Recenziile Mădălinei 45 - Imagini ascunse de Jason Rekulak

Titlu: Imagini ascunse  

Autor: Jason Rekulak

Editura: NEMIRA

Titlu original: Hidden Pictures (2022)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,20 (din 73.717 note)

 

M-am tot gândit ce roman cu litera „I” să citesc pentru luna ianuarie, și, după multe căutări, m-am oprit la cartea lui Jason Rekulak, „Imagini ascunse”, câștigătoarea Premiului Goodreads pentru Horror în 2022. Nu vreau să contest decizia celor care au votat-o la această categorie, însă eu personal n-am dat peste nimic horror aici, ci doar peste o poveste de viață, în care lupta cu viciile are o pondere imensă, reintegrarea în societate devine un joc de noroc, părinții sunt niște maniaci, iar destinele unor persoane de mult dispărute se suprapun pur și simplu din întâmplare, explicațiile fiind cât se poate de superficiale și neplauzibile. Ah, da, era să uit... Mai apar și niște fantome pe acolo, despre care bănuiesc că ar trebui să producă groază, dar, din păcate, nu e așa. Cu toate astea, nu pot afirma că a fost un roman plictisitor, ba chiar a fost o lectură interesantă, iar finalul este excelent.

            Mallory duce un război greu cu un inamic foarte puternic – dependența de droguri –, din cauza căruia și-a pierdut familia, iar existența ei a devenit un calvar. Dar acum, după un sejur de neuitat petrecut într-un centru de reabilitare, e curată și gata să înceapă o viață nouă. Și cum poți face asta mai bine dacă nu găsindu-ți o slujbă căreia să-ți dedici toată energia. Astfel, tânăra ajunge bonă la familia Maxwell, unde trebuie să aibă grijă de micuțul Teddy, un băiețel de cinci ani, isteț și foarte creativ. Totul pare în ordine, până când încep să apară o serie de desene extrem de amănunțite, care par să spună o poveste de-a dreptul terifiantă. Mallory devine un pseudo-anchetator, încercând să afle ce vor să spună, de fapt, desenele care îi apar în cale din senin, însă, din cauză că-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala, ajunge victimă, punându-i-se în cârcă niște lucruri pe care nu le-a comis, și asta doar pentru că are un trecut întunecat ce o face vulnerabilă.

            Jason Rekulak construiește niște personaje fără consistență și exagerate, cărora nu prea le-am putut da crezare. Părinții lui Teddy întruchipează un model de perfecțiune, mereu grijulii și iubitori, clădind un mic paradis pentru puiul lor drag, însă aparențele înșală îngrozitor, mai ales când sub masca perfecțiunii zac suflete egoiste și putrede. Faptul că Mallory intră în familia Maxwell și începe să facă săpături în ceea ce o privește pe prietena imaginară a băiețelului distruge echilibrul familiei, fiind periculos de aproape de a elucida enigmele ce planează în jurul lor. Însă femeia e mult mai puternică decât cred ceilalți, iar caracterul ei combativ o va ajuta să readucă lucrurile pe făgașul normal.

            Mai mult decât orice, avem de-a face cu un roman despre amintiri și mecanismele de conservare pe care omul le posedă în mod natural. Memoria nu poate fi așa ușor alterată, poate doar în cazul unor accidente grave sau a consumului excesiv de alcool și droguri, însă amintirile nu pot fi smulse cu un clește din mintea cuiva. Iar asta e valabil chiar și în cazul copiilor. Oricât de mult s-ar strădui cei din jur să le influențeze amintirile celor mici, impunându-le o altă imagine pe care s-o accepte drept realitate, rămășițe , urme fine, contururi vagi din ce a fost odată vor fi mereu prezente în memorie și întotdeauna găsesc o cale de a ieși la suprafață. În acest caz, desenele sunt mijlocul prin care amintirile îngropate de o forță din exterior ies la suprafață, încurcând ițele poveștii, iar ăsta e motivul pentru care i-am acordat patru stele volumului de față.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 104 - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB #2)

Titlu: Toți cei din familia mea au ucis pe cineva  

Serie: Ernest Cunningham #1 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone in My Family Has Killed Someone (2022)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,94 (din 7.270 note)

 

            Conform lui Ronald Knox, membru în cadrul Clubului Detectivistic din 1930, din care mai făceau parte și Agatha Christie, G.K. Chesterton și Dorothy L Sayers, există câteva reguli (porunci) de care trebuie să ții cont atunci când vrei să scrii un roman polițist. În primul rând, „crima nu trebuie să fie comisă de protagonistul însuși”, așa cum a procedat Agatha Christie în „Asasinarea lui Roger Ackroyd” sau Edgar Wallace în „Misterul cercului purpuriu”. Pe urmă, „toate însușirile supranaturale și inexplicabile sunt ex­cluse de la sine”, prin urmare nu au ce căuta aici „Câinele din Baskerville”, al lui Arthur Conan Doyle, sau „Fantoma de la operă”, a lui Gaston Leroux. De asemenea, „criminalul trebuie să fie un personaj menționat încă din prima parte a poveștii”, nu e necesar să existe mai mult de o cameră secretă sau o trapă în roman, este interzisă utilizarea unor otrăvuri inventate și, cel mai important, detectivul trebuie să joace cinstit, împărtășindu-și toate gândurile și deducțiile celui ce se află dincolo de paginile cărții.

            Toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva, cu toții, chiar și el a făcut-o. Își aduce aminte că într-o noapte, undeva în jurul orei 04:00, a primit un apel de la Michael, fratele său, care intrase într-o încurcătură și avea nevoie disperată de ajutor. După câteva minute, mașina acestuia și-a făcut apariția pe alee, dar înăuntru mai era încă cineva, un individ cu cagulă, ce părea mort de-a binelea. După ce au ajuns în pădure, într-un luminiș plin de pânzele păianjenilor migratori, cei doi s-au pus pe săpat. Însă cel pe care-l credeau decedat a început să dea semne de viață. Iar atunci Michael s-a apropiat de el, și totul s-a terminat în câteva secunde. Acum, după trei ani, Michael urmează să iasă din închisoare și să participe la reuniunea de familie, organizată într-un refugiu montan, locul perfect în care să-și pună la cale răzbunarea pe fratele care l-a trădat. Mai ales că la mijloc sunt și 267.000 de dolari, bani ce erau în mașina lui în acea fatidică noapte.

