Cărțile Mele Și Alți Demoni: CRIME CLUB

Se afișează postările cu eticheta CRIME CLUB. Afișați toate postările

miercuri, 16 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 195 - Noi știm că îți amintești de Tove Alsterdal (CRIME CLUB)

Titlu: Noi știm că îți amintești

Serie: High Coast (#1)

Autor: Tove Alsterdal

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: We Know You Remember (2020)

Traducere de Alexandra Florescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,66 (din 6.468 note)

Noi știm că îți amintești... Noi știm că ai făcut-o... Te-a respins, așa-i? Nu ai putut să te abții. Ai urmărit-o în drum spre râu. Ai încercat să vorbești cu ea, să-i pui mâna pe sâni, dar te-a împins și ai căzut. Nu ai putut suporta rușinea. Te-ai înfuriat și i-ai sfâșiat hainele. Ai violat-o chiar acolo, printre mărăcini, ai sugrumat-o și i-ai aruncat trupul neînsuflețit în apă. Au căutat-o în toți acești ani, dar nu i-au descoperit cadavrul. Erai minor, parcă așa te-au poreclit ziarele, Băiatul de paisprezece ani, puștiul care nu avea (legal) cum să dea socoteală justiției și care a fost trimis după acea vară la școala de corecție. Tu ai plecat din Valea Ådalen, ai crezut că ai scăpat, că ai lăsat scheletele în vechea casă părintească, dar noi am fost tot timpul aici și te-am așteptat. Nu, Olof, noi n-am uitat...

Ajuns cu munca pe meleagurile copilăriei sale – achiziționarea de mașini scumpe pentru un șef dubios ce se ocupă la rândul lui cu vânzarea de autovehicule la prețuri nu tocmai oneste – Olof Hagström se simte atras ca de-un magnet de casa părintească, pe care nu a mai văzut-o de mai bine de douăzeci de ani. Și atunci când nostalgia te cuprinde, e ușor să cotești greșit, să parcurgi încă cinci kilometri spre Kungsgården, ca să arunci o privire asupra vechii case roșii, și apoi să-ți vezi de drum. Dar ceva nu e în regulă... Câinele latră dintr-o încăpere din spate, nu din holul de la intrare, iar pe lângă fundație se scurge apă, probabil de la o țeavă spartă. Pendulând între dorința de a pleca și nevoia de a vedea ce s-a întâmplat, Olof, cedând în cele din urmă, intră în locuință și se îndreaptă spre baie, acolo unde, în cabină, pe scaunul de duș, zace mort Sven Hagström, cu o tăietură adâncă în abdomen. Acum Olof vrea cu orice preț să plece, dar momentan asta nu se poate, nu după ce a apărut și Patrik Nydalen, unul dintre vecini, care îi spune să sune la poliție și să raporteze omorul.

Cazul ajunge pe mâinile Eirei Sjödin, tânăra polițistă care-și aduce aminte de moartea Linei Stavred, fata superbă cu părul blond care a fost violată, ucisă și apoi aruncată în râu, pe când ea avea doar nouă ani. Toată lumea din Valea Ådalen știe ce a făcut Olof Hagström. Localnicii nu au putut să se împace cu ideea că în comunitatea lor idilică a avut loc o crimă, că băiețelul ăla ciudat a fost în stare să ucidă cu sânge rece. Ei l-au negat, tatăl l-a negat, mama nu a putut suporta rușinea și în cele din urmă a cedat. Caz clasat, cum s-ar spune... Acum nu e vorba despre cine a ucis-o pe Lina, ci despre cine l-a omorât pe Sven, chiar dacă dovezile, și de atunci, și de acum, indică în aceeași direcție. Ei bine, Eira nu e aici să judece, ci ca să-și facă meseria, iar asta implică intervievarea persoanelor din zonă și punerea informațiilor cap la cap, pentru a descoperi firul roșu care urmează să-i conducă la făptaș.

Și exact ca în Twin Peaks (cu excepția faptului că în serial e găsit cadavrul victimei pe malul râului), oamenii de la munte s-ar părea că știu mai multe decât poliția. Punând Întrebări în stânga și-n dreapta, împreună cu colegul ei simpatic, August Engelhardt, Eira Sjödin ajunge la un alt caz de viol în grup petrecut cu ani buni în urmă, al cărui abuzator (principal) se află în prezent în libertate. Dar Kungsgården-ul are propriile secrete, pe care le cunosc doar cei trecuți de prima tinerețe. Deși Eira s-a născut pe aceste meleaguri, se simte ca o străină, ca o polițistă trimisă de la oraș ca să scoată la suprafață problemele și tragediile locului. La rândul lui, Olof e un proscris. N-ar fi trebuit să se întoarcă niciodată acasă, fiindcă revenirea lui îi pune pe săteni în alertă. Conștientizarea faptului că în proximitatea lor se află un criminal le tulbură somnul și gândurile, și e doar o chestiune de timp până când cineva va acționa. Pentru că răul trebuie stârpit...

