Recenziile lui Gică 190 - Legământul apei de Abraham Verghese

Titlu: Legământul apei 

Autor: Abraham Verghese

Editura: LITERA

Titlu original: The Covenant of Water (2023)

Traducere de Adriana Bădescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 848

Media pe Goodreads: 4,46 (din 179.268 note)

 

            Sângele apă nu se face... Și, totuși, suntem legați cu toții prin lichidul care ne menține suflarea. Am prins formă din lut, în paradisul terestru înconjurat de cele patru râuri primordiale, modelați de mâinile și voința celui nesfârșit. Și după ce am fost șlefuiți până la perfecțiune, lăsați goi precum bestiile câmpului, izvoarele ne-au oferit binecuvântarea, îmbiindu-ne cu lichidul lor vital și regenerator. Și așa, prin dinamica neostoită a naturii, izvoarele se preschimbă în pâraie, râurile în fluvii, și mările în oceane. Iar noi, oamenii, animalele, plantele și pământul, suntem prinși într-o mișcare continuă a  elementului acvatic, aidoma unor celule, țesuturi și organe ce se află în interiorul unui sistem circulator închis, prin care trece sângele, și din care, din necesitate, își iau substanța care le asigură supraviețuirea. Apa e divinitatea care menține viața... Dar oare nu e cazul ca și stihiile să ceară o jertfă? Un tribut?

            Suntem în Anul Domnului 1900, în sud-vestul Indiei, pe Coasta Malabar, în statul care urmează să primească peste mai bine de jumătate de secol numele de Kerala. O fetiță de numai doisprezece ani (fără nume, deocamdată), din comunitatea creștină, care încă jelește moartea tatălui, un achen (preot) răpus de febră și frisoane, este condusă (pe râu) spre biserica unde urmează să fie căsătorită cu un văduv de patruzeci de ani. (...) Măritată și mutată în casa soțului, ajutată la treburile casnice de cumnata cea iubitoare și înțeleaptă, fata deprinde repede arta gătitului, așteptându-și consortul cu bucate alese și având grijă de fiul acestuia din mariajul anterior, JoJo. Scenariul dramatic se preschimbă, firește, în obișnuință, fetița crește devenind adolescentă și apoi femeie în toată firea, pregătindu-se să-i ofere bărbatului ei un nou odor. Dar ea încă nu știe că arborele genealogic al familiei în care a intrat este marcat de morți bizare, de un blestem, în fiecare generație existând câte un membru care a murit prin înec.

            Ca mamă, și apoi bunică, Ammachi Mare (încă nu contează numele ei de botez) își face griji cu privire la soarta celor tineri, având certitudinea că unii dintre ei vor fi secerați înainte să dea în floare. Prin naștere, cu toții suntem sortiți morții. Ce altceva e viața dacă nu un fir de praf ce prinde formă între două pale de aer? Și din momentul în care te îmbolnăvești, ești scos pe tușă, fiindcă mintea ta nu mai poate să creeze nimic, iar trupul nu poate să contribuie la muncile de zi cu zi. Soțul lui Ammachi Mare e/a fost un bărbat blând, curajos și puternic, care a defrișat o bucată din junglă ca să-și ridice casa și să-și întemeieze o familie. Forța sa fizică l-a ajutat să țină sălbăticia sub control și să asigure hrana semenilor. Dacă nu robotea pe câmpurile de orez, atunci cu siguranță era cățărat în vârful celui mai înalt jaquier, privindu-și cu satisfacție pământurile. Însă moartea nu iartă pe nimeni, și încet-încet, lăsându-l puterile, a plecat la cele veșnice.

            „Legământul apei” reprezintă o saga de familie (de aproape 900 de pagini) ce se întinde pe trei generații, din 1900 până în 1977. Urmărind povestea lui Ammachi Mare, firul principal al romanului, și continuând cu narațiunile ce-i au ca protagoniști pe copiii și nepoții acesteia, la care se adaugă perspectivele unor străini aduși de soartă pe meleagurile mirodeniilor, asistăm la schimbările prin care trece micul sat, Parambil. Cândva, doar Ammachi Mare cunoștea semnificațiile literelor, dar acum comunitatea se bucură de prezența scriitorilor, prin persoana lui Philipose, care-și semnează „neficțiunile” din revistele ziarului Manorama ca Omul Obișnuit, de funcționari publici, precum Maestrul Propășire, care preschimbă discursul religios într-unul politic, și de posibili viitori doctori, prin Mariamma, tânăra care vrea să studieze medicina la Madras. De asemenea, Parambilul, care se ridică prin propriile forțe, nu e cruțat de episoadele dramatice ale istoriei, confruntându-se mai întâi cu epidemia de variolă, și apoi cu comunismul, Kerala fiind primul stat în care partidul de stânga a fost ales prin vot democratic.

