ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta CRIME CLUB. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CRIME CLUB. Afișați toate postările

vineri, 1 martie 2024

Recenziile lui Gică 169 - Anna O de Matthew Blake (CRIME CLUB)


Titlu: Anna O

Autor: Matthew Blake 

Editura: TREI

Titlu original: Anna O. (2024) 

Traducere de Alunița Voiculescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,52 (din 5.273 note)

 

            Astăzi, după exact o lună de la lansare, a venit vremea să vorbim despre „Anna O”, cartea supranumită, dinainte de apariție, Thrillerul Anului 2024. Dincolo de laudele agenților literari și editorilor din lumea întreagă, romanul lui Matthew Blake reprezintă un Crime complex, cu o componentă psihologică puternică, exploatată la maximum în cele 528 de pagini – un potpuriu în care fiecare frază scrisă sau rostită prin vocile personajelor poate ilustra un adevăr absolut sau (cel mai adesea) o minciună (ne)vinovată. Inspirându-se din celebrele thrillere ale deceniului trecut, precum, „Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides, sau „Înainte să adorm”, de S.J. Watson, autorul britanic reinventează formula, aducând laolaltă genul Mystery și drama psihologică, țesând astfel un roman plin de răsturnări de situație și  suspans.

            Victimă sau ucigașă? Cine este, de fapt, Anna O? Ei bine, singurul care ar putea descoperi răspunsurile la aceste întrebări este Dr. Benedict Prince, specializat în insomnie și parasomnie, de la Abație, celebra Clinică a Somnului. Și asta numai dacă va reuși s-o trezească pe Anna Ogilvy, care doarme de aproape patru ani, după ce și-a ucis cei doi prieteni, cu douăzeci de lovituri de cuțit, într-una dintre nopțile în care se aflau la Fermă, complexul de cabane de la marginea pădurii. Nimeni nu știe de ce ar fi recurs femeia la un astfel de gest, însă dovezile vorbesc de la sine, mai ales sângele victimelor, descoperit pe arma crimei, pe care s-au găsit, de altfel, doar amprentele Annei. Dar Dr. Prince crede în noua lui teorie și este sigur că, prin stimulări senzoriale intense și repetate, va reuși s-o trezească, chiar dacă revenirea ei la realitate ar putea s-o condamne la ani buni de închisoare.

            Personajele ca personajele, însă cel mai interesant element al romanului mi s-a părut Abația. Clinica Somnului este locul unde vin toți oamenii care suferă de afecțiuni nocturne, și cei bogați, jurnaliști faimoși și vedete de televiziune, dar și cei necunoscuți, pacienții de rând, care petrec aici zile, săptămâni și/sau luni din viață. Chiar dacă există o aripă VIP, dereglările psihice și hormonale le conferă tuturor același statut, fiind tratați de aceiași medici și administrându-li-se, în funcție de caz, aceeași medicație. Unii nu se mai pot trezi din somn, alții nu pot închide ochii nici măcar pentru o clipă, și tot aici se tratează și cei care suferă de parasomnie, adică de somnambulism. Dintre toți, aceștia din urmă sunt cu adevărat periculoși, fiindcă acționează atunci când conștientul nu este activ, și din cauza asta nu pot fi sancționați în niciun fel pentru faptele pe care le săvârșesc în timp ce dorm.

            Și fiindcă Anna și-a ucis amicii (cel mai probabil) în timp ce dormea, ar putea să scape „cu mâinile curate”, dar mai întâi  e necesar ca ea să se trezească. Poate că pentru ea lumea stă în loc, dar evenimentele au ritmul lor, astfel încât ceilalți oameni, neimplicați în anchetă, au ales ori să o disculpe, ori să o acuze. Cei care îi iau apărarea vorbesc despre Frumoasa Adormită, iar acuzatorii, despre Anna O. Astfel, persoana care nu poate nici să se scuze, nici să mărturisească, primește din start două identități, prin două discursuri pasive, contradictorii, alocate de societate. Dar pentru a descoperi adevărul trebuie să ai acces la trecut, la interacțiunile sale directe și indirecte cu prietenii și familia, fiindcă nucleul traumelor s-a declanșat cu mult timp în urmă, și numai un specialist în psihanaliză ar putea să descopere factorul perturbator, înaintând spre prezent, identificând fiecare episod problematic și decisiv, ajungând în final la Fermă, la scena crimei, în momentul și locul în care tensiunea a dat pe dinafară.