„Noi știm că îți amintești” e un Nordic Noir veritabil, pe cât de alambicat, pe atât de alert. Așa cum am putut observa și în „Casa fără oglinzi”, Tove Alsterdal nu insistă pe acțiune, ci pe trăirile și senzațiile personajelor. Te poartă pe un drum, ca să-ți dai seama după trei sute de pagini că te-ai întors în punctul din care ai plecat, dar simți (inexplicabil) că te apropii de sfârșit. Ai aproape toate detaliile la-ndemână, dar ceva nu se potrivește. Oare ai căzut într-o capcană? Sau nu cumva sunt de vină prejudecățile cu care ai pornit la drum? Așadar, două morți violente, doi ucigași „fără scrupule” și o polițistă care vrea cu orice preț să dezlege enigma; familii distruse, secrete și adevăruri spuse pe jumătate – toate astea camuflate în peisajul paradiziac din Valea Ådalen, unde fermierii își văd de treaba lor, și cadavrele nu zac nicidecum pe fundul râului.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tove Alsterdal:

duminică, 13 octombrie 2024

Recenziile Mădălinei 76 - Mămici mincinoase de Katherine Faulkner (CRIME CLUB)

Titlu: Mămici mincinoase

Autor: Katherine Faulkner

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: The Other Mothers (2023)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 3,84 (din 26.940 note)

Să fii mamă e un job cu normă întreagă, în care trebuie să-ți investești toată atenția, afecțiunea și energia, în așa fel încât copilul tău să nu ducă lipsă de nimic și să nu simtă cât ți-e de greu uneori, mai ales atunci când refuză vehement să se desprindă de tine, agățându-se de gâtul tău ca de un colac de salvare. În aceste momente dificile, trebuie să reziști, să nu te lași influențată de lacrimile de crocodil și de zbieretele sfâșietoare, fiindcă tu știi ce e cel mai bine pentru puiul tău care abia începe să descifreze lumea. Te gândești în fiecare clipă la dezvoltarea lui și încerci să-i găsești prieteni, băieței și fetițe de vârsta lui, cu care să se joace, și așa te împrietenești și tu cu mămicile lor. Ești atât de fascinată de viața lor perfectă, de hainele elegante și de casele splendide, încât, în scurt timp, lucrurile devin mai mult despre tine, decât despre copilul tău. Aștepți cu nerăbdare ieșirile la cafea, îți depășești bugetul cumpărându-ți haine noi și te străduiești să-ți schimbi viața ca să te potrivești în lumea lor extravagantă. Dar curiozitatea e prea mare, și, într-o zi, te apuci să sapi adânc în trecutul noilor tale prietene, descoperind secrete ce ar fi trebuit să rămână pe veci îngropate, iar asta te pune într-un mare pericol. E prea târziu să dai înapoi, e prea riscant să mergi înainte, iar dacă stai pe loc, rămâi captivă între ciocan și nicovală. E imperios necesar să iei o decizie... Ori mergi până la capăt și dai în vileag tot ce ai descoperit, sperând că familia ta nu va avea de suferit, ori păstrezi tăcerea și devii una de-a lor, așa cum ți-ai dorit întotdeauna. Ești pregătită să faci parte din grupul mămicilor mincinoase?

Romanul lui Katherine Faulkner poate fi rezumat printr-o ecuație matematică, care ar suna cam așa: Tash, mamă devotată și iubitoare, care jonglează cu activitățile cotidiene, îngrijirea fiului său de nici doi ani și lansarea carierei de jurnalist independent + un grup de joacă exclusivist și costisitor + celelalte mămici, un trio de femei stilate și bogate, care se laudă cu locuințele luxoase, vizitele frecvente la SPA și orele în șir petrecute la cumpărături sau prin cine știe ce restaurante extravagante + o dădacă moartă în circumstanțe suspecte = o mulțime de probleme pentru cea care se apucă să descâlcească ițele unui caz plin de neconcordanțe.

Tash e captivă într-un carusel de complicații și dezamăgiri. Și-a pierdut locul de muncă; teancul de facturi devine tot mai mare; banii pe care îi primește pentru articolele pe care le vinde diverselor publicații, la care se adaugă și salariul de medic al soțului ei, sunt insuficienți pentru nevoile familiei; apartamentul în care locuiesc e prea mic și prea vechi, iar diminețile ei sunt acompaniate de plânsete și împotriviri zgomotoase din partea lui Finn, băiețelul său, care nu vrea să fie lăsat la grupul de joacă. Chinuindu-se să-l desprindă pe copil de gâtul ei, într-o zi e abordată de Laura, mama lui Oscar, propunându-i ca băieții să petreacă mai mult timp împreună ca să se împrietenească. Din acest moment, viața lui Tash se schimbă, fiind inclusă în grupul select al Laurei, din care mai fac parte Nicole și Clare. Prietenia lor pare înfloritoare, protagonista noastră dorindu-și din ce în ce mai tare să aibă viața lor perfectă doar în aparență. Dar fiindcă asta nu e posibil momentan, nu fără a face anumite sacrificii, cum ar fi să vândă colecția neprețuită de fotografii a tatălui său ca să facă rost de banii necesari pentru a-și cumpăra o casă frumoasă și mare, Tash e forțată de împrejurări să caute un subiect bombă cu care să rupă gura târgului și să devină o jurnalistă cunoscută. Din păcate, cade, firește, în sens metaforic, într-o groapă cu șerpi veninoși, alegând să investigheze moartea Sophiei Blake, fosta dădacă a lui Clare. Pe lângă faptul că îi place să facă parte din grupul lor și să experimenteze tot felul de lucruri pe care în mod obișnuit nu și le-ar permite, Tash încearcă să le tragă de limbă, doar, doar o descoperi ce i s-a întâmplat tinerei al cărei deces nu pare nicidecum un accident. Punând lucrurile cap la cap, ea își dă seama că toți o mint, că toți au ceva de ascuns, ajungând să creadă că și soțul ei e implicat cumva în povestea asta. Iar atunci când o a doua dădacă este găsită fără suflare în propria casă, ancheta desfășurată de Tash se complică de o mie de ori mai tare.