            Cu toții am mai citit romane polițiste și știm la ce să ne așteptăm de la o astfel de scriere. Un detectiv, adesea protagonistul volumului, un ucigaș, ce bineînțeles că va fi descoperit, o serie de crime și indicii ce-i leagă pe cei doi și un final al confruntării, în care adevărul va ieși la suprafață. Ei bine, în cazul de față pornim de la ideea că toți sunt ucigași. Atunci unde e investigatorul? Ce sens mai au crimele? Care dintre ei ar trebui să cadă în rolul antagonistului? E mai simplu decât pare, toți sunt ucigași, dar numai unul e criminalul. Ernest e cel care face pe detectivul după ce, în refugiul montan, este descoperit un cadavru, un om care, în ciuda zăpezii din jur, pare să fi murit într-un incendiu. Firul polițist, deși întortocheat, este destul de vizibil, iar misiunea noastră e să dăm la o parte artificiile textuale, ca să putem observa intriga principală de dedesubt.

            Deopotrivă narator și personaj principal, Ernest se dezice de toate clișeele ficțiunii detectivistice, indicându-ne încă din prolog la ce pagină se va petrece fiecare crimă, asta dacă nu suntem aici pentru a-i asculta povestea, ci doar pentru momentele macabre și grotești, care se lasă de-obicei cu sânge și trupuri lipsite de viață. Iar în cazul în care am uitat numărul, el este acolo ca să ne reamintească că peste trei sau cinci pagini urmează să fie descoperit încă un cadavru. Altfel spus, Ernest răstoarnă complet ecuația clasică, și astfel, după cum ne repetă nu de puține ori, telefoanele nu se vor descărca, ca în alte povești de genul, iar ei nu vor rămâne înzăpeziți pe vârful muntelui, urmând să fie vânați unul câte unul.

            Să nu faceți greșeala să credeți cumva că familia lui Ernie este alcătuită din psihopați. Nu, nicidecum... El e un scriitor aflat la început de drum, ce încearcă să vândă broșuri despre cum să scrii un roman polițist pe Amazon, iubita l-a părăsit de curând chiar pentru Michael, mama sa, Audrey, e o ființă deosebită și sensibilă, dar nu poate trece peste trădarea propriului fiu, tatăl său vitreg e un avocat important ce și-a băgat nasul într-o mulțime de cazuri, Sofia, sora lui vitregă, e chirurg într-un spital cu renume, mătușa Katherine e obsedată de reuniunile de familie și de tabelele EXCEL, iar unchiul Andy e un bărbat obișnuit, la locul lui, pe lângă care poți să treci fără să-l observi, un soi de umbră mișcătoare, ce scoate și sunete din când în când.

            De la început, până la final, romanul nostru reprezintă o capcană, o cursă în care, dacă ești un cititor amator de senzații tari, e foarte posibil să cazi. Nu doar că descrierea și coperta te induc în eroare, ele au fost create intenționat așa, ca, odată ce te cufunzi în povestea lui Benjamin Stevenson, să ai acces la întâmplările netrucate, astfel încât să poți zări adevărul dincolo de vălul de prejudecăți ce-l acoperă. Preluând Cele 10 Porunci ale lui Ronald Knox, naratorul execută un joc postmodern în care amestecă ludicul cu realitatea, aruncându-ne într-o lume în care totul este imprevizibil, și din care dacă vrei să scapi, trebuie să o iei doar pe cărarea indicată de Ernest, un drum pe care, după ce-l vei demasca pe Limbă Neagră, vei ieși în sfârșit la liman.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 103 - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney (CRIME CLUB #1)

Titlu: Piatră, hârtie, foarfecă   

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: Rock Paper Scissors (2021)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 314

Media pe Goodreads: 3,97 (din 208.896 note)

 

            El și ea atunci... Un bărbat și o femeie ce sunt legați prin căsătorie, dar ale căror lumi interioare par să nu se întâlnească niciodată. El: un scenarist nu foarte faimos, ce-și petrece tot timpul cu nasul în cărți, încercând să dea peste povestea care să-l propulseze pe culmile succesului. Ea: o soție devotată, răbdătoare și iubitoare, care, în numele dragostei, ar fi dispusă să treacă peste orice... mă rog, aproape peste orice. El și ea acum... Doi străini ce se află în aceeași mașină, în drum spre un loc în care să-și încheie socotelile sau, dimpotrivă, să clădească un nou început. El e sceptic cu privire la intențiile ei, iar ea încearcă să-și dea seama ce gânduri întunecate-l apasă. Dar se poate citi pe chipurile lor... amândoi au secrete care sunt pe cale să dea pe dinafară.

Așadar, suntem undeva prin dealurile Scoției, în cel mai frumos peisaj de pe Pământ. Mașina înaintează spre Blackwater, un sătuc uitat de lume, unde cei doi soți abia așteaptă să petreacă un sejur de neuitat. Amelia a câștigat această excursie la o tombolă organizată la locul ei de muncă, adăpostul pentru animale, și este foarte entuziasmată la gândul că va locui, pentru câteva zile, într-o fostă biserică, transformată în urmă cu mulți ani într-un cămin modest. Cu ei e și Bob, labradorul negru al familiei, un câine bătrân pe cât de devotat, pe atât de fricos. Odată ajunși la destinație, Amelia și Adam își dau seama că ceva nu e în ordine, fiindcă încep să se petreacă lucruri stranii, iar menajera, după ce s-a asigurat de toate înainte de venirea lor, pare să fi  intrat în pământ.

Deși avem de-a face cu o intrigă specifică pentru un thriller psihologic comun, povestea noastră debutează ca un roman de factură gotică, plin de mister și întâmplări, la prima vedere, inexplicabile. Locul pare oarecum să fie bântuit, apar semne că cineva se joacă cu integritatea lor psihică, iar unele uși sunt închise, și asta te face să te-ntrebi ce orori s-ar putea afla dincolo de ele. Capela în sine e un laitmotiv al literaturii de gen, vitraliile, clopotnița veche cu tot cu liliecii ce și-au făcut sălaș acolo și, în mod clar, conformația clădirii adaugă un plus de tensiune la episoadele bizare ce urmează să se petreacă în interiorul și în preajma acesteia. De altfel, biserica e locul în care te naști în credință, te căsătorești și tot aici ți se va ține și slujba de înmormântare, marcând astfel cele trei mari evenimente ale vieții. De asta, pentru cei doi iubiți, ea poate reprezenta ori sfârșitul, ori, dacă amândoi au fost sinceri unul cu celălalt, un nou început. La toate acestea se adaugă și solitara lor vecină, o femeie cu păr cărunt, care-i pândește în permanență din interiorul căsuței sale cu acoperiș de stuf, și care cade, din cauza istoriei sumbre a satului, în condamnabila postură de vrăjitoare.