            Abraham Verghese realizează radiografia unei societăți scindate între Creștinii Sfântului Toma și adulatorii lui Krishna și Buddha, o cultură ierarhizată pe caste, de la cei de pe culmea spirituală și financiară, maharajahii, și până la „slujitorii” familiilor de „nobili”, pulayarii. Și pentru că din scenariul bine pus la punct nu puteau să lipsească tămăduitorii, avem o suită de personaje care au studiat sau urmează să studieze medicina, actuali chirurgi și viitori neurologi. Și dacă viața e doar o formă de energie între două viduri, atunci ce facem cu leproșii? Cu morții vii? Ei bine, într-un ținut unde bolile sunt la ordinea zilei, unde un chist sebaceu poate căpăta mărimea unui hidrocel, doctorii sunt „mântuitorii”, cei care pot face diferența dintre un abces și un anevrism, singurii care pot să privească cu compasiune un bărbat care are o gaură hidoasă în loc de nas sau o femeie căreia încep să-i cadă falangele. Iubirea, materializată prin actul nupțial și apoi prin naștere, și speranța că un blestem poate fi desfăcut prin știință, de mâna celor care repară trupurile și sufletele, sunt pilonii acestei lumi aflate în dezechilibru. Și poate că la urma urmelor, așa cum spune și Verghese, citându-l pe Rainer Maria Rilke, uneori trebuie să „trăim întrebarea”, fără să căutăm răspunsurile.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 189 - Joc mortal de Michael Caine (CRIME CLUB)

Titlu: Joc mortal 

Autor: Michael Caine 

Editura: NICULESCU

Titlu original: Deadly Game (2023)

Traducere de Adina Pintea

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 3,56 (din 559 note)

 

Cum sună rețeta unui thriller de școală veche? Cam așa... Se ia o amenințare globală, o bombă atomică, un virus letal sau, în cazul de față, o armă radioactivă. Se adaugă un polițist sau un spion (sau/și o echipă de agenți speciali) angajat în slujba statului sau, cel mai adesea, de o agenție privată, recunoscut în breaslă pentru misiunile duse la bun sfârșit, ieșit din comun, cu trăsături fizice demne de un erou DC și bun strateg. Se presară aproape în fiecare capitol mercenari sau mafioți, asasini pe care omul nostru să-i ia în colimator, secerându-i prin tehnici din artele marțiale și cu arme albe și de foc și ajutându-i pe cei aflați la ananghie. Se degustă pe parcurs, ca bucătarul/scriitorul să-și dea seama dacă e destul de condimentat și se lasă să fiarbă la foc mic până când acțiunea dă în clocot, mai exact până în momentul în care protagonistul se întâlnește cu omul din spatele scenariului apocaliptic, pe care urmează să-l anihileze într-o ultimă confruntare plină de orgolii și scântei.

Avem schița, acum haideți să vedem scenariul pe care l-a conceput Sir Michael Caine.

La o groapă de gunoi din estul Londrei este găsit un container suspect, de dimensiunile unei valize, pe care sunt inscripționate litere, cifre și simboluri ce avertizează cu privire la pericolul radioactiv. Cei doi sortatori de deșeuri își dau repede seama despre ce este vorba și raportează incidentul. Însă, până când polițiștii și tehnicienii ajung la fața locului, valiza dispare, iar cei doi angajați sunt găsiți inconștienți. Conform zvonurilor, se pare că în container s-ar afla uraniu-235, un compus chimic care ar putea să arunce un oraș de dimensiunile Hiroshimei în aer. Altfel spus, istoria s-ar putea repeta în orice clipă, și e de competența organelor legii să recupereze materialul toxic care ar trebui să se afle la 200 de metri sub pământ. Prin urmare, Harry Taylor, de la OS22, unitatea pentru Operațiuni Speciale din cadrul Scotland Yard, și echipa sa sunt trimiși din nou pe teren, pentru a da de urma organizației interlope în mâinile căreia se află soarta Marii Britanii.

