ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Dulce furie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dulce furie. Afișați toate postările

luni, 14 aprilie 2025

Recenziile Mădălinei 91 - Dulce furie de Sash Bischoff (CRIME CLUB)


Titlu: Dulce furie

Autor: Sash Bischoff 

Editura: TREI

Titlu original: Sweet Fury (2025)

Traducere de Andreea Florescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,43 (din 1.077 note)

 

               Dacă vrei să ajungi o stea de cinema, să apari pe marile ecrane și să fii cunoscută în întreaga lume, atunci trebuie să ții cont de următorul aspect: este mai important cu cine te culci decât talentul actoricesc. Firește, trebuie să fii capabilă să interpretezi un rol, să râzi, chiar dacă îți vine să plângi în hohote; să fii îndrăzneață și să nu te rușinezi dacă ești nevoită să joci în pielea goală; să fii senzuală sau depravată, chiar dacă ești timidă; să-ți săruți partenerul de scenă de parcă ar fi marea ta iubire, chiar dacă, în realitate, nu vă leagă absolut nimic – cu alte cuvinte, atunci când pășești pe platoul de filmare trebuie să uiți de tine cea adevărată și să-ți asumi identitatea pe care scenaristul și regizorul au creat-o. Dar ca să ai șansa să zâmbești în fața camerelor într-un rol principal, e necesar să ai un protector, un bărbat care să te ia sub aripa lui și să te propulseze în carieră în schimbul unor mici favoruri murdare. Practic, sexul reprezintă cea mai bună monedă cu care îți poți plăti rolul într-un film. Și dacă vei ajunge celebră, nu va mai conta că ai fost șantajată și abuzată sexual; nu va mai conta că trăiești într-o relație toxică doar ca să nu fi tăiată de pe lista distribuției celui mai recent film. Nimic nu va mai conta... Însă toate nopțile în care te-ai mințit că-l iubești în timp ce te pătrundea, satisfăcându-și propriile pofte, vor brăzda urme adânci în mintea și-n inima ta, până când, fără să-ți dai seama, vei ajunge să joci un rol și-n viața de zi cu zi. Vei deveni o păpușă neputincioasă în mâinile celui care te-a modelat, iar singurele cuvinte la care vei mai reacționa vor fi: Lumini! Motor! ACȚIUNE!

            Lila Crayne este o femeie realizată din toate punctele de vedere: este o actriță de film cunoscută și foarte talentată, e amețitor de frumoasă și sexy, are mulți bani, o are ca impresar pe mama ei, o adevărată scorpie atunci când vine vorba despre interesele fiicei sale, și este logodită cu Kurt Royall, regizor celebru pe întreg mapamondul, mult mai în vârstă decât ea. Acum, Lila se pregătește să joace în viitoarea capodoperă a iubitului ei, o adaptare cinematografică a romanului „Blândețea nopții” de F. Scott Fitzgerald, reinterpretată într-o manieră feministă. Cu toate că protagonista noastră este o forță a naturii în lumina reflectoarelor, reușind să cucerească și, într-o oarecare măsură, să îmblânzească lumea sălbatică a cinematografiei în care doar bărbații au un cuvânt de spus, pe plan personal, este una dintre multele victime ale violenței domestice, confruntându-se cu traume din copilărie și nesiguranțe generate de misoginismul nociv al masculilor din jurul ei. Și aici intră în scenă Jonah Gabriel, psihoterapeutul chipeș și amabil care are o obsesie stranie pentru viața și romanele lui F. Scott Fitzgerald, în special pentru „Marele Gatsby”. Ca orice terapeut capabil, cu studii la trei universități de renume, Jonah se străduiește s-o ajute pe Lila să-și înfrunte proprii demoni, sondând adânc în mintea și-n sufletul ei. În urma discuțiilor, Lila își amintește de tatăl abuziv, de accidentul rutier în care acesta și-a pierdut viața și de relația toxică a părinților, dându-și seama că merge pe același drum pavat cu vânătăi, la fel ca mama ei. Îl iubește pe Kurt, fapt pentru care îi îndură capriciile și loviturile, iar ca să nu-l piardă – nici pe el și nici avantajele câștigate – acceptă să fie manipulată.