Revenind la subiectul romanului, încă din primele pagini ne dăm seama că ceva nu e în regulă cu cei doi soți. Chiar dacă amândoi susțin că nu au mai fost niciodată aici, unul dintre ei pare să cunoască ca-n palmă capela, pentru că știe spre ce camere să se-ndrepte, ce scări scârțâie și unde se află întrerupătoarele pentru lumină. După cum v-ați dat seama, totul arată ca o capcană, dar nu știm care dintre ei a pregătit-o. Ea ascunde ceva, la rândul lui, și el e plin de secrete, și astfel ia naștere un joc mental de-a șoarecele și pisica, în care fiecare caută să fie cu un pas în fața celuilalt. Prin intermediul celor două perspective subiective, avem acces și noi la gândurile lor și așa realizăm că, deși formează un cuplu, Amelia și Adam nu au prea multe în comun, și, mai mult decât atât, între ei există o tensiune crescândă, ce abia așteaptă să spargă limitele rațiunii și eticii familiale.

Adam suferă de prosopagnozie, o afecțiune rară, care-l face să nu poată recunoaște chipurile oamenilor, nici măcar fața sa în oglindă. Prin urmare, el trebuie să fie atent la îmbrăcămintea și gesturile celorlalți ca să poată identifica o anumită persoană. Când se uită la chipul soției sau al altcuiva, imaginea începe să-i joace în fața ochilor, toate curburile faciale amestecându-se și creând un întreg haos. Mai mult decât o boală, această dizabilitate reprezintă o metaforă pentru întregul roman, reflectând în mod just incapacitatea celor doi de a se recunoaște, propriul soț devenind doar un străin lângă care ai ales să trăiești. Dar noi... noi avem la-ndemână toate piesele, așa că ne rămâne doar să le punem la un loc, ca să aflăm ce se petrece, care-i vinovatul, ce ascunde enigmatica lor vecină și cum se va sfârși totul. 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

                                                           Analogii, Antologii

                                                                  

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 44 - Sâmbătă seara, în Cișmigiu de Aurelia Chircu

Titlu: Sâmbătă seara, în Cișmigiu 

Autor: Aurelia Chircu

Editura: PETALE SCRISE

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 250 

 

            Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, iar Bucureștiul e în mare fierbere. Cucoanele sunt în căutarea celor mai elegante rochii, slugile nu mai prididesc cu împodobitul caselor și cu pregătirea bucatelor alese, săniile și trăsurile trase de caii năzdrăvani aleargă de colo colo fără-ncetare, vocile cristaline ale tinerelor domnișoare răsună în Biserica plină de enoriași, vestind apropierea Nașterii Domnului Iisus Hristos, târgul organizat cu prilejul sărbătorilor își așteaptă mușteriii, nobili și oameni simpli deopotrivă, îmbiindu-i cu plăcinte aburinde, vin fiert cu felurite mirodenii și obiecte din ceramică meșteșugit lucrate, iar, peste acest tablou încântător, fulgii de zăpadă se aștern într-un model complicat, acoperind urmele celor care trec prin Parcul Cișmigiu. Însă strălucirea orașului este eclipsată de apariția unui cadavru. Cu picioarele goale, aruncat în zăpadă asemenea unei păpuși de cârpe, trupul neînsuflețit al unui tânăr îi întâmpină pe cei care se întorc de la slujba de seară. Se pare că un criminal nemilos își face de cap prin București, scoțând la iveală o serie de mistere, a căror deslușire nu va fi tocmai ușoară.

            „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”, cel mai recent roman al Aureliei Chircu, o scriitoare foarte dragă sufletului meu, ne prezintă un scenariu de epocă, în care realismul și fantezia se împletesc, dând naștere unei povești palpitante, greu de încadrat într-un singur gen. În construcția romanului, autoarea inserează elemente specifice dramei sociale, idilei romantice, thrillerului, fantasy-ului și basmului, contopindu-le într-un rezultat neașteptat și de-a dreptul savuros. Alături de personajele sale, călătorim cu un veac în urmă, mai precis în 1912, într-o lume plină de interdicții, sfidări, identități furate, iluzii înnebunitoare, măști în spatele cărora se ascunde însuși diavolul, superstiții, lacrimi amare și iubiri neîmplinite. Pactul faustic este unul dintre laitmotivele cărții, slăbiciunile omului fiind un izvor de fericire pentru diavol, a cărui prezență nu poate decât să arunce totul în haos.

            Anemona Romanescu, o ființă angelică, suavă, tulburător de frumoasă și de neam, se află în căutarea unui june chipeș cu care să se căsătorească, iar, ca să se asigure că sortitul îi va fi dezvăluit cât mai curând, a înființat, împreună cu prietenele sale, un club, întemeiat în baza unor superstiții străvechi. Demult, se credea că, dacă fetele nemăritate își pun busuioc sub pernă, alesul le va fi arătat în vis. Zis și făcut! Domnișoarele noastre au procedat întocmai, fiecare găsindu-și un pețitor, inclusiv Anemona, care pusese deja ochii pe Adam Filotti, un băiat la locul lui, respectuos și candid, în ciuda faptului că nu are același rang cu ea. Însă cei doi au mai multe de împărtășit decât o iubire arzătoare, adolescentină. Secretele care plutesc în jurul familiei Romanescu, în special asupra mătușii Anemonei, Lisandra, care, conform mentalității vremii, la cei douăzeci și cinci de ani ai săi, este considerată a fi fată bătrână, îi lansează pe cei doi îndrăgostiți într-o serie de investigații bizare. Cadavrele continuă să apară în Cișmigiu, din ce în ce mai mulți își vând sufletul necuratului, strigoii bântuie printre cei vii, iar Anemona trebuie să afle cine transformă Bucureștiul într-o scenă macabră de teatru.

            Protagoniștii romanului, Adam și Anemona, sunt încă niște copii, care abia acum descoperă lumea. Dragostea lor este una imatură, mistuitoare, a cărei trăinicie poate fi pusă la îndoială. Naivitatea Anemonei și capacitatea ei de a obține ceea ce vrea, făcând apel la drăgălășenia pe care o posedă în mod natural, m-au făcut s-o antipatizez puțin. Ceea ce nu s-a întâmplat și în cazul Lisandrei, care de la început ne este înfățișată ca o scorpie ce profită de banii și disponibilitatea fratelui său. Lisandra și tainicul ei ibovnic, Cosma, mi s-au părut de departe cele mai ingenios construite personaje din roman. Mereu învăluite în mister, două caractere tari, ce se ciocnesc adesea, unite într-o relație clădită pe atracție și respingere, comici și tragici deopotrivă, cei doi reprezintă esența poveștii și tot ei sunt cei care stârnesc o adevărată furtună de confuzii.

