi secerați înainte să dea în floare. Prin naștere, cu toții suntem sortiți morții. Ce altceva e viața dacă nu un fir de praf ce prinde formă între două pale de aer? Și din momentul în care te îmbolnăvești, ești scos pe tușă, fiindcă mintea ta nu mai poate să creeze nimic, iar trupul nu poate să contribuie la muncile de zi cu zi. Soțul lui Ammachi Mare e/a fost un bărbat blând, curajos și puternic, care a defrișat o bucată din junglă ca să-și ridice casa și să-și întemeieze o familie. Forța sa fizică l-a ajutat să țină sălbăticia sub control și să asigure hrana semenilor. Dacă nu robotea pe câmpurile de orez, atunci cu siguranță era cățărat în vârful celui mai înalt jaquier, privindu-și cu satisfacție pământurile. Însă moartea nu iartă pe nimeni, și încet-încet, lăsându-l puterile, a plecat la cele veșnice.

            „Legământul apei” reprezintă o saga de familie (de aproape 900 de pagini) ce se întinde pe trei generații, din 1900 până în 1977. Urmărind povestea lui Ammachi Mare, firul principal al romanului, și continuând cu narațiunile ce-i au ca protagoniști pe copiii și nepoții acesteia, la care se adaugă perspectivele unor străini aduși de soartă pe meleagurile mirodeniilor, asistăm la schimbările prin care trece micul sat, Parambil. Cândva, doar Ammachi Mare cunoștea semnificațiile literelor, dar acum comunitatea se bucură de prezența scriitorilor, prin persoana lui Philipose, care-și semnează „neficțiunile” din revistele ziarului Manorama ca Omul Obișnuit, de funcționari publici, precum Maestrul Propășire, care preschimbă discursul religios într-unul politic, și de posibili viitori doctori, prin Mariamma, tânăra care vrea să studieze medicina la Madras. De asemenea, Parambilul, care se ridică prin propriile forțe, nu e cruțat de episoadele dramatice ale istoriei, confruntându-se mai întâi cu epidemia de variolă, și apoi cu comunismul, Kerala fiind primul stat în care partidul de stânga a fost ales prin vot democratic.

            Abraham Verghese realizează radiografia unei societăți scindate între Creștinii Sfântului Toma și adulatorii lui Krishna și Buddha, o cultură ierarhizată pe caste, de la cei de pe culmea spirituală și financiară, maharajahii, și până la „slujitorii” familiilor de „nobili”, pulayarii. Și pentru că din scenariul bine pus la punct nu puteau să lipsească tămăduitorii, avem o suită de personaje care au studiat sau urmează să studieze medicina, actuali chirurgi și viitori neurologi. Și dacă viața e doar o formă de energie între două viduri, atunci ce facem cu leproșii? Cu morții vii? Ei bine, într-un ținut unde bolile sunt la ordinea zilei, unde un chist sebaceu poate căpăta mărimea unui hidrocel, doctorii sunt „mântuitorii”, cei care pot face diferența dintre un abces și un anevrism, singurii care pot să privească cu compasiune un bărbat care are o gaură hidoasă în loc de nas sau o femeie căreia încep să-i cadă falangele. Iubirea, materializată prin actul nupțial și apoi prin naștere, și speranța că un blestem poate fi desfăcut prin știință, de mâna celor care repară trupurile și sufletele, sunt pilonii acestei lumi aflate în dezechilibru. Și poate că la urma urmelor, așa cum spune și Verghese, citându-l pe Rainer Maria Rilke, uneori trebuie să „trăim întrebarea”, fără să căutăm răspunsurile.


