Recenziile lui Gică 142 - Lucia de Bernard Minier (CRIME CLUB)

Titlu: Lucia

Serie: Lucia Guerrero #1

Autor: Bernard Minier

Editura: TREI

Titlu original: Lucia (2022)

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,69 (din 951 note)

 

Ea e Lucia și face parte din UCO (Unitatea Centrală Operațională), din Guardia Civil. Sunt sigur că ați auzit de ea, pentru că l-a găsit și arestat pe Măcelarul de pe autostradă, nebunul care omorâse, prin lovituri repetate de ciocan, mai multe femei de pe teritoriul Spaniei. Într-o noapte, fata noastră, aranjată și parfumată, a colindat prin benzinării, dând în cele din urmă peste blonda ce părea să se dichisească la chiuveta din baie, dar care s-a repezit în următoarea clipă la polițista sub acoperire, încercând să-i dea lovitura de grație. Ei bine, nici acum nu se știe ce s-a întâmplat mai exact... Cert e că, pe când au ajuns colegii ei, criminalul, cu fața zdrobită de propriul ciocan, era legat de una dintre țevi, cu peruca blondă, însângerată, aruncată la picioare.

            Acum, Lucia este prezentă la scena unei alte crime, nevenindu-i să creadă ce imagine terifiantă i se deschide în fața ochilor. Trei cruci. Evident, o reproducere artistică a scenei Crucificării. În mijloc, Mântuitorul. În stânga, unul dintre tâlhari. În dreapta, în locul celuilalt nelegiuit, e răstignit Sergio Castillo Moreira, colegul ei și cel mai bun prieten. Există deja și un presupus vinovat, Gabriel Schwartz, un individ ce suferă de Tulburare de identitate disociativă, cunoscută înainte ca tulburare de personalitate multiplă. La kilometri distanță, în Salamanca, un grup de studenți de la Drept, împreună cu Salomon Borges, profesorul lor de criminalistică și criminologie, lucrează la DIMAS, o bază de date ce se alimentează din dosarele electronice ale poliției, și care poate, printr-un algoritm special, să identifice tipare, legând între ele cazuri nerezolvate ale căror aspecte comune le-au scăpat forțelor de ordine. Și deja avem un rezultat... Trei crime duble, cupluri omorâte și aranjate în poziții stranii (aidoma unor picturi), din care nu lipsesc culorile roșu și verde. Iar pe lângă cele trei cazuri, o crimă foarte recentă, mai exact un polițist răstignit pe o cruce, ucis cu o șurubelniță împlântată în inimă.

            Și pentru că de fiecare dată criminalul nostru și-a aranjat scenele folosindu-se de un adeziv extrem de puternic, i s-a atribuit repede numele de ucigașul cu lipici. După câteva capitole introductive, cazurile din trecut sunt legate de cel din prezent, astfel încât Lucia și Salomon sunt aduși împreună, urmărind traseul artistului nebun ce a acționat prima oară în urmă cu treizeci de ani. De la crima din tunel, unde cei doi soți au fost împușcați de la distanță, despre fiul lor aflat și el în camion neștiindu-se nimic nici acum, până la celelalte două cupluri ucise cu sânge rece în niște peisaje de poveste, cea de-a doua femeie având chiar un pumnal înfipt între sâni, eroii noștri întreprind o anchetă complexă, descoperind piste ce le-au scăpat inițial autorităților și cercetând cu scepticism fiecare personaj ce le iese în cale, de la dealerul ce le vinde droguri studenților din orășelul montan, la polițistul din scaunul cu rotile, ieșit de mult la pensie. Pe cât e Salomon de calculat și atent, pe atât e Lucia de spontană, lucrând pe față, dar și pe-ascuns, ca să-l prindă pe vinovat la mijloc, ca într-o tăietură perfectă de foarfecă. Cu toate coșmarurile și cu trecutul ce-și întinde tentaculele asupra acțiunilor de acum, Lucia lucrează discret și eficient, pregătindu-i antagonistului o ultimă reprezentație.

            Poate merg prea departe (asta să-mi spuneți voi), dar mi se pare că romanul de față are inclusă și o dimensiune livrescă, intenționată. Pornind de la titlu, care ne sugerează direct că în centrul evenimentelor se află protagonista, dar o eroină puțin mai atipică, putem arunca o privire și asupra celorlalte personaje, încercând să descoperim trimiterile auctoriale. Partenerul ei (neoficial) e Salomon Borges, iar cel mai bun student al profesorului este Ulysses Joyce. Așadar, un personaj mitologic (Ulise numindu-se de altfel și romanul lui James Joyce) care, alături de Salomon, poate ilustra Sacrul și Profanul, dar doar ca trimitere, necontând cu adevărat dimensiunea simbolică. Urmărind același fir, un alt student, venit din Japonia, se numește Haruki, iar o franțuzoaică de culoare apare ca Assa (nu mi-am dat seama dacă e o trimitere la Åsa Larsson), și, în cele din urmă, îl avem prezent și pe Alejandro Lorca, cel mai bun prieten al lui Ulysses.

            Mi-a plăcut destul de mult, patru stele primește cu siguranță, dar mi-aș fi dorit câteva explicații în plus, poate niște comentarii mai complexe asupra scenelor crimelor. Din păcate, antagonistul nostru, oricât s-ar crede de artist, nu s-a ridicat la nivelul maniacului din „Condamnarea celor vii”, arta fiind în cazul de față mai mult un pretext, o demonstrare a forțelor sale supraumane. De altfel, și trimiterile livrești, deși apar aproape la fiecare pagină, sunt tratate cu superficialitate, lipsind o analiză profundă care să reveleze un detaliu esențial prin care să-i dăm de urmă făptașului. Ca acțiune și suspans, jos pălăria, e una dintre cele mai alerte cărți pe care le-am citit. Merge repede, investigația curge, și finalul ne ia pe nepregătite. E diferită de „Martin Servaz”, dar într-un sens bun, și de-abia aștept să văd ce urmează, pentru că din nou avem de-a face cu un proiect ambițios, intitulat „Lucia Guerrero” și aflat abia la primul volum.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 141 - Mântuitorul de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Mântuitorul 

Serie: Harry Hole #6

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Frelseren (2005)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,08 (din 43.848 note)

 

            Cu părere de rău, vreau să vă spun că am fost dezamăgit de „Mântuitorul”, al șaselea volum din seria „Harry Hole”... De ce a trebuit să fie atât de bun? De ce a avut acțiune din plin, și povestea a fost construită cu atâta migală, doar ca să mă conducă spre finalul imprevizibil prin care să-mi dea toate supozițiile peste cap? De ce omul ăsta nu poate rămâne la o scriitură mediocră și mă uimește de fiecare dată, reușind să fie atât de tranșant, dar, totodată, atât de perspicace, aidoma protagonistului său, dement și genial deopotrivă? De ce mă obligați să-i dau cinci stele pe Goodreads dacă mi-a plăcut mai mult decât celelalte? Cum poate ereticul ăsta să ia o figură biblică, s-o dezbrace de toate conotațiile religioase și s-o pună în rolul unui asasin profesionist? Blasfemie... Chiar nu are rost să mai continui, acum chiar a întrecut măsura, și sper să facă asta de fiecare dată, pentru că merităm să citim numai cărți de calitate, fiindcă mai are multe de spus și pentru că eroul lui se numără printre sfinții literaturii polițiste contemporane.