Să analizăm puțin personajele... Harry Taylor e șeful OS22, aka protagonistul. Doarme trei ore pe noapte, dar e fresh, a fost în Afganistan, dar nu are nicio traumă. Se aruncă cu capul înainte în luptă indiferent de riscuri, își respectă colegii, pe John și Iris, însă pe plan personal nu are nimic de protejat. Partenerul și prietenul său, inspectorul John Williams, divorțat de curând din cauză că era 24/7 în exercițiul funcțiunii, merge la sala de forță și lovește cu pumnii și picioarele în sacul de box ca să-i treacă oboseala. Sergen­tul Iris Davies, cea pentru care Harry are o slăbiciune, e o lunetistă fără egal, și  se furișează pe tocuri prin sediul unei organizații interlope. Neverosimil, așa-i? Dar de ce a ales Michael Caine să-și prezinte cei trei eroi ca pe niște supraoameni? Ca pe Super-Man, Bat-Man și Wonder Woman? Și de ce avem parte tot de atâția antieroi? S-o fi dat intenționat în clișee? Sau oare miza romanului să fie cu totul alta?

Răspunsul e simplu... Doamnelor și domnilor, înaintea voastră nu se află un roman de spionaj complex, ci o parodie a thrillerului care se scria odinioară. Pornind de la un pericol real, posibilitatea unei noi amenințări globale după Covid19 și Războiul din Ucraina, redată printr-o mixtură între cele două, adică printr-un Război Biologic (sânge și boală), și ideea conform căreia ne-am afla în timpul unui „Al Doilea Război Rece”, Sir Michael Caine dezvoltă o intrigă plauzibilă prin care-și introduce personajele excepționale. Și ca balanța să fie în echilibru, aduce în peisaj și trei antagoniști pe măsură, pe Julian Smythe, un baron al drogurilor englez, pe Vladimir Voldrev, un mafiot rus ce deține o insulă în Caraibe, și pe Xavier Ramirez, supranumit noul rege din Juarez, șeful unui cartel din Mexic. Și așa începe o cursă contracronometru, un joc de-a șoarecii criminali și pisicile justițiare, care-i va aduce pe eroi și antieroi spre final împreună, pregătindu-i pe spectatori pentru momentul în care măștile vor cădea.

Deși problema expusă e tratată cu ironie, naratorul scoțând clișeele unul câte unul la suprafață, romanul nu duce lipsă de acțiune. Avem momente tensionate în care nu știm dacă cei trei polițiști vor supraviețui, lupte descrise cu acuratețe, chiar și explozii. Povestea noastră se desfășoară aidoma unui joc (mortal) de fotbal american, în care containerul cu uraniu-235 reprezintă mingea, iar jucătorul care va înscrie primul va schimba pentru totdeauna soarta Angliei. Dar nu vă faceți griji, fundașii noștri sunt pe poziții, gata să oprească orice ofensivă a adversarilor. Și deasupra tuturor e arbitrul (păpușarul), cel care știe în ce direcție se îndreaptă spectacolul și se pregătește, în timp ce aruncă câte-o carte din mânecă pe teren, pentru marea și ultima dezvăluire ce ne va lăsa pe toți (dar nu și pe el) fără cuvinte.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Michael Caine:

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Carte

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 64 - Surpriză la altar de Shalini Boland

Titlu: Surpriză la altar 

Autor: Shalini Boland

Editura: LITERA

Titlu original: The Silent Bride (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,81 (din 25.980 note)

 

            Cea mai fericită zi din viața unei femei este ziua nunții sale, momentul în care, îmbrăcată într-o rochie albă, diafană, împodobită din cap până-n picioare cu flori și dantelă, pășește pe covorul roșu, la brațul tatălui mândru că fiica lui se căsătorește; clipa în care, emoționată și cu un zâmbet larg pe față, ajunge în fața altarului, sub privirile pline de entuziasm ale domnișoarelor de onoare și ocheadele invidioase ale fetelor nemăritate, ca să-și întâlnească alesul, bărbatul pe care îl iubește din toată inima și căruia îi va jura credință până când moartea îi va despărții. Decorul pare desprins dintr-un basm, invitații sunt la locurile lor, înșirați de-o parte și de alta a culoarului presărat cu petale de trandafir al bisericii, părinții și prietenii aleargă de colo-colo, asigurându-se că totul decurge perfect, iar mirele îmbrăcat la patru ace își așteaptă nerăbdător viitoarea soție. Și, iat-o... Mireasa înaintează agale pe ritmul solemn al marșului nupțial, până când... brusc... se oprește la jumătatea drumului, îngrozită. Fără vreun motiv, refuză să meargă mai departe, repetând în continuu „Nu e el! Nu e el!” Nimeni nu înțelege ce se întâmplă, șoșoteli confuze ridicându-se din rândurile mulțimii. „Să se fi răzgândit în ultima clipă?”