            Nu o dată am avut impresia că lecturez un basm, de la coadă la cap, în care protagoniștii sunt împreună de la început, dar, pe parcurs, universul complotează împotriva lor. Intervențiile supranaturale, diavolești, ce m-au trimis cu gândul la „Maestrul și Margareta”, transformă Bucureștiul într-un carnaval, la care participă toate personajele cu sau fără voia lor. Sacralitatea perioadei în care se petrece acțiunea este anulată, praznicul Nașterii Domnului rămânând în background, ceea ce ridică o întrebare esențială, ce se află, în opinia mea, la temelia cărții: Mai poate exista salvare pentru o lume înghițită de infern?

            „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” e o lectură perfectă pentru o seară friguroasă de iarnă. Ritmul desfășurării întâmplărilor este moderat, lăsându-ți răgazul necesar să te familiarizezi cu personajele pline de surprize și cu elementele fanteziste și să privești dincolo de aparențele care, mai mult ca oriunde, sunt înșelătoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 43 - Testamentele de Margaret Atwood

Titlu: Testamentele 

Serie: Povestea slujitoarei #2

Autor: Margaret Atwood

Editura: ART

Titlu original: The Testaments (2019)

Traducere de Ioana Miruna Voiculescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 648

Media pe Goodreads: 4,20 (din 313.867 note) 

 

            Democrația devine un vis frumos atunci când trăiești într-o țară înlănțuită de un dictator, a cărui mână de fier se strânge din ce în ce mai tare, sufocându-i pe toți cei care au curajul să tulbure apele și să pună la îndoială practicile conducerii. În interiorul unui astfel de regim totalitar, să fii diferit, să ai o personalitate puternică, să iei decizii și să gândești de unul singur, să știi să scrii și să citești, să ocupi orice funcție îți dorești, indiferent dacă ești femeie sau bărbat, toate astea, și multe altele, sunt interzise. Toți trebuie să se supună orbește comandantului și să se resemneze cu rolul pe care îl primesc în societate. Nimeni n-are voie să iasă din tipar, oricât de nedreaptă și plină de suferință îi este existența, pentru că, altfel, pedeapsa va fi de o mie de ori mai dură.

            Preluând modelul bine-cunoscutelor doctrine dictatoriale ce au sfâșiat Europa în secolul al XX-lea, Margaret Atwood construiește o nouă distopie, plină de întorsături neașteptate, identități furate, familii pierdute, prefăcătorii, minciuni elaborate, croite cu pricepere, spioni și încercări disperate de a da timpul înapoi, pentru a salva o civilizație în ruină. Acțiunea din „Testamentele” are loc la cincisprezece ani de la întâmplările relatate în „Povestea slujitoarei”, însă nu aș putea spune că romanele fac parte dintr-o serie, fiindcă singura legătură dintre ele este universul în care se petrec ambele narațiuni. Dacă aș fi avut ocazia, le-aș fi citit tocmai invers, deoarece „Testamentele” vine cu o viziune mult mai detaliată despre transformările prin care a trecut Galaadul, despre regimul teocratic instaurat cu forța și ierarhiile sociale, în timp ce „Povestea slujitoarei” ne pune în fața faptului împlinit, insistând pe drama psihologică a femeii folosite pentru procreare, și nu pe consolidarea de lume. Iar acum, că am lămurit chestiunile introductive, să trecem la adevărata intrigă.

            Lydia a fost cândva o femeie liberă, ocupând o funcție într-o instituție publică, la fel ca toate femeile care au ales cariera în detrimentul vieții de familie. Însă, în urma unui raid organizat de noua conducere a Galaadului, femeia este săltată chiar de la locul de muncă împreună cu toate colegele sale. Mobilul acestei arestări este unul pur misogin, demn de guvernarea patriarhală a Antichității – femeile nu au dreptul să facă ce-și doresc, ele trebuie stăpânite și conduse, ca o cireadă de vaci. Lydia e pusă în fața unei alegeri dificile... Fie se supune comandantului și primește rolul de Mătușă, fie continuă să trăiască după vechile reguli ale democrației și este împușcată fără pic de milă. În cele din urmă, femeia ia decizia corectă, ajungând mai-marea Mătușilor, un fel de măicuțe ce se îngrijesc atât de educația tinerelor fete, cât și de rugăciunile pentru purificarea unui popor păcătos.

            În afară de notițele Mătușii Lydia, prin intermediul cărora îi aflăm povestea, secretele cele mai întunecate și țelurile ascunse, tabloul este completat de viziunile a două fete crescute în locuri diferite. Daisy a locuit de când se știe într-o lume liberă, înconjurată de atenția și afecțiunea părinților săi, auzind neîncetat vorbindu-se despre Galaad și ciudățeniile care se petrec acolo. După ce tatăl și mama ei mor într-un atentat misterios, adolescenta află în sfârșit taina nașterii sale, ce vine la pachet cu o responsabilitate enormă. Daisy primește o misiune capitală ce poate schimba cursul războiului dintre Canada și Galaad. De cealaltă parte a baricadei, o găsim pe Agnes, o tânără educată sub oblăduirea strictă a Mătușilor. La nici treisprezece ani, fata este forțată să-și aleagă un soț din rândul comandanților, pentru a deveni o Soție și a intra în ierarhia riguroasă a „nobilimii”. Însă Agnes preferă să renunțe la privilegiile pe care i le poate aduce o căsătorie, în schimbul vieții caste pe care o poate avea în rândul  Mătușilor. Astfel destinele protagonistelor ajung să se împletească, cele trei femei luptând pentru aceeași cauză.

            Galaadul are la temelie învățăturile divine, însă transcendența este complet anulată. Toți se închină și respectă poruncile unui dumnezeu nevăzut, dar zeul suprem este, de fapt, Comandantul Judd. Biblia, într-o variantă oarecum deformată, este cartea de căpătâi pe care doar Mătușile o pot citi, ceea ce le dă posibilitatea să răstălmăcească conținutul real al acesteia în funcție de lecțiile pe care trebuie să le dea tinerelor domnișoare ce au gânduri nepermise. Societatea Galaadului – denumirea locului nu este întâmplătoare, Galaadul fiind o cetate a răufăcătorilor, mânjită de sângele numeroaselor crime; un sălaș al păcătoșilor și depravaților, ce avea nevoie de purificare prin credință – este una primitivă. Deși acțiunea are loc în epoca modernă, Regimul Comandantului Judd aruncă lumea cu câteva secole înapoi în ceea ce privește mentalitatea, în ciuda faptului că se folosesc de cele mai avansate tehnologii. Înapoierea comunității e subliniată și de împărțirea acesteia pe clase clar delimitate printr-un limbaj al culorilor:

Negru - pentru Comandanții care se cred apostolii lui Dumnezeu pe Pământ, misiunea lor constând în aducerea ordinii și eradicarea păcatelor;

Albastru - pentru Soțiile Comandanților, cele care caută doar stârnirea invidiei celorlalte membre ale anturajului lor;

Alb - pentru Mătuși sau Perle, așa cum li se mai spune;

Verde - pentru fetele ce urmează să se căsătorească;

Roz, Mov și Alb - pentru fetele nobilimii care merg la școală;

Gri cu dungi vărgate - pentru femeile din popor;

Roșu - pentru slujitoare, mai bine spus pentru sclave, cărora li s-au anulat toate drepturile, fiind mai degrabă privite ca o marfă, decât ca niște ființe cu suflet. 