            Nu-l va uita niciodată pe Bobo, cel care a avut curajul nebun, cu arma sârbului în ceafă, să spună cu demnitate în glas că este căpitan în armata croată. La rândul său, a ajutat la distrugerea armamentului inamic, aruncând douăsprezece tancuri în aer. Era cel mai bun, chiar dacă era doar un puști, și Bobo știa asta, nu degeaba l-a binecuvântat cu numele de Mali spasitelj (Micul mântuitor). Nu, el n-are nicio treabă cu Domnul, doar cu semenii, pentru că ajutorul lui se răsfrânge asupra celor asupriți, care se vor întoarce într-o zi în vechea lor casă, Vukovar. Dar acum e pe drum, de curând a mai executat o misiune, ucigându-l pe francez. Următoarea oprire, Oslo. (...) concertul de Crăciun a început deja, încet, atent la fiecare detaliu, se apropie de ținta lui și, în momentul în care aproape toată lumea e concentrată la spectacol, îi trage un glonț în cap soldatului din Armata Salvării. Gata, a terminat și ultima misiune. Dar ceva e în neregulă, fiindcă în ziarul pe care l-a înșfăcat în drum spre aeroport scrie că victima se numea Robert Karlsen, și nu Jon Karlsen, așa cum apărea în contract.

            Părăsit de Rakel, după ce-l pusese în pericol pe Oleg în urma anchetei personale ce-l vizase pe Tom Waaler, Harry încearcă, din nou, să se pună pe picioare, luptând din răsputeri cu vechiul lui viciu, băutura. După ce soldatul din Armata Salvării este asasinat, omul nostru, care fusese deja la cantina organizației cu o altă investigație, se întoarce pentru a pune întrebări și pentru a-i da de urmă necunoscutului cu eșarfa roșie (sau necunoscuților) din filmările studiate de Beate Lønn. Dar nici asasinul nu și-a terminat treaba, și poliția descoperă repede că ucigașul era pe urmele lui Jon, Robert pierzându-și viața din cauza unui schimb de tură spontan cu fratele său. Însă cazul de față are rădăcini adânc înfipte în trecut, iar dacă Harry vrea să descopere adevărul, trebuie mai întâi să afle ce s-a întâmplat în urmă cu doisprezece ani, într-o noapte cu stele, în toaleta din tabăra Armatei Salvării.

            Răzbunare, trădare, bani, gelozie, mobilul crimei „solicitate” ar putea fi oricare, dar asta nu e problema mântuitorului, el vrea doar să-și termine treaba, și fiindcă zborul spre Copenhaga i-a fost anulat din cauza vremii, încă are timp să se ocupe de adevărata lui țintă, ținută acum în siguranță de către poliție. Interesant e că, în imaginația nebună a lui Nesbø, Mântuitorul e un om ca oricare altul, născut între oameni și cu puterea și voința de a lua alte vieți, dedicat patriei și contractor privat. Deși dimensiunea mitică este anulată, periplul figurii biblice este reinvestit într-o manieră deloc ortodoxă, croatul având parte de propriul Drum al patimilor, de Crucificare și, în mod absolut necesar, de Înviere. Însă personajul negativ, paradoxal, nu trebuie privit ca un antagonist, fiindcă e doar un pion al sorții, stăpân pe propriile abilități, dar împins de dorința de a-și regăsi (și de a le regăsi celorlalți conaționali) paradisul terestru pierdut.

            Chiar dacă Tom Waaler a ieșit din scenă, lucrurile nu s-au liniștit, pentru că acum Harry își dă seama că are de-a face cu nemernici mult mai capabili și inteligenți, greu de descoperit și capturat. Monștrii nu au dispărut, doar dorm, și se vor trezi în curând ca să arunce iarăși Norvegia în haos. Hole, cu toate problemele lui mai vechi și mai noi, s-a ridicat din nou la nivelul așteptărilor, confirmând, dacă cumva mai era nevoie, că e cel mai bun inspector din Oslo. Iar acum întrerupem din nou programul, fiindcă omul nostru trebuie să-și ia liber de Crăciun, dar ne vedem data viitoare, când vom elucida, împreună cu colegii mei din Crime Club, crimele macabre ale Omului de zăpadă.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 140 - Păcat de moarte de Maria Grund (CRIME CLUB)

Titlu: Păcat de moarte 

Serie: Berling & Pedersen #1

Autor: Maria Grund

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dödssynden (2020)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,54 (din 1.121 note)

 

„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte: (1) ochii trufași, (2) limba mincinoasă, (3) mâinile care varsă sânge nevinovat, (4) inima care urzește planuri nelegiuite, (5) picioarele care aleargă repede la rău, (6) martorul mincinos, care spune minciuni, și (7) cel ce stârnește certuri între frați” (Proverbe 6:16). Dincolo de formulările biblice, păcatele de moarte sunt, într-o ordine aleatorie, mândria, invidia, lăcomia, desfrâul, mânia, aviditatea și lenea. Cunoscute drept păcate capitale, cele șapte reprezintă sursele din care izvorăsc toate celelalte rele lumești și spirituale. Puse pe seama viciilor trupești și îndemnurilor diavolești, constituie, în viziunea creștină, căi sigure spre focurile cele veșnice. Deși la Dante, în „Divina Comedie”, ele se regăsesc și în Purgatoriu, putând fi spălate prin veacuri de suferință și rugăciunile celor vii, mult timp Biserica Catolică le-a socotit drept păcate fundamentale, imposibil de îndepărtat de pe sufletul celui „damnat”.

După ce trupul neînsuflețit al unei adolescente de paisprezece ani este descoperit într-o carieră de calcar inundată de pe o insulă din Marea Baltică, polițista Sanna Berling și partenerul ei, Bernard, sunt trimiși să arunce o privire la locul tragicului eveniment. La prima vedere, fata și-a pus capăt zilelor cu ajutorul unei lame cu care și-a secționat venele de la încheieturi, după care, fără nicio șansă de supraviețuire, s-a aruncat în lac. În următoarea zi, o anticară în vârstă este găsită moartă în propria locuință, ucisă printr-o tăietură în formă de cruce la baza gâtului, după ce fusese înțepată și tăiată pe tot corpul, măcelărită ca un animal. Însă crimele nu se opresc aici, pentru că, după câteva zile, este găsit un alt cadavru, modul de operare al criminalului fiind același și trădând o furie ieșită din comun. Deși nu pare să existe nicio legătură între tânăra sinucigașă și cele două victime, după puțină cercetare lucrurile încep să capete sens, iar cheia misterului se află într-o pictură din casa bătrânei anticare, în care apar șapte copii cu măști de animale, mânjiți cu sânge.