Nimeni nu-și dorește ca ziua nunții sale să se transforme într-un coșmar, și cu siguranță nici Alice nu și-a dorit așa ceva. Doar câțiva metri o mai despărțeau de chipeșul și bogatul Seth, când visul frumos al vieții pe care ar fi putut-o avea împreună s-a năruit cât ai pocni din degete. La altar nu era Seth, era un străin pe care nu l-a mai văzut niciodată. Toți au încercat s-o convingă că el e bărbatul de care s-a îndrăgostit, dar ea a ținut-o sus și tare că nu-l cunoaște. Nunta a fost anulată, iar acum Alice s-a întors să locuiască în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena ei, făcând planuri peste planuri ca să-l găsească pe adevăratul ei mire și să le demonstreze tuturor că bărbatul de la altar e un impostor. Numai că lucrurile sunt mai complicate decât par. Sora ei, părinții, colega de apartament, prietenii, până și pozele din telefonul ei încearcă s-o convingă că, de fapt, problema e la ea. Să se fi răzgândit înainte să rostească jurămintele? Să se fi îndrăgostit de altcineva? Oare suferă de vreo afecțiune psihică? Sau tot ce spune e adevărat și ceilalți mint cu nerușinare? Multe întrebări, și niciun răspuns. Cert e că inima tânărului Seth e zdrobită, iar Alice s-ar putea să aibă mai multe probleme decât și-ar fi putut imagina vreodată. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, protagonista noastră  e la un pas să-și piardă locul de muncă pentru care s-a dedicat trup și suflet, în speranța că va deveni partener al firmei, însă Miriam, bârfitoarea satului, s-a crezut mai potrivită pentru această poziție.

            Am pierdut șirul romanelor despre nunți pe care le-am citit anul acesta, dar pot spune cu sinceritate că „Surpriză la altar” de Shalini Boland a fost cea mai derutantă lectură, și spun „derutantă” în sensul bun. Nu știu cum să cataloghez această carte... Nu e nici thriller, nici romance, nici roman psihologic, și, totuși, e câte puțin din toate. Povestea urmărește două planuri, mai exact pregătirile de nuntă și ceea ce se întâmplă după anularea ceremoniei, fiecare capitol completând puțin câte puțin scenariul al cărui deznodământ este de-a dreptul exploziv. Personajele sunt bine construite, cu toate că ar fi putut fi puțin mai flexibile, și, așa cum ne-am obișnuit deja, trecutul are întotdeauna un cuvânt de spus în toată tărășenia asta. Acțiunea curge, deși scârțâie pe alocuri, dar, per total, suspansul există, tensiunea crescând cu fiecare pagină ce te îndepărtează de adevăr, ca în final – puțin cam îngrămădit, prea multe evenimente în doar câteva pagini – să apară revelația care dă totul peste cap.

Tot romanul m-am întrebat ce s-a întâmplat de fapt și am trecut prin toate scenariile plauzibile, unele chiar sugerate de protagonistă – de la faptul că suferă de prosopagnozie, afecțiunea care o împiedică să recunoască fețele oamenilor, până la posibilitatea ca Seth să fi fost răpit și înlocuit cu o sosie. Însă autoarea a avut altă idee, pe care a mascat-o atât de bine, încât nici la final nu-ți vine să crezi că e cu putință așa ceva. „Surpriză la altar” e una dintre lecturile de vară perfecte pentru un weekend la mare sau o după-amiază liniștită în parc. Eu am citit-o imediat ce m-am întors de la Bookfest, de fapt, corect ar fi să spun că am devorat-o, așa că v-o recomand cu toată încrederea. Și chiar sunt curioasă care va fi ipoteza voastră cu privire la comportamentul bizar al lui Alice.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 188 - Refugiul spionilor de Tess Gerritsen (CRIME CLUB)

