ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta CRIME CLUB. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CRIME CLUB. Afișați toate postările

joi, 4 iulie 2024

Fragment: Vila de Rachel Hawkins


Titlu: Vila 

Autor: Rachel Hawkins

Editura: TREI

Titlu original: The Villa  

Traducere de Ioana Văcărescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320 

Colecție: Fiction Connection 

ISBN: 978-606-40-2276-9 

Comandă cartea 



Un thriller spectral și complex.  - WASHINGTON POST


 Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. 


Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.


Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.


Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.



FRAGMENT


O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU

 

Chess e prima care aude mașina.

Stăm la un capăt și la altul al mesei din sufragerie, transcriind amândouă pe calculatoare hârtiile din 1974 ale lui Mari, iar eu am căștile în urechi, așadar Chess trebuie să dea din mâini ca să‑mi atragă atenția.

— A sosit, îmi zice.

Zâmbesc și salvez documentul, apoi mă ridic de la masă.

De la fereastra sufrageriei se vede aleea din fața vilei, iar Chess și cu mine stăm în fața ei, ne uităm la mașinuța albastră de închiriat, îl privim pe bărbatul care coboară din ea.

E tot chipeș, e tot dureros de familiar în felul acela aparte al lui și, un moment, îmi amintesc cum era să fiu îndrăgostită de el. Precum Chess, Matt are o lumină interioară extraordinară, iar când strălucește în direcția ta, e minunat.

Câtă vreme primește ce vrea.

Se întoarce, ne vede la geam și ridică mâna, un gest stingher de salut.

— Ce ziceai că i‑ai spus ca să‑l convingi să vină? o întreb, iar Chess mă ia de mână.

— C-am ajuns la concluzia că e mai bine să‑ți dăm vestea împreună. Că o să fii extrem de supărată, la pământ și că nu vreau să fiu singură când se întâmplă asta. Cum poartă și el responsabilitatea pentru nefericirea ta în egală măsură, trebuie să fie aici, să se confrunte cu consecințele faptelor noastre.

Voios, așa zisese Chess. Părea voios când vorbea despre nefericirea mea. Fiindcă asta meritam, nu?

Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.

(Din Tot ce nu m‑a învățat mama, capitolul al doilea.)

Chess trage aer în piept și mă privește cu multă compasiune.

— A zis că se urcă în primul avion.

Mă doare să aud asta.

Dar e bine.

Așa, o să fie mai ușor.

 

TRAGEDIE ÎN ITALIA

Autoarea și specialista în wellness Chess Chandler a trăit momente tragice săptămâna aceasta, când se afla în vacanță în regiunea Orvieto, Italia. Vedeta self‑helpului, invitată frecvent la Oprah, închiriase o vilă de lângă orășelul italian și avea doi musafiri, însă unul dintre aceștia, Matthew Sheridan din Asheville, Carolina de Nord, s‑a înecat în timp ce înota în heleșteul de pe domeniul vilei. Nici Chandler și nici soția lui Sheridan, Emily, nu erau în casă la momentul tragediei. Se pare că Sheridan, în vârstă de 35 de ani, era un bun înotător, dar, potrivit primelor informații obținute, este posibil să fi fost beat sau să‑i fi fost afectate altcumva capacitățile fizice.

Desigur, vila respectivă a fost scena unei crime atroce în anul 1974, când un muzician în plină ascensiune, Pierce Sheldon, a fost omorât în bătaie de Johnnie Dorchester, un dealer de droguri și scriitor aspirant care stătea și el în vilă.

Chandler și Sheridan s‑ar fi întors deja în Statele Unite, iar avocata lui Chandler a făcut următoarea declarație de presă:

„Domnișoara Chandler este profund afectată de acest accident tragic și dorește să‑i fie res­pectată intimitatea în aceste momente dificile. Ea și doamna Sheridan nu vor mai face alte declarații“.

„Casa e blestemată“, a afirmat un localnic din Orvieto care a preferat să rămână anonim. „E un loc malefic, chiar nu înțeleg de ce mai închiriază oamenii vila aia.“

Alții ridică din sprâncene la auzul unor asemenea idei superstițioase. „E o casă ca oricare alta“, a declarat un alt localnic. „Singurul lucru pe care îl are în comun treaba asta cu ce s‑a întâmplat acum mulți ani este că, în ambele situații, oamenii s‑au purtat ca niște idioți în vacanță. Se întâmplă aici. Se întâmplă peste tot.“

Revista People, 29 iulie 2023

 

MARI, 1980 – NEW YORK

 

Îl găsește schimbat, dar, până la urmă, nu s‑au schimbat cu toții?

Mari e în fața restaurantului pe care l‑a propus el, bate din picioare pe loc ca să se mai încălzească și îl privește pe Noel, care se apropie cu mâinile îndesate în buzunarele paltonului, cu mersul ușor șchiopătat pe care ea și‑l aduce aminte atât de bine.

Dar își dă seama cât s‑a schimbat chiar înainte să ajungă lângă ea.

Sunt schimbări mici, subtile. Noel avea personalitatea cu totul formată când s‑au cunoscut, probabil o avusese cu totul formată din clipa în care se născuse, și cu toate acestea… nu mai e același om care era în Italia, cu șase ani în urmă.

Figura lui frumoasă are un aer bolnăvicios, e tras la față, ca după o viață întreagă de excese care au început să se facă simțite, e și mai slab. Când îl îmbrățișează, îi simte corpul mai puțin robust decât îl ținea minte.

— Foarte drăguț din partea ta că ți‑ai făcut un pic de timp și pentru mine, îi spune Noel, deschizându‑i ușa.

Când intră în restaurant, oamenii întorc capetele, iar asta doar datorită lui Noel. Scriitorii, chiar și cei de succes, ca Mari, nu sunt niciodată recunoscuți de public așa cum sunt recunoscute starurile rock.