COMANDĂ CARTEA


luni, 17 iunie 2024

Recenziile Mădălinei 64 - Surpriză la altar de Shalini Boland


Titlu: Surpriză la altar 

Autor: Shalini Boland

Editura: LITERA

Titlu original: The Silent Bride (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,81 (din 25.980 note)

 

            Cea mai fericită zi din viața unei femei este ziua nunții sale, momentul în care, îmbrăcată într-o rochie albă, diafană, împodobită din cap până-n picioare cu flori și dantelă, pășește pe covorul roșu, la brațul tatălui mândru că fiica lui se căsătorește; clipa în care, emoționată și cu un zâmbet larg pe față, ajunge în fața altarului, sub privirile pline de entuziasm ale domnișoarelor de onoare și ocheadele invidioase ale fetelor nemăritate, ca să-și întâlnească alesul, bărbatul pe care îl iubește din toată inima și căruia îi va jura credință până când moartea îi va despărții. Decorul pare desprins dintr-un basm, invitații sunt la locurile lor, înșirați de-o parte și de alta a culoarului presărat cu petale de trandafir al bisericii, părinții și prietenii aleargă de colo-colo, asigurându-se că totul decurge perfect, iar mirele îmbrăcat la patru ace își așteaptă nerăbdător viitoarea soție. Și, iat-o... Mireasa înaintează agale pe ritmul solemn al marșului nupțial, până când... brusc... se oprește la jumătatea drumului, îngrozită. Fără vreun motiv, refuză să meargă mai departe, repetând în continuu „Nu e el! Nu e el!” Nimeni nu înțelege ce se întâmplă, șoșoteli confuze ridicându-se din rândurile mulțimii. „Să se fi răzgândit în ultima clipă?”

Nimeni nu-și dorește ca ziua nunții sale să se transforme într-un coșmar, și cu siguranță nici Alice nu și-a dorit așa ceva. Doar câțiva metri o mai despărțeau de chipeșul și bogatul Seth, când visul frumos al vieții pe care ar fi putut-o avea împreună s-a năruit cât ai pocni din degete. La altar nu era Seth, era un străin pe care nu l-a mai văzut niciodată. Toți au încercat s-o convingă că el e bărbatul de care s-a îndrăgostit, dar ea a ținut-o sus și tare că nu-l cunoaște. Nunta a fost anulată, iar acum Alice s-a întors să locuiască în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena ei, făcând planuri peste planuri ca să-l găsească pe adevăratul ei mire și să le demonstreze tuturor că bărbatul de la altar e un impostor. Numai că lucrurile sunt mai complicate decât par. Sora ei, părinții, colega de apartament, prietenii, până și pozele din telefonul ei încearcă s-o convingă că, de fapt, problema e la ea. Să se fi răzgândit înainte să rostească jurămintele? Să se fi îndrăgostit de altcineva? Oare suferă de vreo afecțiune psihică? Sau tot ce spune e adevărat și ceilalți mint cu nerușinare? Multe întrebări, și niciun răspuns. Cert e că inima tânărului Seth e zdrobită, iar Alice s-ar putea să aibă mai multe probleme decât și-ar fi putut imagina vreodată. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, protagonista noastră  e la un pas să-și piardă locul de muncă pentru care s-a dedicat trup și suflet, în speranța că va deveni partener al firmei, însă Miriam, bârfitoarea satului, s-a crezut mai potrivită pentru această poziție.

            Am pierdut șirul romanelor despre nunți pe care le-am citit anul acesta, dar pot spune cu sinceritate că „Surpriză la altar” de Shalini Boland a fost cea mai derutantă lectură, și spun „derutantă” în sensul bun. Nu știu cum să cataloghez această carte... Nu e nici thriller, nici romance, nici roman psihologic, și, totuși, e câte puțin din toate. Povestea urmărește două planuri, mai exact pregătirile de nuntă și ceea ce se întâmplă după anularea ceremoniei, fiecare capitol completând puțin câte puțin scenariul al cărui deznodământ este de-a dreptul exploziv. Personajele sunt bine construite, cu toate că ar fi putut fi puțin mai flexibile, și, așa cum ne-am obișnuit deja, trecutul are întotdeauna un cuvânt de spus în toată tărășenia asta. Acțiunea curge, deși scârțâie pe alocuri, dar, per total, suspansul există, tensiunea crescând cu fiecare pagină ce te îndepărtează de adevăr, ca în final – puțin cam îngrămădit, prea multe evenimente în doar câteva pagini – să apară revelația care dă totul peste cap.