Și fiindcă Bernard urmează să iasă la pensie peste o săptămână, pe drum spre scena sinuciderii se află și Eir Pedersen, viitoarea colegă a Sannei. Rebelă, dar cu rezultate excepționale la cursurile de la Academia de Poliție, puțin plictisită de toți și de toate, dar foarte îndrăzneață și decisă să afle adevărul, Eir este polițista perfectă pentru încâlcitul caz ce-i așteaptă, puternică atunci când e nevoie de ea și emotivă atunci când vede suferința de pe chipurile celorlalți. Ca un investigator convențional, Sanna nu are nevoie de noua ei parteneră, așa că se declară ostilă de la început, păstrând distanța față de Eir și preferând să lucreze cu plictisitul și nerăbdătorul Bernard. Dar se apropie ziua comemorării lui Erik, fiul Sannei, care a murit, împreună cu soțul acesteia, într-un incendiu pus la cale de piromanul ce vizase doar casele din zonă în care se aflaseră copii, încă în libertate, dar ținut în siguranță departe de-aici, așa că Sanna își ia câteva zile libere, cu alcool și pastile, lăsând la o parte ancheta chiar în momentul în care lucrurile devin cu adevărat interesante.

            Dincolo de investigația celor două protagoniste, esența cărții stă în latura sa terifiantă și ocultă. Criminalul nu acționează impulsiv, nu avem de-a face, ca în alte cazuri, cu un psihopat căruia îi place vărsarea de sânge, ci cu o minte lucidă, ancorată în realitate, dornică să-și ducă treaba la bun sfârșit. Ca un strigoi, omul nostru lasă în urma sa groază și deznădejde, pângărind locurile prin care trece. Poate fi oricine, oricare dintre personaje... poate soțul anticarei, bătrânul în scaun cu rotile care a fost declarat dispărut după omor, sau asistenta maternală fără un braț, unul dintre copiii răzvrătiți din zonă (foarte puțin probabil) sau Benjamin, adolescentul ce are o obsesie pentru propria mamă, lovindu-i și mușcându-i (ca un lup) pe toți cei ce ar putea reprezenta un pericol la adresa familiei sale disfuncționale.

Nu știu cât de bine am reușit să trasez liniile principale ale romanului, dar pentru mine a reprezentat o narațiune excelentă, plină de suspans și incertitudine, pe alocuri apăsătoare, chiar grotescă, exact lectura de care aveam nevoie după atâtea romane mediocre. Maria Grund a scris o poveste autentică, cu un iz puternic de Nordic Noir, puțin feministă, dar un feminism care nu deranjează cu nimic, presărată cu câteva clișee necesare, dar, din nou, nesupărătoare, și, cel mai important, nu trage nici de acțiune, nici de pagini, spune ce e de spus, ne conduce cu pași mari spre deznodământ și ne aruncă în gura lupului fix atunci când trebuie, adică în clipa în care ancheta este pe cale să fie rezolvată. Citiți cartea asta cu încredere, deja am recomandat-o unor prieteni și o să fac asta de fiecare dată când se va ivi ocazia, și nu uitați, cheia enigmei se află în pictură, pentru că păunul, capra, câinele, porcul, măgarul, vulpea și lupul știu, pe pielea lor, ce înseamnă un păcat de moarte.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 139 - Zbor de noapte spre Paris de David Gilman (CRIME CLUB)

Titlu: Zbor de noapte spre Paris 

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Night Flight to Paris (2018)

Traducere de Ines Simionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 568

Media pe Goodreads: 4,24 (din 2.554 note)

 

Paris, 1943. Franța se află sub ocupație germană, și singurii care luptă împotriva naziștilor sunt membrii din mișcarea de Rezistență. Divizați în mai multe celule pe tot teritoriul statului, acolo unde razele Soarelui Negru își pierd strălucirea, rebelii depun eforturi considerabile ca să facă rost de armamentul necesar cu care să-i saboteze pe invadatori. Capitala, transformată cu forța într-un al doilea Berlin, tresare la fiecare marș și glonț, aparent, rătăcit pe străzile întunecoase și pustii. Colaboratorii au parte de privilegii, dar stau cu frica-n sân că ar putea fi săltați până la următorul răsărit. Vecinii stau la pândă ca niște vulturi, așteptând un pas greșit ca să te dea pe mâna autorităților. Trădătorii sunt peste tot, iar trenurile spre Auschwitz și Ravensbrück sunt pline de cadavre umblătoare, destinate muncii silnice sau execuției prin împușcare, gazare sau ardere în îngrozitoarele cuptoare ale morții.

Fostul profesor de matematică, în prezent unul dintre cei mai buni decodificatori ai armatei britanice, Harry Mitchell, e abordat de către doi superiori pentru a lua parte la o misiune în Parisul ocupat. După câteva luni de antrenament intensiv, omul nostru este expediat cu un zbor de noapte clandestin spre capitala Franței, însă nemții anticipează operațiunea, astfel încât avionul este identificat și doborât. Ajutat mai mult de soartă decât de pregătirea militară, Harry se parașutează în ultima clipă, aterizând rănit pe câmp, departe de destinație. Norocul face ca pe-acolo să treacă un braconier, care îl preia și-l duce într-una dintre casele din sat, în siguranță. Curând, Mitchell descoperă că printre localnici se află un grup de insurgenți, exact oamenii de care are nevoie pentru a ajunge la Paris, acolo unde, conform instrucțiunilor, urmează să-l găsească și să-l scoată din țară pe Alfred Korte, un om de știință german și un anti-nazist convins.

Alături de membrii mișcării de Rezistență din Saint-Just, Harry Mitchell, acum sub identitatea de Pascal Garon, provoacă daune nemților, capturând și executând un grup de soldați de patrulă. Numele de Pascal capătă destul de repede o conotație puternică atât printre aliați, cât și printre naziști, generalii lui Hitler încercând din răsputeri să pună mâna pe el. Deși la început, în timpul antrenamentelor, protagonistul nu s-a îndepărtat prea mult de poziția sa de profesor de matematică, nereușind nici măcar să tragă un glonț într-un butoi plin cu apă, reculul armei punându-l în dificultate, acum el se dovedește un ucigaș cu sânge rece și un bun strateg, pregătit oricând să dea ordine și să-i nimicească pe trădătorii de patrie. Chiar dacă transformarea lui pare bruscă, actele de violență îi sunt justificate de contextul beligerant și de amintirea soției și fiicei sale, cea din urmă fiind prizonieră în închisoarea La Santé.

Pe lângă acțiunea care se concentrează în cea mai mare parte asupra lui Pascal și a camarazilor săi de sabotaj, există și câteva pasaje despre două dintre iubitele ofițerilor germani, o insurgentă ce conduce mișcarea din Saint-Just și o radiotransmisionistă care urmează să sosească cu un alt zbor de noapte. Chiar dacă, la prima vedere, războiul pare să fie dus între bărbați, nici femeile nu se lasă mai prejos, acționând pe ascuns și luând decizii radicale. Eroinele noastre înverșunate contrastează puternic cu tinerele fete din capitală, parfumate și rujate cu produse de contrabandă, care au devenit în scurt timp dame de companie pentru agenții SS și cei din Gestapo. Orașul luminilor și-a pierdut eleganța și splendoarea, fiind transformat într-un imens cartier militar, unde nimeni nu mai poate să aibă încredere în nimeni, și o simplă cafea cu lapte, neobișnuită printre francezi, te poate da de gol că nu ești de pe-aici.