Titlu: Refugiul spionilor 

Serie: Clubul Martini (#1)

Autor: Tess Gerritsen

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Spy Coast (2023)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,36 (din 65.810 note)

 

Purity, Maine. Maggie Bird locuiește într-o fermă la marginea împădurită a orașului, unde crește găini din rasa Araucana, celebre pentru ouăle lor albastre. Ingrid și Loyd Slocum s-au retras și ei la pensie tot în Purity, pe Chestnut Street. Ingrid face parte din consiliul bibliotecii locale, iar Loyd e pasionat de gastronomie, se poate observa după talia robustă  că mănâncă aproape tot ce gătește. Ben Diamond e bătrânelul amabil de 73 de ani care știe tot ce mișcă în zonă, și pe care n-o să-l găsești niciodată în vreun local stând cu spatele la ușă. Și mai e și Declan Rose, fostul profesor universitar de istorie, fiu de deputat și școlit la internatele  din Elveția, manierat, ager și modest. Cinci bătrânei care la prima vedere nu au nimic în comun. Sunt prieteni, se ajută unul pe celălalt și se întâlnesc la clubul de carte organizat lunar acasă la familia Slocum. Chiar asta vor face și deseară, vor vorbi despre Călătoriile lui Ibn Battutah și vor da pe gât pahare de Martini.

Jo Tibodeau e șefa interimară a poliției din Purity, asta după ce Glen Cooney, superiorul ei, a fost lovit de o mașină în timp ce scria o amendă de circulație. Jo e de părere că unii bărbați merită să simtă cuțitul în rană și, deși funcția nu-I permite să-și afișeze sentimentele, simte o satisfacție uriașă atunci când micul gangster al orașului e înjunghiat chiar de propria soție. Lucruri de astea se tot petrec… Un bărbat care-și ucide nevasta, un tânăr care-și pune capăt zilelor și o vânătoare care se termină prost, fiul susținând că și-a împușcat tatăl din greșeală. Și uite că acum îi sună iarăși stația… Însă de data asta e ceva diferit. Cadavrul unei necunoscute a fost descoperit în fața fermei lui Maggie Bird. Se pare că femeia a fost executată, după ce fusese torturată. Suspectul, evident, proprietara. Pistă greșită, pentru că Maggie Bird fusese la clubul de carte de la familia Slocum, alibi confirmat atât de prietenii ei pensionari, cât și de sistemul ultramodern de camere de supraveghere.

Maggie știe cine e moarta, pentru că femeia și-a făcut apariția la ușa ei cu câteva ore în urmă și i-a cerut ajutorul ca să găsească un fost agent CIA care se află în pericol. Dar spioana noastră s-a retras de ani buni din activitate și nu vrea nici în ruptul capului să se întoarcă pe teren. Instinctele i s-au tocit și, s-o spunem pe-aia dreaptă, nici fizicul nu o mai ajută. Diana poate să se descurce și de-una singură, doar și-a făcut-o cu mâna ei. Declarațiile pe care Maggie le dă poliției, mai exact lui Jo, sunt vagi, susținând că știe cine e femeia, însă refuzând să divulge motivul pentru care ar fi căutat-o. Jo, fiind o detectivă ageră la minte și cu experiență, recunoaște minciuna de la o poștă, dar, neavând informațiile relevante la-ndemână, nu poate să descopere cauza, ci doar să analizeze efectul. Oricum, Maggie nu are de gând să-i ajute nici pe polițiștii care devin repede agasanți și invazivi, nici pe Diana, blonda șireată și fără scrupule care-i va aduce mereu aminte de Danny.

Tess Gerritsen scrie un thriller realist, analitic și introspectiv, în ton cu vremurile. Maggie Bird nu e un soi de James Bond, nu scapă în ultima clipă din clădiri în flăcări și nici nu ucide cu conștiința curată douăzeci de oponenți înarmați până în dinți. Dacă supraviețuiește, asta se datorează doar norocului și conjuncturilor favorabile. Bătrâneii noștri duc o viață liniștită în Purity, departe de privirea „pătrunzătoare” a Unchiului Sam. Dar nu pot, și nici nu vor, să stea cu mâna în sân atunci când unul de-al lor e în pericol. Pe lângă prietenia și vechile îndeletniciri care-i leagă, orășelul de coastă e locul în care se simt acasă, un refugiu sigur și, în cea mai mare parte a timpului, liniștit. Poate că Jo e șefa interimară a poliției, o femeie care a luptat (și încă luptă) cu societatea patriarhală în care trăiește, însă nu are relațiile, și nici cunoștințele necesare, care s-o ajute să dea de cap investigației în curs.

             „Refugiul spionilor” e combinația perfectă între „Clubul Crimelor de Joi”, de Richard Osman (fără să fie Cozy), și „Box 88”, de Charles Cumming. Personaje simpatice, la prima vedere inocente, care-și iau măștile de Sherlock în clipa în care apare un cadavru în peisaj, un plot interesant, compus atât din secvențe din trecut (din vremurile „bune”, cum s-ar spune), cât și din episoadele din prezent, și o poveste de dragoste nemuritoare, preschimbată în lacrimi și regrete. Cheia enigmei e la Maggie, la cea care a crezut că poate să facă un compromis, să amestece viața profesională cu iubirea, singura dintre ei care știe ce s-a întâmplat în urmă cu șaisprezece ani în Malta, în cadrul Operațiunii Cyrano.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tess Gerritsen:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 187 - Cartea Cazurilor Nerezolvate de Simone St. James (CRIME CLUB)

Titlu: Cartea Cazurilor Nerezolvate  

Autor: Simone St. James

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Book of Cold Cases (2022)

Traducere de Irina Gache

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,79 (din 113.284 note)

 

Pași ce urcă și coboară scările în miez de noapte, siluete spectrale care-și fac apariția în lumina lunii, șoapte neinteligibile, vaiete, obiecte mutate de colo-colo, fără ca vreo mână umană să le atingă, și un singur locatar, ultimul membru al familiei Greer. Beth nu ține strigoii din conac departe cu usturoi sau descântece, fiindcă sufletele rătăcite nu-s așa proaste, ci cu alcool și pastile, pentru că doar anestezierea psihică o poate ajuta să treacă peste încă o noapte în compania morților. S-a obișnuit cu asta, zgomotele sunt zgomote, oricum vechea casă scârțâie din toate încheieturile. Când tatăl ei, Julian Greer, a cumpărat-o, era urâtă, dar, de când a renovat-o, e și mai urâtă. La urma urmei, spiritele ce nu-și găsesc liniștea reprezintă cea mai mică problemă pentru femeia de șaizeci de ani, fiindcă de mai bine de patru decenii Beth se luptă cu proprii demoni, cu privirile și vocile din comunitate ce-i reamintesc că ea e Lady Killer, criminala în serie din Claire Lake.

Shea Collins lucrează ziua ca recepționistă la un cabinet medical din centrul orășelului Claire Lake, preluând apeluri telefonice și organizând fișele pacienților, iar noaptea și-o dedică propriului blog, transformat în urma numărului mare de vizitatori într-un soi de forum, numit Cartea Cazurilor Nerezolvate. Site-ul a adus la un loc mulți pasionați de True Crime care-și dau cu părerea despre identitățile criminalilor în serie, despre anchetele nesoluționate, și care încearcă să scoată la lumină detalii relevante care le-au scăpat la acea vreme organelor legii. Și pentru că Shea a atras mereu problemele la ea, la cabinet își face apariția Elizabeth Greer, femeia care în 1977 a ucis doi bărbați, împușcându-i de-aproape. Însă Lady Killer, având un avocat bun și un polițist care nutrea sentimente „romantice” pentru ea, în cele din urmă a fost achitată. Și poate că după patruzeci de ani, după ce a trăit atâta timp singură în propriul conac mortuar, a venit vremea ca Beth să le spună tuturor, prin intermediul lui Shea, adevărul.

Shea și Beth sunt atrase ca un magnet una de cealaltă, prima dorindu-și un articol inedit pentru blog, iar cea de-a doua, o mărturisire. Și unde altundeva s-ar putea desfășura interviurile dacă nu în conacul familiei Greer? Iar odată ce Shea pune piciorul în casa de pe deal își dă seama că ceva nu e deloc în ordine. Toți localnicii știu că aici a avut loc o crimă, Julian Greer fiind omorât în timpul unui jaf, tragedie care a dus la declinul psihic al soției sale, Mariana, care și-a pierdut viața, după doi ani, într-un accident de mașină. Și acum Beth își împarte existența cu stafiile, cu spectrul mamei care-și plânge neputința și disperarea. Pseudo-reportajul pe care-l realizează Shea e alcătuit atât din povestirile lui Beth, cât și din declarațiile neoficiale ale lui Joshua Black, detectivul (acum pensionat) care s-a ocupat de caz. Poate că în prezent fiica Marianei și a lui Julian și-a pierdut din strălucire, însă în tinerețe a fost o fată incredibil de frumoasă, cu forme plăcute privirii, ochi pătrunzători și un păr roșcat pentru care alte adolescente ar fi fost în stare să ucidă.

Sunt amară sau sunt dulce? Doamnele pot fi oricare dintre ele. Publică asta sau vor fi mai multe. Asta scria pe biletul de la locul primei crime... Cu certitudine cuvintele au fost scrise de mâna unei femei. Oare să fie Beth, într-adevăr, Lady Killer? Deși Shea inițial nu se simte în siguranță în compania gazdei sale, după câteva întâlniri lasă de-o parte orice precauție, realizând că în fața ei se află o ființă fragilă, ajunsă la capătul puterilor. Niciun strop de răutate nu izvorăște din Elizabeth Greer, poate că e reticentă și rece, dar așa ar trebui să te simți după ce ai fost acuzată ani de-a rândul de două omoruri pe care probabil că nu le-ai comis. Și atunci cine e ucigașa noastră în serie? Dacă Beth e nevinovată, de ce a tăcut în toți acești ani? Și de ce a ales să vorbească tocmai acum? Ce a făcut-o în cele din urmă să mărturisească?

Trăgând linie, Simone St. James nu scrie literatură Horror. Poate că spre final înclină într-adevăr spre groaza materială, însă până în punctul culminant avem de-a face cu elemente specifice goticului, teroarea fiind în mare parte o senzație. Simți, alături de Shea, fiori pe șira spinării, observi umbrele care trec dintr-o încăpere în alta, însă nu se lasă cu sânge, nu avem niciun demon care s-o sfâșie pe protagonistă. Spre deosebire de celelalte romane, St. James preia aici mitul din „Prăbușirea Casei Usher” (blestemul și strigoii), pe care-l introduce, remodelat, într-o poveste Mystery. E mai bună decât „Motelul Sun Down”, dar mai slăbuță decât „Fetele din Idlewild”. Și, după trei cărți citite, sunt sigur că nu o voi scăpa pe următoarea. Având în vedere subiectul legat de True Crime și atmosfera funebră și apăsătoare, nu-i de mirare că a fost cel mai cumpărat roman de la Crime Scene Press, din cadrul Târgului de Carte Bookfest 2024.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Simone St. James:

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Falled

Fata Cu Carte

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 186 - Toți cei din acest tren sunt suspecți de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)

Titlu: Toți cei din acest tren sunt suspecți  

Serie: Ernest Cunningham (#2)

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone on This Train Is a Suspect (2023)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,90 (din 28.326 note)

 

Captivant. Nu l-am mai putut lăsa din mână. M-a ținut treaz toată noaptea. Excepțional de la prima până la ultima pagină. (...) Aprecieri reale sau laude comerciale? Admirația unor autori deja consacrați sau rezultatul sumelor bine plasate? E drept că orice scriitor și-ar dori ca pe coperta romanului său, fie el de debut, standalone sau volum dintr-o dilogie, trilogie sau serie, să apară, în plan secund, numele lui Stephen King, Lee Child, Ian Rankin sau James Patterson. Sau poate numele unui faimos blog de carte sau publicație, precum Kirkus Reviews, The New York Times sau The Guardian. Dar oare oamenii ăștia, și aici mă refer în special la autorii prolifici care nu și-au încheiat cariera, au atâta timp la dispoziție încât să citească anual zeci de cărți pe care să-și pună, printr-un cuvânt sau o frază, amprenta?  

După ce romanul său de debut autobiografic, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva (recomandat de Jane Harper), a avut un succes răsunător printre fanii genului Mystery, Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste l-a invitat pe Ernest la un festival de gen care urma să aibă loc în faimosul tren Afgan. Plecarea, Darwin, câteva opriri pe drum pentru excursiile planificate, cu destinația, Adelaide. Entuziasmat și gândindu-se că experiența pe care o va dobândi îl va ajuta să-și găsească inspirația pentru următoarea lui carte, Ern acceptă invitația și vine însoțit de iubita lui, Juliette, care, dacă vă amintiți bine, e la rândul ei scriitoare. Bun... Haideți să facem cunoștință și cu ceilalți participanți. Lisa Fulton e autoare de thrillere juridice. SF Majors e recunoscută pentru thrillerele sale psihologice. Specialitatea lui Alan Royce sunt thrillerele criminalistice. Wolfgang scrie ficțiune literară, a dat lovitura cu o rescriere după Cu sânge rece a lui Truman Capote. Și oaspetele de onoare al festivalului Australian e Henry McTavish, autorul celebrei serii cu detectivul Morbund.

Și... am pornit la drum. Însă scriitorii de ficțiune polițistă nu sunt cei mai agreabili oameni din lume. Cu toții se privesc pe sub gene, unii chiar iau notițe despre ceilalți, denigrându-i sau încercând să le schițeze personalitatea. Henry McTavish e vedeta evenimentului, dar nu e individul cu care ai vrea să-ți împarți compartimentul. Scoțianul e nesăbuit, îi judecă fățiș pe ceilalți pasageri, pe care îi vede ca pe niște fani neînsemnați, petrecându-și majoritatea timpului dând pe gât toate băuturile alcoolice scumpe. E irascibil și nu ezită niciun moment să-ți reamintească cu cine stai de vorbă. Până și Ern al nostru umblă după un citat de la McTavish, câteva cuvinte care ar urma să apară, clar, pe coperta următorului său roman. Ei bine, entuziasmul îi dispare repede după ce vede recenzia pe care scoțianul i-a făcut-o la prima carte pe Goodreads, o singură steluță, însoțită de cuvântul „Urât”. Detalii, detalii... Să nu uităm că avem de-a face și de data asta cu un roman polițist, așa că cineva, unul dintre cei șapte scriitori, urmează să fie ucis.

               Gata... Crima a avut loc. Și acum ce rămâne de făcut? Oricare dintre cei șase scriitori rămași ar putea fi făptașul, fiindcă toți știu cum să ucidă și să aranjeze lucrurile în așa fel încât să nu fie descoperiți. Însă cei șase posibili vinovați au și capacitățile detectivilor-protagoniști pe care i-au inventat. Ernest e conștient de asta, așa că încearcă să obțină de la fiecare o perspectivă oarecum specializată, pentru a rezolva enigma. SF Majors ar putea să creeze un profil psihologic. Alan Royce ar putea să descopere cauza decesului. Și dacă și-ar pune la comun talentele… Dar să nu uităm că ucigașul este unul dintre ei. Pe lângă asta, nu prea ai unde să pleci de pe un tren în mișcare, și chiar dacă te-ai da jos, ai risca să te rătăcești în pustiu. Așadar, spațiu închis, caz deschis. Și nu sunt doar ei la bord, evident, așa că ar fi bine să nu-i scăpăm din vedere nici pe ceilalți pasageri care trec prin obiectiv. Nici măcar pe cele trei femei din grupul de lectură obsedat de Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, fenomenul literar care a acaparat Tiktok-ul.

               Benjamin Stevenson reinventează pentru a doua oară genul polițist, deconstruind subgenurile și reasamblând fragmentele într-un mozaic postmodern, ludic și provocator. Spațiul închis și cele șapte personaje prezente trimit la thrillerele psihologice ale ultimilor ani, umorul nu tocmai fin presărat pe parcurs dă cărții o notă de Cozy Crime, iar autorul-personaj-narator sparge bariera dintre tangibil și ficțional, propunând lumea imaginară ca pe o a doua realitate. Regulile sunt încălcate, avem cinci posibili detectivi/criminali, pe lângă Ernest, naratorul, prin simpla lui prezență, ne anunță că a supraviețuit investigației, ba mai mult, ne oferă și indicii astfel încât noi, cititorii, să putem descoperi adevărul. Iar dacă vă place cum scrie Stevenson, nu uitați că povestea nu se termină aici, pentru că seria continuă cu Everyone This Christmas Has A Secret, un roman construit sub forma unui calendar de advent pentru Crăciun.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

COMANDĂ CARTEA