 

Noel n‑a mai scos un album nou din 1973, dar încă atrage atenția tuturor atunci când intră într‑o încăpere, iar acum sunt conduși într‑un separeu generos de la fereastră. A început să ningă, străzile sunt ude și alunecoase sub sclipirea portocalie a felinarelor, însă în restaurant aproape că e prea cald, în aer plutește un iz puternic de usturoi și carne friptă.

— Oare când ne‑am văzut ultima oară? întreabă Mari.

Noel se lasă pe spătar. Are în continuare haina pe el, cu toate că e foarte cald, iar ea se gândește cât de palid este, cât de tras la față. Dar rânjetul ironic e tot cel de pe vremuri.

— Cred că la sesiunea ta de autografe din Londra, acum trei ani.

Mari pufnește și apucă meniul.

— Mai‑mai c‑ai declanșat o busculadă când ai apărut.

— Fix de asta am și apărut, îi răspunde, iar ea izbucnește în râs.

Abia acum conștientizează că i‑a fost dor de Noel. Mai mult decât și‑a imaginat. Uneori are senzația că este ultimul om rămas din trecutul ei, ca și cum ea a devenit o cu totul altă persoană după vara aceea în Italia, cu prietenii noi, cu o viață nouă.

Eliberează‑te, taie orice legătură, i‑a spus în ziua aceea însorită, lângă heleșteu. Asta a și făcut.

Doar că nu și‑a dat seama cât de singură avea să fie.

Vine chelnerul și pune o frapieră pe masă, cu o sticlă de vin, iar Noel face un gest către ea.

— Mi‑am permis să dau telefon dinainte, ca să mă asigur că au asta.

Când chelnerul ridică sticla, Mari vede cuvântul acela atât de familiar, scrisul cu înflorituri pe etichetă.

Orvieto.

Nu spune nimic, nu mușcă momeala atât de evidentă, în timp ce chelnerul le toarnă vinul, iar când ridică paharul la buze, nici măcar nu‑i tremură mâna.

E mândră de asta.

— Un toast.

Noel ridică paharul, zâmbind în continuare, un surâs ciudat.

— N‑am de gând să țin un toast pentru mine însămi, Noel, îi răspunde Mari, cu degetele încolăcite în jurul piciorului paharului. Asta e specialitatea ta.

El zâmbește și mai larg. Rânjește de‑a dreptul.

— Pentru prietenii pierduți, atunci, rostește el. Pentru Pierce și Johnnie, bieții nătărăi!

Mari nu ridică nici acum paharul.

Are senzația că pulsul îi încetinește, inima îi bate mai greoi în piept. S‑a întrebat întotdeauna dacă Noel știe. Dacă bănuia adevărul în legătură cu ceea ce se petrecuse în noaptea aceea. În cei șase ani care au trecut de atunci, l‑a văzut doar de câteva ori, au vorbit de câteva ori la telefon, și‑au scris vreo zece scrisori, poate, dar el n‑a făcut niciodată vreo aluzie.

Până acum.

— De ce faci asta? îl întreabă încet.

Își dă seama că e destul de beat, că sticla de vin dintre ei nu e prima pe care o bea în seara asta.

Noel își golește paharul, apoi îl lasă jos, trântindu‑l suficient de tare încât s‑o facă pe Mari să tresară. Pe urmă ia sticla din frapieră, iar pe fața de masă roșu‑închis se scurg picături de apă.

— Nu știu, ca să fiu sincer, îi răspunde în timp ce își umple iar paharul. Sunt cam melancolic în seara asta.

Cu un pleoscăit, sticla e așezată la loc în frapieră, iar Noel o privește cu atenție pe Mari.

— Știi, uneori am sentimentul c‑am murit și eu în vara aia. Nimic n‑a mai fost la fel de atunci.

— Mda, chiar ești melancolic, îi răspunde Mari, sperând să poată schimba subiectul.

Dar acum înțelege că ăsta e motivul pentru care a vrut Noel să se întâlnească astă‑seară.

— Sigur, tu și Lara, voi două ați ajuns la niște înălțimi nemaivăzute, sunt sigur că nu aveți aceleași nostalgii.

Mari nu se mai obosește să sublinieze că lungul declin al lui Noel începuse înainte de vara aceea, iar ceea ce s‑a întâmplat cu Pierce și cu Johnnie nu avea nimic de‑a face cu turnura pe care a luat‑o viața lui.

— Mai vorbești cu ea? o întreabă Noel. Cu Lara. Eu am încercat o dată, să știi. Am mers în culise la concertul ei din Paris. A pus agenții de pază să mă dea afară.

Amintindu‑și lucrul acesta, izbucnește în râs și izbește masa cu palma.

— N‑au prea vrut s‑o facă, dar i‑am lăsat, fiindcă, știi ceva, dacă a avut sânge‑n ea să mă dea afară, înseamnă c‑am meritat‑o, nu?

Numele lui Johnnie și al lui Pierce nu mai au puterea de a o afecta pe Mari, însă cel al Larei…

— Știi, uneori îmi doresc să fi păstrat copilul ăla, continuă Noel. Cred că mi‑ar fi plăcut să fiu tată. Și Dumnezeu știe că soră‑ta era ca dracu’ de dificilă, dar era frumoasă. Și talentată, s‑a văzut pe urmă. Cel puțin, puștiul ar fi avut gene bune.

joi, 20 iunie 2024

Recenziile lui Gică 189 - Joc mortal de Michael Caine (CRIME CLUB)


Titlu: Joc mortal 

Autor: Michael Caine 

Editura: NICULESCU

Titlu original: Deadly Game (2023)

Traducere de Adina Pintea

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 3,56 (din 559 note)

 

Cum sună rețeta unui thriller de școală veche? Cam așa... Se ia o amenințare globală, o bombă atomică, un virus letal sau, în cazul de față, o armă radioactivă. Se adaugă un polițist sau un spion (sau/și o echipă de agenți speciali) angajat în slujba statului sau, cel mai adesea, de o agenție privată, recunoscut în breaslă pentru misiunile duse la bun sfârșit, ieșit din comun, cu trăsături fizice demne de un erou DC și bun strateg. Se presară aproape în fiecare capitol mercenari sau mafioți, asasini pe care omul nostru să-i ia în colimator, secerându-i prin tehnici din artele marțiale și cu arme albe și de foc și ajutându-i pe cei aflați la ananghie. Se degustă pe parcurs, ca bucătarul/scriitorul să-și dea seama dacă e destul de condimentat și se lasă să fiarbă la foc mic până când acțiunea dă în clocot, mai exact până în momentul în care protagonistul se întâlnește cu omul din spatele scenariului apocaliptic, pe care urmează să-l anihileze într-o ultimă confruntare plină de orgolii și scântei.