Dacă ați citit „Englezul”, trebuie neapărat să vă spun că cele două cărți sunt destul de diferite. E drept că m-am așteptat să fie puțin mai alert, însă de data asta Gilman a pus accentul pe dimensiunea strategică, introducându-și personajul într-o realitate istorică ficționalizată. Omul nostru, oricât ar fi de priceput și oricât de mulți aliați ar avea, nu poate să oprească un război, așa că își păstrează poziția de pion aflat în centrul tablei de joc, hârțuindu-și inamicul. De asemenea, autorul nu mizează pe latura emoțională a cititorilor, nu le plângem de milă bieților evrei, nici măcar camarazilor pierduți. Relația dintre personaje se construiește pe respect și devotament, Maquis de Pascal devenind un simbol al rebeliunii. Sincer vă spun că mi-a plăcut mai mult cealaltă carte și abia aștept să mă reîntâlnesc cu Dan Raglan, pentru că „Trădarea” (Englezul #2) urmează să iasă în următoarea perioadă din tipar.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 138 - O casă mortală de Anders de la Motte & Måns Nilsson (CRIME CLUB)

Titlu: O casă mortală 

Serie: Crimele din Österlen #1

Autor: Anders de la Motte & Måns Nilsson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Döden går på visning (2021)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,60 (din 2.179 note)

 

            Mi-a plăcut, dar cam atât. Nu prea mă împac cu romanele polițiste cu iz de divertisment britanic. Știu că e scrisă de doi suedezi, dar atmosfera asta lejeră și plină de umor e specifică englezilor și americanilor. Da, unul dintre ei, pe lângă restul preocupărilor, e și comediant, însă mi se pare că umorul e mai mult sugerat, cel puțin pentru mine nu au existat scene atât de puternice încât să râd cu lacrimi. Am zâmbit, pot să spun că am savurat unele episoade, dar, trăgând linie, a fost prea Cozy Mystery, poate că de asta nu prea rezonez nici cu bătrânii lui Osman. Nu mi-o luați în nume de rău, nu e în niciun caz o recenzie negativă, e strict părerea mea... Prefer thrillerele sângeroase, cu ucigași feroce care-și sfâșie victimele-n bucăți, împinși de o motivație bolnavă... altfel spus, ceva puternic, care să-mi dea fiori și să mă lase cu un sentiment bizar multă vreme după ce am terminat cartea.

Lume, lume, se vinde o casă într-un mic sat din Österlen! Jessie Anderson, celebra vedetă pe care o știți de la cozeriile de vară de la radiodifuziunea suedeză, s-a apucat de curând de imobiliare și a scos la licitație o vilă superbă, construită pe plaja din frumoasa noastră localitate. Bineînțeles că are deja și câțiva posibili cumpărători, evident că toți sunt oameni cu bani, și cel mai probabil casa va fi achiziționată până la sfârșitul acestei zile. Dar noi... localnicii, cei ale căror familii trăiesc aici de generații, nu vom lăsa să se întâmple așa ceva... Pentru că avem un plan... Cineva, nici noi nu suntem siguri cine, se va strecura în casă și o va împinge pe Jessie de pe scara interioară, direct în sculptura masivă în formă de cârlig, cu care, neghioaba, credea că va reuși să ne prindă în plasă.

Aflat în concediu medical, inspectorul Peter Vinston (cu „V”, da?) se îndreaptă spre Österlen, unde urmează să participe la aniversarea de șaisprezece ani a fiicei sale, Amanda. În timpul petrecerii organizate la castel, află despre proiectul lui Jessie Anderson, ocazie cu care este invitat să  ia parte la vizionare. Însă la puțin timp după ce omul nostru ajunge la vilă, asistenta lui Jessie o descoperă pe aceasta moartă, înfiptă ca o râmă în cârligul sculptat pe care urma, chiar ea, după ce casa era cumpărată, să-l ofere micului sat pescăresc. Împreună cu polițista locală, Tove Esping, Vinston îi ia la rând pe suspecți, cu scopul de a descoperi un fir care să-i conducă la adevăratul făptaș. Însă cu cât interoghează mai multe persoane, cu atât își dau seama că lucrurile sunt mai complicate decât par și că cel care a înfăptuit crima ar putea să fie oricine, fiindcă aproape toți cei din jur aveau un motiv, mai mult sau mai puțin serios, s-o ucidă pe faimoasa Jessie Anderson.

Pe rând, prin cadru defilează o mulțime de personaje, unul mai bizar decât celălalt, fiecare culpabil în felul său. Criminalul ar putea fi oricare dintre ei, de la Margit Dybbling, bătrânica cu ochelari, președinta consiliului sătesc, care s-a împotrivit de la început construirii vilei cu proporții de hangar, până la Jan-Erik Sjbholm, actorul cu baston, care citează în mod repetat din „Regele Lear” (vasăzică, cel mai bun spectacol pe care l-a jucat în Compania navală) sau asistentul, costumierul și soțul acestuia (doar în ordinea asta), Alfredo, un fost circar, specializat în acrobațiile cu cai, încă în stare de o ultimă reprezentație prin care s-o propulseze pe Jessie direct în brațele morții. De asemenea, vinovatul ar putea fi și unul dintre cei doi electricieni care s-au ocupat de sistemul de securitate, Fredrik și Hasse, sau, de ce nu, unul dintre soții Modigh, fiindcă Daniella o ura pe defunctă încă de când îi furase lumina reflectoarelor în spectacolele din SUA, iar Niklas, fostul tenismen cu trăsături de Adonis, avea o aventură cu agenta imobiliară, o poveste despre care soția lui geloasă credea că s-a sfârșit cu luni în urmă.

Odată cu crima, măștile încep să crape și fiecare își dă, încet-încet, arama pe față. Niciunul dintre ei nu e un sfânt, unii au acționat prin forță, alții doar cu gândul, dar cu toții au contribuit într-un fel sau altul la tragedie. Fiecare vizită se lasă cu un apel dat pe ascuns, polițiștii noștri nefăcând decât să tulbure niște ape deja agitate, scoțând la lumină intențiile necurate ale localnicilor. Uneori mai în glumă, alteori mai în serios, autorii adaugă pe rând bucățile de puzzle, redând în final o imagine la care, să fiu sincer, eu, unul, nu m-am așteptat. Mi-a plăcut că au încercat să iasă de câteva ori de sub cupola asta Cozy, lăsând întunericul și răul să-și facă de cap prin împrejurimi, omorul păstrându-și proporțiile relevante de act abominabil ce trebuie pedepsit. Deci... indiferent de ce am spus în introducere, vă recomand cartea asta, nu ca un mijloc de divertisment, ci ca un roman polițist serios, așa cum l-am perceput pe alocuri. Și în acest caz vom avea parte de o continuare, așa că stați pe-aproape, pentru că data viitoare moartea din Österlen merge la o licitație de antichități.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 137 - Dincolo de ură de Barbara Abel (CRIME CLUB)

Titlu: Dincolo de ură 

Autor: Barbara Abel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Derrière la haine (2003)

Traducere de Simona Brînzaru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,86 (din 1.632 note)

 

            Suntem vecini. Ne respectăm și ne înțelegem de minune. Ne petrecem weekendurile împreună, la o gustare sau, pur și simplu, la palavre. Nu ratăm nicio ocazie ca să vorbim despre ce s-a mai petrecut în lume sau, de ce nu, despre secrete de familie care ar fi mai bine să rămână îngropate. Casele noastre sunt despărțite de un gard viu, dar există și un perete comun prin care putem comunica, dacă liniștea de sâmbătă dimineața e perturbată de mingea ce se lovește repetat în el. Fiii noștri se joacă împreună, de fapt, nu cred că greșim cu nimic când spunem că au o relație aproape fraternă. Chicotesc, își împart jucăriile, deseori uitându-le unul la celălalt, și par să aibă un limbaj doar al lor, pe care noi, adulții, nu avem capacitatea să-l înțelegem. Ce mai... pe-aici toată lumea e fericită, parcă undeva acolo sus zeul ne zâmbește și ne binecuvântează fiecare zi. Bine... asta până la tragedie, atunci când lucrurile se vor schimba o dată pentru totdeauna.