            Pe cât e de stufoasă, pe atât e de ușor de parcurs datorită capitolelor scurte, și chiar dacă pare, la prima vedere, plină de simboluri și semnificații (chiar este), lectura curge liber, teoriile și practicile psihologice și psihanalitice fiind explicate pe parcurs. Te ține în priză de la primele pagini, întrebările nu precupețesc să apară și, chiar dacă pornești de la prezumția că Anna Ogilvy e nevinovată, aștepți cu interes să afli ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte. De altfel, te atașezi repede și de protagonist, pe care ajungi ori să-l îndrăgești, ori să-l disprețuiești. Și așa am ajuns la sfârșitul basmului, dar nu știm încă dacă Prințul va reuși s-o trezească pe Frumoasa Adormită. Ce spuneți? Oare e cazul să ne pregătim pentru un final sângeros, așa cum ni s-a promis în prolog? Sau credeți că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți?


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Matthew Blake:

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



luni, 26 februarie 2024

Recenziile lui Gică 168 - Codul Katharina de Jørn Lier Horst (CRIME CLUB)


Titlu: Codul Katharina  

Serie: William Wisting (#12) Dosare enigmatice (#1)

Autor: Jørn Lier Horst

Titlu original: Katharina-koden (2017)

Traducere de Ivona Berceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,94 (din 5.551 note)

 

„Găsi fotocopia și o analiză din nou. Trei linii ușor curbate împărțeau foaia, formând două coloane. În partea de jos, era trasată o linie orizontală. Pe restul foii de hârtie se găseau o serie de numere. Cifra 362 era încercuită și scrisă de două ori. Același lucru era valabil și în cazul cifrei 334. La fel, cifra 18 fusese și ea scrisă de două ori și era înconjurată de un pătrat. În rest, pe pagină erau împrăștiate mai multe numere: 206, 613, 148, 701, 404, 49. Cel mai interesant aspect al mesajului criptic consta în faptul că pe o parte a foii de hârtie fusese desenată o cruce, adică două linii perpendiculare, dintre care una puțin mai lungă decât cealaltă, ceea ce dădea impresia unei cruci. Iar și iar, pixul cu pastă neagră fusese plimbat înainte și înapoi, până când foaia aproape că se rupsese.”

Au trecut aproape 25 de ani de la dispariția Katharinei Haugen, însă  inspectorul-șef William Wisting  nu poate renunța la vechiul caz. La fiecare „aniversare”, scoate din dulap cele trei cutii cu probele anchetei și le reanalizează, sperând, tot mai atent la detalii, să găsească cheia misterului. Însă există prea multe necunoscute... Dacă femeia a plecat de bunăvoie, de ce nu și-a luat cu ea și valiza în care se aflau, parcă intenționat aranjate, zece perechi de ciorapi, zece chiloți, cinci sutiene, zece tricouri, cinci perechi de pantaloni, cinci pulovere, cinci bluze și haine sport. Din nou, numere... Și de ce a lăsat în urmă un buchet cu paisprezece trandafiri? Erau pentru ea sau pentru altcineva? Iar întrebarea care-i macină pe toți... Cum poate fi descifrat codul Katharinei? Dacă a fost, într-adevăr, ucisă și dacă crucea indică locul, atunci e posibil ca ea să-și fi marcat, dinainte, mormântul?

Principalul suspect a fost (și este în continuare) Martin Haugen, soțul dispărutei și un prieten apropiat de-ai lui Wisting. Și în fiecare an omul nostru îi face o vizită, ca să vadă cum îi merge, dar, mai ales, ca să-l descoase iarăși și iarăși, cu speranța că Martin va scăpa vreo informație esențială pe care a ținut-o ascunsă de poliție atâta timp. Însă de data asta el nu e acasă, lucru straniu, iar inspectorul stă puțin pe gânduri dacă să-l declare sau nu dispărut. Dar nu e cazul... Povestea ia o turnură interesantă atunci când la secția de poliție se prezintă agentul Adrian Stiller, de la Kripos, care vrea să creeze un grup special de investigatori, ce urmează să se ocupe de cazurile vechi neelucidate. Și prima anchetă pe care au vizat-o este, evident, cea a dispariției Katharinei, fiindcă amprentele soțului ei au fost descoperite pe ziarul din care s-au decupat cuvintele din scrisoarea de răscumpărare din cazul Nadiei Krogh, o tânără care a fost răpită în urmă cu 26 de ani.

            Așadar, avem două dispariții și un suspect. Și dacă știi cine e vinovatul, atunci cum procedezi ca să-l faci să mărturisească? Pentru început, îi vorbești din nou și din nou despre nefericitul eveniment. Așa cum spune și Wisting, nimeni nu poate să țină ascuns un secret care-l macină pe interior. Aici nu e vorba de criminali cu sânge rece, fiindcă întâmplările nu s-au mai repetat, nici nu știm dacă același om s-a ocupat de ambele victime, ci de impulsuri de moment, acte violente declanșate de furie sau disperare. Apoi, pui tot mai multă presiune pe subiect, făcându-l să conștientizeze că nu mai poate să țină asta doar pentru el, că are nevoie de eliberare, de purificare, de cineva care să-l asculte și, poate, să-l înțeleagă. Și în ultimul rând, trebuie să-i oferi o portiță de scăpare, chiar dacă ea, legal, nu există. Poate a fost un accident, poate nu e doar el de vină, și dacă chiar a comis-o, poate a avut motive cât se poate de serioase.