Mai mult decât un thriller, „Mămici mincinoase” e un roman social, cu o puternică tentă psihologică, care plasează în centrul său slăbiciunile umane și cum pot fi acestea exploatate în favoarea câștigului individual. Intriga se construiește pe ciocnirea dintre două lumi diferite, cea a lui Tash, ce gravitează în jurul muncii și rezolvării problemelor financiare, și cea a prietenelor sale, construită în jurul banilor și timpului pierdut pentru păstrarea măștilor bine șlefuite. Altfel spus, universul protagonistei, chiar dacă mai sărac, e mult mai plin de căldură și dragoste decât lumea celorlalte mame, care e rece și distantă. Prin faptul că Tash vrea să elucideze cazul pe care chiar și poliția l-a abandonat, excluzând cu desăvârșire posibilitatea unei crime, declanșează în celelalte personaje o serie de mecanisme de apărare ce vor deveni o amenințare serioasă pentru ea. Dimensiunea psihologică a poveștii este subliniată și de existența capitolelor prezentate din perspectiva Sophiei, acestea aducând în prim plan anumite subiecte considerate tabu și la ora actuală, precum depresia postnatală, aversiunea față de propriul copil, creșterea copiilor fără un model patern și ceea ce înseamnă să fii mamă. Bineînțeles, toate aceste teme sunt inserate discret în cadrul evenimentelor tensionate, devenind și ele un instrument al manipulării în mâinile păpușarului potrivit.

Aș fi tentată să spun că stilul lui Katherine Faulkner seamănă destul de mult cu cel al lui Zoje Stage, ambele autoare țesând thrillere complexe din situații banale și întâmplări verosimile, pe care, firește, le condimentează cu puțină exagerare. Însă diferența majoră e că Stage se concentrează pe relații la nivel micro, între mamă și fiică, în timp ce Faulkner analizează legăturile la nivel macro, orientându-se spre personaje cu statute sociale și valori etice diferite. Scriitura ei e dirijată de hazard, în ciuda faptului că evenimentele sunt organizate și coerente. Răsturnările de situație, pendularea între prezent și trecut și finalul intens m-au ajutat să trec peste pasajele statice și repetitive, lăsându-mă, per total, cu o impresie bună. Eu i-am acordat, fără să stau pe gânduri, patru steluțe pe Goodreads și aștept cu interes următorul sau (de ce nu) Greenwich Park, primul ei roman.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Katherine Faulkner:

duminică, 6 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 194 - Execuția de Danya Kukafka (CRIME CLUB)

Titlu: Execuția

Autor: Danya Kukafka

Editura: TREI

Titlu original: Notes on an Execution (2022)

Traducere de Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,07 (din 105.439 note)

Știu că sunt vinovat. Eu le-am ucis. Blestematul ăla de cuțit... Eu, ea și o lamă pe care doar unul dintre noi putea s-o mânuiască. Am câștigat. Și din cauza asta mă găsesc aici, între zidurile astea blestemate, jucând șah cu ceilalți deținuți și așteptând clipa în care vor intra în celulă și mă vor escorta la eșafod. Ce patetic... Trăim alte vremuri, mă vor seda pentru totdeauna. Mă vor așeza pe scaun, mă vor lega și mă vor injecta cu substanța letală, ca pe mulți alții înaintea mea. Nu am nevoie de preot, nu vreau să văd un fanfaron care-mi îndrugă verzi și uscate despre viața veșnică, de parcă nu aș trece dincolo înaintea lui. Nu vreau dreptul la o ultimă masă, îmi doresc doar ca totul să se sfârșească, să zăresc lumina promisă dincolo de beznă. Pășesc pe urmele victimelor mele, urmând ca eu, călăul, să fiu la rândul meu executat. Justiție...

Ansel Packer a comis patru crime și mai are doar 12 ore de trăit. Singur în liniștea celulei, meditează asupra faptelor sale odioase și a imposibilității de a schimba ceea ce urmează să se întâmple. Și pentru că Ansel e captiv printre gândurile sale, e momentul să vedem ce a fost înainte. Pentru că a existat un Înainte, care a început cu Lavender. Fata de șaisprezece ani l-a iubit atât de mult pe Johnny, încât și-a părăsit mama și s-a mutat departe de casă, în ferma de la marginea pădurii. Lavender a rămas însărcinată, fericită peste poate că dragostea lor a dat roade. Dar sentimentele lui Johnny S-au răcit după naștere, devenind tot mai posesiv și răsplătindu-și consoarta și fiul cu hrană doar atunci când era într-o dispoziție bună sau regreta că și-a abuzat fizic aparenta familie. Era clar că cineva trebuia să pună punct înainte ca lucrurile să escaladeze, așa că Lavender a știut ce are de făcut, chiar dacă asta urma să pună distanță între ea și cei doi copii, Ansel și Bebe Packer.