            În urmă cu șase ani, Laetitia Brunelle a rămas însărcinată, o veste extraordinară atât pentru David, cât și pentru dragii lor vecini. După trei luni, ca un dar venit de sus, a urmat-o Tiphaine, care urma să afle că și ea va da naștere tot unui băiețel. Așa au apărut pe lume Milo și Maxime, doi prieteni de nedespărțit. Zilele treceau în tihnă, pe cât de fericiți erau cei doi copii, pe atât de împliniți erau părinții lor, privindu-i de la fereastră în timp ce se jucau împreună pe pajiștea din fața celor două locuințe. Și pentru că se înțelegeau ca frații, voiau să facă o trecere prin gardul viu, astfel încât să poată să ajungă mai repede și eficient unul la celălalt. Dacă-mi permiteți un clișeu, lumea lor era numai lapte și miere. Dar într-o zi totul s-a schimbat, atunci când, din neatenție, Tiphaine, înainte să meargă la duș, a lăsat fereastra camerei lui Maxime deschisă, și de aici vă dați seama și voi ce a urmat...

            Laetitia a asistat la căderea lui Maxime, a văzut trupul firav zdrobindu-se de caldarâm, dar nu a putut face nimic ca să evite tragedia. Era prea departe, i-a trebuit prea mult timp ca să ajungă în grădina soților Geniot, și fiindcă Tiphaine nu răspundea la strigătele sale îngrozite, nu a putut să o avertizeze despre ce urma, chiar sub privirea ei, să se petreacă. Gata, nenorocirea a avut loc, iar acum iadul s-a instaurat pe pământ. Dincoace, toată lumea e bine, urmărind cu interes neprefăcut mișcările din casa vecinilor, încercând să înțeleagă prin ce coșmar vor fi forțați să treacă de acum înainte. Dincolo de gard, Tiphaine și Sylvain au rămas fără cuvinte, nefiind în stare să mai dea ochii cu lumea din jur, damnați pentru eternitate la suferință. Aici e paradisul, dar un eden afectat de ce se-ntâmplă în proximitatea sa, dincolo e infernul, un pustiu de amărăciune care nu va mai auzi niciodată glăsciorul suav al lui Maxime.

            Nu după mult timp, cele două familii încep să se urască, aruncându-și reproșuri dure, cufundându-se și mai adânc într-un ocean de incertitudine și paranoia. Cele mai întunecate gânduri încep să pună stăpânire pe mintea personajelor, Tiphaine și Sylvain fiind, aparent, geloși pe fericirea familiei Brunelle. De altfel, Laetitia vede în fosta ei prietenă un pericol la adresa lui Milo, așa că încearcă să pună o barieră între cei doi, ținându-și odorul în siguranță. Fiecare cuvânt se transformă într-o jignire, fiecare gest al vecinilor este interpretat drept un atac direct, și așa începe războiul, o luptă dusă prin zâmbete viclene și priviri aruncate pe furiș. Dar nimeni nu se preocupă cu adevărat de integritatea psihică a lui Milo, care și-a pierdut cel mai bun prieten. În timp ce Brunelle și Geniot își dau târcoale, așteptând momentul propice în care să-și arunce veninul unii asupra celorlalți, băiețelul nostru încearcă să se împotrivească conștientizării morții, înlocuind absența lui Maxime cu un iepure de pluș, nefiind în stare să dea piept cu realitatea crudă a dispariției persoanelor dragi.

            Cartea asta m-a sfâșiat, m-a zdrobit, mi-a rupt inima-n bucăți, pe care le-a cusut laolaltă ca să mă ucidă din nou. Barbara Abel taie în carne vie, romanul ei fiind o adevărată dramă domestică, din care nu vei reuși să mai ieși cu mintea întreagă. Majoritatea thrillerelor psihologice au o limită, povestea se oprește când totul devine prea sinistru, astfel încât să ne ofere catharsis, să fim satisfăcuți de finalul fericit despre care eram conștienți că va urma. Dar autoarea noastră depășește acea limită și ne duce dincolo de ură, acolo unde nebunia nu poate lua în niciun caz forma unui happy-end. Nu întotdeauna există o salvare, o așa-zisă mântuire, și de data asta cartea bate viața într-un mod apoteotic, nenorocirea făcând parte din creație, încununând-o atunci când răul pune stăpânire pe mintea umană. Și în cazul în care nu știați, am ajuns abia la jumătatea poveștii, fiindcă romanul de față are și o continuare, pe care sper ca prietenii de la Crime Scene Press să reușească s-o publice cât mai curând.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 136 - Acolo unde sângele îngheață de Giles Kristian (CRIME CLUB)

Titlu: Acolo unde sângele îngheață 

Autor: Giles Kristian

Editura: NICULESCU

Titlu original: Where Blood Runs Cold (2022)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 4,01 (din 448 note)

 

E frig. Atât de frig că-ți simți oasele înghețând. Zăpada cade și ne acoperă pașii. Dacă nu s-ar așeza pe urmele noastre, le-ar fi mult mai ușor bărbaților înarmați să ne găsească. Știu că încă sunt în spatele nostru, poate la câteva sute de metri, poate la kilometri întregi, însă, oriunde s-ar afla în pustiul alb ce ne înconjoară, cert e că ne vor găsi și ne vor ucide. Am obosit, dar instinctul autoconservării ne împinge înainte, ca niște animale vânate, conștiente că sfârșitul le e aproape. Am căzut de câteva ori, ne-am ridicat, am înnoptat în adăposturi săpate în zăpadă, unde am făcut pe rând de pază, urmărind flacăra lumânării ce ne confirma că nu vom muri în somn din cauza lipsei de oxigen. Oriunde ne-am ascunde, oricât de adânc ne-am îngropa sub omăt, știm că urmăritorii noștri sunt undeva acolo, așteptând să ne ia în cătare sau să ne întindă o capcană. Dar trebuie să mergem mai departe, nu pentru mine, eu am renunțat la propria salvare, ci pentru Sofia, fiica mea, pentru care voi face tot ce-mi stă în putință ca să o protejez.