Tot romanul m-am întrebat ce s-a întâmplat de fapt și am trecut prin toate scenariile plauzibile, unele chiar sugerate de protagonistă – de la faptul că suferă de prosopagnozie, afecțiunea care o împiedică să recunoască fețele oamenilor, până la posibilitatea ca Seth să fi fost răpit și înlocuit cu o sosie. Însă autoarea a avut altă idee, pe care a mascat-o atât de bine, încât nici la final nu-ți vine să crezi că e cu putință așa ceva. „Surpriză la altar” e una dintre lecturile de vară perfecte pentru un weekend la mare sau o după-amiază liniștită în parc. Eu am citit-o imediat ce m-am întors de la Bookfest, de fapt, corect ar fi să spun că am devorat-o, așa că v-o recomand cu toată încrederea. Și chiar sunt curioasă care va fi ipoteza voastră cu privire la comportamentul bizar al lui Alice.


COMANDĂ CARTEA


luni, 29 aprilie 2024

Recenziile lui Gică 180 (în avanpremieră) - Secretul pacientei de Loreth Anne White


Titlu: Secretul pacientei 

Autor: Loreth Anne White 

Editura: LITERA

Titlu original: The Patient's Secret (2022)

Traducere de Maria-Magdalena Dumitru

Data apariției: 14.05.2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,30 (din 35.721 note)

 

Ei bine, există pe de o parte persona, sinele, umbra, iar pe de altă parte, anima sau animus. Persona este masca în spatele căreia alegem să ne ascundem. Așa cum se întâmplă cu tine: persona ta, masca ta e cea de doctor, atunci când porți halatul alb sau atârni firma la poartă, oamenii așteaptă anumite lucruri. Te cred înțeleaptă, plină de compasiune și binevoitoare. Așteaptă să te comporți în felul în care se comportă un medic sau un psiholog. Pune-ți o insignă de polițist și ia în mână o armă, și atunci ești apărătorul în care au încredere. Ești curajos și drept. Îmbracă uniforma galbenă de pompier, și devii un erou. Un salvator. Acoperă-te cu o robă neagră și pune-ți o perucă cu bucle cenușii, și reprezinți justiția, ești mediatorul înțelept al adevărului, cerni binele de rău. Pune-ți o glugă, și ești călăul. Dar scoate-o, și călăul se poate duce acasă la familia lui, cu conștiința curată, pentru că nu-și făcea decât meseria.”

            Lily Bradley e o femeie realizată. Locuiește în Story Cove, printre bogătași, are un soț de invidiat, alergător de cursă lungă și profesor universitar de psihologie, și lucrează la Cabinetul de Terapie Stejarul, o mică afacere pe care a pus-o pe picioare în urmă cu câțiva ani, într-o anexă a propriei locuințe. Însă, într-o dimineață devreme, după ce termină ședința cu Tarryn, o adolescentă care are probleme cu furtișagurile, soțul ei se întoarce plin de sânge de la jogging, susținând că a descoperit un cadavru zdrobit pe plajă. Dar polițiștii care ajung în următoarele clipe pe strada familiei Bradley nu sunt așa siguri că Tom e nevinovat, fiindcă declarațiile bărbatului, aflat în stare de șoc, se contrazic de la sine. A apelat numărul de urgență abia când a ajuns acasă, susținând că nu avea telefonul la el, și-a schimbat tricoul însângerat cu unul curat și a acoperit chipul moartei cu geaca sa, ca și cum între ei ar fi existat o relație sentimentală.