La perspectiva obiectivă a lui Lavender se adaugă și capitolele despre Hazel și Saffy. Ansel a ucis-o pe Jenny după ce aceasta l-a părăsit. Dar Hazel nu poate să se împace cu moartea violentă a surorii ei gemene. Chiar și acum, când știe că vinovatul urmează să fie executat, nu poate să conceapă faptul că Jenny nu mai e printre ei, legătura dintre cele două depășind limita materialului. Jenny trăiește în continuare prin ea, prin amintirile celorlalți și prin bebelușii pe care i-a lovit peste fund ca să ia prima gură de aer. Dacă raiul există, cu siguranță Jenny se află printre îngeri. Însă Ansel a ucis încă trei fete nevinovate, pe care nu trebuie să le trecem cu vederea. Crimele au lăsat goluri adânci pe care niciun sentiment de durere sau satisfacție nu le poate umple. Întotdeauna cineva le va simți lipsa. Viața lor nu s-a sfârșit pentru că trupul le-a fost spintecat, ci din cauză că le-a fost furat fără milă viitorul, posibilitatea de a mai schimba ceva, de a lăsa ceva semnificativ în urma lor.

Saffy e polițista, cam ratată pe plan personal, dar mulțumită că investigația sa a ajuns la sfârșit și că a pus mâna pe ucigaș. Singurul lucru care îi aduce satisfacție e funcția, o poziție din care simte că poate să facă dreptate. Dar mai poți să schimbi ceva după ce fetele au murit? Evident că nu le poți aduce la viață. Dar oare trimiterea pe eșafod nu e la rândul ei o crimă? Nu e ca și cum l-ai da la schimb pe vinovat pentru victimele sale. Și atunci, de ce simțim nevoia să pedepsim? Izolarea nu e suficientă... Nu prea poți să zâmbești când cineva urmează să fie executat chiar sub ochii tăi. Asta nu e o formă de mântuire, pentru nimeni. Și poate că, la urma urmelor, justiția își dorește sedarea lui mai mult decât prietenii și rudele victimelor, care nu vor decât să fie lăsați în pace să jelească. În definitiv, niciuna dintre cele trei femei, mama, sora lui Jenny sau Saffy, nu-l privesc pe Ansel cu ură, trăind (emoțional) alături de acesta ultima clipă.

Prin structura unui roman experimental, „Execuția” demontează mitul călăului, aruncându-l din primele file în poziția de victimă. Ansel e o victimă a propriilor fapte, dar mai ales a justiției. Ucigaș cu sânge rece, criminal în serie, oricum i-ar spune jurnaliștii, Ansel apare ca un condamnat, un om care nu mai are nimic de pierdut, așteptându-și pedeapsa. Deși pare inofensiv, faptele lui vorbesc de la sine, astfel încât nimic și nimeni nu-i mai poate oferi o a doua șansă. Cele trei femei ilustrează poziția sexului opus în raport cu bărbatul abuziv, Ansel dând dovadă de violența și dorința de control ce zăceau și-n sufletul tatălui său, amplificându-se și preschimbându-l într-un psihopat. De altfel, antieroul nostru căuta în continuu o entitate feminină care să-i ofere sentimentul de siguranță și căldura pe care le-a simțit până în momentul în care Lavender a plecat. Dar, dincolo de analiză, e un roman introspectiv complex, cu personaje bine șlefuite, o intrigă ce te prinde-n plasă și un final pe măsură, pe care-l aștepți cu sufletul la gură, chiar dacă știi că nu există nicio scăpare.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Danyei Kukafka:

miercuri, 2 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 193 - Leopardul de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Leopardul

Serie: Harry Hole (#8)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Panserhjerte (2009)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 800

Media pe Goodreads: 4,10 (din 60.628 note)

„Stătea cumva chiar în spatele ei? Își ținu răsuflarea, ascultând. Nu auzi nimic, dar simți totuși o prezență. Ca și cum acolo ar fi fost un leopard. Cineva îi spusese că leoparzii făceau atât de puțin zgomot încât se puteau furișa neauziți până lângă prăzile lor, în întuneric. Că își puteau potrivi răsuflarea ca să capete același ritm cu a ta. Că își puteau ține răsuflarea când ți-o țineai tu. Dar ea era sigură că îi poate simți căldura corpului. Ce mai aștepta? Expiră din nou. Iar în clipa aceea fu sigură că simțise o răsuflare în ceafă. Se răsuci brusc, lovi cu mâna, dar nu întâlni decât aer. Se ghemui, încercând să se facă mică, să se ascundă, în zadar.”

Lume, lume, Harry Hole s-a întors! De fapt, nu e chiar așa... Mai degrabă am spune că a fost găsit. Unde? În Hong Kong... Intenționase să ajungă în Manila, ca să se arunce într-un vulcan, dar personalul de la bord l-a dat jos fiindcă continua să dea pe gât cantități semnificative de alcool. Niciun comentariu... Mai ales după ce s-a întâmplat în cazul Omului de zăpadă, după ce era pe cale să-și piardă „familia”. Cu câteva zile în urmă, Harry a fost găsit de către Kaja Solness într-o clădire insalubră, beat, cu un biberon cu opiu la el și cu o falcă deplasată, dovadă că maxilarul fracturat încercase să se vindece de la sine. La problemele din prezent se adaugă și niște sume însemnate pierdute la cursele de cai, pe care păgubitul care l-a împrumutat le-a vândut Triadei. Numai belele... Cu pașaportul reținut, Harry nu mai avea nicio șansă să revină în Norvegia. Mai bine spus, nici nu intenționase asta, până să afle că tatăl lui mai are foarte puțin timp de trăit.

Acum s-a întors, dar nu are de gând să se implice în anchetă, chiar dacă a primit de la Gunnar Hagen dosarele cazului. Așadar, două femei au fost găsite moarte, cu douăzeci și patru de înțepături în gură. Ca și cum cineva le-ar fi introdus pe cale orală un fruct cu țepi foarte ascuțiți. Ca și cum acei țepi le-ar fi spintecat gâtul, obrajii și ochii, lăsând tot sângele să se scurgă în plămâni, ducând la moarte prin sufocare. Cine ar putea fi atât de diabolic? S-ar putea să existe un ucigaș mult mai sadic și meticulos decât Omul de zăpadă? Și, odată cu cea de-a treia victimă, care moare decapitată din cauza unei frânghii, polițiștii au certitudinea că au de-a face cu încă un criminal în serie. Și singurul lor om care a prins, nu unul, ci doi criminali în serie, abia poate face față realității. Harry e o fantomă a polițistului care a fost cândva, slăbit atât fizic, cât și psihic, și ultima lui dorință e să fie lăsat în pace, chiar dacă asta (momentan) nu se poate.

Cu pași mărunți și forțat de curiozitate și împrejurări, Hole se implică în anchetă, conștient că ucigașul vrea să le atragă atenția. Se pare că cele trei victime s-au întâlnit la o cabană, dar pagina din registru cu oaspeții din noaptea respectivă a dispărut. Deci, niciun nume... Dar totuși avem ceva... Frânghia cu care a fost ucisă politiciana și urmele de rocă vulcanică găsite pe aceasta. Prin urmare, Harry își face propria echipă, alcătuită din Bjørn Holm (tipul cu Amazonul) și Kaja Solness, agenta nouă, femeia care l-a adus înapoi din Hong Kong. Dar Hole are și o cunoștință mai veche, reținută momentan (știți voi de ce), căreia îi cere ajutorul. Până la urmă, trebuie cineva să se folosească și de motoarele de căutare special create pentru poliție.

Apar nume noi, călătorii în Africa Centrală și noi victime, actuale sau recent descoperite. Însă nu criminalul e cea mai mare problemă cu care se confruntă gașca lui Hole, ci Kripos. Mikael Bellman, noul șef de la Kripos, asistat de doi agenți cu un trecut nu tocmai luminos, vrea să rezolve cazul, ca să obțină susținere politică și financiară de la Minister. Divizia Crime se simte depășită, însă Harry nu are de gând să-l lase pe Bellman să culeagă toți laurii, chiar dacă asta înseamnă să-i cânte-n strună. Și cea mai mare greșeală pe care o poate face Bellman e să-l subestimeze pe polițistul care l-a capturat pe Omul de zăpadă. Și, totuși, există o cârtiță. Cineva le dă informații celor de la Kripos, astfel încât oamenii noștri sunt tot timpul cu un pas în urma lor. Dar Harry știe că ceea ce contează cu adevărat e ca unul dintre ei să pună mâna pe criminalul în serie. Și oare chiar avem de-a face și de data asta cu un criminal în serie?

Dacă ai ajuns până aici, nimic din ce spun eu nu mai contează. Știi cu ce se mănâncă seria asta și că e ca un drog, că abia aștepți să treci la următorul volum. Știi, de asemenea, că basmele sunt basme și că răul nu se poate transforma decât în mai rău. Ești pregătit pentru ucigași tot mai săriți de pe fix și instrumente de tortură tot mai inventive. Niciodată povestea nu se sfârșește cu bine, fiindcă răul nu dispare, doar ia alte forme. Cobori în infern alături de Harry Hole și arunci o privire împrejur, curios care dintre demoni va scăpa la suprafață data viitoare. Pentru tine, nu există scăpare, fiindcă ești bântuit, de poveștile ce au fost, dar mai ales de cea ce urmează să vină.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

luni, 9 septembrie 2024

Recenziile lui Gică 192 - Secretul de Lee & Andrew Child (CRIME CLUB)

Titlu: Secretul

Serie: Jack Reacher (#28)

Autor: Lee & Andrew Child

Editura: TREI

Titlu original: The Secret (2023)

Traducere de Constantin Dumitru Palcus

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,09 (din 45.830 note)

Șapte nume, un proiect ultrasecret desfășurat în India în 1969, două surori care caută să se răzbune și un fost maior, retrogradat la gradul de căpitan, trimis să descopere cine (și de ce) se află în spatele șirului de morți bizare. Primul a murit de cancer, al doilea s-a electrocutat în timp ce făcea baie, al treilea a căzut de la fereastra salonului de spital, accident după accident, cei șapte oameni de știință pensionați sunt tăiați de pe listă. Deși sunt puși în mișcare agenți speciali, trimiși să supravegheze locuințele următoarelor victime chiar de către Secretarul Apărării al SUA, ucigașele reușesc să se infiltreze prin diverse șiretlicuri, confirmând cu fiecare crimă faptul că nu sunt niște amatoare. Dreptatea și-o fac cu mâna lor, însă degeaba devastezi stupul dacă nu reușești să ajungi la regină, fiindcă există și un al optulea nume, acela pe care niciunul dintre muribunzi nu are curajul să-l rostească.

Jack Reacher, anchetator în cadrul Poliției Militare, este trimis la Rock Island Arsenal, din Illinois, ca să verifice o ladă cu arme M16 contrafăcute. Se pare că cineva a înlocuit puștile funcționale (de categorie verde) cu cele ce trebuiau scoase din uz (de categorie roșie). Deja miroase a trafic de arme, operațiune de care s-ar fi putut ocupa doar un superior al bazei. Odată misiunea încheiată, Reacher este solicitat în comisia Departamentului Apărării care anchetează cazul foștilor savanți uciși. Dar, pentru a ajunge la un rezultat, echipa trebuie mai întâi să descopere ce s-a întâmplat în India, în 1969, și cine a făcut parte din proiectul în care și-au pierdut viața șapte oameni nevinovați. Alături de alți doi proscriși, Kent Neilsen, de la Agenția Centrală de Informații, și Amber Smith, de la FBI, Reacher începe o investigație de amploare, care, firește, se va lăsa cu bălți de sânge și creieri pe pereți.

Lee Child, împreună cu fratele său, Andrew Child, scriitor cunoscut sub pseudonimul Andrew Grant, îl reintroduc în scenă pe faimosul Jack Reacher, eroul fără egal al Americii. Omul nostru nu mai rătăcește prin State ca un nomad, având la el doar o periuță de dinți și înnoptând prin tot felul de moteluri dubioase, urmărind fugari sau intrând fără voia lui (sau nu) în belele. Acum, Jack s-a întors în Poliția Militară, dornic de noi experiențe, punându-i la zid sau luându-i în cătare pe cei care i se împotrivesc. Nemilos, adesea, pus pe harță, răzvrătit, încrezător în forțele proprii, dar neoferindu-le prea mult credit superiorilor săi, Reacher se ridică din nou la nivelul așteptărilor, încă într-o formă de invidiat și capabil să ofere un final exploziv și celui de-al 28-lea volum al seriei. Și, conform Goodreads, povestea nu se termină nicidecum aici...

Ok, să revenim... Secretul... Și care o fi secretul? Al optulea individ care a luat parte la proiect? Sau o fi altceva la mijloc? Până la urmă SUA și Rusia s-au aflat mereu în conflict, întrecându-se în fabricarea de armament militar și biologic. Cheia prezentului se găsește întotdeauna în trecut. Și de ce s-ar răzbuna cineva tocmai acum? Asta urmează să aflăm, în timp ce urmărim perspectiva celor două ucigașe. Dacă oamenii de știință sunt cu adevărat vinovați, oare merită ce li se întâmplă în prezent? Răzbunare sau dreptate... Prin urmare, „Secretul” e construit ca un roman-capcană, fiindcă nu știi de ce parte să te situezi. Oricum ai privi lucrurile, nu poți să sari peste reglarea de conturi. Reacher e călăuza care-ți aruncă un fir roșu, și dacă te ții de el, probabil că vei ieși cu etica intactă din problemă. Însă n-ai cum să te ascunzi, fiindcă propria judecată te va găsi și în cele mai întunecoase cotloane.

Suspans din plin, crimă după crimă, una mai originală ca alta, comise de două justițiare-asasine. Scene care-ți cresc pulsul, croșee, lame și pistoale scoase din toc, confruntări directe sau pe furiș – un amalgam de violență ce se preschimbă într-un rodeo în care omul îl înșală și răpune pe om. Și deasupra tuturor, peste muntele de trupuri sfârtecate, stă Jack Reacher, care știe că violența poate fi oprită doar prin violență. Orice moarte cere la rândul ei un sacrificiu, și astfel măcelul se întinde la nesfârșit, ca un blestem, ca un râu de sânge ce se varsă în lumea supliciilor veșnice. Sau poate că, până la urmă, e vorba doar despre divertisment...

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Lee & Andrew Child:

joi, 5 septembrie 2024

Recenziile Mădălinei 69 - Vila de Rachel Hawkins (CRIME CLUB)

Titlu: Vila

Autor: Rachel Hawkins

Editura: TREI

Titlu original: The Villa (2023)

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,64 (din 119.878 note)

Noaptea e cea mai bună tovarășă a artiștilor; un sfetnic bun care, dacă ești dispus să-l asculți, îți poate oferi răspunsurile la cele mai presante întrebări și soluții la cele mai complicate probleme. Tot ce trebuie să faci e să te lași vrăjit de umbrele misterioase ce dansează prin fiecare cotlon al camerei, să-ți lași simțurile s-o ia razna și să-ți deschizi mintea pentru Acea Idee care îți va schimba viața din temelie. Întunericul stimulează imaginația, picurându-ți în ureche acordurile lipsă din ceea ce va deveni un mare hit sau cuvintele potrivite din capitolul final al cărții în care ți-ai pus sufletul, sudoarea, speranțele și lacrimile. Și uite așa se naște o legendă. Însă noaptea are și ea secretele ei... Ăsta e momentul în care monștrii plăsmuiți de nesiguranțe se deșteaptă și prind putere, deziluzia și decepția sunt mai necruțătoare ca oricând, iar vulnerabilitatea te poate transforma într-un criminal, care, orbit de furie, destramă irevocabil iluzia pe care o considera realitate.

Se spune că celebrul roman „Frankenstein” a prins viață într-o astfel de noapte, în 1816, după ce Lordul Byron, însoțit fiind în călătoria sa prin Germania și Elveția de câțiva prieteni, printre care se numărau și Mary Shelley și soțul acesteia, Percy, dă startul unui concurs pentru a vedea cine reușește să scrie cea mai bună poveste de groază, și după cum bine știm, Mary Shelley ajunge să creeze o operă emblematică, ce stă la baza genului Science-Fiction. Dar poate vă întrebați ce legătură are Frankenstein cu un thriller psihologic din 2023 (tradus în 2024)... Ei bine, Rachel Hawkins construiește un roman cu și despre artiști, în care reproduce atmosfera gotică ce definește capodopera lui Shelley; împletind cu măiestrie două fire narative din epoci diferite și punând strat peste strat de mister, secrete și tragedii, până când ajunge să făurească un palimpsest greu de descifrat pentru un novice. Mai mult decât atât, Hawkins aduce în prim plan dramele pe care le trăiește un scriitor a cărui muză și-a luat concediu, frustrările, zbuciumul interior, lupta cu timpul ce zboară ca nebunul, apropierea termenului pentru predarea manuscrisului fiind cea mai mare spaimă, dar mai ales cum prinde contur o poveste, cum sunt făurite personajele, care sunt sursele de inspirație și cât de personal și intim devine procesul scrierii unei cărți. Practic, „Vila” e un roman care se scrie și se rescrie la nesfârșit, putând fi privit ca un puzzle cu două fețe care se completează reciproc.

Emily McCrae se confruntă cu cea mai grea boală pentru un scriitor – lipsa inspirației. Trecând printr-un divorț urât ce o va face să piardă o bună parte din banii obținuți în urma vânzărilor cărților polițiste pe care le-a scris și le va scrie, fiecare monedă intrând în buzunarul ticălosului ei soț, Emily nu e capabilă să termine noul roman la care lucrează, drept pentru care Chess Chandler, prietena ei din copilărie, scriitoare de succes de cărți de dezvoltare personală, o invită să petreacă un sejur în Italia, la Vila Aestas. Confruntându-se cu un blocaj ce le poate costa cariera, ambele femei profită de vacanță ca să se relaxeze și să-și pună ideile în ordine. Însă istoria și legendele locului o vor atrage pe Emily mai ceva ca un magnet, iar protagonista noastră începe să scrie un roman True Crime, folosindu-se de indiciile pe care le descoperă în vilă despre tragedia ce a avut loc cu aproape cincizeci de ani în urmă între zidurile acelei case. Încercând să-și reînoade prietenia cu Chess, Emily acceptă să scrie romanul împreună cu ea, cu toate că îi e destul de greu. Însă calvarul ei abia acum începe.

În 1974, Vila Rosato din Orvieto, Italia, a fost martora destrăbălării a cinci tineri veniți în vacanță pe proprietate. Mari, Pierce – soțul ei, Lara - sora ei vitregă, Noel Gordon - cântăreț celebru și proprietarul vilei, și Johnnie - amicul lui Noel – au decis să petreacă un sejur de pomină, udat din belșug cu alcool, condimentat cu droguri și aprins de partide incendiare de sex, cu alte cuvinte, au vrut să-și trăiască viața la maximum, departe de ochii iscoditori ai curioșilor. Însă petrecerea lor se transformă într-un șir lung de dezamăgiri, decepții și suferințe, culminând cu o tragedie scăldată în sângele unui cadavru. Într-o noapte, Pierce este ucis, iar singurii care știu adevărul celor întâmplate sunt, firește, cei prezenți. Însă lucrurile sunt mult mai complicate... Toți cinci au ceva de ascuns, fiecare având ceva de împărțit cu ceilalți. De exemplu, Mari știa că Lara și-o trage cu Pierce; Johnnie era invidios că Noel l-a rugat pe Pierce să compună un album împreună; Între Noel și Lara se îmfiripă o idilă amoroasă ce-i deranjează pe ceilalți etc. Altfel spus, toți sunt mânați de niște porniri egoiste, fiecare căutând să-și ducă la bun sfârșit propriul scop, indiferent de sentimentele cui le calcă în picioare. Și întocmai cum ziceam în introducere, noaptea naște legende, pentru că, după tot dezastrul din vilă, arta a triumfat. Mari a scris o carte, în paginile căreia s-ar putea să zacă mai mult decât o poveste de dragoste inspirată de legendele din Orvieto, iar Lara a compus un album muzical emoționant, în versurile căruia suferința și dorința de a spune adevărul se împletesc armonios.

Atmosfera gotică a spațiului în care se petrece acțiunea nu dispare în capitolele din prezent, ci doar se diminuează. Prin simplul fapt că Emily încearcă să afle mai multe despre Mari și prietenii ei, aerul misterios de atunci revine, chiar dacă numele vilei a fost schimbat. În orice caz, schimbarea numelui nu șterge istoria acesteia și nici nu umbrește faptul că vila este cel mai important personaj al cărții. Casa reprezintă legătura dintre două epoci, dintre două femei care trebuie să țină piept vieții, Emily, dar mai ales Mari având în construcția lor date importante din biografia lui Mary Shelley, în ciuda faptului că în cazul celei din urmă asemănările sunt mult mai clare – numele, copilul pierdut la o vârstă fragedă, moartea mamei, chiar și numele soțului.

„Vila” nu este unul dintre acele thrillere ce te vor da pe spate cu o intrigă amețitor de alertă sau cu evenimente ieșite din comun. E o poveste de viață, despre egoism și invidie, despre alegeri bune și greșite, despre iubire și trădare, dar în special despre scrierea unei cărți, despre munca asiduă din spatele unui roman, oricât de scurt ar fi, despre nopțile petrecute la birou, înșirând litere sau note muzicale pe hârtie, sperând că într-o bună zi mâzgălelile vor deveni o operă de artă.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Rachel Hawkins:

marți, 3 septembrie 2024

Recenziile Mădălinei 68 - Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute de Arno Strobel (CRIME CLUB)

Titlu: Pe urmele ucigașilor. Fiice dispărute

Serie: Pe urmele ucigașilor (#1)

Autor: Arno Strobel

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Die Spur der Mädchen (2021)

Traducere de Adriana Marinescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 4,18 (din 1.607 note)

Întunecat, înfiorător, captivant, intens, cu un subiect dur și brutal ce-ți face părul măciucă și-ți îngheață sângele în vene, cu personaje ce și-au pierdut de mult chipul uman, preschimbându-se în monștri dezgustători, călăi lipsiți de inimă și victime neajutorate, al căror destin e făcut franjuri cu infinită cruzime – Arno Strobel revine la Editura Lebăda Neagră cu un nou thriller plin de suspans, ce capătă mai degrabă forma unei povești de groază. Dacă ne-am familiarizat cu stilul lui din celelalte două romane apărute în limba română, „Offline” și „Aplicația”, în care existența sau lipsa tehnologiei avansate era cel mai mare inamic al individului, de această dată omul este propriul său inamic. Nu mai putem da vina pe un computer care o ia razna sau pe vremea capricioasă care blochează orice mijloc de comunicare, ci doar pe mintea diabolică a unor subiecți lipsiți de scrupule, care se ascund la vedere, reușind să fie prinși doar în al doisprezecelea ceas.

Max Bischoff s-a numărat printre cei mai competenți polițiști din Germania, fiind un fin observator, capabil să citească o persoană și să-i construiască un profil psihologic dintr-o singură privire. Însă un eveniment tragic petrecut în familie l-a împins să renunțe la funcție și să se reprofileze. Acum e profesor la Academia de Poliție din Köln, unde îi pregătește pe tinerii fără experiență să devină agenți competenți și operativi. Dar viața are alte planuri pentru el. Pe nepusă masă este sunat de Robert Benz, a cărui fiică, Leni, a dispărut cu șase ani în urmă, pe când avea doar zece anișori. Neînțelegând cum e cu putință ca lucrurile fiicei sale dispărute să reapară din senin în casa sa și îngrozit până în măduva oaselor că cineva îi joacă o farsă bolnavă, domnul Benz apelează la ajutorul lui Max, pe care îl angajează ca detectiv particular. În ciuda faptului că, inițial, a refuzat să se implice, fostul polițist ajunge îngropat până în gât într-o anchetă care se dovedește a fi mult mai complicată. Ițele se încurcă și mai tare atunci când alte două fetițe dispar. Ca să facă rost de toate datele cazului, Max este nevoit să apeleze la ajutorul fostului său coleg, Bohmer, și să lucreze cot la cot cu Bernd Menkhoff, șeful Comisariatului Criminalistic 11, un bărbat trecut de prima tinerețe, îngâmfat și cu nasul pe sus, dar care știe cum să-și facă meseria. Odată cu parteneriatul celor doi, niciun criminal nu mai e în siguranță, oricât de bine și-ar mușamaliza faptele. Fiicele dispărute cer dreptate, iar cei doi sunt gata să pună totul la bătaie ca să descopere întregul adevăr.

Max e hotărât să afle ce s-a întâmplat cu Leni, chiar dacă asta înseamnă să ia tot cazul de la început și să discute din nou cu toată lumea care o cunoștea pe fată. Însă atunci când traumele și fricile sunt mai puternice decât dorința de a ajuta, obstacolele nu încetează să apară. Dar Max Bischoff e un om perseverent, care ține cu dinții și luptă până la ultima suflare pentru anchetele în care e implicat. Urmându-și instinctul, protagonistul nostru află informații înfiorătoare despre fiicele dispărute, iar speranța că Leni e în viață crește, în pofida fantomelor care bântuie locuința familiei Benz.

Strobel își plasează personajele în situații limită fără pic de milă. E un păpușar iscusit care știe cum să construiască caractere profunde, firește, exagerate, dar, într-o oarecare măsură, credibile. Întregul roman pare clădit aidoma unui film în care scenele se succed cu rapiditate, fără să insiste asupra descrierilor inutile, însă oferind întotdeauna detaliile necesare ca să cunoaștem personajele, astfel încât să putem face supoziții cu privire la cine sunt ucigașii și cine sunt băieții buni. În pofida faptului că apar și câteva chipuri feminine, acest thriller este al bărbaților și al viciilor lor, drept pentru care ni se desfășoară înainte un univers al agresiunii, violent, o noapte continuă pe care lumina nu o mai poate străpunge.

Arno Strobel scrie un thriller șocant și răscolitor, abordând o temă sensibilă, dură și atemporală. A fost o lectură incitantă, foarte alertă, concisă, ce înglobează multe evenimente în puține pagini, fără să ai sentimentul că lucrurile sunt precipitate sau că timpul o ia razna, devenind irelevant pentru acțiune. Finalul nu e cu nimic deosebit, dar s-ar putea să vă lase cu un gust amar și cu întrebări fără răspuns, din cauza avalanșei dezvăluirilor ce taie în carne vie. Dar nu vă faceți griji, volumul de față e doar primul dintr-o serie ce promite și mai multe secrete, și mai mulți criminali dezaxați, și mai multe anchete rezolvate de omul nostru priceput, Max Bischoff.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Arno Strobel:

Fata Cu Carte