Erik i-a promis fiicei sale că, atunci când va fi mai mare, vor merge împreună într-o aventură cu schiurile, că vor dormi sub zăpadă, vor bea ciocolată caldă și vor consuma mâncare la plic, gătită la un aragaz portabil. Ei bine, ocazia se ivește atunci când soția lui, Elise, este trimisă cu munca în Norvegia, unde se alătură unei grupări de ecologiști ce protestează împotriva redeschiderii unei mine de cupru. Dacă exploatările vor începe din nou, habitatul natural al renilor va fi compromis, iar femelele vor fi obligate să-și găsească un alt loc în care să fete. Nu foarte implicați în munca soției/mamei, Erik și Sofia își pregătesc echipamentul și pornesc în excursia mult visată, trăgând după ei sania plină de provizii. Însă după câteva ore de schiat, are loc un accident neprevăzut, și cei doi sunt nevoiți să se adăpostească în cabana cuplului de bătrâni ecologiști pe care i-au cunoscut cu o zi în urmă. Dar, târziu în noapte, cineva bate la ușa locuinței izolate din munți, iar vizitatorii ce-și fac pe rând apariția par să fi fost trimiși aici cu ordine clare, și, după câteva îndemnuri din ce în ce mai constrângătoare, sângele începe să păteze vechea podea de lemn.

Forțați să-și părăsească refugiul, Erik și Sofia o iau la goană prin tundra înghețată, încercând să se îndepărteze de locul crimei și de ucigași. Însă nu durează mult până când vizitatorii nedoriți și nepoftiți îi văd și pornesc pe urmele lor. De aici, totul se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica, în care prada trebuie să se piardă în decor pentru a nu fi descoperită de prădător. Aidoma unui deșert, ținutul rece este ilustrat în toată complexitatea sa, un imens pustiu de zăpadă, presărat cu păduri de brazi, posibile popasuri și ascunzători. Pe cât de greu le e celor doi protagoniști să înainteze, pe atât de dificil le e și vânătorilor să-și observe țintele, astfel încât confruntările se pot desfășura doar în spații limitate, unde victimele își pot privi în față atacatorii. Hăituiți și din ce în ce mai slăbiți, eroii noștri schiază împinși de voința de supraviețuire, sperând că de cealaltă parte a ghețarului s-ar putea afla posibila lor scăpare.

            După tragedia care le-a lovit familia în urmă cu zece luni, când Emilie, sora Sofiei, s-a prăbușit de pe peretele de cățărat din sudul Londrei, covorașul de cauciuc nereușind să-i atenueze căderea, Erik nu-și permite să mai piardă o fiică, așa că e gata, dacă situația o va cere, să-și înfrunte inamicii, transformându-se dintr-un biet tâmplar într-un soldat asumat, cu gândire de strateg, pregătit să folosească tot ce are la îndemână pentru a-i răpune pe criminali. De asemenea, călătoria forțată prin pustiu, departe de orice formă de civilizație, marchează trecerea Sofiei de la copilă la adolescentă. Entuziasmul resimțit la început se transformă în groază, tânăra de treisprezece ani neputând inițial să înțeleagă gravitatea morții. Pe parcurs, împinsă de la spate să înainteze în ciuda puterilor ce-i părăsesc trupul, eroina își asumă rolul de salvatoare, ajutându-și tatăl să iasă din câteva situații critice, conștientă că doar împreună vor reuși să ajungă înapoi în orășelul montan, înapoi la Elise.

            Trebuie să recunosc că mi-a plăcut destul de mult povestea, poate că nu e cea mai bună pe care am citit-o (și aici nu am cum să nu mă gândesc la „Fără ieșire”, a lui Taylor Adams), însă reprezintă o lectură de calitate, plină de răsturnări de situație și de fiori. Tensiunea crește de la o pagină la alta, angoasa pune stăpânire atât pe protagoniști, cât și pe mintea cititorului, iar deznodământul atât de necesar pare să se regăsească undeva dincolo de filele cărții. Deși se parcurge repede, sentimentul de coșmar fără sfârșit rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o. E intensă, e dură, e exact ce trebuie pentru o noapte lungă de iarnă în care nu te ia somnul, dar trebuie să știi de la început că intri într-un ținut himeric, unde vei avea senzația că tu ești cel vânat, hăituit la nesfârșit în eterna și înghețata noapte polară.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 133 - Întuneric fără sfârșit de William McIlvanney & Ian Rankin (CRIME CLUB)

Titlu: Întuneric fără sfârșit 

Serie: Jack Laidlaw #0

Autor: William McIlvanney & Ian Rankin

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Dark Remains (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 3,87 (din 4.298 note)

 

            Bine ai venit în Glasgow, orașul care nu doarme niciodată din cauza gangsterilor ce-și reglează conturile pe străzile întunecate și prin barurile infecte, căutând în permanență noi adepți care să le consolideze, strategic și financiar, micile imperii ale crimei. Aici ești valoros doar dacă ai ceva de oferit, nu contează cum te numești sau cu ce te ocupi, ci doar de partea cui ești și cui îi arăți respect. Mica ta afacere nu e, de fapt, a ta, ci a șefului de bandă care-ți permite să faci și tu niscaiva parale, atâta timp cât grosul ajunge la el. Dacă trăiești în orașul verde, este foarte posibil să fii și tu, la urma urmelor, un mic nelegiuit, fiindcă pe-aici bănetul provine, cu precădere, din afacerile murdare, despre care nu poți să fi sigur că nu s-au sfârșit cu sânge. Mda, e nasol prin părțile astea, iar dacă (cumva) crezi că ești un cetățean cinstit, atunci te sfătuiesc să verifici de două ori dacă ai încuiat ușa înainte de culcare...

            Cei doi amorezi, luați de valul alcoolului, au vrut s-o facă și ei ca-n studenție, pe aleea din spatele pubului. Dar... surpriză, cuibușorul lor de nebunii în aer liber era deja ocupat de trupul neînsuflețit al unui bărbat. Nu, pe-aici nimeni nu moare din cauze naturale, dovadă stă rana oribilă din pieptul cadavrului. Victima: Bobby Carter, un avocat care umbla și el, ca tot cetățeanul din Glasgow, cu afaceri ilegale, mutând banii murdari de colo-colo, pentru ca autoritățile să le piardă urma, o treabă pe care o făcea, cu profesionalism, pentru șeful lui, Cam Colvin. Problema e că trupul lui Bobby a fost găsit pe teritoriul lui John Rhodes, celălalt șef de bandă și, logic, principalul rival al lui Colvin. Să fie la mijloc vorba despre o provocare? Să-și fi ucis șeful de bandă unul dintre cei mai de încredere oameni? Multe întrebări, niciun răspuns... doar un război ce e pe cale să izbucnească  din clipă în clipă între cele două bande.