            Și astfel, ancheta tradițională se transformă într-o operațiune de hărțuire psihologică, în care inculpatul știe că nu poate să scape cu mâinile curate. Dar cum rămâne cu relația dintre Wisting Și Haugen? Cine va câștiga, prietenul de-o viață sau investigatorul? Odată ce-ți asumi un rol, celălalt se prăbușește de la sine. Demonul justițiar vrea să-l arunce pe ucigaș după gratii, însă îngerul salvator vrea să-i fie alături. E drept că după atâția ani probele nu mai sunt atât de relevante, nici nu aveau acces la tehnologia din prezent, și singura lor șansă este să-l forțeze pe suspect să spună adevărul. Dar dacă Martin e nevinovat? Dacă femeia și-a regizat, de fapt, dispariția? Și cum rămâne cu Nadia Krogh? Unde ar fi putut să plece de la petrecere? De ce nimeni nu știe nimic, deși s-au aflat atâția oameni în proximitatea ei în acea seară? Hai că v-am dat destule detalii, chiar prea multe, însă de aici sunteți pe cont propriu, așa că puneți mâna pe roman, luați-l de mână pe simpaticul inspector-șef William Wisting și încercați să descifrați, împreună, codul Katharinei, preluat chiar în primul paragraf. Și dați-mi un semn, în comentarii, dacă credeți că sunteți pe drumul cel bun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jørn Lier Horst:

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

 


marți, 13 februarie 2024

Recenziile lui Gică 167 - Trădarea de David Gilman (CRIME CLUB)


Titlu: Trădarea 

Serie: Englezul (#2) 

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Betrayal (2022)

Traducere de Alexandra-Maria Vrînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,38 (din 861 note)

 

            Foști  legionari uciși sau dispăruți, traficanți de droguri, politicieni corupți, bani murdari și un asasin care-și privește victimele în timp ce sângele li se scurge din trup. Dar când situația se complică cu adevărat, e vremea să intre în scenă Dan Raglan, fost agent de comando în Legiunea Franceză, supranumit „Englezul”. După deviza „dezbină și cucerește”, omul nostru se ia la trântă cu inamicii, le întinde capcane, îi anihilează cu propriile arme, îi doboară unul câte unul, chiar și atunci când are de-a face cu o trupă special antrenată, ridicându-se la nivelul celebrilor spioni-terminatori din literatura de gen, precum James Bond sau Jason Bourne. Și pentru că balanța trebuie (neapărat) echilibrată, apare și antieroul, răul răilor, cum s-ar spune, cel (sau cea) care-l sfidează pe protagonist printr-un act de-o cruzime absolută, și care merită și trebuie cu orice preț să fie pedepsit.

            După ce este contactat de Sokol (Păsăroiul), agentul lui de legătură, singurul om care știe unde se află Englezul, Raglan ajunge la Marsilia, în locuința unui fost coleg de divizie, care i-a transmis, prin Serge, că deține niște informații de importanță maximă. Capăt de drum, francezul e mort. Dar mai există un om care ar avea idee despre ce e vorba la mijloc, însă locuiește în Florida, unde se ocupă în prezent de reparațiile avioanelor dintr-un hangar, transformat într-un soi de muzeu. Și de aici, Englezul ajunge la agentul care deține cheia misterului, de fapt, la soția lui îndurerată, fiindcă bărbatul nu s-a mai întors de la alergat. Mort? Răpit? Însă ce nu știe femeia, dar urmează să afle Raglan, este că soțul ei a descoperit o conspirație la nivel înalt, chiar în inima Pentagonului, în care sunt implicați atât politicieni cu renume, cât și membrii unui cartel de droguri din Washington, D.C.

            Cu acțiunea, ne-am lămurit, Englezul îi snopește în bătaie. Însă, pe lângă asasinii numeroși, pe urmele lui a pornit și o agentă de la FBI, care urmărește să-și reabiliteze numele, după ce echipa ei a căzut într-o cursă. Pe parcurs, Raglan trece de la postura de nevinovat, la cea de asasin, și apoi, erou, fiind singurul care poate pune capăt complotului. Dar până și el are nevoie de un prieten, o gazdă, un om cu relații, care să-i înlesnească accesul în anumite incinte sau zone ale orașului. Și așa, dar întâmplător, îl întâlnește pe TJ Jones (Titus Jackson, în niciun caz, Tommy), un veteran de șaptezeci de ani, încă în formă, care a activat în Vietnam și care-l vede pe Englez ca pe fiul lui pierdut. Și pentru că trăiește în Washington, D.C. de-o viață, îi oferă oaspetelui său o hartă a orașului, cu cartierele răufamate marcate cu roșu, adică exact unul dintre locurile înspre care se îndreaptă Dan.

            Și astfel, pornim spre epicentrul problemei. Însă din când în când Raglan este nevoit să arunce câte o privire în spate ca să se asigure că nu e urmărit. Și, da, chiar e... Ba de băieții buni, trimiși de sus să-l supravegheze, ba de cei răi, mafioți sau mercenari care, așa cum am văzut în primul volum, n-au idee cu cine se pun. În ciuda faptului că Washington, D.C. ar trebui să fie un oraș sigur, că doar e capitala, traficanții de droguri și-au împărțit teritoriile, cerând deseori sume uriașe locuitorilor pentru protecție. Singurul care e bogat prin locurile astea e Capul, restul gangsterilor fac un ban „cinstit” din vânzarea de droguri, iar ceilalți, adică familiile care trăiesc la limita subzistenței, nu au încotro, fiindcă nu vor să supere un mafiot drogat, căruia-i tremură degetul pe trăgaci.

            Mi-a plăcut mai mult decât „Englezul”, e puțin mai alertă și am știut de la început la ce să mă aștept. Poate că nu e personajul meu preferat, însă Dan Raglan își joacă bine rolul de justițiar absolut. E un roman cu răsturnări de situație o dată la câteva pagini, cursiv, și nu trebuie să-ți faci griji când vezi că are peste 600 de pagini. Se citește ușor și, în pofida intrigilor politice încâlcite, e suficient să fii atent la poveste, pentru că răspunsurile vin, firește, spre final. Iar cireașa de pe tort e antagonistul, crud și viclean, un oponent pe măsură pentru Raglan. Așadar, rămâneți aproape, pentru că urmează mult foc și sânge, și doar martorii, adică noi, vor fi în stare să decidă de partea cui se află dreptatea.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Gilman:

 

Falled

Fata Cu Cartea

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 

Ciobanul de Azi



duminică, 4 februarie 2024

Recenziile lui Gică 164 - Când vin străinii de Ivar Leon Menger (CRIME CLUB)


Titlu: Când vin străinii  

Autor: Ivar Leon Menger

Editura: TREI

Titlu original: Als das Böse kam (2022)

Traducere de Laura Karsch

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 3,68 (din 964 note)

 

            De când se știe, Iuno locuiește, împreună cu părinții și cu fratele ei, Boy, pe o mică insulă din Țara de Nord. La cei șaisprezece ani ai săi, își petrece timpul ajutându-și mama la treburile casnice, tatăl, la pescuit și având grijă de frățiorul ei mai mic, așteptând cu nerăbdare duminicile ca să se adune cu toții la masă, pentru o gustare specială și un nou joc în familie. Însă cel mai mare vis al lui Iuno este să ajungă pe celălalt mal, lucru interzis cu desăvârșire, fiindcă acolo se găsesc Străinii, niște oameni cruzi care vor să le facă rău. Din câte a înțeles, ei fac parte dintr-un soi de program de protecție a martorilor, iar Gardienii i-au adus aici ca să fie în siguranță. Dar în ciuda avertismentelor cu care a crescut, adolescenta își dorește din ce în ce mai mult să afle ce se află dincolo de apă, așa că plănuiește, împreună cu Boy, să părăsească mica lor fâșie de pământ.

            Dar înainte să disecăm povestea, haideți să vedem ce e de făcut atunci când vin Străinii. Ei bine, când se aude sirena, trebuie să fugă și să se ascundă în beci, adăpostul lor improvizat, unde au apă și alimente pentru câteva luni. Și în timp ce tatăl lor pândește cu pușca, din fotoliu, posibilii intruși, mama le dă câte o pastilă, pe care trebuie s-o înghită repede, veșnicele pilule de consolare, foarte gustoase de altfel. Însă până acum au avut loc doar simulări prin care li s-au testat reflexele și supunerea. Un singur om, care, chipurile, n-ar fi Străin, are voie să debarce pe țărm, și anume, Ole, bătrânul poștaș care vine în fiecare zi de luni. Însă într-o noapte, când Iuno se află pe plajă, un necunoscut ajunge pe insula lor, un tânăr care a venit să-și recupereze drona doborâtă, pe nume Luca, și care îi dă, atât prin prezență, cât și printr-o dezvăluire despre trecutul ei, viața peste cap.

            Bun... Hai că nu e greu să ne dăm seama ce se petrece aici. Nu, n-o să vă spun care-i mecanismul, evident încă din descriere, dar mi-aș dori să ne concentrăm puțin asupra personajelor. Așadar, Iuno. Numele zeiței romane a căsătoriei și fertilității, altfel spus, o entitate puternică, cu o identitate clară. Fratele ei e Boy, adică Băiat(ul). Deci, o aparentă nulitate, lipsită de orice trăsătură distinctivă, cu excepția sexului. Nu aș merge neapărat pe o reprezentare Yin si Yang, deși e posibil să funcționeze dacă îi privim ca fiind complementari, având același sânge și regăsindu-se în aceeași situație dramatică. Părinții... Mda, aici lucrurile stau puțin diferit. De ce niciunul dintre ei nu are nume? De ce se identifică în permanență prin „mama și tata”? Prin urmare, avem o ierarhie, de la nume la funcție, inițial lipsită de sens, dar care capătă semnificație prin prezența și acțiunile protagonistei.

            Și acum să vedem care sunt limitele micului lor cronotop. Pământ, apă, și apoi iarăși pământ. Insula e sigură, pe când pe celălalt mal pândește pericolul. Dar acolo se află și Gardienii, care nu-și fac niciodată apariția. Binele și răul, Gardienii și Străinii, o certitudine și (cel mai probabil) o iluzie. Dar de ce? Care e scopul? De ce s-au refugiat așa departe de civilizație? Sunt victime sau vinovați? Cine minte și cine (nu) spune adevărul? Ceva e putred în Țara de Nord. Până și denumirea asta e stranie, de parcă ar ilustra un loc care nu se găsește pe nicio hartă. Și ce e cu toate pregătirile astea... militare? Dar cu pilulele de consolare?

            În altă ordine de idei, romanul e construit pe o structură de basm. Iuno poate fi asociată, din cauza contextului, cu „Degețica”, cei doi frați trimit, indirect, la Hansel și Gretel, iar insula reprezintă Turnul lui Rapunzel, din care prințesa cu părul de aur urmează să evadeze. Ce mai... E o poveste bună, complexă, scurtă, un thriller distopic cu puternice trăsături de Young Adult. De altfel, am apreciat că autorul, în ciuda unor lacune, posibil scăpări intenționate, a trecut repede la subiect, spunându-ne exact ce și cum. Nu e statică deloc, scenele se derulează repede, simți suspansul la fiecare pagină și speri ca totul să se sfârșească cu bine. Deci, o recomand, dar să nu uitați că Ivar Leon Menger scrie „povești care merg la inimă. Până când o fac să stea în loc.”


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Ivar Leon Menger:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



vineri, 2 februarie 2024

Recenziile lui Gică 163 - Vizita tinerei doamne de George Arion (CRIME CLUB)


Titlu: Vizita tinerei doamne 

Serie: Andrei Mladin (#9)

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264 

 

            Poet, eseist, recenzent, dramaturg, nuvelist și romancier, George Arion s-a remarcat prin scrierile sale polițienești, în special prin seria ce-l are ca protagonist pe îndrăgitul jurnalist-detectiv, Andrei Mladin. Și dacă vă veți opri un moment, în timpul lecturii, ca să aruncați o privire mai atentă asupra temelor abordate în cele nouă volume, mai ales în ultimul, veți observa o tușă personală puternică, o stilistică ce-i apropie extrem de mult pe autor și personaj. Dacă-mi permiteți, Mladin nu ar exista fără Arion, însă și autorul are nevoie de un protagonist în care să-și descarce personalitatea, de un caracter-oglindă în care pot fi înglobate experiențele acumulate pe parcursul vieții. Cei doi se privesc, se recunosc, își aruncă zâmbete, pentru că sunt capul și pajura aceleiași monede, o entitate pasivă, prin scris, și alta dinamică, prin acțiune, angrenate într-o luptă de mii de pagini împotriva criminalității.

            După ce a zăcut la pat două luni, la Matei Balș, din cauza coronavirusului, Andrei Mladin părăsește spitalul pe o poartă secundară, îndreptându-se spre gară, de unde ia un bilet de tren spre orașul B, locul unde a copilărit. Sătul de agitația urbei, fostul jurnalist intenționează să stea o vreme departe de capitală, ca să-și refacă puterile. Însă, la câteva zile după ce ajunge la destinație, are loc, bineînțeles, o crimă. Victima, președintele unuia dintre „cercurile politice” din zonă. Agresorul... ca de-obicei, necunoscut, deși se bănuiește că ar fi nebunul care a scăpat de la ospiciu. Arma crimei, o praștie... Da, cu o piatră poți să ucizi rapid pe cineva, mai ales dacă-l lovești în tâmplă. Prin urmare, omul nostru, aflat aici sub o identitate falsă, este repede deconspirat de gazda sa, și pentru că nu are încotro, dar și pentru că detectivul din el nu vrea să stea deoparte, ajunge să se implice într-o nouă  anchetă.

            Întregul text abundă în nostalgie. Nu știm dacă orașul B e cel în care a copilărit George Arion, dar cu siguranță Mladin se simte din nou acasă și ține morțiș să ne poarte înapoi în timp, atunci când privea lumea cu ochi inocenți de copil. Își aduce aminte cu drag de doamna urâtă, dar cu suflet bun, pe care o ajuta, împreună cu ceilalți puști, să-și ducă sacoșele, de paznicul școlii, cu care se și întâlnește de-altfel, dar care nu-l mai recunoaște, și de locul unde se afla casa părintească, de părinții săi în mare parte absenți, care roboteau din zori până în noapte ca să aibă ce să pună pe masă. Dar și de cântecele și lozincile comuniste, de-un grup restrâns de consăteni ce aștepta ca Stalin să coboare din cer și să facă dreptate pe pământ. Cu alte cuvinte, de libertatea copiilor și de captivitatea adulților, cei care trebuiau să danseze după cum le cânta partidul.

            Deși ne pierdem într-o ficțiune polițistă, granițele dintre bine și rău par să slăbească, crima fiind o necesitate a vieții, o istorie, chiar un mijloc de divertisment. Pe lângă omorul de la care pornește investigația, mai există câteva crime săvârșite în trecut, pe care timpul le-a conservat, până când o schimbare neprevăzută le-a dezgropat. Ce e cu cuțitul plin de sânge uscat din grajd? Dar cu pistolul descoperit în iederă? Evident că de-aici pornesc intrigi noi... Avem tendința de-a-l căuta pe vinovat, însă armele nu fac decât să confirme sângeroasa realitate. După ce Cain l-a ucis pe Abel, germenul criminal s-a infiltrat în organismul uman, ura, invidia, gelozia, uneori chiar disprețul, ducând la condamnarea celuilalt, indiferent dacă ne-a greșit cu ceva sau nu. Dar așa cum există un criminal, întotdeauna va apărea și un justițiar, pentru că actul de rebeliune trebuie pedepsit, după deviza „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

            Dacă ați ajuns până aici pentru că ați citit celelalte volume sau doar de curiozitate, trebuie să știți că avem de-a face cu un Mladin îmbătrânit, care simte, oarecum, că i se apropie sfârșitul. Dar la pachet cu bătrânețea vine și faima... De asta, când bunul lui amic, Haralambie Necșulescu (Hara), și o frumoasă franțuzoaică răscolesc Bucureștiul pentru a-i da de urmă, apar indivizi care-și asumă identitatea lui Andrei Mladin sau care susțin că știu unde s-ar afla jurnalistul. Ba e la nebuni, ba a fost răpit, ba a pierdut toți banii la Pocker și se ascunde de interlopi, ba chiar e la Torino, unde stă la un Cappuccino cu un necunoscut. Toți știu cine e Andrei Mladin și vor să fie (sau să fi fost) în preajma lui, alături de cel mai cunoscut detectiv român în viață. Iar dacă ați citit tot ce am scris până aici, vreau să pășim împreună pe acest drum al misterului, ca să aflăm ce dorește, de fapt, de la el superba franțuzoaică cu ochi albaștri.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui George Arion:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



joi, 1 februarie 2024

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)


Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 



marți, 23 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 159 - 1991. Prima anchetă a lui Sharko de Franck Thilliez (CRIME CLUB)


Titlu: 1991. Prima anchetă a lui Sharko

Serie: Franck Sharko #0

Autor: Franck Thilliez

Editura: TRITONIC

Titlu original: 1991 (2021) 

Traducere de Alexandru Pompiliu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 430

Media pe Goodreads: 4,39 (din 1.886 note)

 

Excepțional! Bine scris, grotesc, tranșant, alambicat, complex, cu personaje puternice și ritm alert, „1991. Prima anchetă a lui Sharko” are tot ce ți-ai putea dori de la un thriller Polar. E sângeros, chiar dacă nu curg râuri de sânge, atmosfera e întunecată și apăsătoare, așa cum îi place „psihopatului” din mine, iar frigul îți intră în oase încă de la primele pagini, odată ce e descoperit omorul. Dacă, prin absurd, nu aș fi știut că povestea îi aparține lui Franck Thilliez, cu siguranță le-aș fi atribuit-o lui Jean-Christophe Grangé, pentru oroare și suspans, sau lui Bernard Minier, pentru construcția narativă amplă și psihologia geniului criminal. Deci, da, deja o recomand, de la mine primește cinci steluțe și trece, fără nicio obiecție, pe lista cu cele mai bune lecturi din 2024.

Așadar, avem un colet. Expeditorul este anonim, iar destinatarul este Philippe Vasquez. Și pentru că necunoscutul îi cere să se gândească la un nume de femeie, primul care îi vine în minte omului nostru este Delphine. Exact numele care apare la pagina menționată din exemplarul din „Florile răului”, de Charles Baudelaire, care se află, alături de cele două scrisori, în pachet. Astfel, Philippe, tulburat și entuziasmat deopotrivă, are acces la adresa din cea de-a doua scrisoare, acolo unde locuiește Delphine Escremieu. Dar Delphine e moartă. Trupul ei zace în pat, cu mâinile legate, măcelărită, cu sexul și sânii arși și cu o pungă pe cap, pe care sunt mâzgăliți doi ochi și o gură. Iar în spatele ei, pe perete, sunt lipite mai multe fotografii cu copii dezbrăcați, băieți și fete care încercau, în timp ce erau pozați, să-și ascundă părțile intime. Dar nimeni nu pricepe de ce lângă ușă e scris cuvântul „PAGODĂ”.

După ce Philippe, în urma descoperirii terifiante, alertează poliția, la fața locului sosesc băieții de la secția 36, printre care se numără și tânărul inspector Franck Sharko. Deși se află pentru prima oară la scena unei crime, protagonistul nu stă deoparte și încearcă să-și dea seama cum a pătruns ucigașul în locuință, fiindcă ușa era încuiată pe dinăuntru. Modul de operare al criminalului dă naștere unei serii de întrebări, aparent, fără răspuns. Există vreo legătură, în ciuda declarației, între Philippe și Delphine? De ce e acoperit peretele cu pozele unor copii goi? Să fi fost Delfine o abuzatoare? Sau o victimă? Și de ce făptașul a ales să se folosească de un soi de ghicitoare, chiar manipulare mentală, pentru a-l conduce pe străin la trupul mutilat? Dar, în tot haosul creat, un lucru e clar, 36 nu s-a mai confruntat până acum cu așa ceva, cu un geniu atât de diabolic.

            Cu fiecare pistă cercetată, polițiștii înaintează pe un drum abrupt și încețoșat, ce îi va conduce, în cele din urmă, în inima răului. Ucigașul nostru este foarte perspicace, nu degeaba l-au poreclit „Meticulosul”. Și-a terminat reprezentația, iar acum i-a invitat pe spectatori în culisele minții sale bolnave. Nu doar că e tot timpul cu un pas înaintea forțelor de ordine, ba chiar îi împinge pe agenți de la spate atunci când își pierd inspirația. Indiciile sunt acolo, presărate intenționat peste tot, și e nevoie doar de cineva care să le pună cap la cap, ca să poată, apoi, să descindă în infern. El e Vrăjitorul sau Iluzionistul, de fapt, nici nu mai contează cum îi spunem... Dar să nu credeți că e nebun. E doar diferit, și de asta se situează, ca un stăpân al codurilor și magiei negre, deasupra muritorilor de rând.

            Abia dacă am cuprins primele 50 de pagini, să-mi fie cu iertare, dar sper c-am reușit să vă conving s-o citiți. Mda, cam dură, macabră, uneori simți cum limitele sunt împinse la maximum, dar merită, chiar e ce trebuie. Nu e Horror, chiar dacă unele scene duc, oarecum, în direcția asta, dar simți cum frigul și întunericul îți pătrund în suflet. Nu e pentru cei slabi de înger, ci pentru aceia care știu cu ce vine la pachet un thriller bun. Iar pentru Bogdan Hrib (pentru că știu că vei citi recenzia), vreau să-ți spun că trebuie musai să continuați seria, adică să treceți la volumul 1, ca să-l întâlnim și noi pe legendarul inspector Franck Sharko, așa cum a apărut, pentru prima dată, în literatura de suspans din Franța.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Franck Thilliez:

 

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 


                                    


joi, 18 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 158 - Fără scăpare de Mark Billingham (CRIME CLUB)


Titlu: Fără scăpare 

Autor: Mark Billingham 

Editura: NICULESCU

Titlu original: Rabbit Hole (2021)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,51 (din 6.516 note)

 

            Ce se întâmplă atunci când are loc o crimă într-un spital de nebuni? Ați tinde să credeți că, în ciuda supravegherii stricte, se petrec astfel de tragedii, provocate, bineînțeles, de ceilalți pacienți, mai vii sau mai sedați, care nu sunt capabili să-și astâmpere furia. Poate că da. Sau poate că nu... Oricum ar sta, de fapt, lucrurile, și aici, ca în orice instituție publică sau privată, se deschide o anchetă, adică se întocmește un dosar cu datele victimei, cauza decesului și posibilii făptași (câteva piste de cercetat), muncă întreprinsă de polițiștii din afară. Dar ce ar fi dacă am avea un polițist chiar în secție, printre nebuni, nu un individ întreg la minte, ci un alt psihopat (asta rămâne de văzut), care să-și dedice timpul dintre pastile și ședințele de terapie îmbinării pieselor de puzzle și, în final, descoperirii criminalului?

            Alice e polițistă. Ea știe asta, amicii ei din ospiciu știu asta, însă terapeuții și asistenții sunt de altă părere. A ajuns aici din cauza traumelor greu de gestionat, după ce  și-a privit colegul dându-și sufletul, înjunghiat mișelește. De atunci, Al duce o luptă continuă cu proprii demoni, nesiguranța și paranoia împingând-o să-și atace, într-o clipă de confuzie, iubitul, gest care a costat-o câteva luni de tratament. Dar acum, cu câteva săptămâni înainte să fie externată, are loc o crimă. Victima, Kevin, un băiat de-altfel liniștit, despre care se bănuia că ar fi homosexual. Nu știm cum a murit, cine s-a aflat în proximitatea lui în ultimele ore, dar trebuie să descoperim de ce și cum s-a ajuns aici. Probabil c-a fost înjunghiat, la fel ca Johnno, sau strangulat, sau poate a fost sufocat cu o pernă... Prea multe posibilități, și niciun răspuns. Dar Alice e aici ca să facă lumină și nu se va da laoparte din fața nimănui înainte să-și dovedească abilitățile de detectiv.

            Încă de la primele pagini ne dăm seama că nu avem de-a face cu un thriller obișnuit, ci cu o psihoză, un soi de experiment psihologic în care nu știm cine spune adevărul. Să fie Alice doar o pacientă nebună? Să-și fi asumat un rol Don Quijote-an? Sau poate că, la urma urmelor, e chiar polițistă, și încă una competentă. Nu putem să ne pronunțăm, nu avem suficiente date ca să tragem niște concluzii relevante. De altfel, fiindcă romanul e relatat la persoana I-a, trebuie să privim cu suspiciune orice dialog, descriere sau fapt. Totul se petrece, chiar dacă e narat la trecut, în capul protagonistei, și asta ne plasează undeva între eroare și realitate. Altfel spus, povestea nu e foarte dinamică, majoritatea episoadelor fiind povestite printr-o lentilă reductivă, de parcă mintea personajului ar fi încețoșată din cauza medicamentelor.

            După ce am făcut primii pași în secție, facem cunoștință, prin intermediul lui Al, cu ceilalți pacienți. Dacă te vei întâlni cu Ilias, sigur te va întreba dacă ai chef de o partidă de șah, pentru că e mai mereu cu tabla la el, iar dacă îl vei refuza, trebuie să te aștepți să fii înjurat. Tony e Creatura. De fapt, nu e nicio creatură, dar așa am ajuns să-i spunem fiindcă se simte în permanență urmărit de un monstru, fost prieten imaginar, ranchiunos și sadic, care acum vrea să-i facă rău. Creatura poate fi orice și oricine, de la unul dintre infirmieri, până la o pereche de pantofi uzați. Lauren e Cântăreața. Nu are voce, dar nimeni nu are curajul să i-o spună, și dacă ești nou pe-aici, te va întreba dacă îi dai voie să-ți folosească baia, ca să urineze pe podea, un soi de marcare a teritoriului. Aa, da, mai e și Marele Gay Bob. Și nu, nu e Gay, e cât se poate de heterosexual. A ajuns la psihiatrie după ce nevasta l-a părăsit, din cauza aventurilor lui de-o noapte, fiindcă băiatul nostru nu prea e în stare să-și controleze hormonii.

            Acum, sincer să fiu, romanul ăsta nu e cine știe ce. E destul de static, monoton, iar personajele nu sunt conturate până la capăt. Ideea e bună, am mai întâlnit-o și în „Fellside”, de M.R Carey, însă acolo există și o dimensiune horror pronunțată, care te ține în priză. În cazul lui Billingham, acțiunea parcă e suspendată, cadrele se derulează lent, iar asta te face să dai, plictisit, pagină cu pagină, poate, poate, se va întâmpla ceva neprevăzut. Cât despre atmosfera din spital, se resimte, dar, după câteva capitole, ajunge să te enerveze, punându-ți răbdarea la încercare. Nu e cel mai slab thriller pe care l-am citit, credeți-mă pe cuvânt, dar nici nu pot să-l ridic în slăvi, nici măcar să fiu neutru. Mă rog, asta e, din nou și logic, părerea mea, și dacă îl veți percepe altfel, aștept să fiu judecat, așa cum se cuvine, în comentarii.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Mark Billingham:

 

Falled

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l