Avem schița, acum haideți să vedem scenariul pe care l-a conceput Sir Michael Caine.

La o groapă de gunoi din estul Londrei este găsit un container suspect, de dimensiunile unei valize, pe care sunt inscripționate litere, cifre și simboluri ce avertizează cu privire la pericolul radioactiv. Cei doi sortatori de deșeuri își dau repede seama despre ce este vorba și raportează incidentul. Însă, până când polițiștii și tehnicienii ajung la fața locului, valiza dispare, iar cei doi angajați sunt găsiți inconștienți. Conform zvonurilor, se pare că în container s-ar afla uraniu-235, un compus chimic care ar putea să arunce un oraș de dimensiunile Hiroshimei în aer. Altfel spus, istoria s-ar putea repeta în orice clipă, și e de competența organelor legii să recupereze materialul toxic care ar trebui să se afle la 200 de metri sub pământ. Prin urmare, Harry Taylor, de la OS22, unitatea pentru Operațiuni Speciale din cadrul Scotland Yard, și echipa sa sunt trimiși din nou pe teren, pentru a da de urma organizației interlope în mâinile căreia se află soarta Marii Britanii.

Să analizăm puțin personajele... Harry Taylor e șeful OS22, aka protagonistul. Doarme trei ore pe noapte, dar e fresh, a fost în Afganistan, dar nu are nicio traumă. Se aruncă cu capul înainte în luptă indiferent de riscuri, își respectă colegii, pe John și Iris, însă pe plan personal nu are nimic de protejat. Partenerul și prietenul său, inspectorul John Williams, divorțat de curând din cauză că era 24/7 în exercițiul funcțiunii, merge la sala de forță și lovește cu pumnii și picioarele în sacul de box ca să-i treacă oboseala. Sergen­tul Iris Davies, cea pentru care Harry are o slăbiciune, e o lunetistă fără egal, și  se furișează pe tocuri prin sediul unei organizații interlope. Neverosimil, așa-i? Dar de ce a ales Michael Caine să-și prezinte cei trei eroi ca pe niște supraoameni? Ca pe Super-Man, Bat-Man și Wonder Woman? Și de ce avem parte tot de atâția antieroi? S-o fi dat intenționat în clișee? Sau oare miza romanului să fie cu totul alta?

Răspunsul e simplu... Doamnelor și domnilor, înaintea voastră nu se află un roman de spionaj complex, ci o parodie a thrillerului care se scria odinioară. Pornind de la un pericol real, posibilitatea unei noi amenințări globale după Covid19 și Războiul din Ucraina, redată printr-o mixtură între cele două, adică printr-un Război Biologic (sânge și boală), și ideea conform căreia ne-am afla în timpul unui „Al Doilea Război Rece”, Sir Michael Caine dezvoltă o intrigă plauzibilă prin care-și introduce personajele excepționale. Și ca balanța să fie în echilibru, aduce în peisaj și trei antagoniști pe măsură, pe Julian Smythe, un baron al drogurilor englez, pe Vladimir Voldrev, un mafiot rus ce deține o insulă în Caraibe, și pe Xavier Ramirez, supranumit noul rege din Juarez, șeful unui cartel din Mexic. Și așa începe o cursă contracronometru, un joc de-a șoarecii criminali și pisicile justițiare, care-i va aduce pe eroi și antieroi spre final împreună, pregătindu-i pe spectatori pentru momentul în care măștile vor cădea.

Deși problema expusă e tratată cu ironie, naratorul scoțând clișeele unul câte unul la suprafață, romanul nu duce lipsă de acțiune. Avem momente tensionate în care nu știm dacă cei trei polițiști vor supraviețui, lupte descrise cu acuratețe, chiar și explozii. Povestea noastră se desfășoară aidoma unui joc (mortal) de fotbal american, în care containerul cu uraniu-235 reprezintă mingea, iar jucătorul care va înscrie primul va schimba pentru totdeauna soarta Angliei. Dar nu vă faceți griji, fundașii noștri sunt pe poziții, gata să oprească orice ofensivă a adversarilor. Și deasupra tuturor e arbitrul (păpușarul), cel care știe în ce direcție se îndreaptă spectacolul și se pregătește, în timp ce aruncă câte-o carte din mânecă pe teren, pentru marea și ultima dezvăluire ce ne va lăsa pe toți (dar nu și pe el) fără cuvinte.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Michael Caine:

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Carte



joi, 13 iunie 2024

Recenziile lui Gică 188 - Refugiul spionilor de Tess Gerritsen (CRIME CLUB)


Titlu: Refugiul spionilor 

Serie: Clubul Martini (#1)

Autor: Tess Gerritsen

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Spy Coast (2023)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,36 (din 65.810 note)

 

Purity, Maine. Maggie Bird locuiește într-o fermă la marginea împădurită a orașului, unde crește găini din rasa Araucana, celebre pentru ouăle lor albastre. Ingrid și Loyd Slocum s-au retras și ei la pensie tot în Purity, pe Chestnut Street. Ingrid face parte din consiliul bibliotecii locale, iar Loyd e pasionat de gastronomie, se poate observa după talia robustă  că mănâncă aproape tot ce gătește. Ben Diamond e bătrânelul amabil de 73 de ani care știe tot ce mișcă în zonă, și pe care n-o să-l găsești niciodată în vreun local stând cu spatele la ușă. Și mai e și Declan Rose, fostul profesor universitar de istorie, fiu de deputat și școlit la internatele  din Elveția, manierat, ager și modest. Cinci bătrânei care la prima vedere nu au nimic în comun. Sunt prieteni, se ajută unul pe celălalt și se întâlnesc la clubul de carte organizat lunar acasă la familia Slocum. Chiar asta vor face și deseară, vor vorbi despre Călătoriile lui Ibn Battutah și vor da pe gât pahare de Martini.

Jo Tibodeau e șefa interimară a poliției din Purity, asta după ce Glen Cooney, superiorul ei, a fost lovit de o mașină în timp ce scria o amendă de circulație. Jo e de părere că unii bărbați merită să simtă cuțitul în rană și, deși funcția nu-I permite să-și afișeze sentimentele, simte o satisfacție uriașă atunci când micul gangster al orașului e înjunghiat chiar de propria soție. Lucruri de astea se tot petrec… Un bărbat care-și ucide nevasta, un tânăr care-și pune capăt zilelor și o vânătoare care se termină prost, fiul susținând că și-a împușcat tatăl din greșeală. Și uite că acum îi sună iarăși stația… Însă de data asta e ceva diferit. Cadavrul unei necunoscute a fost descoperit în fața fermei lui Maggie Bird. Se pare că femeia a fost executată, după ce fusese torturată. Suspectul, evident, proprietara. Pistă greșită, pentru că Maggie Bird fusese la clubul de carte de la familia Slocum, alibi confirmat atât de prietenii ei pensionari, cât și de sistemul ultramodern de camere de supraveghere.

Maggie știe cine e moarta, pentru că femeia și-a făcut apariția la ușa ei cu câteva ore în urmă și i-a cerut ajutorul ca să găsească un fost agent CIA care se află în pericol. Dar spioana noastră s-a retras de ani buni din activitate și nu vrea nici în ruptul capului să se întoarcă pe teren. Instinctele i s-au tocit și, s-o spunem pe-aia dreaptă, nici fizicul nu o mai ajută. Diana poate să se descurce și de-una singură, doar și-a făcut-o cu mâna ei. Declarațiile pe care Maggie le dă poliției, mai exact lui Jo, sunt vagi, susținând că știe cine e femeia, însă refuzând să divulge motivul pentru care ar fi căutat-o. Jo, fiind o detectivă ageră la minte și cu experiență, recunoaște minciuna de la o poștă, dar, neavând informațiile relevante la-ndemână, nu poate să descopere cauza, ci doar să analizeze efectul. Oricum, Maggie nu are de gând să-i ajute nici pe polițiștii care devin repede agasanți și invazivi, nici pe Diana, blonda șireată și fără scrupule care-i va aduce mereu aminte de Danny.

Tess Gerritsen scrie un thriller realist, analitic și introspectiv, în ton cu vremurile. Maggie Bird nu e un soi de James Bond, nu scapă în ultima clipă din clădiri în flăcări și nici nu ucide cu conștiința curată douăzeci de oponenți înarmați până în dinți. Dacă supraviețuiește, asta se datorează doar norocului și conjuncturilor favorabile. Bătrâneii noștri duc o viață liniștită în Purity, departe de privirea „pătrunzătoare” a Unchiului Sam. Dar nu pot, și nici nu vor, să stea cu mâna în sân atunci când unul de-al lor e în pericol. Pe lângă prietenia și vechile îndeletniciri care-i leagă, orășelul de coastă e locul în care se simt acasă, un refugiu sigur și, în cea mai mare parte a timpului, liniștit. Poate că Jo e șefa interimară a poliției, o femeie care a luptat (și încă luptă) cu societatea patriarhală în care trăiește, însă nu are relațiile, și nici cunoștințele necesare, care s-o ajute să dea de cap investigației în curs.

             „Refugiul spionilor” e combinația perfectă între „Clubul Crimelor de Joi”, de Richard Osman (fără să fie Cozy), și „Box 88”, de Charles Cumming. Personaje simpatice, la prima vedere inocente, care-și iau măștile de Sherlock în clipa în care apare un cadavru în peisaj, un plot interesant, compus atât din secvențe din trecut (din vremurile „bune”, cum s-ar spune), cât și din episoadele din prezent, și o poveste de dragoste nemuritoare, preschimbată în lacrimi și regrete. Cheia enigmei e la Maggie, la cea care a crezut că poate să facă un compromis, să amestece viața profesională cu iubirea, singura dintre ei care știe ce s-a întâmplat în urmă cu șaisprezece ani în Malta, în cadrul Operațiunii Cyrano.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tess Gerritsen:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



marți, 11 iunie 2024

Recenziile lui Gică 187 - Cartea Cazurilor Nerezolvate de Simone St. James (CRIME CLUB)


Titlu: Cartea Cazurilor Nerezolvate  

Autor: Simone St. James

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Book of Cold Cases (2022)

Traducere de Irina Gache

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,79 (din 113.284 note)

 

Pași ce urcă și coboară scările în miez de noapte, siluete spectrale care-și fac apariția în lumina lunii, șoapte neinteligibile, vaiete, obiecte mutate de colo-colo, fără ca vreo mână umană să le atingă, și un singur locatar, ultimul membru al familiei Greer. Beth nu ține strigoii din conac departe cu usturoi sau descântece, fiindcă sufletele rătăcite nu-s așa proaste, ci cu alcool și pastile, pentru că doar anestezierea psihică o poate ajuta să treacă peste încă o noapte în compania morților. S-a obișnuit cu asta, zgomotele sunt zgomote, oricum vechea casă scârțâie din toate încheieturile. Când tatăl ei, Julian Greer, a cumpărat-o, era urâtă, dar, de când a renovat-o, e și mai urâtă. La urma urmei, spiritele ce nu-și găsesc liniștea reprezintă cea mai mică problemă pentru femeia de șaizeci de ani, fiindcă de mai bine de patru decenii Beth se luptă cu proprii demoni, cu privirile și vocile din comunitate ce-i reamintesc că ea e Lady Killer, criminala în serie din Claire Lake.

Shea Collins lucrează ziua ca recepționistă la un cabinet medical din centrul orășelului Claire Lake, preluând apeluri telefonice și organizând fișele pacienților, iar noaptea și-o dedică propriului blog, transformat în urma numărului mare de vizitatori într-un soi de forum, numit Cartea Cazurilor Nerezolvate. Site-ul a adus la un loc mulți pasionați de True Crime care-și dau cu părerea despre identitățile criminalilor în serie, despre anchetele nesoluționate, și care încearcă să scoată la lumină detalii relevante care le-au scăpat la acea vreme organelor legii. Și pentru că Shea a atras mereu problemele la ea, la cabinet își face apariția Elizabeth Greer, femeia care în 1977 a ucis doi bărbați, împușcându-i de-aproape. Însă Lady Killer, având un avocat bun și un polițist care nutrea sentimente „romantice” pentru ea, în cele din urmă a fost achitată. Și poate că după patruzeci de ani, după ce a trăit atâta timp singură în propriul conac mortuar, a venit vremea ca Beth să le spună tuturor, prin intermediul lui Shea, adevărul.

Shea și Beth sunt atrase ca un magnet una de cealaltă, prima dorindu-și un articol inedit pentru blog, iar cea de-a doua, o mărturisire. Și unde altundeva s-ar putea desfășura interviurile dacă nu în conacul familiei Greer? Iar odată ce Shea pune piciorul în casa de pe deal își dă seama că ceva nu e deloc în ordine. Toți localnicii știu că aici a avut loc o crimă, Julian Greer fiind omorât în timpul unui jaf, tragedie care a dus la declinul psihic al soției sale, Mariana, care și-a pierdut viața, după doi ani, într-un accident de mașină. Și acum Beth își împarte existența cu stafiile, cu spectrul mamei care-și plânge neputința și disperarea. Pseudo-reportajul pe care-l realizează Shea e alcătuit atât din povestirile lui Beth, cât și din declarațiile neoficiale ale lui Joshua Black, detectivul (acum pensionat) care s-a ocupat de caz. Poate că în prezent fiica Marianei și a lui Julian și-a pierdut din strălucire, însă în tinerețe a fost o fată incredibil de frumoasă, cu forme plăcute privirii, ochi pătrunzători și un păr roșcat pentru care alte adolescente ar fi fost în stare să ucidă.

Sunt amară sau sunt dulce? Doamnele pot fi oricare dintre ele. Publică asta sau vor fi mai multe. Asta scria pe biletul de la locul primei crime... Cu certitudine cuvintele au fost scrise de mâna unei femei. Oare să fie Beth, într-adevăr, Lady Killer? Deși Shea inițial nu se simte în siguranță în compania gazdei sale, după câteva întâlniri lasă de-o parte orice precauție, realizând că în fața ei se află o ființă fragilă, ajunsă la capătul puterilor. Niciun strop de răutate nu izvorăște din Elizabeth Greer, poate că e reticentă și rece, dar așa ar trebui să te simți după ce ai fost acuzată ani de-a rândul de două omoruri pe care probabil că nu le-ai comis. Și atunci cine e ucigașa noastră în serie? Dacă Beth e nevinovată, de ce a tăcut în toți acești ani? Și de ce a ales să vorbească tocmai acum? Ce a făcut-o în cele din urmă să mărturisească?

Trăgând linie, Simone St. James nu scrie literatură Horror. Poate că spre final înclină într-adevăr spre groaza materială, însă până în punctul culminant avem de-a face cu elemente specifice goticului, teroarea fiind în mare parte o senzație. Simți, alături de Shea, fiori pe șira spinării, observi umbrele care trec dintr-o încăpere în alta, însă nu se lasă cu sânge, nu avem niciun demon care s-o sfâșie pe protagonistă. Spre deosebire de celelalte romane, St. James preia aici mitul din „Prăbușirea Casei Usher” (blestemul și strigoii), pe care-l introduce, remodelat, într-o poveste Mystery. E mai bună decât „Motelul Sun Down”, dar mai slăbuță decât „Fetele din Idlewild”. Și, după trei cărți citite, sunt sigur că nu o voi scăpa pe următoarea. Având în vedere subiectul legat de True Crime și atmosfera funebră și apăsătoare, nu-i de mirare că a fost cel mai cumpărat roman de la Crime Scene Press, din cadrul Târgului de Carte Bookfest 2024.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Simone St. James:

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

Falled

Fata Cu Carte

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii



vineri, 7 iunie 2024

Recenziile lui Gică 186 - Toți cei din acest tren sunt suspecți de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)


Titlu: Toți cei din acest tren sunt suspecți  

Serie: Ernest Cunningham (#2)

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone on This Train Is a Suspect (2023)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,90 (din 28.326 note)

 

Captivant. Nu l-am mai putut lăsa din mână. M-a ținut treaz toată noaptea. Excepțional de la prima până la ultima pagină. (...) Aprecieri reale sau laude comerciale? Admirația unor autori deja consacrați sau rezultatul sumelor bine plasate? E drept că orice scriitor și-ar dori ca pe coperta romanului său, fie el de debut, standalone sau volum dintr-o dilogie, trilogie sau serie, să apară, în plan secund, numele lui Stephen King, Lee Child, Ian Rankin sau James Patterson. Sau poate numele unui faimos blog de carte sau publicație, precum Kirkus Reviews, The New York Times sau The Guardian. Dar oare oamenii ăștia, și aici mă refer în special la autorii prolifici care nu și-au încheiat cariera, au atâta timp la dispoziție încât să citească anual zeci de cărți pe care să-și pună, printr-un cuvânt sau o frază, amprenta?  