            Întoarcerea grăbită a lui Tom a fost surprinsă și de mezinul familiei, Matthew, care se joacă de-a super-spionul din camera lui de la mansardă, fotografiind tot ce mișcă în împrejurimi, de la vecinii de peste drum, până la Omul din Umbră ce le supraveghează casa de câteva săptămâni. Mai mult de atât, prin zonă își face veacul un criminal în serie, poreclit Ucigașul Atlet, pentru că le vânează pe femeile care ies la alergat, pe care le violează și apoi le omoară. Și fiindcă criminalul acoperă întotdeauna chipurile victimelor, Tom devine principalul suspect și în cazul celor trei femei ucise, de la care făptașul a luat câte o bijuterie drept trofeu. Dar Lily a muncit mult ca să ajungă aici, ca să aibă familia și afacerea la care a visat, așa că nu va lăsa pe nimeni să distrugă tot ce a construit în toți acești ani, chiar dacă asta înseamnă să-și ajute soțul să-și ascundă faptele odioase, adică să protejeze un monstru.

            Dincolo de premisa polițistă, povestea se concentrează asupra celor trei personaje feminine din prim plan. Primul e Lily, evident. Al doilea e Arwen Harper, o artistă ce s-a mutat, împreună cu fiul ei, vizavi de casa familiei Bradley, și care, atunci când nu servește clientela de la Leul Roșu și nu pictează, își dedică timpul cercetării, lucrând la o carte True Crime care-i va aduce bani și faimă. Și al treilea e Rulandi Duval, polițista care se ocupă atât de cazul Ucigașului Atlet, cât și de investigația ce-l vizează pe Tom Bradley. Rue e o femeie de culoare care se confruntă zilnic cu prejudecățile albilor, dar și cel mai competent detectiv din Story Cove. Nu se poate spune despre ea că e fericită, chiar dacă are un soț chipeș și un fiu care ar face orice ca s-o vadă cu zâmbetul pe buze, dar se mulțumește cu reușitele mărunte, cu rezultatele profesionale prin care-și demonstrează sieși că e deasupra oricărui bărbat alb misogin.

            Cartea e atipică din mai multe puncte de vedere. Protagonista nu încearcă să elucideze crima, ci să o acopere, chiar dacă, din poziția sa de terapeut, ar trebui să trateze mințile bolnave. Alergătoarea care a căzut/a fost împinsă de pe stânci este descoperită chiar în primele pagini, astfel încât suntem aruncați direct în vârtejul acțiunii, neavând dinainte instrumentele cu care să separăm minciunile de adevăr. Secretul pacientei? Dar cine e pacienta? Nu poate fi Tarryn, fiindcă e prezentă doar în primele capitole, de altfel, nu apar alți pacienți, cu excepția pompierului de alături. Și așa, cu pași mărunți, pendulăm între „În prezent” și „Atunci”, apropiindu-ne de răsturnarea de situație din final, care, oricât de atent ai fi fost la detaliile presărate pe parcursul textului, reușește să-ți dea toate presupunerile peste cap.

            Fie vorba între noi, nu mă așteptam să fie atât de bun. Spre deosebire de Ruth Ware sau Matthew Blake, Loreth Anne White chiar știe cum să scrie un thriller psihologic veritabil. Personaje complexe și superficiale deopotrivă, acțiune din plin, răsturnări care se țin lanț, un șir lung de suspecți care-și dau ștafeta unul celuilalt, un cartier select în care diavolul și-ar dori să locuiască și familii perfecte la prima vedere, cu secrete adânc îngropate în propriile minți – un melanj de chipuri și tabieturi vicioase, printre care se ascunde un criminal în serie greu de dibuit și capturat. Nu doar că o recomand, dar vă sugerez s-o (pre)comandați cât se poate de repede, pentru că s-ar putea să fie cel mai bun thriller psihologic tradus în 2024, la ani lumină ca stil și complexitate de „Prin ochii ei” sau „Pacienta tăcută”.

 

ATENȚIE! Citatul din primul fragment este preluat din ediția ARC (necorectată), astfel încât există posibilitatea ca în versiunea finală să apară mici modificări în urma redactării/corecturii.


PRECOMANDĂ CARTEA