            Spre deosebire de „Povestea slujitoarei”, care m-a plictisit îngrozitor, „Testamentele” a fost o lectură incitantă, pe care am parcurs-o într-o singură zi. Imaginile vii, scenele redate cu acuratețe cinematografică – chiar mi-aș dori să văd un serial realizat după cartea asta –, personajele realiste și miza în jurul căreia autoarea își clădește povestea – orice ascensiune trebuie să aibă și o pantă descendentă, iar cu cât se acumulează mai multă putere în mâna unui om, cu atât mai aproape și mai furtunoasă i va fi nimicirea –, au înălțat-o mult pe Margaret Atwood în clasamentul autorilor mei preferați.        

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 102 - Toți suntem malefici de Amanda Foody & C.L. Herman

Titlu: Toți suntem malefici  

Serie: Toți suntem malefici #1

Autor: Amanda Foody & C.L. Herman

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: All of Us Villains (2021)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media Pe Goodreads: 3,94 (din 17.858 note)

 

            Luna Sângerie s-a arătat, Vălul Sângeriu a căzut, e vremea ca sângele să curgă... Șapte nelegiuiți, o arenă împrejmuită de un zid magic, șapte repere protectoare și șapte arme legendare ce vor cădea din cer pe tot parcursul TURNIRULUI. Gata cu antrenamentele, copilăria s-a sfârșit, a sosit timpul măcelului. Fiecare mare familie (din cele șapte) și-a ales un Campion, un fiu sau o fiică care să le onoreze neamul și să le aducă, după cele trei luni de agonie, atât de râvnita magie înaltă. Li s-a spus de când erau în fașă că această zi va sosi, au fost învățați cum să-și învingă dușmanii și să presare teroare peste tot pe unde-i poartă pasul și cum să creeze vrăji puternice, farmece de nivelul șapte sau opt, cu care să-i răpună pe ceilalți, pe cei ale căror zile au fost deja numărate de soarta cea necruțătoare.

            Familia Lowe e recunoscută pentru cruzimea de care au dat dovadă toți membrii acesteia. Bunica Lowe și-a crescut nepotul în întuneric, legat cu lanțuri de marginea patului, spunându-i povești înfricoșătoare înainte de culcare, despre trolii și diavolii care, după ce el va ațipi, vor veni să-i smulgă inima din piept și să-i ronțăie oasele. Nimeni nu vrea să dea ochii cu un Lowe, niciun om întreg la cap nu s-ar încumeta să se apropie de casa din pădure, locul unde lui Alistair i-a fost sortit să devină demon. Gavin Grieve știe că nu are nicio șansă să câștige TURNIRUL. Toți cei din familia Grieve, care au luat parte la el, și-au pierdut viața în primele ore sau zile ale confruntării. Grieve sunt slabi, ei sunt recunoscuți pentru poziția lor veșnic adusă de spate și pentru bețiile în care-și îneacă amarul de secole. Dar Gavin vrea să supraviețuiască și să șteargă rușinea neamului, așa că va face tot ce-i stă în putință ca să iasă învingător.

            Isobel și Briony au fost cândva cele mai bune prietene, iar acum urmează să se lupte pe viață și pe moarte. Isobel face parte din neamul Macaslan, și aceștia sunt urâți de tot Ilvernath-ul pentru că se ocupă cu colectarea magiei vitale ce-i părăsește pe cei ce-au fost de curând îngropați. Ei sunt ca niște șacali care caută prin gunoaie și rămășițe putrezite, încercând să-și asigure hrana cea de toate zilele. Din cei morți își extrag forța, energia cu ajutorul căreia creează vrăji și blesteme extrem de puternice. Spre deosebire de Isobel, Briony provine din neamul Thorburn, o familie onorabilă, care niciodată nu și-a încălcat jurămintele și ai căror membri sunt recunoscuți în special pentru forța lor fizică, greu de egalat. Din cei șapte participanți mai fac parte și Elionor Payne, o fată foarte elegantă și îndârjită, care este decisă să folosească tot ce are în dotare pentru a câștiga, Finley Blair, un băiat nobil, care caută doar pacea, și Carbry Darrow, un puști de doar paisprezece ani, ce pare să se fi trezit într-un coșmar al cărui sfârșit nu se va arăta prea curând.

            Pe lângă cei șapte protagoniști, mai există și câțiva făuritori de vrăji și blesteme, un soi de alchimiști care se asigură că fiecare element este poziționat acolo unde trebuie, pentru ca farmecul să nu-și piardă din putere sau, Doamne ferește, să se transforme în altceva. Pentru că locuitorii din oraș, cu excepția familiei ce a câștigat ultima confruntare, au acces doar la magia obișnuită, ei sunt capabili să efectueze doar vrăji până în nivelul zece, care se pot concretiza de la scuturi și descântece de adevăr sau promisiune, până la colți de viperă, flăcări de dragon sau vițe agățătoare și ucigașe. De altfel, fiindcă sunt atât de diferiți, datorită descrierii lor fizice și obiceiurilor din străbuni, cei șapte eroi-monștri pot fi încadrați în anumite tipologii, de la Prințul Întunericului și Fata Zombi, până la Războinica Viking și Cocoșatul de la Notre Dame.