            Și pentru că e de competența poliției, ancheta ajunge pe mâinile lui Jack Laidlaw, un personaj excentric care vede întotdeauna partea plină a paharului. Ajutat și însoțit de colegul și (cred că putem spune) amicul lui, Bob Lilley, Jack colindă orașul în căutare de noi posibile piste. Deși șefii l-au însărcinat să bată din ușă în ușă și să pună întrebări, conform listei rupte-n două ce zace aruncată pe bancheta din spate a mașinii, omul nostru își exercită funcția în stilul lui caracteristic, mergând acolo unde-l poartă intuiția. Cu înclinații spre literatură și filosofie, Laidlaw vede comunitatea printr-o lentilă poetică, separând lumina de eternul și contaminantul întuneric. În viziunea lui, victima nu trebuie privită ca Dl. Hyde, ci ca Dr. Jekyll, fiind totodată soțul unei femei foarte frumoase și tatăl a trei copii. Nu-ți va spune nimic despre el atâta timp cât tu nu-l întrebi, și nu pentru că e o fire secretoasă, ci fiindcă îi place să te urmărească cum te zbați să afli cât mai multe amănunte fără să-l descoși. Dar, dincolo de uniformă, e un om al barurilor și tenebrelor, neînfricat, camuflându-se perfect printre cei pe care urmează să-i ancheteze.

            Să nu pierdem din vedere faptul că volumul de față reprezintă un prequel al trilogiei scrise, în anii ’70, de William McIlvanney. Așadar, nu trebuie privit ca o continuare, deși poate fi citit și standalone, ci ca un roman în care Ian Rankin a încercat să lege câteva subiecte ce au fost (deja) dezvoltate pe parcursul seriei. Mai mult decât un omagiu adus autorului, Rankin a intenționat să-l readucă în atenția publicului de suspans pe celebrul protagonist Jack Laidlaw, un caracter la fel de proaspăt și valabil ca-n perioada în care a fost imaginat. Eroul, cu puternice trăsături de antierou, aspect ce-l ajută să se piardă în pestrițul peisaj scoțian, păstrează în construcția sa o oarecare trimitere (indirectă) la Sherlock Holmes, dar, în același timp, poate înlocui cu succes orice investigator principal din literatura Nordic Noir. De altfel, Rankin este conștient că ne-am întâlnit deja cu Laidlaw, și, ca orice autor care preia o serie scrisă de altcineva, nu mai insistă așa mult pe detalii, preferând să se concentreze în cea mai mare parte pe acțiune.

            Locuitor cu locuitor, imaginea Glasgow-ului se conturează încet, dar sigur, și te trezești în mijlocul unei societăți infestate, condusă prin teroare de către cei ce au ieșit mai puțin zdruncinați din răfuială. Miturile urbane au mai multă forță decât adevărul, iar acela care a ajuns cu un cuțit înfipt între omoplați, pe propriile picioare, la spital este cel mai în măsură să conducă jumătate din oraș. Nimeni nu e în siguranță pe străzile astea, teritoriile au fost deja trasate cu sânge, cele două bande și-au luat „ce-i al lor”, bandele mai mici încearcă și ele să-și facă reclamă, iar polițiștii pășesc cu atenție prin mahalale, anchetându-i, cu mare grijă, pe cei care ar putea de mâine să arunce orașul înapoi în haos.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 132 - Moartea în ungherele liniștite ale vieții de Oliver Bottini (CRIME CLUB)

Titlu: Moartea în ungherele liniștite ale vieții 

Autor: Oliver Bottini

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Der Tod in den stillen Winkeln des Lebens (2017)

Traducere de Andreea Scrumeda

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 472

Media pe Goodreads: 3,56 (din 81 note)

 

O altă carte a cărei acțiune se petrece pe plaiurile strămoșești, în câteva sate din județul Timiș, dar și-n orașul de reședință, la care se adaugă câteva trimiteri, oarecum justificate, la Arad și Brăila. Așadar, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, iată vin în cale, străinii cu parale, să ne cumpere hectare... Partea bună e că de data asta nu mai este vorba despre veșnica noastră tragedie istorică; partea mai puțin bună, că, oricât de mult ne-am îndepărta de subiectul „Decembrie, ’89”, interesul publicului străin pendulează tot în jurul Marii Schimbări. Dacă nu le mai oferim comunism la bidon, atunci le dăm postcomunism la doză... Țăranii, care cândva se plângeau că pământurile le fuseseră colectivizate, acum îi așteaptă pe nemți ca să le facă o ofertă bună, gustând din plin din fructul (până acum interzis) al capitalismului.

În căsuța lui modestă de pe malul Begăi, inspectorul Ioan Cozma își numără zilele până când va ieși, în sfârșit, la pensie. Dacă totul merge conform planului, în maximum un an ar trebui să se retragă din poliție. Însă liniștea lui e complet spulberată în momentul în care este raportată o crimă. Trupul lipsit de viață al unei tinere a fost descoperit la marginea pădurii, iar omorul a fost pus în cârca lui Adrian, băiatul care era îndrăgostit până peste cap de Lisa. Însă, din câte am aflat, fata nu nutrea aceleași sentimente pentru Adrian. Deși inițial totul arată ca o crimă pasională, lucrurile se complică atunci când aflăm că este vorba despre fiica unui industriaș neamț care deține mai multe hectare în satul aflat la 30 de kilometri de Timișoara. Pornind pe urmele lui Adrian, cel care a ținut-o în brațe în ultimele clipe pe presupusa lui victimă, dar, totodată, cel ale cărui haine însângerate au fost găsite arse în soba propriei locuințe, ioan Cozma va face o călătorie până în Germania, acolo unde s-ar putea afla, de fapt, cheia întregului mister.

Acțiunea romanului are loc în 2014, într-o perioadă (ficționalizată) în care țăranii încep să renunțe la vechile lor îndeletniciri. Banatul, încă un spațiu oarecum arhaic, se confruntă cu modernizarea, pământurile fiind lucrate cu noile și inteligentele utilaje agricole. La prima vedere, putem observa câmpurile pline de astfel de mașinării care nu mai depind de acțiunea umană constantă, dar, dacă privim cu atenție, la orizont se pot vedea câțiva țărani care încă lucrează cu unelte „rudimentare”, împotrivindu-se noii orânduiri. Terenurile se vând de la o zi la alta, ofertele vin din toate părțile, germanii, austriecii și danezii se întrec ca să pună mâna pe porțiunile cultivabile, pe care ori le folosesc pentru propriile recolte, ori le dau în arendă saudiților care vin aici ca să-și planteze cerealele. Glasul pământului e mort de mult, investițiile sunt în floare, toți se vând atâta timp cât le oferi un preț bun, unii fiind în stare chiar de gesturi extreme pentru a-și vedea visul agrar împlinit.

Și pentru că de curând am citit și „Moartea în Camargue”, simt nevoia să fac o paralelă între cele două romane. Județul din vestul României nu este în niciun caz Provence, însă ambele locuri au ceva aparte, un factor estetic foarte pronunțat. De sus din elicopter, satele bănățene se văd ca niște gheparzi adormiți, frumusețea stând în discrepanțele cromatice și de relief, extrem de vizibile. Detectivul nostru cu nu prea mult chef de viață, care tânjește la liniștea unei bătrâneți în solitudine, aduce foarte mult a Roger Blanc, mai ales atunci când trece la treabă și vrea să pună mâna pe vinovat. De altfel, și în ciuda faptului că autorul este german, Ioan Cozma reprezintă un șablon al caracterelor polițienești din literatura română. La fel de bine s-ar fi putut regăsi în operele lui Petre Sălcudeanu sau Haralamb Zincă, și, de ce nu, chiar în poveștile imaginate de Horia Tecuceanu. E meticulos, e inteligent și are acel ceva ce-i face pe ceilalți să-l îndrăgească chiar de la prima întâlnire.