            În momentul în care Kurt îi impune și mai multe limite, Lila se revoltă și caută o cale de scăpare. În consecință, ședințele ei cu jonah devin tot mai personale, apropierea romantică dintre ei fiind din ce în ce mai evidentă, el privind-o ca pe femeia visurilor sale, în ciuda faptului că e logodit cu altcineva, iar ea pe el, ca pe o portiță spre o viață nouă, lipsită de umilință. Însă legăturile dintre ei sunt mai încâlcite decât o pânză de păianjen, fiindcă amândoi au secrete care, odată dezvăluite, le vor ruina definitiv existențele. În plus, nu trebuie să uităm că Lila este o actriță desăvârșită, jucându-se cu aparențele după bunul său plac.

            Pe lângă faptul că este un roman psihanalitic ce explorează traumele cele mai profunde ascunse în subconștient și un documentar despre ceea ce înseamnă să faci un film, „Dulce furie” reprezintă atât un omagiu adus lui F. Scott Fitzgerald și operelor sale literare, ce devin o obsesie bolnăvicioasă pentru toate personajele, cât și un manifest feminist ce reclamă șantajul, abuzul sexual, manipularea și transformarea femeii într-un accesoriu strălucitor, ale cărui drepturi și libertăți sunt încălcate cu prima ocazie. Sash Bischoff se folosește de experiențele sale ca actriță și regizoare pentru a realiza o radiografie a lumii cinematografice, scoțând în evidență părțile întunecate, ceea ce se ascunde de fapt în culisele platourilor de filmare, lupta veșnică dintre sexe și misoginia excesivă ce nu ține cont de secolul în care ne aflăm. Practic, întregul roman poate fi considerat un film pe hârtie, fiind alcătuit din cadre succesive, imagini, pe de-o parte, vii și nuanțate, pe de alta, schematice și zugrăvite în tonuri de gri, formând un ansamblu coerent, poetic și artistic..

În ciuda faptului că „Dulce furie” a fost încadrată la thriller, eu am o reținere în acest sens. Da, există o crimă, însă reprezintă o simplă consecință a evenimentelor narate, în prim plan fiind expusă situația femeilor care aleg să devină actrițe, vânzându-și trupul cine știe cărui regizor care le promite faima – un subiect sensibil, dar mult mai real decât ne-am dori. Personajele lui Bischoff sunt corupte, dedate propriilor interese, indiferente la suferința pe care o produc, existând o discrepanță colosală între imaginea lor publică și golul infinit ce rămâne după ce se lasă cortina, ceea ce le face nedemne de încredere. Mi-ar fi plăcut ca ritmul întâmplărilor să fie puțin mai alert, însă finalul exploziv a meritat toată așteptarea.


Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sash Bischoff

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri



luni, 17 martie 2025

Fragment în avanpremieră: Dulce furie de Sash Bischoff


Dulce furie

Sash Bischoff 

Titlu original: Sweet fury

Limba originală: engleză

Traducere: Andreea Florescu

ISBN: 978-606-40-2590-6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Colecția Fiction Connection Thriller

Editura: TREI


Fanii thrillerelor lui Alex Michaelides vor fi cuceriți de acest roman tulburător. – BOOKLIST

 

Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut — iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.

 

O poveste de dragoste foarte întunecată, care l-ar fi șocat chiar și pe F. Scott Fitzgerald. Plin de surprize, imprevizibil la final, acest debut îndrăzneț este o explorare subversivă a temei „romantismului” în sine. - JOYCE CAROLOATES, scriitoare

O poveste nespus de antrenantă, întunecată și întortocheată despre răzbunare feministă. - LISAGENOVA, scriitoare

Arogant de ambițios, acaparator și inteligent, te seduce într-atât încât nu ești deloc pregătit pentru deznodământ. Un debut senzațional! - REBECCA MAKKAI, scriitoare

O poveste atrăgătoare despre abuz și ambiție... Bischoff dezvăluie un secret surprinzător după altul, până la explozia de la final. - PUBLISHERS WEEKLY



FRAGMENT

  

OBSERVAȚIILE PERSONALE ALE LUI: J. GABRIEL

Pacient: L. Crayne

Data/Ora: 24 iunie, 10:30

Ședința: 3

 

Am început ședința de azi abordând momentul săptămânii trecute, când L s‑a întins și m‑a ținut de mână. De câteva ori până acum, L a testat limitele. Trebuia să discutăm fățiș; voiam să înțeleg motivul din spatele comportamentului.

I‑am spus lui L că am impresia că sentimentele ei față de mine s‑au complicat puțin. Am normalizat degrabă; am explicat procesul de transfer al sentimentelor față de o persoană importantă din viața ei asupra altcuiva — în cazul de față, asupra mea. Se întâmplă des în terapie (cu toate că n‑am văzut să se dezvolte atât de devreme): pacientul, într‑o stare vulnerabilă, terapeutul, singurul receptacul, totul începe să capete mai mult înțeles. Dar responsabilitatea mea e să mențin limitele profesionale ale relației pacient–terapeut.

Răspunsul lui L a fost fascinant. A înțeles conceptul de transfer, dar a negat prezența lui aici. Atunci L a spus că incidentul pe care l‑am descris nu s‑a întâmplat niciodată.

Cu toate că negarea în sine nu a fost surprinzătoare (poate L era stânjenită, rușinată), comportamentul lui L, da. L a vorbit sincer; părea calmă, liniștită. Era evident că ea credea că spune adevărul.

L mi‑a reamintit că la sfârșitul ședinței era tulburată, supărată. Mi‑a spus că trebuie să fi observat, pentru că eu m‑am întins și am prins‑o de mână. Am repetat pentru clarificare: L credea că eu inițiasem gestul?

— Nu cred. Știu sigur. Îmi amintesc totul limpede ca bună ziua. Tu m‑ai prins de mână și mi‑ai strâns‑o ușor. Și tot tu ai fost cel care mi‑a spus că mă pot încrede în tine.

Înainte să pot răspunde, L a spus:

— Dar nu‑ți face griji! N‑am înțeles deloc greșit gestul tău! Și iartă‑mă dacă ți‑am lăsat eu cumva o impresie greșită. Încercai să mă alini. Ai știut întocmai de ce aveam nevoie în acel moment și a dat rezultate. N‑ar trebui să fii stânjenit; clar nu este nevoie să‑ți ceri scuze.

Știam sigur că relatarea mea cea corectă — notițele mele detaliind incidentul erau doar o altă dovadă —, dar am hotărât să nu insist. Nu voiam ca L să simtă că nu am încredere în ea.

În schimb, am spus că e fascinant că fiecare crede că celălalt a fost cel care a inițiat gestul. Am recunoscut cât de dificil, poate chiar imposibil, e să fii vreodată pe deplin obiectiv. Am întrebat cum a făcut‑o să se simtă discrepanța dintre perspectivele noastre.

— Cred că mintea are propriile metode de a ne altera amintirile fără ca noi să o știm măcar. Poate că ăsta e modul nostru subconștient de a ne crea propria poveste, cu scopul de a justifica ordinea unor evenimente și a ne îngădui să dăm un sens poveștii noastre. Poate că ăsta e modul nostru de a ne edita și de a ne modifica povestea pe care vrem s‑o spunem despre noi înșine.

Am zis că poate adevărul celor întâmplate este undeva la mijloc. În vreme ce unul dintre noi trebuie să fi inițiat, el/ea a răspuns la ceva perceput în celălalt.

Am întrebat dacă asta îi afectează încrederea, dacă par mai puțin credibil ca terapeut.

L a spus că, dimpotrivă, a făcut‑o să se încreadă și mai mult în mine. A apreciat că am abordat un subiect delicat. A început să simtă că se poate încrede în mine mai mult decât în oricine. Deși magnitudinea cuvintelor lui L este periculoasă, aceasta este și o oportunitate clară de a înțelege mai bine motivul din spatele transferului. I‑am cerut să elaboreze.

— Pur și simplu, așa mă simt de când am început să ne vedem. Suntem abia la a treia ședință, dar deja am discutat despre lucruri pe care nu le‑am pomenit nimănui. Simt că mă înțelegi ca nimeni altcineva. Mă sperie puțin.

I‑am zis că vulnerabilitatea poate trece, cu certitudine, drept înspăimântătoare.

— Dar cu tine mă simt în siguranță. N‑aș putea vorbi cu nimeni altcineva despre lucrurile pe care le discutăm aici. Nu mă înțelege greșit: am prieteni minunați, prieteni pentru care aș face orice. Dar când ai parte de nivelul meu de expunere, înveți repede: nu poți avea încredere deplină în nimeni. Pentru că, dacă dintr‑un motiv sau altul se întâmplă ceva, iar relația se destramă, secretele tale se pot întoarce împotriva ta.

I‑am spus că trebuie să fie extenuant să se protejeze pe sine tot timpul. Am întrebat dacă are încredere în mamă.

— Oh, n‑aș vorbi în veci cu mama despre nimic din toate astea. N‑aș putea. După ce a murit tata, s‑a schimbat. S‑a întâmplat aproape peste noapte: a devenit cu totul altă persoană.

M‑am gândit din nou la mesajul vocal, am întrebat ce anume a schimbat‑o pe Karen atât de considerabil, la moartea tatălui; L a spus că nu știe. Nu‑și amintește nimic din noaptea aceea.

I‑am zis lui L că sunt de părere că și‑a reprimat amintirea traumatică a accidentului; dar că amintirile pot, în realitate, să fie reconstruite. Că abordarea directă a acestei amintiri ar putea s‑o ajute să se vindece. Am dat să sugerez să încercăm desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare, dar înainte să explic tehnica, L m‑a întrerupt, a spus că n‑avea niciun rost. Încercase de nenumărate ori să‑și amintească. Amintirea era pierdută.

Mi‑am dat seama că L se închidea în ea, așa că am revenit la subiectul mamei. I‑am cerut lui L s‑o descrie pe Karen.

— E mult mai rece decât era înainte, mult mai dură. Dar la interior? Întâlnind‑o, n‑ai zice niciodată, dar e foarte fragilă. M‑a făcut să fiu protectoare cu ea. După ce a murit tati, mama și cu mine ne‑am mutat în California, ea a revenit la numele de fată și s‑a apucat să‑și clădească propria carieră. A fost una dintre puținele femei de pe vremea aceea care a reușit să pătrundă în clubul băieților care era lumea filmului. Și‑a format ca­rapacea asta impenetrabilă, pentru a se proteja de lucrurile prin care trecuse. Dar cred că a compensat peste poate. Înainte era atât de delicată, atât de vulnerabilă. Acum însă are o nouă mantră: „Niciodată“, spune mereu. „Niciodată n‑am să mai încerc să‑mi găsesc valoa­rea într‑un bărbat.“

Lila a clătinat din cap.

— A fost un drum lung, dar cred că e mai bine acum; cel puțin, pare stabilă.

— Dar pășiți pe o pojghiță subțire, i‑am sugerat. Acum ți‑e teamă să‑i faci confidențe mamei, dacă ai încerca să te sprijini de ea, pojghița s‑ar sparge, iar tu — sau ea — ai cădea prin ea.

— Corect.

— Cum rămâne cu Kurt?

— Kurt e ultima persoană înaintea căreia m‑aș confesa.

— Dar e logodnicul tău. Aș fi crezut că e prima.

— Lucrurile despre care vorbim noi aici — părinții mei, trecutul meu amoros, toate aceste secrete pe care le‑am îngropat? — sunt ca niște cicatrici urâte de care nu pot scăpa niciodată. Depun foarte multe eforturi să le țin ascunse tot timpul. Kurt nu știe și nu trebuie să afle niciodată. Nu vreau să vadă cât de distrusă sunt.

I‑am zis că nu e distrusă; poate că o parte din munca noastră împreună ar trebui să clădească stima de sine a lui L. Am întrebat ce crede Kurt legat de faptul că L a început terapia. L a spus că el nu știe. Nu i‑a spus, de teama reacției lui — știa că avea să fie gelos. Am clarificat: gelos că L discută chestiuni intime cu mine, nu cu el? A spus că da; dar și pentru că sunt bărbat.

În ciuda aparentei ideologii feministe a lui K, L a explicat că el a fost mereu posesiv, nesigur de prieteniile lui L cu bărbați hetero. A zis că, într‑un fel, era flatant. Am întrebat‑o dacă nu se simte controlată. L a ridicat din umeri, a spus că Kurt vrea ce vrea, când vrea el.

Cu grijă, am sugerat că posesivitatea/gelozia este deseori o reacție la ceva intern. Ar putea fi proiecția neliniștii interioare a lui K, mascând o frică mai adâncă. L m‑a întrerupt numaidecât, zicând că fusese mereu fidelă. Am clarificat: nu asta voisem să se înțeleagă. Am întrebat dacă L a simțit vreodată că K ar putea să nu‑i fie fidel.

La acestea, L a tăcut.

— Mă înșală chiar acum.

L a explicat că le‑a fost greu să găsească actrița care s‑o joace pe Rosemary — niciuna nu era potrivită. Dar apoi L a găsit o tânără necunoscută și a știut de îndată că ea e aceea. (Aici, L și‑a cerut scuze, a invocat acordul de confidențialitate — nu poate da nume.) Dar L știa că K trebuie să fie cel care o „descoperă“, așa că a aranjat o audiție pentru K. În noaptea testului de ecran, K a venit acasă târziu, anunțând că a găsit actriță pentru Rosemary. L a simțit miros de parfum, i‑a văzut urma de pe gât. A avut instinctul că se întâmplase ceva, dar a încercat să se convingă că‑și închipuie doar.

Apoi, la prima lectură a Blândeții de săptămâna trecută, suspiciunile i‑au fost confirmate. Actrița era vizibil vinovată/stânjenită. K se prefăcea că abia dac‑o știa, chiar s‑a plâns în privința ei ca s‑o deruteze pe L. Dar ea și‑a dat seama; K nu a știut niciodată să se prefacă.

Crede că actrița s‑a culcat cu K pentru a obține rolul. Chestie des întâlnită în lumea filmului — doar că niciodată nu s‑a gândit că și K ar face‑o. Asta a făcut‑o pe L să creadă că K nu e bărbatul pe care l‑a crezut ea a fi.

Am întrebat‑o pe L ce părere are acum despre actriță.

— O, nu dau câtuși de puțin vina pe ea. N‑a fost corect ce‑a făcut. Dar, dacă ești femeie în industria asta, știi prea bine: sexul tranzacțional e ceva ce se întâmplă tot tim­pul. Și dă rezultate. Îmi doresc doar să n‑o fi pus într‑o postură atât de oribilă, una în care a simțit că trebuie s‑o facă pentru a obține rolul.

Am zis că nu era nici pe departe vina lui L. Ar fi fost obligată s‑o avertizeze pe actriță dacă ar fi știut, dar n‑a avut habar. Am întrebat dacă L era supărată pe K.

— Supărată? a zis clătinând din cap. Nu, nu sunt deloc supărată.

Acesta e un semnal de alarmă. Incapacitatea lui L de a‑și exprima supărarea, cel mai probabil din cauza părinților.

— De ce nu? Cred că ai fi mai mult decât îndreptățită.

— Sunt doar tristă, a zis și a început să plângă. Încă de la început, nu mi‑a venit să cred că K chiar vrea să fie cu mine. Mereu am simțit că trebuie să fiu perfectă ca să nu plece. Iar acum știu sigur: nu‑s suficientă.

Am spus că infidelitatea lui K n‑are legătură cu L, dacă e sau nu suficientă. Are legătură cu el. Am întrebat ce are de gând L.

— Nu‑mi închipui cum ar fi să‑l pierd pe Kurt. Nu știu ce m‑aș face fără el. Plus că se întâmplă atâtea și în relația noastră profesională, am construit un brand împreună.

Am spus că multe cupluri de vedete au supraviețuit unor despărțiri dramatice, dar L a spus că nu e același lucru. Ei au clădit un imperiu împreună.


SASH BISCHOFF este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie este primul ei roman.