            Mi-a plăcut mult, chiar trebuie să specific asta fiindcă nu sunt fan al literaturii Young Adult, și m-am bucurat că autoarele au decis să nu meargă neapărat pe latura romantică a poveștii, ba chiar au insistat pe blesteme, simboluri, traume și înfruntări pline de suspans. Știind că am de-a face cu o dilogie, m-am așteptat ca TURNIRUL să înceapă abia în cel de-al doilea volum, însă se pare că, după vreo două sute de pagini de introducere, s-au gândit și ele că ar fi cazul să ofere și puțină acțiune cititorului căruia i s-a promis moarte și multă vărsare de sânge. Nu e o poveste cu totul originală, subiectul a mai fost utilizat, așa cum spune toată lumea și pe bună dreptate, și în „Jocurile foamei”, „Endgame. Jocul final” sau „Avatar. Deci așa se sfârșește totul”, dar e ceva diferit, iar miza nu stă în provizii de hrană sau supraviețuirea unui cult identitar sau religios, ci în obținerea și păstrarea în siguranță a unei energii fără limite, printr-un măcel ce, oricât de straniu ar suna, reprezintă o tradiție de familie.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 101 - Masacrul de la Two Storm Wood de Philip Gray

Titlu: Masacrul de la Two Storm Wood

Autor: Philip Gray

Editura: NICULESCU

Titlu original: Two Storm Wood (2022)

Traducere de Oana-Ancuța Cristinoiu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,06 (din 842 note)

 

            Odată ce te-au chemat, nu te mai poți opune. Până și cel mai mic gest de nesupunere poate fi interpretat ca o sfidare la adresa Statului. Ai curajul să-ți trădezi patria mamă? Crezi că ești mai presus decât cei ce ne conduc? Că tu, dintre toți, vei putea să scapi de cumplita soartă ce vă așteaptă? Ține minte, armata ți-e mamă, tată, frate și soră, orice membru al familiei pentru care ți-ai da viața. Ea e totul și trebuie să rămână totul pentru tine. Nu contează cine ai fost înainte, vreun bancher bogat sau un amărât de poștaș, atunci când primești scrisoarea, ești obligat să te înrolezi. Experiență... Nu ai nevoie de așa ceva, noi suntem aici ca să te învățăm cum să tragi cu arma, cum să arunci o grenadă, și cel mai important, cum să-l reperezi pe inamic, ca să-i întinzi o capcană. Hai, ce mai aștepți? Nu te mai uita în urmă, fiindcă nimeni nu-ți poate garanta că la sfârșit va mai rămâne ceva din tine, ceva oricât de mic pe care un biet popă să-l poată îngropa creștinește.

            Suntem în 1919, a trecut aproape un an de la Marele Război, iar echipele speciale de căutare se ocupă cu identificarea și sortarea cadavrelor și rămășițelor umane de pe frontul francez. Aici, printre șanțuri și ruine, își face apariția Amy Vanneck, o tânără care-și caută logodnicul, obligat cu mai bine de trei ani în urmă să ia parte la operațiunile militare împotriva nemților. Înainte de toate astea, ea era o fată optimistă, care avea un viitor strălucit în față, iar Edward Haslam era un simplu profesor de muzică, ce-și petrecea duminicile cântând la orga bisericii, și serile îngrijindu-se de viitoarea lui consoartă. Însă, după ce a fost dat afară de la școala unde preda și dorindu-și să fie privit cu ochi mai buni de către familia de nobili din care provenea Amy, el ajunge să facă parte din cel de-al Șaptelea Batalion, un grup de soldați conduși de colonelul Rhodes, un om cu voință de fier.

Deși pare că povestea de față s-ar încadra cel mai bine în sfera ficțiunii istorice, volumul lui Philip Gray se transformă, după aproape jumătate de carte, într-un roman polițist destul de alert. Avem o protagonistă care depune tot efortul pentru a-și găsi iubitul, indiferent de faptul că acesta ar mai putea fi în viață sau nu, câteva personaje mai mult sau mai puțin secundare, care o ajută sau, dimpotrivă, îi pun piedici în drum, și un antagonist enigmatic, care, de câte ori își face apariția, lasă în urmă doar cadavre schingiuite. Nu pot să spun neapărat că există și o miză feministă, însă nu de puține ori Amy este criticată de soldați, pentru că ea e o simplă femeie, pe un câmp unde s-au luptat bărbați adevărați. Însă ea demonstrează că este mai hotărâtă decât orice mascul înarmat și-și face loc prin moloz, ajungând spre final să nu mai semene deloc cu tânăra inocentă care era odată. După ce îl întâlnește pe maiorul Westbrook, ajunge să fie implicată fără voia ei în investigație, și cu fiecare pas se apropie tot mai mult de sadicul ucigaș care pare să-i pândească în permanență din umbră.

La fel ca orice poveste de război redată dintr-o perspectivă contemporană, și în acest caz există o critică dură la adresa confruntărilor armate, a luptelor în care fiecare victorie vine obligatoriu la pachet cu câțiva inamici uciși, bărbați care nu-și vor mai vedea niciodată fiicele și soțiile. Cum pot camarazii de arme să-ți înlocuiască familia? Câtă încredere poți să ai în oamenii ajunși pe jumătate criminali? Este adevărat că ierarhia e importantă, însă ce valoare mai are ea atunci când nebunii capătă puterea de a face rău... Da, viața ta depinde de ceilalți, de o organizare strictă și de sentimentul alert de care nu vei scăpa nici după ce totul se va termina. Războiul nu face nimic mai mult decât să-l readucă pe om la statutul de prădător, la primitivul violent care zace mereu în genele și în instinctele sale.

Frontul poate fi perceput ca un cimitir uriaș, un loc în care carnea și organele celor răpuși se află într-un amplu proces de descompunere. Cei descoperiți poate au norocul să fie îngropați creștinește sau conform religiei lor, însă cei ale căror trupuri nu sunt identificate vor fi înmormântați la comun, fără vreun nume sau vreun semnalment care să transmită ceva despre cine au fost înainte de război. Ei sunt „Necunoscuți în fața lumii, dar nu și în fața lui Dumnezeu.” Dar altfel stă treaba cu cei măcelăriți după, cu aceia care pare c-au fost omorâți și torturați de către o fiară, de un demon care și-a așezat tabăra, pentru câteva ore, la Two Storm Wood.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 42 - Acest tărâm al blândeții de William Kent Krueger

Titlu: Acest tărâm al blândeții 

Autor: William Kent Krueger

Editura: TREI

Titlu original: This Tender Land (2019)

Traducere de Andreea Popescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,39 (din 137.134 note) 

 

            Timpul este cel mai mare inamic al meu! O spun de fiecare dată, dar nu fac nimic pentru a schimba asta... Recunosc, e numai vina mea pentru că nu reușesc să mă organizez suficient de bine ca să fac toate lucrurile atunci când trebuie. Însă, dacă m-aș lua după proverbul „mai bine mai târziu decât niciodată”, câteva luni de amânare sunt o nimica toată. Prin urmare, vreau să vă vorbesc despre unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în 2022, o poveste care m-a emoționat până la lacrimi, care m-a ținut cu sufletul la gură și care m-a făcut să meditez profund asupra sensului vieții și a rolului ființei umane pe pământ. Nu vă speriați, nu e vorba despre vreun tratat de filosofie, cu toate că autorul strecoară în intrigă și astfel de problematici ce încurcă și mai tare ițele, nu, este vorba despre aventura uimitoare pe care un grup de copii o face în căutarea unui cămin și a iubirii de mult pierdute. William Kent Krueger rescrie, în „Acest tărâm al blândeții”, celebra epopee a lui Ulise, construind un basm ultramodern, plin de cruzime, încercări disperate de a reclădi viețile distruse de sistemele „opresive”, dorințe încredințate doar stelelor, picături de speranță mai dulci decât mierea și mici oaze de fericire, rătăcite într-un deșert al suferinței.

            Școala Pregătitoare Lincoln pentru Indieni ar fi trebuit să fie o instituție respectabilă, care să ofere o educație aleasă copiilor indieni din America de Sud, însă, în realitate, nu e nimic mai mult decât iadul pe pământ, un loc în care fetele și băieții sunt maltratați, pedepsiți pentru cel mai mic gest de împotrivire la adresa conducerii și a practicilor pline de cruzime, folosite pentru modelarea caracterului. În acest infern guvernat de o femeie oribilă, tartorița supremă de la care însuși diavolul ar avea multe de învățat, ajung doi frați albi, rămași orfani după ce tatăl lor a fost împușcat. Odie și Albert O'Banion petrec câțiva ani la Institutul Lincoln, făcându-și prieteni și îndurând tratamentele inumane și agresivitatea din partea îngrijitorilor. În timp ce Odie este elementul răzvrătit, cel care nu vrea nicidecum să se dea pe brazdă, devenind ținta preferată a directoarei, fratele său mai mare alege o cale mult mai ușoară, și anume să colaboreze cu dușmanul, implicându-se în fabricarea alcoolului de contrabandă, afacere condusă chiar de soțul directoarei. Existența lor este dată încă o dată peste cap în momentul în care, în legitimă apărare, Odie comite o crimă. Băieții sunt nevoiți să fugă , luându-l cu ei și pe Mose, singurul lor prieten adevărat.

            Povestea celor doi frați se împletește cu cea a micuței Emmy, a cărei mamă a fost mai mult decât o profesoară pentru Odie și Albert. Însă, pentru că viața e întotdeauna un prilej de suferință, Emmy rămâne orfană după ce mama sa este spulberată de o tornadă. Ca lovitura să fie și mai puternică, fetița este adoptată de vrăjitoarea care conduce Școala Lincoln. Toate aceste evenimente triste, relatate în prima sută de pagini a cărții, își pun amprenta asupra lui Odie, acesta pierzându-și ultima brumă de credință pe care o mai avea într-un dumnezeu al iubirii și al salvării. Dumnezeu devine o tornadă nemiloasă care distruge tot ce e frumos în lume, lăsând în urmă numai durere și suflete în ruină. Odie își ia destinul în propriile mâini, fiind forțat de împrejurări să fugă, însă salvarea propriei piei nu este țelul suprem. El vrea s-o scape și pe Emmy de cea care a luat într-un mod brutal locul mamei sale. Aventura celor patru copii începe abia din acest punct, iar totul se transformă într-o căutare a sinelui, într-o călătorie la capătul căreia așteaptă maturizarea, iubirea și adevărurile ce pot restabili ordinea.

            Odiseea lor e, pentru Odie, un drum inițiatic, pe parcursul căruia el descoperă lumea exact așa cum este, un amestec straniu dintre lumini și umbre, dintre bunătate și viclenie, dintre frumos și urât. Fiecare tragedie din existența sa îl face mai înțelept, reflectând de două ori înainte să accepte ajutorul unui străin, însă, în ciuda precauției sale, el e încă un copil care mai are enorm de multe de învățat. Pe parcursul drumului spre Saint Louis, ultimul refugiu în care mai poate găsi un cămin și o familie, protagonistul nostru află ce înseamnă teroarea și moartea, experimentează dragostea pură și prietenia care trece dincolo de orice barieră, singurătatea devastatoare și sentimentul de pierdere care ajunge să-i fie un tovarăș permanent în momentul în care Albert, Mose și Emmy își găsesc un scop în viață, un loc pe care l-ar putea numi acasă. Considerând că doar alături de rudele de sânge ar putea avea parte de un nou început, Odie e sceptic atunci când prietenii săi aleg să renunțe la vânarea unei himere în favoarea unui viitor sigur printre străini. Egoismul de care nu poate fi învinovățit și incapacitatea de a accepta deciziile celorlalți îl vor face să se retragă într-un cocon greu de străpuns, dar din care într-un final va ieși un fluture cu o nouă perspectivă asupra vieții.

            Intriga, la care participă un număr foarte mare de personaje impecabil construite, e una complexă, un fabulos mozaic de trimiteri istorice, sociale, religioase și mitologice. În ceea ce privește partea istorică, autorul are în vedere prohibiția din Statele Unite, perioadă în care fabricarea și vânzarea alcoolului au fost scoase în afara legii. Astfel au apărut distileriile improvizate, producțiile de contrabandă și oamenii dornici să încalce legea și să facă orice mârșăvie pentru o sticlă din licoarea interzisă, personajele noastre având mult de pătimit din această cauză. Din punct de vedere social, ne confruntăm cu ura îndreptată asupra indienilor și a masacrelor care au avut loc fără vreun motiv plauzibil. În drumul său, Odie află că lumea e nedreaptă, plină de prejudecăți și ură la adresa celor diferiți, a celor care au o altă religie – evreii – și a celor care au altă orientare sexuală, dar care sunt de o mie de ori mai buni și iubitori decât cei care îl blamează fără rușine. Am spus mai sus că romanul e o rescriere modernă a Odiseii, întâmplările narate în fiecare parte urmărind firul călătoriei lui Ulise, însă aventura lui Odie are un sens mult mai profund. Spre deosebire de eroul grec, protagonistul nostru duce un război cu sine și cu dumnezeul care i-a luat totul. Pe tot parcursul cărții, Odie încearcă să-și regleze conturile cu Dumnezeu, provocându-L și disprețuindu-L pentru acțiunile Sale fără rost, pentru viețile pe care le-a curmat fără să țină cont de el, însă până la sfârșit copilul va avea parte de revelația ce i-a lipsit atâția ani.

            Deja m-am întins prea mult cu recenzia și am impresia că nu v-am spus nici jumătate din câte aș fi vrut... Vă mai zic doar că William Kent Krueger a scris o capodoperă ce preia și înglobează perfect elemente din marile romane ale literaturii universale, precum: „Singur pe lume”, „David Copperfield”, „Oliver Twist”, „Marile speranțe”, „Tom Sawyer” și multe alte povești nemuritoare, pline de emoție, suflete pribege și destine aflate în mâinile celor puternici.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 41 - Cele patru vânturi de Kristin Hannah

Titlu: Cele patru vânturi 

Autor: Kristin Hannah

Editura: LITERA

Titlu original: The Four Winds (2021)

Traducere de Simona Săsărman

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,30 (din 488.421 note)

 

            Până unde poate merge o mamă ca să-și salveze copiii de foamete și de munca istovitoare, dar zadarnică? Câte poate face o mamă ca să-și vadă copiii fericiți? Însă, adesea, fericirea se lasă așteptată îndelung, iar suferința și greutățile nu contenesc să pună la încercare rezistența trupească și sufletească a celor care vor să lupte pentru o viață mai bună, pentru îndeplinirea unui vis. Dar, ca să transformi visul în realitate, trebuie să-ți părăsești căminul, să renunți chiar și la recoltele sărăcăcioase, care îți ofereau totuși o oarecare sursă de hrană, la familie și la dragostea lor, doar ca să alergi după o himeră, în speranța că vei reuși să trăiești altfel.

            Rareori mi se întâmplă să mă atașez de un autor în asemenea hal încât să devorez tot ce apare pe piață, însă se pare că Kristin Hannah m-a prins definitiv în mrejele romanelor ei pline de emoție, suspans și povești inedite, care, inevitabil, îți storc câteva lacrimi. În ciuda faptului că nu le citesc chiar la momentul apariției, nu ratez niciun roman, iar acum, după ce am bifat pe listă și „Cele patru vânturi”, pot afirma că am un nou volum preferat. Pornind de la fapte reale, autoarea construiește o poveste tragică, în centrul căreia se află societatea americană bântuită de criză, din prima jumătate a secolului al XX-lea. În această perioadă în care seceta distrugea recoltele de grâne, banii erau tot mai puțini, iar întreținerea unei familii numeroase devenea aproape imposibilă, cei mai curajoși își părăseau căminele pentru a pleca în Vest, unde li se promiteau slujbe la căile ferate și o viață lipsită de griji. Kristin Hannah pune accent pe antiteza dintre ceea ce reprezintă Vestul în plan teoretic, mulți văzând acele meleaguri ca pe un tărâm al făgăduinței, și ceea ce este în realitate, adică un infern care te secătuiește de vlagă și în care te întâmpină doar moartea.

            Elsa Wolcott face parte dintr-o familie înstărită. Prin urmare, nu a fost obișnuită cu truda la câmp, de dimineață până seara, în căldura toropitoare a soarelui. A fost crescută în puf, dar izolată, fără prieteni, fără tineri care s-o curteze, fără petreceri, și asta din cauza unei boli din copilărie despre care s-a prevestit că-i va fi fatală. Elsa ajunge să se simtă în plus în propria familie, romanele de dragoste fiindu-i singurele tovarășe care-i mai alină singurătatea. Însă, în urma unei aventuri amoroase cu un fermier, ea rămâne însărcinată și este obligată să se mărite cu el. Părinții o reneagă, o lasă fără moștenire, iar în noua ei familie este privită cu suspiciune, lucrurile schimbându-se abia în momentul în care se naște Loreda. Cu toate astea, Elsa este condamnată la nefericire. Soțul nu o iubește, acesta fiind îndrăgostit de visul său, de planurile pe care și le face ca să plece în Vest împreună cu toată familia. Dar tânăra nu vrea să fie o nomadă, să-și părăsească socrii și pământul pe care a ajuns să-l iubească. Soțul o va părăsi pentru o iluzie, iar ea va fi nevoită să pornească pe același drum câțiva ani mai târziu, ca să-și scape copiii de foamete.

            În ciuda faptului că societatea americană se dorește a fi una modernă, mentalitatea colectivă este încă tradițională, patriarhală, în care bărbatul face legea, iar femeia ascultă orbește de cuvântul lui. În casa tatălui său, Elsa este tratată ca un accesoriu, o prezență tolerată, care nu ia propriu-zis parte la viața de familie. ea nu are dreptul să-și exprime părerea, să ceară ceva, fie și o rochie nouă, sau să viseze la o altă soartă, una pe care să și-o ia în propriile mâini. Cel mai mare vis al ei este să meargă la facultate și să devină profesoară, însă, din cauza lumii în care trăiește, speranța de a scăpa dintr-o familie care o iubește din obligație se rezumă la o căsătorie avantajoasă. Dar și asta e greu de înfăptuit, pentru că Elsa are deja 21 de ani, iar în comunitate este privită ca o piază rea, ca o fată bătrână care nu-și va duce niciodată la îndeplinire îndatoririle pe care le are o femeie supusă, adică să nască fii și să se îngrijească de bunul mers al gospodăriei. Fiindu-i refuzată fericirea, Elsa ajunge să vadă în aventura, și apoi în căsătoria cu un simplu fermier, o cale de eliberare, de a-și vindeca rănile din copilărie, însă povara sa va deveni și mai grea.

            Eroina noastră dă dovadă de o tărie de caracter incomparabilă, făcând față la respingerile soțului, la vorbele pline de venin ale fiicei sale adolescente care caută altceva în viață decât antecesorii săi. Pentru socrii Elsei, tot ce contează este pământul pe care îl dețin și pentru care au vărsat lacrimi amare. Terenul acela care aproape că nu mai dă niciun rod este viața lor, o ancoră care le confirmă identitatea. Pentru ei, este imposibil să părăsească pământul cu care au făcut un legământ pentru eternitate, iar dragostea lor pentru țărâna care le dă hrană o sădește și Elsa în inima ei. Însă, ca orice om, ea face o greșeală ce o va costa enorm. Ea se străduiește din răsputeri să le insufle și copiilor aceeași iubire pentru pământ, să-i facă să prindă rădăcini și să renunțe la iluziile unui ținut îndepărtat. Însă sforțările ei provoacă numai dezbinare în familie, ca în cele din urmă să-i facă pe plac fiicei sale și să renunțe la tot pentru o nouă viață în Vest. Pentru o mamă singură cu doi copii, călătoria spre Vest nu e nimic altceva decât un drum al calvarului, pavat cu nenorociri, dar și cu mici stropi de bunătate, binefăcători ca o ploaie liniștită de vară.

            Am trăit fiecare pagină la intensitate maximă, ritmul alert al întâmplărilor și gravitatea evenimentelor menținându-mă într-o stare de tensiune continuă. Împletind armonios dimensiunea istorică cu cea ficțională, Kristin Hannah creează un roman care te va arunca pe negândite în mijlocul unui vârtej de emoții, din brațele ispititoare ale iluziilor deșarte, în caleașca strălucitoare a speranței, din hăurile întunecate ale disperării, în mrejele încurcate ale nebuniei, ca mai apoi să poposești în câmpiile pline de soare ale fericirii, însă numai pentru o clipă, deoarece îmbrățișarea de gheață a morții este singurul remediu ce poate readuce pacea după o viață zbuciumată și plină de suferință.

COMANDĂ CARTEA