A fost OK. Pe alocuri cursiv, dar trebuie să recunosc că am cam tras de el ca să ajung la final. Deseori autorul se pierde în detalii și nu ne mai dă niciun indiciu despre enigma pentru care suntem aici, crima fiind doar un mijloc prin care a reușit să ne prindă în plasă. Ba e vorba de români, ba de nemți, investigația are câteva goluri, sare foarte repede (pentru mine) dintr-un loc în altul fără nicio introducere, ba nu se-ntâmplă nimic, ba te trezești în mijlocul acțiunii și nu înțelegi ce s-a petrecut. În schimb, construcția ucigașului e impecabilă, e ce trebuie, unde și când trebuie. Din nou, multe personaje, unele cu un scop clar, altele doar ca să fie acolo, unele mai interesante, altele pe care le uiți de la un capitol la celălalt. Ca o concluzie, dacă aveți suficientă răbdare, poate reprezenta o poveste interesantă, însă dacă doriți ceva cu mult suspans, nu e chiar ceea ce căutați, dar puteți reveni la ea mai târziu, când sunteți siguri că v-ați lăsat toate așteptările deoparte.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 131 - Lacrimi care ard de S.A. Cosby (CRIME CLUB)

Titlu: Lacrimi care ard 

Autor: S.A. Cosby

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Razorblade Tears (2021)

Traducere de Dan Doboș

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,10 (din 72.856 note)

 

Tu ce ai face dacă ai afla că fiul tău e gay? Cum ai proceda în cazul în care ar veni acasă cu prietenul lui ca să ți-l prezinte? Cum ai reacționa dacă ți-ar spune că el e marea lui iubire și că au de gând să se căsătorească? L-ai mai iubi? Ai mai putea să-l vezi în fața ochilor? L-ai alunga? Sau ai trece peste toate și i-ai fi alături în cel mai important moment al vieții? Se presupune că dacă-l iubești, ești dispus să-i ierți orice „greșeală”, doar ca să-l ai aproape. Dar poate că unele lucruri par atât de grave, încât nu ai suficientă voință și putere ca să le înțelegi. Poate l-ai renega, probabil că nu vei mai vorbi cu el niciodată. Te gândești la el, la ce bărbat zdravăn s-a făcut, și-ți imaginezi, cu scârbă, cum și-o trage cu un alt băiat efeminat. Ce dracu... Ce-i cu lumea asta? La început au fost Adam și Eva, nu Adam și Jake. Nu-i normal... Dar cine poate să ne spună ce-i cu adevărat normal sau nu?

Ce știm sigur e că Isiah și Derek s-au iubit. Au luptat să se căsătorească, și-au luat și o locuință frumoasă și au avut împreună, prin mijloace moderne, și o fiică, pe Ariana, un înger mulatru, rezultatul celor două rase încrucișate. Însă într-o cumplită zi tații ei au murit. Niște nenorociți i-au executat în mijlocul străzii, descărcându-le toate gloanțele din dotare în cap. Ike nu a mai vorbit de mult cu fiul lui, de când i l-a prezentat pe Derek, la fel și Buddy Lee, care nu s-a putut împăca cu ideea că băiatul lui are apucături de muiere. Dar acum e prea târziu pentru regrete... Amândoi sunt morți, uciși ca niște animale. Dar Buddy Lee vrea cu orice preț să se răzbune, așa că-l cooptează pe Ike ca să-i caute împreună și să-i stârpească pe nenorociți de pe suprafața pământului. Dar Ike nu mai vrea nimic, doar liniște... Asta până când află că cineva a distrus mormântul celor doi soți, mormântul băiatului lui.

Buddy Lee a petrecut câțiva ani la Red Onion și-și amintește cât de greu i-a fost la pârnaie. La fel și Ike, care, după ce a ieșit din pușcărie, nu a mai comis nicio infracțiune, la naiba, nu a primit nici măcar o amărâtă de amendă de circulație. Deși și-au renegat trecutul violent, niciunul dintre ei nu a uitat că monștrii însetați de sânge încă zac înăuntrul lor, pregătiți în orice clipă să-și arate colții. Împreună, uriașul de culoare și țărănoiul alb cu părul până la umeri cercetează și devastează orașul, apropiindu-se, cu fiecare deget rupt, de ucigașul fiilor lor. Însă, pe parcurs ce fac rost de informații, își dau seama că cineva cu influență a cerut lichidarea lor, cineva a cărui integritate era pusă în pericol de articolul la care lucra Isiah. Acțiunea escaladează fulgerător, gloanțele zboară în toate părțile, iar cei doi protagoniști sunt pregătiți să-și verse sângele pentru a le face dreptate celor doi fii uciși.

            Dincolo de acțiunea la foc automat, cartea conține un puternic mesaj social, o chemare spre acceptarea celor diferiți. Ike și Buddy Lee privesc cu scepticism și silă diversitatea sexuală ce se perindă prin orășelele Virginiei, intrând adesea în drumul lor în contact cu persoane LGBTQ. De la redacția unde lucra Isiah, Jurnalul Curcubeu, până la brutăria unde era patiser Derek, un loc deținut tot de comunitatea gay, și până-n barul pe care-l frecventau cei doi iubiți, protagoniștii noștri încep încet-încet să renunțe la ideile preconcepute și să-și plângă iar și iar copiii, care, la urma urmelor, nu erau atât de „bolnavi”. Pe lângă prejudecățile legate de sexualitate, este prezentă, prin imaginea lui Ike, și continua critică (abuzivă) la adresa persoanelor de culoare, rasa „impură” care încă reprezintă un pericol la adresa societății civilizate. Și bineînțeles că își fac anunțată prezența și inamicii schimbării, Rasa pură, o gașcă de motocicliști înarmați până-n dinți, și Anarhiștii albaștri, un grup de copilași conservatori ce luptă prin cuvinte elevate, dar care sunt, ce-i drept, cam intoleranți la durere.

            Așa cum am subliniat, cartea de față e alcătuită din două componente majore, violența și acceptarea identităților culturale și sexuale ale celorlalți. De asta, nuanțele LGBTQ sunt destul de stridente, chiar dacă nu asiști la scene de sex, tot ești smuls din zona de confort și nevoit să asculți cum pot doi bărbați, cu ajutorul uterului unei cunoștințe, să aducă pe lume un copil sau dacă respectivul e femeie sau bărbat până la urmă, fiindcă are trăsături androgine. Cât despre acțiune, unele scene se derulează cu viteza luminii, sângele curge în bălți, iar inamicii cad ciuruiți pe caldarâm. Nu e la fel de bun ca „Pustiul de asfalt”, undeva la patru stele pe Goodreads (prea mult discurs corect politic), însă S.A. Cosby rămâne în continuare unul dintre cei mai buni autori de la CSP, și aștept cu mare interes următoarea lui carte, pentru că omul e genial, stilul lui e deosebit, iar acțiunea din romanele sale, oricât de straniu ar suna, nu poate fi descrisă în cuvinte.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA