Recenziile lui Gică 79 - Fântânile Paradisului de Arthur C. Clarke

Titlu: Fântânile Paradisului  

Autor: Arthur C. Clarke

Editura: PALADIN

Titlu original: The Fountains of Paradise (1979)

Traducere de Daniel Pătrașcu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,96 (din 28.157 note)

 

            Pentru că nu știam ce să mai citesc și pentru că aveam chef de un Science-Fiction clasic, am aruncat o privire prin bibliotecă și am decis să mă apuc de „Fântânile Paradisului”, un volum pe care cei de la Editura Paladin l-au reeditat, cu o supracopertă superbă, nu cu mult timp în urmă. Iar acum, după ce am devorat cartea în mai puțin de 24 de ore, chiar pot să spun că mi-a plăcut destul de mult și am fost impresionat de ingeniozitatea și de inventivitatea autorului britanic, care, într-un text de lungime redusă, reușește să imagineze un proiect ambițios și extrem de complex, ce ne-ar putea deschide o nouă poartă spre astre, spre spațiul atât de greu accesibil oamenilor. Însă, pe lângă un roman plin de termeni științifici, majoritatea proveniți din domeniul fizicii, Arthur C. Clarke ne propune o poveste despre voința umană și despre puterea de a transforma o idee incredibilă în realitatea zilei de mâine.

            Pe orice cale a evoluției am lua-o, un lucru e sigur, viitorul stă în cât mai multe bariere desființate. Am călătorit pe mare și am descoperit pământuri noi, pe care locuiesc oameni asemeni nouă, am deprins limbi exotice sau i-am învățat pe ceilalți graiul nostru, dar, oriunde ne-am dus în lume, tot timpul ne-am confruntat cu ceva ce părea, la prima vedere, imposibil, dar pe care l-am depășit de fiecare dată cu succes. Dar, cu toate că astăzi putem privi la stele din orice punct de pe Terra, tot există frustrarea că nu vom ajunge niciodată la ele. Ei bine, Clarke ne duce puțin în viitor, tot în secolul al XXI-lea, dar într-un timp în care oamenii sunt capabili să părăsească Pământul cu ajutorul rachetelor și să ajungă să locuiască pe lună sau chiar pe marte, planeta roșie aflându-se în plin proces de terraformare.

            Însă, pentru genialul inginer Vannevar Morgan, acest lucru nu e suficient, iar, în dorința sa de a duce umanitatea pe o nouă treaptă evolutivă, el propune o soluție revoluționară, un lift spațial capabil să ducă pe orbită și dincolo de ea atât oameni, cât și obiecte de dimensiuni colosale. Cu ajutorul unui fir metalic extrem de subțire și de rezistent, savantul vrea să „lege” suprafața Pământului de unul sau mai mulți sateliți tereștri, astfel încât să creeze o cale cât mai eficientă și cât mai sigură de transport către spațiu și, de ce nu, către celelalte planete din Sistemul Solar. Dar există o așa-zisă mică problemă. Punctul terestru din care urmează să „se ridice” magnifica mașinărie trebuie să fie calculat cu exactitate, astfel încât mișcarea de rotație a Terrei și uraganele incredibil de puternice, care-și fac de cap la mii de kilometri înălțime, să nu producă daune serioase dispozitivului.

            După un studiu ca la carte, savantul nostru găsește locul perfect pentru proiectul său, și anume o stâncă uriașă din Sri Lanka, un punct înalt în care chiar se poate spune că pământul atinge cerul. Însă din nou apare un impediment, pentru că acolo există un străvechi cult religios, care nu este deloc dispus să-și părăsească centrul sacru. Și, după cum v-ați dat seama deja, din acest punct ia naștere o întreagă discuție despre barierele fizice ce pot fi depășite cu ajutorul științei și despre limitele pe care ni le-a impus, încă din cele mai vechi timpuri, un zeu atotștiutor. Iar aici, așa cum subliniază și unul dintre personaje, este vorba despre o reclădire modernă a Turnului Babel, a construcției cu care muritorii au crezut că pot ajunge până la Dumnezeu. Dar, mai mult decât o confruntare între un domeniu exact și o doctrină abstractă, discursul celor două părți constituie o pendulare între trecut și viitor, între o lume care nu poate renunța la vechile ei tradiții și o societate dezvoltată, care face tot efortul să descifreze marile taine ale universului cunoscut, și nu numai...

            Dar, înainte să vedem dacă Morgan va reuși să-și ducă la capăt planul, trebuie să ne întoarcem mult în timp, la o sută de ani de la nașterea lui Hristos, atunci când a venit pe lume Kalidasa, cel mai mare rege de pe insula Taprobane. La fel ca eroul nostru, și faimosul monarh a crezut că poate sfida „cele sfinte”, creându-și un paradis numai al lui chiar pe pământ. Astfel, cu ajutorul unui artist recunoscut în toată lumea, el a reușit să-și clădească o Grădină a Raiului, un loc mirific în care piatra a devenit nestemată, iar fântânile își revărsau apa la un simplu gest de-al său. Ei bine, călătoria noastră se oprește aici, pentru că e vremea să-l las pe adevăratul povestitor să-și facă treaba, așa că, dacă vreți să vedeți cu ce impedimente se va mai confrunta echipa lui Morgan, trebuie să puneți mâna pe romanul lui Arthur C. Clarke și să vă lăsați purtați într-un viitor nu foarte îndepărtat, într-un timp în care este posibil ca umanitatea să ajungă chiar și la cele mai îndepărtate stele.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 69 - Sfârșitul Eternității de Isaac Asimov

Titlu: Sfârșitul Eternității  

Autor: Isaac Asimov 

Editura: PALADIN

Titlu original: The End of Eternity (1955)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 4,24 (din 50.006 note)

 

Nu cred că mai are rost să mă scuz, dar este necesar să vă spun că aceasta e prima carte scrisă de Isaac Asimov pe care o citesc. În ciuda faptului că nu sunt un mare fan al literaturii Science-Fiction, mai lecturez câte un volum de gen atunci când îmi cade în mână, însă evit să mă îndrept spre acea dimensiune „Hard”, care sunt sigur că mi-ar da mari bătăi de cap. Bineînțeles că mi-am făcut, ca orice adolescent, inițierea în Jules Verne și în opera lui H.G. Wells, dar am evitat să mă apuc de serii mari, lucru pentru care am preferat, evident, acum, să încep cu un roman de sine stătător. Nu știu de ce aveam impresia că voi înainta greu cu lectura și că mă voi izbi de termeni și de fenomene pe care nu le voi înțelege pe deplin și că, în consecință, voi renunța. Însă, din contră, lucrurile au stat tocmai pe dos și mi-am dat seama că, oricât de complicată pare situația, autorul are un talent incredibil de a explica pas cu pas evenimentele, fapt care m-a făcut să înaintez foarte repede prin text și să mă bucur de o intrigă incredibilă și cutremurătoare.

Sunt sigur că majoritatea cititorilor de SF au bifat de mult acest volum, însă, totuși, vreau să fac o scurtă descriere, așa, în stilul meu. Pe scurt, în rolul principal îl avem pe Andrew Harlan, un fost observator, actual tehnician, care lucrează pentru o organizație numită Eternitatea. Mai mult decât o agenție înafara spațiului și a timpului cunoscut, Eternitatea se ocupă de analizarea epocilor din trecut și din viitor, cu scopul de a modifica evenimentele esențiale, care ar putea opri sau dăuna evoluției umanității. Astfel, istoria se află în mâinile unor indivizi apți, profesioniști care trebuie să calculeze foarte bine consecințele pe care le poate avea orice acțiune asupra întâmplărilor care au avut sau urmează să aibă loc într-un timp deja cunoscut. Însă viața obișnuită a lui Harlan suferă o „complicație” atunci când intră în contact cu o femeie, o ființă care îi deschide mintea spre noi posibilități, proiecții care pun sub semnul îndoielii tot ce înseamnă Eternitatea.

Deși pare că miza romanului constă într-un viitor utopic, lucrurile nu stau deloc așa. Fiecare schimbare realizată în prezent reprezintă un risc, iar orice eroare de calcul poate da naștere unor noi posibilități care, în final, să conducă într-o direcție nu tocmai benefică. Din acest motiv, toți Eternii trebuie să fie devotați trup și suflet muncii pe care o au de efectuat, în consecință, este necesar ca ei să abandoneze principalii factori care i-ar putea deconcentra. Și, pentru că Asimov a fost un misogin notoriu, bineînțeles că lucrul cel mai dăunător pentru societatea perfectă este femeia. Așadar, din momentul în care Andrew Harlan cade în brațele amorului, totul se complică, și stabilitatea universală este compromisă. Odată cu chemarea sexului opus, protagonistul părăsește treptat sistemul închistat din care face parte și își câștigă individualitatea. De altfel, în pofida faptului că pare că asistăm la o poveste de dragoste, autorul nu renunță, nici pentru un singur moment, la tematica science-fiction și ne readuce în permanență la problema și ipoteza de la care a plecat.

            Este evident că Asimov a preluat subiectul din „Mașina timpului”, însă ceea ce face autorul american e să-l ducă la o dimensiune incredibilă. În povestea de față nu este vorba despre un prezent clar și despre un viitor bine stabilit, ci despre posibilitatea de a călători în continuu între secole și de a observa, dintr-o poziție pasivă, toate modificările majore din acea perioadă. Astfel, epocile coexistă, iar limitele sunt desființate, fiecare Etern fiind capabil să călătorească chiar la începuturile civilizației. Dar atunci când erele sunt conștiente una de cealaltă intervin marile probleme, iar exemplul cel mai interesant este chiar inventarea serului anticancer. Cum poți să decizi cine merită să fie vindecat? Care secol merită mai multe doze? Sau cum poți să știi care dintre cei salvați ar putea constitui un adevărat pericol în viitorul în care nu-i „era scris” să existe? De asta, deciziile trebuie să fie foarte bine analizate, orice eroare ducând umanitatea, și cu sine Eternitatea, tot mai aproape de sfârșit.

            Sunt sigur că, la vremea la care a fost scrisă cartea, temele abordate au fost foarte apreciate de publicul de gen, și nu numai. Însă acum, în era televiziunii și a calculatoarelor cu inteligență proprie, acestea au fost deja depășite. În toate serialele SF, care abordează problematica timpului, ni se spune că orice decizie poate modifica viitorul și că nu e bine deloc să te întâlnești cu varianta ta dintr-o altă perioadă, pentru că realitatea nu ar permite două versiuni care să existe în același timp, așa că, prin urmare, una va fi eliminată pentru ca existența cosmică să-și urmeze cursul normal. De altfel, sunt la fel de sigur că volumul de față a influențat major literatura și cinematografia de astăzi. În final, pot să spun că mi-a plăcut povestea și chiar m-am bucurat de fiecare răsturnare de situație care i-a dat protagonistului viața peste cap și, în concluzie, abia aștept să mă apuc de primul volum din „Fundația”, pentru că, da, aceasta este seria cu care vreau să continui imensa operă a lui Isaac Asimov.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 65 - Tărâmul verii de Hannu Rajaniemi

Titlu: Tărâmul verii 

Autor: Hannu Rajaniemi

Editura: NEMIRA

Titlu original: Summerland (2018)

Traducere de Mihai Dan Pavelescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 296

Media pe Goodreads: 3,57 (din 2.207 note)

 

Singura certitudine pe care o avem ca oameni este moartea. Fie că vorbim despre cauze naturale, fie despre o boală gravă, posibil incurabilă, sau despre un accident, ea intervine și își face propriul joc, un proces care nu poate fi controlat și care, în consecință, este imposibil de oprit. Odată cu acest fenomen ireversibil, iau naștere cele trei  eterne întrebări. Ce se întâmplă cu sufletul după ce părăsește corpul? Există o lume de dincolo? Și dacă răspunsul este da, atunci cum arată ea și ce se află mai exact acolo? La fel ca în cazul celorlalte mari religii, creștinismul vine și încearcă să dea un răspuns cât se poate de clar. Însă, pentru a crede într-o posibilă variantă, ai nevoie de dovezi palpabile, lucru pe care nu ți-l poate oferi nimeni. Dar, dacă vorbim strict despre literatură, există mai mulți autori de science-fiction care au preluat și exploatat subiectul, iar unul dintre aceștia este Hannu Rajaniemi, care în romanul său, „Tărâmul verii”, ne propune o viziune pe cât de fascinantă, pe atât de tulburătoare.

Sunt sigur că, în momentul în care am adus vorba despre SF, mulți dintre voi ați avut impresia că vom fi proiectați undeva într-un viitor îndepărtat și că vom vorbi despre tehnologii noi create de umanitate sau preluate de la niște civilizații extraterestre sau, poate, despre o planetă în pragul extincției. Însă, în cazul de față, lucrurile sunt mult mai complicate. De data asta nu ne mai îndreptăm privirea spre stele sau dincolo de ele, ci încercăm să aruncăm un ochi în lumea de dincolo, în locul unde ajung sufletele după moarte. Așadar, acțiunea volumului are loc în ultimele luni din anul 1938, într-o perioadă în care Marea Britanie devine un imens imperiu care se întinde până la Tărâmul Verii, o altă dimensiune spațio-temporală, unde se regăsesc sufletele celor plecați.

Romanul ne prezintă un univers scindat între vii și morți, între două națiuni care funcționează după forme diferite de organizare. Astfel, în Tărâmul Iernii o avem ca protagonistă pe Rachel White, o femeie capabilă, căreia i se încredințează misiunea de a pune mână pe un spion din cealaltă dimensiune, iar, în consecință, în Tărâmul Verii îl urmărim pe Peter Bloom, presupusul trădător, care face tot efortul pentru a afla care este rolul său în imensul joc politic ce se desfășoară în și între cele două lumi. Cei doi reprezintă și două caractere total opuse, unul spontan și irascibil, iar altul calculat și bine ancorat în realitate. Deși ambii fac parte din serviciile secrete, ei se remarcă în primul rând ca oameni, iar mai apoi ca agenți ai patriei. Din acest motiv, lupta interioară o depășește pe cea politică, cea din urmă fiind doar un pretext pentru cugetările ambelor personaje.

Pe lângă realitatea modificată din punct de vedere istoric, cel mai interesant aspect îl reprezintă însăși construcția celeilalte dimensiuni. Aici se află fantomele, care, paradoxal, nu sunt niște entități pasive care se bucură de odihna veșnică. Datorită abilităților pe care le dețin, ele constituie cei mai buni spioni pentru ambele părți. Sunt mai greu de detectat, știu cum să se facă nevăzuți și sunt capabili să călătorească foarte repede dintr-un loc în altul, pentru a afla și transmite noile informații. În afară de asta, aici există și o energie a celor morți, un flux care poate lua formă în diverse dispozitive și arme, o substanță pe care este clădit însuși Tărâmul Verii. Deși lumea de dincolo pare foarte palpabilă și stabilă pentru locuitorii săi, ea poate în orice clipă să-și piardă duritatea și să se preschimbe într-un abis plin de pericole și de iluzii înfiorătoare.

Pe de o parte, istorie alternativă, pe de alta, un soi de Cyberpunk ce se desfășoară într-o dimensiune spectrală, „Tărâmul verii” este o carte care ne propune un alt fel de science-fiction, un subgen care evită să se concentreze pe exterior și pune accent pe gândurile și pe trăirile unor protagoniști ce suferă de grave probleme identitare. În acest sens, ceea ce contează cu adevărat nu este moartea individuală sau universală, ci dezechilibrul sufletesc și căderea psihică, factori care pot duce la disoluția completă a ființei. Aici există viață, dincolo la fel, și totul ține doar de tranziție, de o trecere de care se pot bucura doar cei apreciați de societatea în care și pentru care trăiesc.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 56 - LIFEL1K3. REALISTIK de Jay Kristoff

Titlu: LIFEL1K3. REALISTIK  

Serie: LIFEL1K3 #1

Autor: Jay Kristoff

Editura: PALADIN

Titlu original: LIFEL1K3 (2018)

Traducere de Silviu Genescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,97 (din 9.262 note)

 

            Sincer, nici nu știu cu ce să încep. Credeți-mă că e foarte complicat... Ar trebui să vorbesc despre carte, nu? Ei bine, în cazul acesta nu e vorba despre un simplu roman science-fiction, primul volum dintr-o nouă trilogie magnifică, ci despre ce reprezintă în sine fenomenul Jay Kristoff. Și da, vorbesc despre un fenomen literar de amploare, și nu doar despre un simplu autor ce și-a făcut și el apariția printre zecile de scriitori publicați în ultima vreme. Kristoff e diferit din toate punctele de vedere și mi-a făcut o imensă plăcere să-l citesc. Pe lângă faptul că preia niște aspecte foarte cunoscute din literatura SF și distopică, el își aduce propria contribuție ingenioasă, atât în organizarea elementelor haotice, cât și în inserarea unor coduri ficționale și istorice, pe care doar un cititor experimentat le poate observa, descifra și înțelege. Dar, înainte de toate, haideți să vedem puțin despre ce este vorba în această superbă și fascinantă poveste.

            Eve este o fată obișnuită... Nu, nicidecum. Pe lângă faptul că unul dintre ochii ei este înlocuit de o proteză tehnologică și că are niște fire de siliciu care îi ies din cap, un fel de mecanism ce se ocupă cu memoria, organizându-i într-un mod rațional amintirile, ea participă la turniruri foarte violente, distrugând roboți, din interiorul mașinăriei peticite, pe care a construit-o în atelierul bunicului său. Luptele sunt extrem de periculoase, tânăra fiind conștientă că oricând poate să-și piardă viața, însă nevoia de credite, cu care urmează să cumpere medicamente pentru singura ei rudă, bunicul Silas, o face să strângă din dinți și să spulbere orice oponent metalic cu conștiință artificială. Ce să spun? O viață normală, liniștită și plină de siguranță... Însă lucrurile devin cu adevărat complicate atunci când Eve îl întâlnește pe realistikul Ezekiel, unul dintre androizii creați de un om cu aspirații de Dumnezeu.

            Suntem introduși într-o lume dezolantă a viitorului, un Pământ aproape distrus, alcătuit din rămășițele unor civilizații ce au apus de mult. În urma atacurilor cu bombe nucleare, deșertul s-a transformat în sticlă, Falia San Andreas s-a deschis și a înghițit marea metropolă, iar din vechea Californie nu a mai rămas decât un ținut sterp, plin de reziduri și gunoaie, un loc care acum este numit Resturi. În acest univers aflat în ruină, doi giganți industriali concurează pentru a câștiga monopolul, încercând să creeze tehnologie cât mai avansată. Deși totul evoluează, continentul pare să fie cu un picior în groapă, metamorfozându-se, treptat, într-un imens cimitir în care oamenii roboții și natura se vor regăsi și, într-un final, vor dispărea.

            Într-un cadru spațial și temporal lipsit de culoare, personajele sunt cele care dau sensul lumii în care trăiesc. Pe lângă Eve, care este o fată puternică, carismatică și foarte curajoasă, ceilalți protagoniști își aduc propriile personalități fascinante și pline de vitalitate. Lemon Fresh este cea mai bună prietenă a tinerei, o fată ambițioasă și vicleană, ce nu și-a putut uita niciodată trecutul de hoață de buzunare. Nu pot să nu-i menționez pe Cricket, un roboțel ce seamănă cu un porc spinos și căruia nu suportă să i se spună MITITEL, și Kaiser, un câine-cyborg, construit din țesut cerebral și măduvă animală, părți neurologice asamblatte într-o carcasă robotică foarte rezistentă. Însă poate cel mai interesant caracter este Ezekiel. Fiind experimentul unui om ingenios de nebun, el constituie capodopera absolută, androidul extrem de puternic și de rapid, Terminatorul care este imposibil de ucis datorită organismului său care se regenerează după fiecare confruntare. Dacă i-ai pune într-o ordine, ai asista la un proces evolutiv sau involutiv – depinde din ce parte privești – însă ei sunt speciali, în primul rând, datorită defectelor pe care le au.

Îmi este aproape imposibil să privesc cartea ca pe o lucrare unitară. Kristoff nu este autorul pe care să-l încadrezi într-o anumită schemă, pentru că el încearcă să depășească orice graniță literară existentă. Astfel, curentele și genurile sunt combinate și duse la extrem, textul fiind postuman, postmodern, distopic și, nu în ultimul rând, postapocaliptic. Iar dacă ne întoarcem la niște constructe ficționale mai obișnuite, putem spune că avem de-a face atât cu un bildungsroman, cât și cu o capodoperă a subgenului New Weird. Textul este construit pe un fundal cultural și livresc extrem de variat, de la cele trei legi ale roboticii, până la citate din „Paradisul pierdut” al lui John Milton și referințe la una dintre cele mai puternice dinastii din Europa.

            Cred că a sosit timpul să pun punct acestei recenzii, așa că e momentul să vă las pe voi să aruncați o privire peste volum, pentru a asista la călătoria celor cinci protagoniști și pentru a vă bucura de referințele și ghicitorile presărate pe tot parcursul textului. Eu sunt foarte curios cum va reacționa publicul român la acest experiment literar și cum vor fi primite și celelalte traduceri din romanele lui Jay Kristoff, pentru că, după cum poate știți deja, anul acesta urmează să fie publicat „Nevernight”, o altă carte ce constituie începutul unei trilogii foarte apreciate pe plan internațional.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 41 - Portalul Albuquerque de Peter Clines

Titlu: Portalul Albuquerque  

Autor: Peter Clines

Editura: PALADIN

Titlu original: The Fold (2015)

Traducere de Cezar Petrilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,87 (din 27.770 note)

 

Nu pot să spun că a fost cel mai bun SF pe care l-am citit anul acesta, însă a reprezentat o lectură fascinantă, căreia nu am avut cum să nu-i acord cinci stele pe Goodreads. Povestea e bună, protagonistul e foarte simpatic, iar misterul persistă mai bine de jumătate din carte, adică până în momentul în care secretele ies la iveală, iar lucrurile o iau complet razna. Chiar dacă volumul apare ca făcând parte dintr-o serie, poate fi citit separat, fiind o lucrare de sine stătătoare, aşa cum subliniază însuşi autorul în ultimele pagini. Pentru că am citit înainte descrierea şi pentru că sunt un cititor înrăit de thrillere, m-am aşteptat să dau peste o intrigă poliţistă, aşa cum mi s-a promis, însă cartea se axează aproape în totalitate pe miza science-fiction, convertind, astfel, elementele mystery în fenomene ştiinţifice.

Aşa cum ni se spune încă din  prezentare, Mike Erikson este un fericit profesor de engleză într-un liceu din New England. El este diferit de restul colegilor săi, având un intelect ieşit din comun, o minte cu care poate reproiecta amintiri şi analiza cât se poate de raţional orice eveniment din viaţa sa. Însă el a decis să ducă o viaţă liniştită, un trai care îi poate oferi un loc între oamenii normali. Lucrurile se schimbă atunci  când un amic de la DARPA îi cere lui Mike să-şi facă bagajele şi să plece într-un loc secret, unde o echipă de oameni de ştiinţă desfăşoară un proiect ambiţios care ar putea schimba lumea. Nu durează mult până când profesorul află că este vorba despre un portal, o „gură” energetică a cărei scop este de a teleporta oameni şi lucruri la distanţe incredibile.

Mike nu este trimis acolo ca un membru important al echipei de savanţi, ci ca un investigator care trebuie să afle dacă totul merge bine cu proiectul, putând astfel să-l înştiinţeze pe prietenul său dacă are rost să investească în continuare bani în experiment. Mi-a plăcut postura de Sherlock a protagonistului şi capacitatea sa de a analiza lucruri care pentru ceilalţi trec neobservate. Mike nu este detectivul clasic care trebuie să rezolve o crimă, aici talentele sale sunt puse în slujba umanităţii, fiind necesară o singură greşeală ca totul să se ducă de râpă. Abilităţile sale sunt excepţionale, ceea ce-l face, mai degrabă, un Sherlock binar, o minte care asociază fapte contradictorii şi care poate vedea ambele faţete ale realităţii.

Nu vreau să vă mint şi să vă spun că tot volumul este plin de acţiune şi că nu veţi apuca nici măcar să clipiţi între evenimente, aşa că voi fi cât se poate de tranşant şi voi evita să prezint totul în culori strălucitoare. Adevărul este că mai bine de jumătate din carte nu se întâmplă aproape nimic. Dar asta nu înseamnă că începutul constituie o pierdere de vreme. Din contră… Chiar dacă nu există nimic răvăşitor, povestea e foarte bine scrisă, iar lucrurile sunt redate într-o manieră pe cât de comică, pe atât de misterioasă.

Cât despre cea de a doua parte a romanului, nu am nimic de obiectat. De aici încolo totul se schimbă, iar povestea devine un thriller science-fiction plin de acţiune, o lucrare pseudo-apocaliptică în care ne este propus un alt fel de sfârşit al lumii. Nu întotdeauna pericolul ia naştere din acest univers, sub forma unui virus sau a unui monstru, el poate apărea dintr-un loc necunoscut, un spaţiu pe care-l putem deschide dintr-o simplă greşeală. Ştiinţa îşi are şi ea limitele ei, iar atunci când lucrurile scapă de sub control, nici mintea genială a lui Mike Erikson nu poate vedea evenimentele care vor urma.

Suspans, ştiinţă, eroare, cataclism – cred că acestea ar fi cele mai potrivite cuvinte prin care aş putea descrie textul lui Peter Clines. E foarte greu să vorbesc despre „Portalul Albuquerque” fără să intru în detalii importante, însă cred că am reuşit să vă las cu o idee despre ce este vorba. De aici înainte, este decizia voastră dacă vreţi să luaţi parte la poveste şi să fiţi alături de Mike Erikson în demersul său de a salva lumea.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 37 - Proiectul Hail Mary de Andy Weir

Titlu: Proiectul Hail Mary  

Autor: Andy Weir

Editura: NEMIRA

Titlu original: Project Hail Mary (2021)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 536

Media pe Goodreads: 4,59 (din 24.479 note)

 

            După cum v-aţi dat seama deja, genul meu preferat este thrillerul. Însă, din când în când, mă mai încumet să citesc şi câte o carte fantasy sau science-fiction. După ce am văzut că Editura Nemira face mare vâlvă cu cel mai recent roman al lui Andy Weir, am zis că e cazul să văd şi eu pentru ce atâta reclamă. Spre ruşinea mea, nu am citit nici „Marţianul”, nici „Artemis”, însă cartea de faţă a reprezentat o ocazie perfectă pentru a observa capacitatea autorului american de a construi situaţii şi personaje unice. Şi da, m-am îndrăgostit în mod iremediabil de „Proiectul Hail Mary”, o carte superbă care mi-a dovedit, prin zeci de exemple, că universul este mult mai complex decât credeam.

            Undeva, la milioane de kilometri distanţă de Pământ, se află Hail Mary, o navă spaţială al cărei echipaj a fost trimis să găsească o soluţie pentru cataclismul cu care urmează să se confrunte planeta noastră. Soarele este în pericol, iar odată ce acesta îşi va pierde din putere, omenirea nu va mai exista. Aşadar, trei oameni au fost aleşi pentru această misiune. Însă există o mare problemă – doi dintre ei sunt morţi, iar Ryland Grace, singurul supravieţuitor al călătoriei, nu îşi aminteşte cine este, unde se află şi care este misiunea pe care o are de îndeplinit.

            Pe lângă o aventură interstelară unică, romanul lui Andy Weir este şi un manual incredibil despre procesele fizice şi chimice care au loc în univers. Nu de puţine ori m-am confruntat cu termeni sau cu fenomene despre care nu aveam nici o idee, însă lucrurile sunt atât de bine explicate, încât nu am avut nici o problemă cu înţelegerea evenimentelor. Dar ceea ce mi-a făcut lectura extrem de plăcută a fost umorul. De altfel, cum ai putea să supravieţuieşti când ştii că moartea e la o secundă lumină distanţă? Şi nu, sfârşitul nu vine tot timpul de la evenimente mari, precum un asteroid sau o invazie extraterestră. Uneori cele mai mici lucruri pot fi şi cele mai periculoase. Iar ceea ce, cândva, a creat viaţă, acum o poate ucide. 

            Mi-e atât de greu să nu vă dau spoilere, pentru că e aproape imposibil să vorbesc despre carte, omiţând jumătate din ea. Dar asta e, nu pot să vă stric cea mai mare surpriză, şi credeţi-mă că nu exagerez. Aşa că voi alege să vorbesc despre personajul principal. Înainte de toate evenimentele, Ryland a fost un genial profesor de fizică, care nu ezita să discute cu elevii lui despre viteza luminii şi divizarea moleculelor. În prezent, el se află pe Hail Mary şi încearcă să-şi aducă aminte care este rolul lui Aici. Pe măsură ce descoperă nava şi pe unde se află, mai exact, prin Cosmos, amintirile lui încep să revină, lucru care îl face şi mai conştient de situaţia gravă în care se găseşte. Nu se ştie dacă el se va mai putea întoarce acasă, odată ce va găsi o soluţie pentru apocalipsă, iar acest lucru îi confirmă condiţia de mort în viaţă. Ceilalţi doi colegi nu au supravieţuit călătoriei, însă, cu toate că el a rezistat, nu este decât un cadavru într-un imens sicriu alcătuit din oţel şi alte metale.

 Ryland nu a fost ales doar pentru inteligenţa lui uriaşă. Eu cred, mai degrabă, că a fost selectat pentru capacitatea lui de a trata cu ironie şi umor situaţiile extreme. Deşi de multe ori lucrurile merg prost, momentele lui de dezamăgire sunt repede depăşite, iar Ryland încearcă să găsească noi şi noi soluţii. Într-o astfel de conjunctură, depresia ar trebui să se instaureze în mintea personajului, însă protagonistul nostru dă dovadă de o gândire logică care pune accentul pe lucruri practice, şi nu pe sentimente covârşitoare. Deşi sunt explicate, pe parcurs, motivele pentru care el s-a regăsit pe lista echipajului, eu cred că a fost ales după un plan bine stabilit, şi nu după un impuls de moment.

Dincolo de orice analiză, „Proiectul Hail Mary” este o carte fascinantă şi foarte bine scrisă. În spatele teoriilor fizice, chimice şi mecanice se află o umanitate sensibilă care se resimte, în special, la nivelul eroilor. Este o poveste extrem de complexă, pe care Andy Weir o relatează într-un mod atât de lejer încât ai putea s-o citeşti mâncând floricele. Nu vă recomand acest volum, ci vă spun că e obligatoriu să-l lecturaţi. Chiar dacă poate nu va fi pe gustul unora dintre voi, sunt sigur că vor exista câteva momente pe care nu le veţi uita prea curând. Sper ca Editura Nemira sau altcineva să organizeze şi un club de lectură, unde să putem discuta mai multe.

Aţi fi interesaţi?

 

COMANDĂ CARTEA

Să dormi pe o mare de stele de Christopher Paolini

Titlu: Să dormi pe o mare de stele  

Autor: Christopher Paolini

Editura: RAO

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 800

 

Creatorul succesului internațional Eragon revine cu un roman science-fiction fascinant, amplu și poetic.

 Să dormi pe o mare de stele este o aventură de proporții intergalactice despre conflicte neașteptate și descoperiri epocale, dar și despre puterea speciei umane de a depăși orice obstacol.

În timpul unei misiuni de rutină, xenobiologul Kira Navárez descoperă o relicvă extraterestră care o va purta într o serie de aventuri dincolo de spațiul cunoscut. Kira a visat să găsească viață extraterestră, însă a trezit la viață... un coșmar. Când întreaga specie umană este amenințată cu distrugerea, Kira este poate ultima speranță de mântuire.

Recenziile lui Gică 34 - Tunetul de Neal Shusterman

 

Titlu: Tunetul 

Serie: Arcul Secerii #2

Autor: Neal Shusterman

Editura: Young Art

Titlu original: Thunderhead (2018)

Traducere de Ioana Filat

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 552

Media pe Goodreads: 4,45 (din 91.598 note)

 

            Nici nu știu care dintre cele două volume mi-a plăcut mai mult. Aș înclina să spun că primul, însă finalul extraordinar al celui de-al doilea mi-a dat toată lectura peste cap și m-a făcut să conștientizez faptul că sfârșitul liniștit la care tânjesc protagoniștii se află foarte departe de realitatea violentă în care aceștia trăiesc. Neal Shusterman nu este doar un autor foarte bun, ci și un ingenios creator de noi lumi, iar seria „Arcul secerii” confirmă cu succes această idee. După ce în „Secera”, prima parte a trilogiei, am fost introduși într-un univers care, la prima vedere, pare utopic, în volumul de față, autorul ne vorbește despre punctele slabe ale acestui sistem, scoțând la lumină structurile care în orice clipă se pot prăbuși și dând la iveală soarta indivizilor care devin țapi ispășitori spre bunăstarea societății.

            În „Tunetul”, ne întoarcem în viitorul „minunat” în care moartea a fost soluționată. Biologicul a fost depășit, iar oamenii pot trăi aproape la nesfârșit. Spun aproape, pentru că, totuși, există niște reguli, iar unii indivizi trebuie să fie eliminați, pentru a nu se ajunge la suprapopularea planetei. Această sarcină stă în mâinile Secerilor, o facțiune care trebuie să mențină ordinea, ucigându-i, prin diverse tehnici, pe cei care reprezintă un surplus social. Din acest grup fac parte Citra și Rowan, două Seceri atipice, de acțiunile cărora depinde soarta omenirii.

            Citra și-a câștigat poziția în Domul Secerilor, dând dovadă de un bun control al metodelor de spicuire, iar după ce a promovat cu brio examenul, aceasta și-a preluat numele de Secera Anastasia. Însă, cu toate că ea face acum parte din ordinul ucigașilor acreditați de sistem și că are posibilitatea să aleagă pe cine și cum va ucide, tânăra preferă să meargă pe propria cale, aducând ceva nou, un element ce face moartea mult mai acceptabilă pentru cei condamnați. Anastasia este personajul care schimbă paradigma, propunând un nou drum, unul prin care Secerile pot deveni mai umane, lucru inacceptabil pentru criminalii care simt satisfacție atunci când ucid.

            Spre deosebire de Citra, Rowan nu a reușit să promoveze examenul, iar acesta și-a luat misiunea de a elimina Secerile care abuzează de putere, astfel el a devenit Secera Lucifer, un infractor care trebuie neapărat oprit. Rowan este personajul care dă în vileag neputința ambelor sisteme. Forța care guvernează bunul mers al societății, Tunetul, nu se poate ocupa de el, pentru că Lucifer face parte din Dom, iar Domul nu dorește să intervină, deoarece Rowan nu este o Seceră avizată. Dacă Anastasia împarte grupul  ucigașilor în două facțiuni, Lucifer reușește să se plaseze între paria și justițiar, poziție din care poate să-și ducă planurile la îndeplinire.

            Însă nu trebuie să uităm de oamenii care trăiesc în această lume și care pot deveni, în orice clipă, victime. Nu putem vorbi despre perfecțiune atâta timp cât diverse persoane sunt alese pentru a fi eliminate, acestea nefiind acuzate de nici un delict. Ceea ce, la prima vedere, pare o lume utopică, la o privire mai atentă, devine o distopie în toată regula. Unii au posibilitatea să trăiască o multitudine de vieți, pe când alții sunt aleși să moară, pentru a menține o ordine injustă. Paradisul nu e paradis, ci un ocean plin de indivizi care au conștiința nemuririi, și care, în orice moment, pot da piept cu moartea, lucru care face ca ordinea să se producă prin intermediul hazardului.

            Nu pot să închei această recenzie, fără să vorbesc despre entitatea centrală a volumului, ființa care dă și titlul cărții. Tunetul este zeul acestei lumi, un zeu care asigură bunăstarea societății, dar care nu are puterea să intervină atunci când apare o problemă. El este un sistem care lucrează din umbră, prezența sa fiind exercitată prin mijloacele tehnice. Însă Tunetul nu este nici pe departe ceea ce cred ceilalți. El are puterea de a modifica lucrurile, dar nu dorește să acționeze fățiș, ci prin diverși indivizi aleși să îndeplinească misiuni. Odată ce am înaintat cu lectura, mi-am dat seama că Tunetul este foarte departe de a fi un simplu sistem. Am observat un amplu proces de umanizare, el fiind capabil atât de iubire, cât și de o furie atroce. Mi s-au părut puțin deranjante intervențiile acestuia aproape în fiecare capitol, însă scopul pasajelor relatate la persoana întâi a fost cel de a mă familiariza cu o persoană, și nu cu o entitate mecanică.

            Dacă această recenzie vi se va părea prea rigidă și tranșantă, vreau să vă transmit că romanul nu este deloc așa. Cartea e plină de acțiune, de personaje unice și de fenomene care trimit la probleme reale ale societății. Nu am citit încă ultima parte a trilogiei, însă pot să spun de pe-acum că seria de față a fost o lectură extraordinară și sper să mai fie traduse și alte cărți de la acest autor. Dar, până apare volumul trei la noi, vă invit să le citiți pe primele două și să reveniți cu o opinie în legătură cu această serie minunată.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 33 - Orașul oglinzilor de Justin Cronin

Titlu: Orașul oglinzilor  

Serie: Transformarea #3 

Autor: Justin Cronin

Editura: NEMIRA

Titlu original: The City of Mirrors (2016)

Traducere de Andreea Florescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 816

Media pe Goodreads: 4,20 (din 47.782 note)

 

O trilogie magnifică pe care am început-o acum patru ani, și pe care am terminat-o abia zilele acestea. Seria lui Justin Cronin reprezintă, din punctul meu de vedere, o capodoperă a literaturii de consum. Deși subiectul este apocaliptic și post-apocaliptic, cărțile nu pot fi încadrate într-un gen anume, deoarece există o mulțime de elemente horror, science-fiction, fantasy, thriller, multe părți având chiar o atmosferă western. Autorul construiește un univers uriaș pe care apoi îl distruge, urmând să-l refacă, pentru a-l arunca din nou în haos. Acțiune cât cuprinde, personaje excepționale și un mozaic de teme care configurează o lume originală în care umanitatea își joacă ultima carte, pentru a se salva de la extincție. Primul volum a fost superb, al doilea puțin mai lent, dar plin de suspans, iar al treilea a fost deznodământul exploziv al unei lumi care încearcă să renască din propria cenușă.

            Ar fi incorect să vorbesc despre „Orașul oglinzilor” fără să mă raportez și la primele două volume. De la început, suntem introduși într-un peisaj apocaliptic. Odată cu Proiectul Noe, doisprezece condamnați sunt intenționat infectați cu un virus necunoscut ce le oferă puteri incredibile cu ajutorul cărora vor ajunge să stăpânească lumea. Scopul experimentului a fost cel de a crea soldatul perfect, însă lucrurile au mers extrem de prost, iar lumea cunoscută a ajuns la marginea existenței. Toate continentele au fost împânzite de virali, niște creaturi, între vampiri și zombie, care sunt controlate de cei doisprezece criminali. Însă omenirea este o specie care nu vrea nici cum să dispară, iar doisprezece mari eroi, împreună cu Amy, o fată infectată care poate să își controleze puterile, încearcă să pună capăt acestui regim al terorii.

            Primele două  volume ne prezintă lupta lui Amy, și a prietenilor ei, împotriva celor doisprezece zei malefici, înfruntări în care mulți și-au pierdut viața, dar în care forțele răului au fost biruite. Însă războiul nu s-a terminat, fiindcă în spatele acestor monștri s-a aflat tot timpul o ființă însetată de răzbunare, un om care a pierdut totul, iar acesta este Zero, prima persoană infectată cu virusul din Proiectul Noe. Mai mult decât un roman de acțiune și mai mult decât un final apoteotic al acestei trilogii, „Orașul oglinzilor” ne oferă, în sfârșit, un răspuns cu privire la cine este cu adevărat Zero și de unde a pornit dorința lui ucigașă. Cel mai interesant lucru este că trecutul său e relatat chiar de el, ceea ce te face să empatizezi și să-i înțelegi, într-un fel, acțiunile. În plus, denumirea de Zero este lăsată laoparte, iar antagonistul e prezentat cu vechiul lui nume. Nu e vorba în totalitate despre un criminal odios, ci despre o ființă tulburată de marile evenimente tragice ale vieții. În primă fază, m-a deranjat dialogul lui Zero, care se întinde pe zeci de pagini, dar, fiind introdus atât de adânc în poveste, am ajuns să înțeleg furia imensă care l-a condus la gesturile cumplite pe care le-a comis.

            Ar fi momentul să vorbesc puțin și despre protagoniști. Așadar, cred că cel mai important personaj, pe lângă Amy, este Peter Jaxon, băiatul care și-a dus toată copilăria în umbra fratelui său mai mare, dar care a devenit soldat peste noapte și a reușit să-și protejeze oamenii până în ultima clipă. Peter este excepțional pentru că e un foarte bun strateg, devenind, nu de puține ori, mintea grupului, iar rolul cel mai important îl va avea în finalul poveștii. Nu doar Peter este un personaj plin de iubire și de compasiune – toți protagoniștii lui Cronin sunt niște eroi care se pun mereu pe ultimul plan, scopul fiecăruia fiind de a-i salva pe ceilalți. Nu are rost să vorbesc despre fiecare personaj în parte, pentru că ar fi foarte multe lucruri de spus, așa că cel mai bine ar fi să-i descoperiți când veți citi. Cu toate că ei formează un grup compact, fiecare are o poveste atât de bine realizată, încât ai impresia că ai de-a face cu un om în carne și oase, și nu cu o figură inventată de mintea unui scriitor. Cronin își înzestrează eroii și antagoniștii cu sentimente puternice prin care ei sunt umanizați sau cu totul dezumanizați.

Întreaga serie este construită pe un fundal mitico-religios. Pe lângă o fată cu puteri extraordinare, Amy este mântuitoarea lumii, lucru justificat atât de comportamentul ei iubitor și înțelept, cât și de relația cu cei doisprezece prieteni care luptă pentru a birui răul. De cealaltă parte, îl avem pe Zero care este, în mod clar, anticristul, însă, în această poveste, și acesta are parte de doisprezece apostoli, doisprezece monștri care aduc sfârșitul. În plus, evenimentul de la care pornește totul se numește Proiectul Noe. În cadrul experimentului, acest nume nu are nici un sens, însă după ce lumea este năpădită de virali, virusul poate fi văzut ca un potop, în mijlocul căruia fiecare comunitate își construiește propria arcă pentru a se salva.

            Așa cum spuneam în primul paragraf al recenziei, trilogia „Transformarea” constituie o lucrare aparte, un text care există ca ficțiune, dar care ne vorbește despre o problemă extrem de importantă, și anume despre puterea umanității de a rezista în fața unui cataclism. Rămâne la latitudinea fiecărui cititor modul în care percepe această serie, cert e că este o poveste atât de bine realizată, încât nu o vei uita curând. Dacă nu ai aruncat încă o privire peste aceste volume, atunci sfatul meu e că e timpul să o faci. Nu garantez că va fi o lectură satisfăcătoare pentru toată lumea, dar sunt sigur că dacă o vei duce la capăt, nu vei avea nimic de regretat. Nu are rost să mai repet cât de mult mi-a plăcut, așa că, dacă v-am stârnit pofta pentru o trilogie bună, aștept, aici, opiniile voastre.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 7 - Cinder de Marissa Meyer

Titlu: Cinder 

Serie: Cronicile lunare #1 

Autor: Marissa Meyer

Editura: EPICA

Titlu original: Cinder (2012)

Traducere de Shauki al-Gareeb

Anul apariției: 2017

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,13 (din 732.648 note)

 

            A fost odată ca niciodată, o fată sărmană, pe jumătate Cyborg, care, pentru a-și câștiga existența, lucra într-un atelier mecanic, însă viața ei a luat-o razna în momentul în care a apărut el, și odată cu el, o mulțime de secrete ce au pus-o în pericol. Așa ar suna, într-o frază, descrierea romanului „Cinder”, primul volum din seria „Cronicile Lunare”, de Marissa Meyer. După cum poate ați ghicit deja, este vorba despre un YA SF, însă unul destul de neobișnuit. Cartea de față nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o rescriere a celebrului basm, „Cenușăreasa”, o poveste despre bunătate și viclenie, pe care autoarea o transformă într-o narațiune complicată, cu multă acțiune, în care întunericul și minciuna sunt cele mai puternice arme. Deși nu sunt mare amatoare de SF-uri, „Cinder” m-a făcut să-mi reevaluez ideile preconcepute pe care le aveam despre acest gen și să citesc pe nerăsuflate întâmplările pline de suspans ale Cenușăresei noastre din viitor.

            Au trecut 126 de ani de la încheierea celui de-al Patrulea Război Mondial, iar Pământul  s-a schimbat din temelii. Peste tot în Noul Beijing pot fi observați androizi care au preluat multe dintre sarcinile oamenilor, de la slujitul familiei regale, până la prelevarea mostrelor de sânge, în spitale. Cu alte cuvinte, viața pare să fie mult mai ușoară, datorită tehnologiei avansate. Mai mult de atât, în cazul în care omul este victima unui accident mortal, acesta poate fi reinventat și transformat în Cyborg. Membrele, inima sau creierul pot fi înlocuite cu modele fidele din metal, dar asta nu mai contează atât timp cât moartea este depășită. Însă pentru unii această dezumanizare poate fi un blestem și un stigmat care conduce la excluderea din societate. Iar acum, acestea fiind spuse, tot ce ne rămâne de făcut este să urcăm într-un „planotor” imaginar (o mașină zburătoare) și să facem o incursiune în lumea fantastică în care eroina noastră, Cinder, trăiește, suferă și luptă pentru a se descoperi pe sine și pentru a-i salva pe cei pe care îi iubește.

            Cinder este o adolescentă pierdută printre oameni și roboți, neaparținând nici uneia dintre cele două grupări. În urma unui accident grav, protagonista noastră este transformată în cyborg și dată în grija unei familii adoptive. Ea crește alături de cele două surori vitrege, mama acestora făcându-i viața un calvar. Existența ei este o nebuloasă, deoarece nu știe nimic despre propriul trecut, iar viitorul devine din ce în ce mai incert, pe măsură ce se implică, fără voia ei, în problemele „politice” ale casei regale.

Acest roman este unul potrivit pentru vremurile pe care le trăim. Pământul se confruntă cu o boală ciudată care face foarte multe victime, iar doctorii sunt departe de a descoperi un antidot. Situația se înrăutățește în momentul în care Peony, sora și singura prietenă umană a lui Cinder, este atinsă de această molimă fatală. Dacă mama vitregă din „Cenușăreasa” era rea, cea de aici e cu adevărat malefică. Ea o vinde pe Cinder drept cobai, pentru a scăpa de ea și de problemele pe care le creează. Însă lucrurile nu merg conform planului, deoarece Cinder este imună, corpul său luptând natural cu virusul.

Încă de la început, am admirat curajul ei de a-și accepta condiția, dar mai ales de a-i înfrunta pe asupritori. Cinder este mai umană decât toate personajele la un loc, chiar dacă are un picior din metal, iar creierul ei este robotizat. Ea suferă, iubește, simte disperarea și ar vrea de multe ori să plângă, dar sistemul ei mecanic nu lasă lacrimile să curgă, din cauză că s-ar putea produce un scurtcircuit. 

În ceea ce privește celelalte personaje, nu mi se par suficient de exploatate, cel puțin nu în acest prim volum. Cel mai mult mi-a plăcut de Doctorul Erland care ar putea fi asemănat cu zâna ursitoare din basmul original. Este un om ciudat, puțin nebun, ceea ce îl face simpatic. Deși, la început, o consideră pe Cinder un simplu subiect bun pentru teste, el o va proteja și o va ajuta în misiunea pe care o are de îndeplinit. La polul opus, se află prințul Kai, un personaj care mi-a fost destul de antipatic. Deși are vise mari pentru cârmuirea țării, este încă un puști care pare că se joacă de-a regalitatea. Nu are nimic în sine din Prințul Fermecător, însă sper ca următoarele părți ale seriei să îmi schimbe părerea despre acest personaj.

Cei mai interesanți mi s-au părut Lunarii. Locuitorii Lunii, în frunte cu regina lor, ajung pe Pământ, pentru a încheia o alianță, printr-o căsătorie. Ceea ce îi face speciali este faptul că asemeni lunii, care produce fluxul și refluxul prin magnetism, și ei pot atrage, hipnotiza, chiar prin simpla lor apariție, în mijlocul unei mulțimi de pământeni. Dacă ar fi să mergem pe firul unui basm, Lunarii ar avea rolul antagonistului, folosindu-se de minciună, înșelăciune și prefăcătorie, pentru a obține ceea ce vor.

Urmăresc cu mare interes fenomenul rescrierii basmelor într-o cheie SF sau Fantasy. Sunt deja multe astfel de romane care preiau elemente fabuloase din poveștile copilăriei noastre și le actualizează pentru epoca modernă în care trăim și citim. Am fost puțin sceptică atunci când am aflat de această serie, dar am lăsat prejudecățile deoparte, și tot ce a mai rămas a fost fascinația. Marissa Meyer camuflează elementele de basm, precum, balul, mama vitregă, personajele negative cu puteri fantastice, în povestea unui viitor sumbru și a unei fete care trebuie să-și sacrifice libertatea personală, pentru a-i elibera pe ceilalți. Dacă v-am convins măcar puțin că merită să-i acordați o șansă acestui volum, aștept reacțiile voastre în comentarii.

Recenziile lui Gică 28 - Lumea Inelară de Larry Niven

Titlu: Lumea Inelară 

Serie: Lumea Inelară

Autor: Larry Niven 

Editura: Paladin

Titlu original: Ringworld (1970)

Traducere din limba engleză de Maria Drăguț

Anul apariției: 2018

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 3,96 (din 107,671 note)

Domeniu: Science-Fiction

 

PREMIILE HUGO, NEBULA, LOCUS

 

Un roman science-fiction care, la vremea lui, a obținut cele mai importante premii în domeniu, un space opera ce ne propulsează într-un viitor în care oamenii trăiesc în comuniune cu extratereștrii și în care moartea naturală a fost abolită. „Lumea Inelară” ne prezintă un univers aproape perfect, însă perfecțiunea nu mai contează atunci când soarta omenirii și a celorlalte ființe din Calea Lactee este amenințată de un fenomen ce ar putea distruge întreaga galaxie. Chiar dacă evenimentul urmează să aibă loc peste zeci de mii de ani, ființele inteligente încearcă să găsească o soluție pentru a-și conserva speciile și mediile în care trăiesc.

La aniversarea vârstei de 200 de ani, Louis Wu se bucură din plin de plăcerile vieții, și pentru a câștiga câteva ore în plus din această zi specială, călătorește dintr-un oraș în altul, folosind cabinele de teleportare prezente la tot pasul. Însă una dintre transmutări pare să fi dat o eroare, și Louis se trezește într-o cameră de hotel în care se află un Păpușar Pierson. Nu, faptul că Louis a ajuns aici nu este o greșeală, creatura extraterestră are nevoie de el pentru a salva lumea. Într-o zi, planetele pe care trăiesc cei doi și, posibil, întreaga galaxie vor dispărea, iar pentru a scăpa din fața unui sfârșit dezastruos, ființele inteligente trebuie să-și părăsească sistemele și să-și găsească noi locuri în care să-și transporte semenii. Cu toate că există foarte multe planete descoperite, e nevoie de un loc nou, un spațiu atât de mare încât rasele să poată trăi în pace. Însă Păpușarii au descoperit o structură care ar putea fi conformă cu nevoile lor, o planetă necunoscută, de formă circulară, cu un soare situat în centru, un sistem pe care l-au numit „Lumea Inelară”.

Chiar dacă în cvartetul de eroi ce se îndreaptă spre noul sistem se află două ființe extraterestre, un Păpușar și un Kzin (un fel de felină, de doi metri și jumătate înălțime), sentimentul de stranietate e înlăturat, datorită firii lor simpatice. Nu avem de-a face cu doi monștri, ci cu doi camarazi care sunt pregătiți să înfrunte, alături de cei doi oameni, pericolele care vor veni atât pe drum, cât și odată cu aterizarea în mediul necunoscut. Deși există momente de tensiune maximă, cel mai adesea între Kzin și Păpușar, ele sunt depășite, uneori prin șiretenie, alte ori prin inteligență, iar, în final, lucrurile revin la normal. Nu e vorba despre disputa dintre un ierbivor și un carnivor, ci despre digresiunea dintre o minte foarte inteligentă și un orgoliu violent, de altfel, acestea fiind modurile prin care și-au conservat speciile.

Trecând dintr-o navă în alta, iar apoi fiind aruncați într-un mediu necunoscut și ostil, cei patru protagoniști trebuie să supraviețuiască și să înțeleagă noua lume cu care intră în contact. Mai mult o planetă decât un artefact, „Lumea Inelară” este plină de surprize, iar ceea ce părea un construct artificial se dovedește a fi un sistem plin de viață. Cu toate că întreaga lume este explicată prin intermediul unor termeni din fizică, autorul lasă loc și chiar introduce elemente care nu se supun unei ordini raționale. Nu știu dacă e vorba despre noroc sau predestinare, însă universul pare să aibă grijă de aleșii lui.

„Lumea Inelară” este o structură pe cât de mare, pe atât de complexă, o creație a unor ființe cu mult superioare oamenilor, Kzinilor sau Păpușarilor. Ea nu s-a născut prin procese naturale, ci a fost realizată după un plan bine stabilit, un proiect prin care s-a urmărit crearea unui mediu de viață propice pentru majoritatea ființelor vii. Termenii științifici, prin intermediul cărora sunt explicate toate procesele fizice, sunt destul de accesibili, plus că autorul pune accent pe descrierea vizuală, pentru a te familiariza mai ușor cu noul sistem. De altfel, geografia locului este accesibilă, ceea ce îți permite să-ți faci o idee despre cum arată cea mai mare parte a Lumii Inelare. Nu am insistat aproape deloc pe personaje, deoarece marele protagonist este planeta în sine.

Începând ca o odisee spațială și continuând ca o aventură într-un mediu  plin de pericole, „Lumea Inelară”, de Larry Niven, este un roman plin de exotism, o carte care ne poartă dincolo de marginea spațiului cunoscut și ne propune o lume pe cât de stranie, pe atât de fascinantă. Nu doar planeta, ci întreaga carte este plină de culoare și de viață, ceea ce o face o lectură revigorantă și plăcută. Însă misterul nu se termină aici, iar dacă vreți să aflați mai multe detalii despre această construcție incredibilă, trebuie să citiți și celelalte volume ale seriei.

 

COMANDĂ CARTEA