După ce romanul său de debut autobiografic, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva (recomandat de Jane Harper), a avut un succes răsunător printre fanii genului Mystery, Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste l-a invitat pe Ernest la un festival de gen care urma să aibă loc în faimosul tren Afgan. Plecarea, Darwin, câteva opriri pe drum pentru excursiile planificate, cu destinația, Adelaide. Entuziasmat și gândindu-se că experiența pe care o va dobândi îl va ajuta să-și găsească inspirația pentru următoarea lui carte, Ern acceptă invitația și vine însoțit de iubita lui, Juliette, care, dacă vă amintiți bine, e la rândul ei scriitoare. Bun... Haideți să facem cunoștință și cu ceilalți participanți. Lisa Fulton e autoare de thrillere juridice. SF Majors e recunoscută pentru thrillerele sale psihologice. Specialitatea lui Alan Royce sunt thrillerele criminalistice. Wolfgang scrie ficțiune literară, a dat lovitura cu o rescriere după Cu sânge rece a lui Truman Capote. Și oaspetele de onoare al festivalului Australian e Henry McTavish, autorul celebrei serii cu detectivul Morbund.

Și... am pornit la drum. Însă scriitorii de ficțiune polițistă nu sunt cei mai agreabili oameni din lume. Cu toții se privesc pe sub gene, unii chiar iau notițe despre ceilalți, denigrându-i sau încercând să le schițeze personalitatea. Henry McTavish e vedeta evenimentului, dar nu e individul cu care ai vrea să-ți împarți compartimentul. Scoțianul e nesăbuit, îi judecă fățiș pe ceilalți pasageri, pe care îi vede ca pe niște fani neînsemnați, petrecându-și majoritatea timpului dând pe gât toate băuturile alcoolice scumpe. E irascibil și nu ezită niciun moment să-ți reamintească cu cine stai de vorbă. Până și Ern al nostru umblă după un citat de la McTavish, câteva cuvinte care ar urma să apară, clar, pe coperta următorului său roman. Ei bine, entuziasmul îi dispare repede după ce vede recenzia pe care scoțianul i-a făcut-o la prima carte pe Goodreads, o singură steluță, însoțită de cuvântul „Urât”. Detalii, detalii... Să nu uităm că avem de-a face și de data asta cu un roman polițist, așa că cineva, unul dintre cei șapte scriitori, urmează să fie ucis.

               Gata... Crima a avut loc. Și acum ce rămâne de făcut? Oricare dintre cei șase scriitori rămași ar putea fi făptașul, fiindcă toți știu cum să ucidă și să aranjeze lucrurile în așa fel încât să nu fie descoperiți. Însă cei șase posibili vinovați au și capacitățile detectivilor-protagoniști pe care i-au inventat. Ernest e conștient de asta, așa că încearcă să obțină de la fiecare o perspectivă oarecum specializată, pentru a rezolva enigma. SF Majors ar putea să creeze un profil psihologic. Alan Royce ar putea să descopere cauza decesului. Și dacă și-ar pune la comun talentele… Dar să nu uităm că ucigașul este unul dintre ei. Pe lângă asta, nu prea ai unde să pleci de pe un tren în mișcare, și chiar dacă te-ai da jos, ai risca să te rătăcești în pustiu. Așadar, spațiu închis, caz deschis. Și nu sunt doar ei la bord, evident, așa că ar fi bine să nu-i scăpăm din vedere nici pe ceilalți pasageri care trec prin obiectiv. Nici măcar pe cele trei femei din grupul de lectură obsedat de Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, fenomenul literar care a acaparat Tiktok-ul.

               Benjamin Stevenson reinventează pentru a doua oară genul polițist, deconstruind subgenurile și reasamblând fragmentele într-un mozaic postmodern, ludic și provocator. Spațiul închis și cele șapte personaje prezente trimit la thrillerele psihologice ale ultimilor ani, umorul nu tocmai fin presărat pe parcurs dă cărții o notă de Cozy Crime, iar autorul-personaj-narator sparge bariera dintre tangibil și ficțional, propunând lumea imaginară ca pe o a doua realitate. Regulile sunt încălcate, avem cinci posibili detectivi/criminali, pe lângă Ernest, naratorul, prin simpla lui prezență, ne anunță că a supraviețuit investigației, ba mai mult, ne oferă și indicii astfel încât noi, cititorii, să putem descoperi adevărul. Iar dacă vă place cum scrie Stevenson, nu uitați că povestea nu se termină aici, pentru că seria continuă cu Everyone This Christmas Has A Secret, un roman construit sub forma unui calendar de advent pentru Crăciun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l



sâmbătă, 25 mai 2024

Recenziile lui Gică 185 - Ochi pentru ochi de M.J. Arlidge (CRIME CLUB)


Titlu: Ochi pentru ochi  

Autor: M.J. Arlidge

Editura: TREI

Titlu original: Eye for An Eye (2023)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 592

Media pe Goodreads: 4,11 (din 6.763 note)

 

Nu vei uita niciodată seara în care scumpul tău copil nu a mai ajuns acasă. Când a plecat să se joace cu niște amici și nu s-a mai întors. Ai stat toată noaptea treaz, numărând minutele și secundele și așteptând o bătaie în ușă, un nenorocit de semn care să-ți confirme faptul că băiețelul tău e în siguranță. Dar nimic... Orele au trecut, iar în cele din urmă, după ce ți-ai pierdut orice speranță, și-a făcut apariția și poliția, care ți-a dat cumplita veste că odorul tău, sufletul tău, e mort. Cineva, vei afla în curând de la știri cine, l-a răpit de pe stradă, l-a abuzat sexual, și apoi l-a ucis, abandonându-i trupul mutilat în pădure. Dar degeaba vei afla cine e agresorul, fiindcă, dacă nu va primi o sentință pe viață, autoritățile îl vor elibera și îi vor oferi o identitate nouă, sigură, departe de-aici. O locuință nouă, într-un oraș nou, un job, ce mai... o viață nouă, nepătată. Dar ce ai face dacă informațiile respective ar ajunge la tine? Numele și locul în care trăiește în prezent? Ți-ai face dreptate cu mâna ta? Sau te-ai lupta în continuare cu durerea, știind că ucigașul fiului tău a primit o a doua șansă?

„În momentul de față, în Marea Britanie există nouă infractori condamnați care au primit din partea justiției dreptul la anonimat pentru tot restul vieții și cărora li s-au oferit nume și vieți noi după ce au fost eliberați din închisoare. Crimele pe care le-au comis erau atât de cunoscute, atât de larg mediatizate, încât amenințarea unor atacuri din partea justițiarilor în comunitate a fost considerată reală. Din acest motiv, tribunalele au luat măsura neobișnuită de a le acorda dreptul la anonimat pentru tot restul vieții, protejându-i astfel de vătămări și oferindu-le o a doua șansă, sub controlul Serviciului de Probațiune” (din Nota autorului).

Dar ce s-ar întâmpla dacă numele și adresele noi ale criminalilor le-ar fi comunicate părinților, fiilor sau fraților victimelor? Ei bine, Mark Willis a aflat-o pe propria piele, după ce a fost vânat, în timp ce se întorcea de la job, de trei bărbați înarmați cu răngi și cu chipurile acoperite de măști de porci. Și poliția bănuiește că cei trei indivizi ar fi chiar fiii bătrânei pe care a violat-o și lovit-o, și care a decedat ulterior din cauza rănilor. Așadar, cine urmează? Poate „Russell”, bărbatul care s-a îndrăgostit nebunește de Amber... Sau „Emily”, mama divorțată care încearcă să aibă grijă de fiul ei adolescent... Sau, de ce nu, „Jack”, tânărul de 19 ani care și-a găsit de curând un nou job și o nouă locuință... Nu știm cine, dar știm sigur că în interiorul Serviciului de Probațiune se află un sabotor, un răzbunător care și-a pus în mișcare trupele de justițiari.

Standalone-ul lui M.J. Arlidge conține un număr considerabil de personaje, (extrapolând) cam câte apar în două volume din seria „Helen Grace”. Îi avem în prim plan pe ucigașii nemiloși care au reușit să-și refacă viața, stând ascunși la vedere, dar care acum sunt vânați unul câte unul, de rudele victimelor sau de membrii forumului Justiția nu doarme niciodată. În plan secund, îl avem pe Mike Bumham, tatăl Jessicăi, fetița în scaun cu rotile care a fost ucisă cu pietre de două puștoaice. Și bineînțeles că vinovatele au scăpat basma-curată. Însă, dacă autoritățile nu au reușit să le pedepsească, cineva tot trebuie s-o facă, iar acel cineva poate că e el, un om care a ajuns la capătul puterilor, orb la șansele de reconciliere cu sine pe care universul încă i le oferă. Și în centrul evenimentelor o avem pe Olivia Campbell, consilierul de probațiune care se ocupă de situația lui Jack, o femeie ambițioasă, curajoasă, dar ghinionistă, fiindcă a rămas însărcinată după o noapte de amor cu colegul ei însurat.

               Capitol cu capitol, alături de inspectorul Chandra Dabral, îi luăm la rând pe membrii Serviciului de Probațiune, încercând să descoperim cine a trimis mesajele cu datele ucigașilor, de pe un Samsung Galaxy acum închis. Suspecții apar imediat, doar că dispar la fel de repede, fiecare având câte un alibi valabil. În paralel, identitățile ucigașilor sunt deconspirate în continuare, numărul de justițiari crescând de la o zi la alta. De la nume se ajunge la adresă, cât ai clipi apare și o poză recentă cu fostul delicvent, anonimatul fiind demolat cărămidă cu cărămidă. Astfel, rolurile se inversează, personajele negative devin, într-o oarecare măsură, pozitive, iar cei răniți absorb atâta întuneric și furie încât se transformă în niște monștri, ale căror gesturi oribile sunt primite cu urale de gloată. Deși romanul redă destul de fidel atmosfera din seria „Helen Grace”, personajele nu sunt conturate până la capăt, lipsindu-le profunzimea. Până și Olivia Campbell e descrisă oarecum de la distanță, detaliile extrem de personale fiind introduse, firește, pe parcurs. Premisa e provocatoare, pur și simplu te scoate din zona de confort. Cititorul ajunge un avocat al diavolului, dar și un părtaș la suferința celor îndoliați. Și, dincolo de subiect și de acțiunea trepidantă, rămâne încă întrebarea: Crezi că un ucigaș cu sânge rece, copil sau adult, agresor sexual sau piroman, se poate schimba cu adevărat pentru a fi reintegrat în societate?


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui M.J. Arlidge:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri



miercuri, 22 mai 2024

Recenziile lui Gică 184 - Mici binecuvântări de Dennis Lehane (CRIME CLUB)


Titlu: Mici binecuvântări  

Autor: Dennis Lehane

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Small Mercies (2023)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 4,30 (din 46.635 note)

 

            Mary Pat Fennessy nu mai are nimic de pierdut... Primul ei soț, Dukie, hoțul fără pereche care a jefuit tot ce era de valoare și nebătut în cuie prin oraș, nu a plecat genunchiul în fața cui trebuia, așa că într-o zi pur și simplu a dispărut. După aceea, l-a cunoscut pe Ken Fen, un bărbat arătos și blând, poate cel mai înțelept om din lume, care, în urma unui mariaj nefericit, încă plătea o groază de bani pensie alimentară. Ken a fost bărbatul vieții ei, dar, nereușind să-i înțeleagă capriciile, în cele din urmă a părăsit-o. A mai rămas doar cu cei doi copii din prima căsătorie, Noel și Jules. Însă după ce Noel, soldatul neexperimentat  care observase moartea în detalii în Vietnam, a luat o supradoză, au mai rămas doar ele două. Ea și draga ei fiică de șaptesprezece ani. Până aseară... Când Jules, care și-a părăsit prietenii la 23:45, conform declarațiilor „exacte” ale acestora, nu a mai ajuns acasă.

Dispariția lui Jules coincide cu moartea în circumstanțe misterioase a unui bărbat de culoare lovit de metrou. Probabil, un traficant de droguri... Dar ce căutase el în Southie, în cartierul albilor, în stația Columbia? Hotărâtă să descopere ce s-a întâmplat cu fiica ei și neavând încredere în foștii amici ai lui Dukie care i-au promis că vor face tot ce le stă în putință ca să afle unde e fata, Mary Pat Fennessy pornește în propria cercetare, punând întrebări în stânga și-n dreapta, prietenilor fetei și celor care s-au aflat în zonele pe unde au colindat adolescenții. Și atunci când nu obține răspunsuri pertinente, știe cum să pună problema, unde să lovească sau să pună lama, ca să scoată la suprafață frânturile de adevăr. Dar cu fiecare piesă ce-o îmbină în puzzle își dă seama că nu și-a cunoscut cu adevărat fiica, că Jules i-a ascuns un mare secret, unul pentru care cineva ar fi în stare să ucidă. Și așa, de la o persoană interogată la alta, Mary Pat se apropie de oamenii lui Marty Butler, atrăgându-i atenția șefului mafiei irlandeze. 

Acțiunea romanului are loc în vara caniculară a anului 1974, când judecătorul Arthur Garrity Jr. de la Curtea Districtuală a Statelor Unite a decis, în cazul Morgan vs. Hennigan, comutarea elevilor din cartierele predominant albe la liceele din cartierele predominant negre, și vice-versa. Astfel, o parte dintre elevii Liceului Roxbury a fost transferată la South Boston, iar jumătate dintre albii de la South Boston au fost obligați să meargă la Roxbury. Efectul ușor de anticipat al desegregării a fost violența, părinții copiilor albi declarându-se vehement împotriva posibilității ca progeniturile lor să învețe printre tinerii negri. Prin urmare, cei din Southie au protestat prin mișcări de stradă, cu pancarte și portavoce, în grupuri organizate, însă ordinul judecătoresc nu a putut fi anulat. Până și Mary Pat vede opțiunea ca Jules să învețe la Roxbury ca pe o condamnare. Ca și cum culoarea pielii celorlalți ar fi un stigmat, un însemn al rasei violente, mizerabile și needucate.

Mary Pat știe, chiar dacă în sinea ei crede că e o persoană corectă, că „cioroii” sunt întotdeauna cauza problemelor. Dar oare cealaltă rasă nu reflectă cumva defectele și neajunsurile albilor? Și ei luptă pentru aceleași drepturi, și ei își doresc să-și trimită copiii la școală în siguranță și să aibă ce să le pună pe masă. Oare bărbatul de la metrou era într-adevăr un traficant de droguri? Sau poate că se aflase întâmplător prin zonă. Și în curând eroina noastră trecută de prima tinerețe descoperă că gașca din care făcea parte și Jules s-a aflat în apropierea stației Columbia chiar în seara în care tânărul de culoare a fost lovit de metrou. Detaliu cu detaliu, scenariul începe să prindă contur, iar Mary Pat își dă seama că a trecut pe teritoriul interlopilor, așa că acum are de luat o decizie... Să se retragă sau să-și continue vendeta. Însă, așa cum am spus, femeia noastră nu mai are nimic de pierdut, și e hotărâtă să treacă peste cadavre ca să-și salveze sau îngroape fiica.

Dennis Lehane a revenit cu un thriller exploziv, mult mai alert decât „Mystic River”, dar la fel de complex. E scurt, lectura curge, însă profunzimea textului ridică multe problematici. Autorul folosește termenii peiorativi ca să sublinieze digresiunea socială, dar și ca să redea fidel atmosfera anilor ’70, aruncându-și personajele într-un context pseudo-beligerant, în care organelor „legii” le e  frică să intervină. Mary Pat e o eroină împinsă dincolo de limite, care știe că e posibil să nu scape cu viață din confruntarea finală. Bineînțeles că există și alte personaje, chiar un polițist alb în rolul secundar, însă atenția cititorului se reîntoarce la protagonistă, poate singura justițiară din cartierul scăldat în heroină și sânge. Dar stați așa... Cum am putut să uit de Bess... Cum adică „cine e Bess?”

„Bess e un Ford Country Sedan 1959 în două culori. Spatele i se lasă ca fundul unui câine bătrân, rugina și sarea de pe drumurile de iarnă au ros marginile apărătorilor de la roți și treimea inferioară a tablei vopsite, șine­le portbagajului de deasupra au dispărut de mult (nimeni nu-și mai amintește unde sau când), luminile de poziție din spate sunt crăpate (dar funcționale), iar țeava de eșapament se mai ține doar cu ajutorul rugăciunilor și a unei sfori de bucătărie zdrențuite. Cam singurul lucru pe care îl mai poți spune despre Bess este a fost, la vremea ei, o mașină grozavă pentru a transporta doi copii, are un motor 352 V8 sub capotă care o transformă într-o rachetă pe autostradă, iar radioul funcționează. Bess a avut cândva două nuanțe diferite de verde - „Aprilie” și „Sherwood”; în acest mo­ment, ambele nuanțe sunt atât de decolorate că trebuie să o crezi pe Mary Pat pe cuvânt că așa a fost.”

 

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dennis Lehane:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu