Recenziile Mădălinei 50 - Cursa de 48 de ore de Andrew Bourelle (WILD CRIME CLUB - Martie)

Titlu: Cursa de 48 de ore   

Autor: Andrew Bourelle

Editura: TREI

Titlu original: 48 Hours to Kill (2021)

Traducere de Constantin Dumitru-Palcus

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,08 (din 650 note)

 

Atunci când faci parte din lumea interlopă, fie ești unul dintre boșii care învârt banii pe degete și au lumea la picioare, rezolvând cu sânge rece orice problemă și anihilând fără remușcări fiecare obstacol ce stă în calea ascensiunii lor, fie ești omul de încredere, bun la toate, adică, în traducere liberă, fraierul căruia i se promite marea cu sarea dacă duce la îndeplinire toate ordinele șefului, fără să pună întrebări, fără să dea înapoi când trebuie să apese pe trăgaci sau când trebuie să se descotorosească de vreun cadavru, dar care în realitate e posibil să se aleagă cu o condamnare pe viață ori cu un glonț în scăfârlie. Aceștia din urmă sunt momeala, carnea de tun pe care mafioții o bagă la înaintare ca să efectueze  cele mai mârșave afaceri. Dacă treaba iese prost, mulți dintre ei nu apucă să mai vadă următorul răsărit. Însă există și cazuri în care așa-numiții pioni ajung în spatele gratiilor, apărându-și șeful sau dând în gât întreaga bandă. Pentru unii dintre ei, închisoarea e doar un loc în care își pot plănui temeinic răzbunarea, iar pentru alții, se transformă într-un purgatoriu, un spațiu al purificării în care li se dă șansa să decidă să trăiască altfel după ce vor fi eliberați. Dar de-ndată ce pășesc iarăși în jungla socială și intră din nou în contact cu aceleași cercuri pe care le-au frecventat cândva, devine aproape imposibil să-și țină promisiunea și să renunțe complet la cei care au fost în trecut.

            Înainte să fie însemnat cu stigmatul deținutului, Ethan Lockhart a fost un tânăr obișnuit, cu visuri mărețe și o familie iubitoare. Însă viața nu l-a purtat pe cele mai luminoase cărări, ajungând să facă parte dintr-un anturaj periculos. După ce se angajează ca bodyguard la clubul de striptease al lui Shark – un tip uns cu toate alifiile, care obține mereu ceea ce vrea –, dovedindu-se dornic să-i facă pe plac marelui rechin, Ethan este implicat în tot soiul de afaceri dubioase, asumându-și rolul de recuperator sau de bătăuș de serviciu, în situația în care cei vizați nu pot sau nu vor să-și plătească datoriile. În timpul unui jaf armat, protagonistul nostru a fost arestat și condamnat la douăzeci de ani de închisoare, refuzând categoric să dezvăluie ceva despre Shark și despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele ușilor ferecate.

            De fapt, povestea începe la cinci ani după ce Ethan a fost închis, când i se oferă o permisie de patruzeci și opt de ore ca să participe la înmormântarea surorii sale mai mici, Abby. Totuși, există o problemă... Deși Abby a fost declarată moartă, nu există niciun cadavru care să poată fi îngropat, iar asta îl face pe Ethan să nu aibă liniște până când nu descoperă ce s-a întâmplat cu sora lui. Alături de Whitney, cea mai bună prietenă a lui Abby, pornește o anchetă pe cont propriu, însă, fir cu fir, nisipul se scurge în clepsidră, indiciile sunt tot mai puține, pistele tot mai încâlcite, și el trebuie să se întoarcă după gratii ca să-și ispășească restul sentinței.

            Cred că e primul thriller în care întâlnesc personaje atât de credibile, umane și demonice în aceeași măsură, schimbându-și atitudinea și comportamentul în funcție de situația în care se găsesc. Din punctul ăsta de vedere, caracterele pot fi grupate în două categorii, una din care fac parte Shark și acoliții lui, oameni lipsiți de sentimente, pentru care contează doar banii și groaza stârnită de numele lor, și o a doua, în care intră Ethan și Jack, prietenul lui din pușcărie, oameni care au comis fapte îngrozitoare, dar care au conștiință și dorința de a se îndrepta. Cu toate astea, Ethan nu reușește să-și țină promisiunea, și anume că nu va face nicio prostie cât timp va fi în permisie. Odată ce se apucă să investigheze, violența și monstrul adormit se trezesc, preluând controlul în momentele în care dialogul nu duce la rezultatele așteptate. În ciuda faptului că se străduiește să respecte lista cu interdicții pe care o primește de la închisoare, disperarea îl îmbrâncește mereu dincolo de linia pe care nu trebuie s-o treacă.

1.     Fără alcool;

2.     Fără droguri;

3.     Fără arme;

4.     Niciun delict, de niciun fel, nici măcar o traversare neregulamentară;

5.     Nu ai voie să conduci mașina;

6.     Nu părăsești statul.

Însă regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, iar protagonistul o face cu un umor savuros, având, bineînțeles, de fiecare dată o justificare validă. Am fost fascinată de acest personaj, în special de capacitatea lui de a vedea lumea în culori, nu doar în alb și negru, în pofida celor întâmplate. Ethan preia rolul justițiarului, încercând să îndrepte răul făcut și să recâștige încrederea celor pe care i-a dezamăgit profund. Iar singurul mijloc prin care poate face asta, e să afle unde este Abby. Într-o mare de dispreț și suspiciune, sprijinul oferit de Whitney este motorul care îl propulsează înainte, dându-i putere să înfrunte realitatea. Whitney este singura femeie din roman care nu e reprezentată doar ca un chip frumos și un corp beton, un obiect senzual care îi înnebunește pe bărbați. E vicleană, inteligentă și curajoasă. Desigur, și Abby scapă de tușele falsității, dar pe ea o cunoaștem doar în copilărie și din amintirile celor din jur.

Nici măcar spațiul geografic nu e uitat în roman. Andrew Bourelle nu inserează spațiul ca pe un simplu fundal în spatele evenimentelor, ci îi conferă o semnificație, un rol mult mai important, deși negativ. E bine cunoscut faptul că deșertul și oceanul au fost considerate de-a lungul timpului niște spații imprevizibile, misterioase, în care lucrurile și ființele pot dispărea fără urmă și în structura cărora se află însăși moartea. În volumul de față, deșertul  Black Rock și Lacul Tahoe, cu o adâncime de 700 m, funcționează ca niște cimitire uriașe în care sunt aruncate trupurile trădătorilor sau ale celor care trebuiau neapărat scoși din schemă. Dacă stăm să ne gândim, să îngropi trupurile mutilate sub câteva kilograme de nisip fierbinte sau să le scufunzi la aproape un kilometru sub apă e o mișcare inteligentă, născocită de o minte diabolică, pentru care umanitatea e un impediment. Oricât de zeloși ar fi polițiștii în căutările persoanelor dispărute, nu se vor apuca să răscolească la întâmplare pe o întindere nesfârșită ce ascunde o mulțime de secrete.

            Andrew Bourelle reușește să scrie un thriller perfect, plin de acțiune și suspans, cu o intrigă complexă, personaje credibile și întâmplări captivante care-ți cresc nivelul de adrenalină. Nu m-am putut smulge sub nicio formă din cursa asta nebună, și, în ciuda faptului că are aproape cinci sute de pagini, am citit-o în mai puțin de douăzeci și patru de ore. A fost o lectură excelentă, de cinci stele, și sper că și celelalte romane ale lui Bourelle sunt la fel de fascinante.

Un proiect: 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 113 - Mayday de Grethe Bøe (CRIME CLUB #8)

Titlu: Mayday 

Serie: Ylva Nordahl #1

Autor: Grethe Bøe

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: Mayday (2021)

Traducere de Lorena Lupu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,55 (din 236 note)

 

Pacea nu e nimic mai mult decât liniștea dintre două războaie. Am fost atât de siguri că am lăsat dezastrele în secolul al XX-lea, până când bomba a explodat, iar șrapnelele au zburat în toate părțile. Moartea devine ceva real doar atunci când se perindă prin fața noastră, cât timp nu ne afectează ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, nici nu luăm în considerare numărul de victime ce și-au pierdut viața prin conjunctură sau din cauza unor idealuri fanatice, mascate în convingeri religioase de nestrămutat. Dar noi trăim într-o societate modernă, guvernată de instituții care ne vând siguranță, ca să putem dormi liniștiți noaptea. Oare o Alianță de state ce amenință un altul, rebel, promovează pacea? Oare un stat condus de un președinte-dictator poate oferi cetățenilor securitate? Extremele nu doar că se atrag, ci și pândesc cel mai bun moment în care să se repeadă una asupra celeilalte, pentru că ura și violența sunt deja acolo... și sunt pe punctul să arunce din nou lumea în haos.

Ylva Nordahl și-a petrecut copilăria prin hangarele din Europa și Statele Unite, în bazele militare unde fusese solicitat tatăl ei, unul dintre cei mai competenți piloți ai Norvegiei. Acum, ajunsă la vârsta de treizeci de ani, tânăra se numără printre puținele femei din întreaga lume capabile să piloteze un avion de vânătoare. Prin urmare, aceasta este chemată să ia parte la un exercițiu al armatei, ce urmează să se desfășoare în nord, aproape de granița cu Rusia. Alături de superiorul său, maiorul John „Stone” Evans, Ylva se înalță spre cer, iar în următorul moment cei doi sunt trimiși să dea o mână de ajutor unui elicopter hărțuit de către o aeronavă rusească. Jocul de-a șoarecele și pisica începe, ambii piloți întrecându-se în manevre, dar într-o clipă fatală inamicul reușește să perforeze una dintre aripi, sistemul de control este avariat, iar celor doi le rămâne doar opțiunea să se parașuteze ca să scape cu viață. Însă avionul se prăbușește pe teritoriu rusesc, aproape de o bază nucleară, creând pretextul perfect pentru o viitoare confruntare armată între cele două state.

Descoperind că au aterizat de cealaltă parte a liniilor inamice, Ylva și John Evans trebuie să ajungă cât pot de repede la graniță, înainte ca lucrurile să scape complet de sub control. Însă președintele Rusiei și alți câțiva fanatici vor să pună mâna pe ei, așa că trimit în misiune o trupă formată din soldați Spețnaz, asasini special antrenați în găsirea și executarea țintelor umane. Dar, pe lângă urmăritori, eroii noștri se confruntă cu ceva mult mai rău, cu însuși natura dezlănțuită, traversând, cu forțele tot mai slăbite, imensul pustiu de gheață din zona arctică. La minus douăzeci de grade, cei doi înaintează prin tundra înghețată, încropindu-și adăposturi unde să se odihnească și rezistând în fața vântului puternic ce transformă ninsoarea în furtuni uriașe de zăpadă. Noaptea eternă și frigul constant li se infiltrează în suflet și-n oase, și e doar o chestiune de timp până când își vor pierde voința, iar pământul rece va lua înapoi ce-i al lui.

Există foarte multe capitole în care suntem introduși în birourile politicienilor, explicându-ni-se care e treaba cu Rusia și ce măsuri va lua NATO în cazul unui viitor război. De partea Norvegiei, se află evident Alianța, care nu mișcă niciun deget ca să-i recupereze pe cei doi piloți rătăciți. Dincolo, avem de-a face cu o conspirație la nivel mondial, aprobată cu tot sufletul de un președinte orgolios, cu puternice trăsături de dictator. El se vede pe el însuși drept Dumnezeu, și pentru că țara pe care o conduce funcționează pe baza unei „doctrine religioase”, fiecare alegere este justificată, atâta timp cât Vestul decadent este pedepsit. Dar în ziua de astăzi luptele sunt duse și în spațiul virtual, agențiile specializate făcând tot efortul să spargă codurile sistemelor oponenților, pentru a avea acces la informațiile necesare, care să-i ajute pe aliați să fie mereu cu un pas înaintea inamicului.

De asemenea, există și o miză feministă în poveste, extrem de vizibilă la nivelul personajului principal. Ylva pilotează mai bine decât mulți bărbați, ea are o rezistență mult mai mare la condițiile meteorologice extreme și se descurcă exemplar în situațiile de criză, păstrându-și rațiunea pe tot parcursul drumului înapoi spre casă. Și ca să-și scoată eroina în evidență, autoarea îl prezintă pe Evans ca pe un misogin convins, care privește multă vreme cu scepticism alegerile fetișcanei de lângă el. Însă călătoria lor e abia la început, vânătorii în curând le vor da de urme, politicienii încearcă să-și dea seama dacă totul a fost un accident sau nu, iar Storm, partenerul Ylvei, este decis s-o salveze, chiar dacă asta înseamnă să se infiltreze în serverele rușilor și să dezgroape trecutul tinerei pe care o iubește, dar despre care este tot mai sigur că nu o cunoaște cu adevărat.

 

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 112 - Bestia de Carmen Mola (CRIME CLUB #7)

Titlu: Bestia

Autor: Carmen Mola

Editura: TREI

Titlu original: La Bestia (2021)

Traducere de Ana Maria Tamaș

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 3,73 (din 8.550 note)

 

De la începutul secolului al XVIII-lea, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1830), Spania fusese condusă după Legea Salică (Pactus Legis Salicae), conform căreia urmașul la tron trebuia să fie ales doar pe descendență masculină, după deviza „Dumnezeu, Patria și Regele”. Odată cu moartea lui Ferdinand al VII-lea, în 1833, María Cristina de Borbón devine regentă, până când viitoarea regină, Isabela a II-a, va împlinii vârsta necesară ca să ocupe poziția fostului monarh. Înfuriat de abolirea vechii ordini, Carlos María Isidro de Borbón, fratele regelui mort, se declară împotriva ideii ca o femeie să conducă statul, atrăgând tot mai mulți adepți absolutiști și idealiști, partide din care el însuși făcea parte. Astfel, societatea vremii se scindează în două facțiuni politice: elizabetani, cei care o susțineau pe regina de drept și sperau la un viitor liberal, și carliști, adepții pretendentului la tron, cei care nu se puteau desprinde de tradiția conservatoare și susțineau că puterea absolută în stat trebuie să se afle doar în mâinile unui bărbat. Prin urmare și inevitabil, conflictele au escaladat, ajungându-se astfel la cele trei Războaie Carliste, primul fiind declanșat în 1833, iar cel din urmă sfârșindu-se abia în 1876.

            Romanul de față se deschide în 1834, într-una dintre mahalalele Madridului, unde este descoperit trupul dezmembrat al unei fetițe, ce pare să fi fost sfâșiată de o creatură ieșită din coșmaruri. Pentru că nu este vorba despre prima victimă ucisă în felul ăsta și pentru că locuitorii au o imaginație foarte bogată și încă cred cu tărie în superstiții, încep să se audă din toate părțile șoapte despre Bestie, o creatură ce le răpește și le omoară pe tinerele fără de apărare. Unii doar au auzit despre ea, însă cei ce pretind c-au văzut-o au descrieri cât se poate de diferite, de la un uriaș cu blană ce seamănă cu un urs, până la un monstru cu coarne de cerb sau colți de mistreț. Însă Donoso Gual, fostă gardă regală, în prezent străjer la una dintre porțile orașului, nu crede în himere sau în creaturi din folclor și este sigur că la mijloc se află un criminal, aflat, după toate semnele, în pragul nebuniei.

            Într-o altă parte a orașului, Lucia, o tânără hoață de numai paisprezece ani, își urmărește victima, un călugăr care, după culoarea vineție a pielii, urmează să moară în curând din cauza holerei. După puțin timp și fiind sigură că străinul în rasă a dat ortul popii, fata intră în locuința acestuia cu gândul de a face rost de bunuri folositoare sau pe care să le vândă pentru a-și ajuta surioara de unsprezece ani și mama, care suferă și ea din cauza molimei ce face ravagii printre madrileni. În timp ce Lucia cotrobăie prin camera defunctului, dă peste un superb inel de aur cu două buzdugane încrucișate, o bijuterie despre care este sigură că-i va aduce noroc. Însă lucrurile nu vor sta deloc așa, fiindcă sora ei, Clara, dispare fără urmă, iar Lucia crede cu certitudine că Bestia a luat-o și că ea este singura în măsură s-o găsească înainte ca monstrul s-o ucidă și să-i lase cadavrul dezmembrat pe caldarâm.  

            Intriga romanului, extrem de complexă și tenebroasă, este acompaniată de un peisaj dezolant și decadent. Madridul apare ca o capitală separată în două lumi, dincolo de gard aflându-se nobilii și doamnele din înalta societate, care călătoresc doar cu trăsura și au întotdeauna la mâini sau la gât nestemate prețioase care să le confirme poziția socială, și dincoace de gard, regăsindu-se mahalalele, cu locuitorii lor bolnavi, mizerabili și săraci, care, dacă au norocul ca locuințele lor să nu fie incendiate cu pretextul epidemiei, pot să-și petreacă noaptea într-un așternut plin de purici și păduchi, îmbrățișându-i pe cei dragi cu căldura și bunătatea pe care nimeni nu a reușit să le-o răpească. Granița nu mai folosește de mult la supravegherea și gestionarea populației, ci devine o barieră dincolo de care sunt aruncați toți cei din clasele de jos. Aici, unde viii sunt socotiți laolaltă cu cei morți, cerul își vomită ploaia peste mahalale, iar șanțurile ineficiente își revarsă zoaiele pe străzile pe unde circulă populația damnată.

            Și pentru că ne aflăm într-o perioadă tulbure a istoriei, conflictele nu se lasă prea mult așteptate. Poporul, din ce în ce mai convins că preoțimea este de vină pentru molimă, izbucnește la cel mai mic gest și se asmute asupra călugărilor, tăind cu sabia-n stânga și-n dreapta, până când vinovații vor fi aruncați unul peste celălalt în balta sângelui lor spurcat. De asemenea, există convingerea că tinerii, îndemnați și ajutați de Cler, se strecoară prin piețe și otrăvesc apa din fântâni. Paranoia ia cu asalt Madridul, și fiecare călugăr este asociat fulgerător cu un spion carlist. Toți vor dreptate, cu toții își doresc să găsească un vinovat și să-l ucidă, ca epidemia să ia sfârșit. Însă moartea planează deasupra tuturor, iar în fața ei nimeni nu-și află scăparea, fiindcă sub privirea-i cu toții împărtășim aceeași soartă.

În acest infern pământesc, tânăra Lucia, cumpătatul Donoso, Diego, un gazetar îndrăzneț ce-și semnează articolele cu pseudonimul „Motanul Necuviincios”, și Fratele Braulio, un călugăr războinic ce poartă cu el un mare secret, sunt singurii care pot să aducă o scânteie de speranță, să o găsească pe Clara și să ucidă fiara care bântuie suburbiile madrilene. Deopotrivă roman istoric, o frescă socială a Spaniei secolului al XIX-lea, thriller impecabil construit, ce înclină nu de puține ori spre horror, impregnat de un lirism undeva între Federico García Lorca și Georg Trakl, povestea lui Carmen Mola se instaurează de la sine drept o capodoperă modernă și postmodernă, o ficțiune care depășește cu mult potențialul livresc al multor autori contemporani. „Bestia” e mai mult decât un text, decât o narațiune în pagini, este un discurs despre condiția umană, despre fiara care zace în fiecare dintre noi și despre limitele unde ne poate împinge demența și fanatismul din jur.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Carmen Mola:

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 49 - Crimele din Barintown de George Arion (CRIME CLUB #6)

Titlu: Crimele din Barintown 

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

 

            Oare e adevărat că undeva foarte adânc îngropat sub mila și dragostea față de seamăn, în sufletul fiecărei ființe umane, există un instinct criminal latent, care, din când în când, întredeschide un ochi lacom pentru a privi răul din lume, pândind ziua în care se va ivi la orizont un motiv suficient de bun ca să lepede amorțeala și să dezlănțuie monstrul însetat de sânge și dreptate? Odată cu fratricidul săvârșit de Cain, crima a devenit o soluție  salvatoare din orice împrejurare neplăcută, pe care, de-a lungul istoriei, au îmbrățișat-o atât membrii bogați ai înaltei societăți, cât și cei din păturile de jos. Astfel, încălcând toate legile firii, femeile care au vrut să scape de soți pentru a rămâne cu o avere considerabilă, ori bărbații care au dorit să-și elimine adversarii politici sau pretendenții la mâna domnișoarei iubite, au recurs la fapte abominabile doar ca să-și asigure confortul personal. Otrava, cuțitul și pistolul au fost mereu armele preferate ale criminalilor ocazionali, care și-au plănuit cu mare atenție omorurile, mascându-le sub forma unor accidente tragice, doar ca să iasă basma curată. Însă la categoria celor ce ucid din necesitatea dobândirii unor avantaje, se adaugă aceia care ucid dintr-o plăcere morbidă și bolnavă, ale căror fapte sunt înălțate la rang de legendă, adesea preluate, exagerate și transformate în ficțiune. În unele cazuri, realitatea se întrece cu ficțiunea, uneori câștigând în fața plăsmuirilor minții scriitorului încastrate în paginile unei cărți, alteori ficțiunea obține primul loc la capitolele macabru, nebunie și odios, depășind lejer limitele credibilului.

            „Crimele din Barintown”, volumul de povestiri polițiste scrise de George Arion, pune laolaltă o suită de figuri aducătoare de moarte, ucigași abili, unii fără nume, alții fără chip, care, din răzbunare sau  invidie, curmă viețile celor ce le stau în cale. De la nevestele viclene ce-și urăsc bărbații, până la justițiarul care taie degetele hoților din oraș, descurajând astfel orice tentativă de jaf; de la scriitorii de thrillere ce ucid doar pe hârtie, până la dementul care vrea să-l împuște pe primar doar pentru că idolul său a fost, în cele din urmă, arestat, toți au în minte același țel, și anume să facă dreptate. Dar și aici e vorba despre două tipuri de justiție, una individuală, egoistă, și alta ce vizează binele majorității, epurarea comunității în care instinctul criminal e motorul ce pune în mișcare toate rotițele unui mecanism meticulos șlefuit. Din punctul ăsta de vedere, George Arion se dovedește un maestru în a construi un univers funcțional și coerent din bucăți – fiecare povestire reprezintă o piesă de puzzle care, odată parcursă, completează imaginea de ansamblu a orașului Barintown, adevăratul protagonist al volumului -, în care regulile eticii sunt altele, iar istorisirile captivante despre criminali și gloanțele în aparență rătăcite, dar care sunt de fapt predestinate, fac legea.

            Cea mai interesantă și, fără doar și poate, cea mai importantă povestire este „Răzbunare fără sfârșit”. Plasată undeva pe la jumătatea volumului, nuvela ne prezintă istoria tumultoasă și violentă a orașului. În 1839, pe când Barintownul nu era numit astfel și doar o mână de oameni își ridicaseră case în zonă, conducătorii a două familii influente, John Barintown și Rush Major, pornesc un conflict legat de numele pe care ar trebui să-l poarte așezarea nou formată. Disputa se stinge odată cu descoperirea cadavrului lui Major, însă ăsta e doar calmul dinaintea furtunii. După moartea lui John Barintown, zvonul cum că el și-ar fi ucis adversarul aruncă orașul într-un haos de nedescris, culminând cu un război mai ceva ca-n Vestul Sălbatic între cele două familii. Sângele urmașilor lor a mânjit fiecare piatră din oraș, iar locuitorii au urmat exemplul lui Barintown, rezolvând cu arma în mână orice divergență. Nu mai există noțiunile de bine și rău, fiecare confecționându-și propriul set de valori. Însă lumea ilustrată de George Arion poate fi analizată din două perspective. Pe de-o parte, orașul e un spațiu blestemat, ce îi pervertește pe toți cei care locuiesc în el, evidențiindu-le trăsăturile negative, pentru că Barintownul are nevoie de un tribut de sânge pentru a continua să existe. Dacă privim astfel lucrurile, conchidem că orașul e viu, gândește și acționează autonom, folosindu-se de oameni pentru a obține hrana de care are nevoie. Pe de altă parte, este o metaforă, un loc fără coordonate, ce poate fi regăsit pretutindeni, un mediu interior, o stare, un instinct criminal pe care îl au toate personajele. Nu ele trăiesc în Barintown, ci orașul trăiește în ele, mânjindu-le mâinile și destrămându-le umanitatea.

Pe măsură ce am înaintat cu lectura, o întrebare mi-a încolțit în minte și nu mi-a mai dat pace... Cine este adevăratul criminal? Ulterior, am găsit și un răspuns... Scriitorul este criminalul absolut. El făurește personajele după chipul și asemănarea sa, le dă viață, le șlefuiește, le dăruiește un trecut și un viitor, ca apoi să le arunce, adesea cu sânge rece, rareori cu părere de rău, în brațele morții. În acest caz, autorul, păpușarul suprem, dumnezeul cărții, își propulsează personajele în lume cu un rol predestinat, unii ucid, alții sunt uciși, fără drept de apel și fără vreo alternativă, transformându-i în amintiri, în urme de tuș, ale căror contururi se vor pierde în neant. Scriitorul creează pentru a hrăni distrugerea, iar atunci când veți citi „Crimele din Barintown” puteți fi siguri de un lucru... Oricât s-ar strădui victimele să fugă de moarte, glonțul nu va rata niciodată ținta.

Cu un stil asemănător cu al lui Edgar Wallace și cu un limbaj bogat, tipic românesc, povestirile incluse în volum nu-ți permit să fi un cititor pasiv. Textele sunt construite în așa fel încât intriga să nu fie dusă până la capăt, nedându-ți soluția pe tavă. George Arion îl lasă pe cititor să tragă propriile concluzii, să facă speculații, sugerându-i doar direcția în care ar trebui să meargă cu investigația. Mi s-a părut o strategie foarte interesantă ce nu te lasă să te plictisești nicio clipă și te conduce pas cu pas spre misterele ce zac în inima orașului Barintown.  

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre volumul de povestiri al lui George Arion:

Literatura pe tocuri

Falled

Anca și cărțile.ro

Pălărisme.ro

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 47 - Cercul Polar de Liza Marklund (CRIME CLUB #5)

Titlu: Cercul Polar 

Serie: Cercul Polar #1 

Autor: Liza Marklund 

Editura: TREI

Titlu original: Polcirkeln (2021)

Traducere de Raluca Pop

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,46 (din 1.985 note)

 

            Cinci adolescente ce împărtășesc o pasiune nebună pentru literatură, cinci romane ce stârnesc conflicte și produc fisuri într-o prietenie în aparență trainică, droguri, secrete, sex, băieți și iubiri fără sorți de izbândă, toate astea încununate de descoperirea unui cadavru îngropat la temelia unui pod în ruină – cu alte cuvinte, avem de-a face cu o intrigă dedicată în mod special invidiei, geloziei și trădării, fără să-i pese cuiva de consecințele propriilor decizii. „Cercul Polar”, un thriller psihologic scris la zero grade, aduce în prim plan o serie de personaje decăzute din punct de vedere moral, care nu precupețesc niciun mijloc, fie vorba și de acțiuni ilegale, ca să iasă basma curată din orice împrejurare. În ciuda faptului că avem de-a face cu o crimă care este descoperită abia la patruzeci de ani de la momentul comiterii ei, povestea se îndepărtează puțin de sfera thrillerului și se orientează spre cea YA, iar unul dintre motive ar fi faptul că autoarea pune accent pe trăirile și crizele adolescentine, dictate de hormonii dezlănțuiți, ceea ce transformă miza cărții într-una puerilă. Însă există și o mulțime de momente tensionate, ce te țin cu sufletul la gură și te ghidează pas cu pas spre revelația din final.

            1980. Pentru Carina, Susanne, Agneta, Sofia și Brigitta, prietene bune și singurele membre ale clubului de lectură Cercul Polar, acesta este ultimul an de liceu și punctul în care viețile lor se vor schimba pentru totdeauna. Cu toate că se apropie clipa în care fiecare o va lua pe propriul drum, întâlnirile Clubului de carte continuă, de dragul legăturilor și obișnuinței deja formate. Prin urmare, fiecare fată propune câte un roman ce urmează să fie discutat la una dintre întâlnirile lunare ale Cercului, acestea încheindu-se adesea cu certuri aprinse, lacrimi și plecări vijelioase. Așa cum e și normal într-un grup, fie el și unul extrem de restrâns, membrii nu pot împărtăși mereu aceeași părere, dar, în cazul Cercului Polar, Mărul Discordiei devine un membru de onoare. Astfel, ceea ce trebuia să fie o dezbatere liniștită despre ce le-a plăcut sau nu la cartea aleasă se transformă într-un joc de putere și inteligență, într-o discuție contradictorie, dacă Lolita este sau nu un roman pornografic, dacă Rădăcini și Tom Sawyer vorbesc despre exploatarea minorităților rasiale sau dacă Pasărea Spin ascunde o filosofie profundă sau o temă banală, reprodusă de n ori în literatură. Iar cele care îndrăznesc să aibă o viziune diferită față de cea a deșteptei grupului sunt tratate cu superioritate. Însă ultima adunare a clubului le năruiește complet prietenia din ce în ce mai fragilă, iar atunci când una dintre ele dispare fără urmă, semnele de întrebare și suspiciunea se înalță ca un zid între cele patru tovarășe rămase. Relațiile se răcesc, fiecare străduindu-se să-și țină secretele departe de ochii iscoditori, iar amintirea a ceea ce a fost cândva în liceu se estompează treptat, rămânând într-o stare latentă, până în momentul declanșării haosului.

            2019. Un trup decapitat este descoperit în fundația unui pod rutier, și, după primele cercetări criminalistice, pare să fie corpul Sofiei, una dintre membrele Cercului Polar. Toată lumea care a cunoscut-o vreodată pe victimă devine suspectă de crimă. Fostele prietene, acum căsătorite, mame, văduve chiar, sunt aduse laolaltă, doar, doar se va descoperi cine a comis o asemenea atrocitate. Sinceră să fiu, ancheta poliției mi s-a părut superficială, indicii dezlânate, concluzii ce nu au un fundament solid, iar, din acest motiv, am citit cu mai mare interes capitolele din trecut. Ceea ce pot spune cu certitudine e că, în ciuda faptului că au trecut aproape patruzeci de ani, personajele nu s-au schimbat foarte mult, fiind la fel de enervante și false ca înainte, numai că acum au mai multă experiență în ceea ce privește tăinuirea lucrurilor ce nu trebuie, nici în ruptul capului, aflate.

            Nu am putut empatiza cu niciun personaj... Toate sunt construite în așa fel încât să înfățișeze defecte umane, calitățile pierzându-se undeva în fundal. Carina – deșteapta grupului, cea care te poate face să te simți inferior doar din două cuvinte, care îți demonstrează mereu că argumentele tale nu sunt solide și că ai face mai bine să taci și să fi de-acord cu ea, decât să-ți spui opinia; Brigitta – fata care are mereu ceva de ascuns, și dacă  ar fi să aleg un personaj secundar, ea ar fi, prezența ei putând fi omisă cu ușurință; Sofia – un înger de fată în spatele căreia se ascunde o dezmățată, care nu se sfiește să-și vândă trupul pentru bani; Susanne – fata fără personalitate, care se aciuează pe lângă cea mai puternică din grup, dar care, dacă își dă drumul la gură, poate distruge încrederea în sine a multora; Agneta – cea mai liniștită dintre toate, cea care își duce existența cu resemnare, muncind și spetindu-se pentru a-și întreține mama bolnavă, și care are ghinionul de a fi iubită de cel mai râvnit băiat din oraș. Interesant e faptul că, deși sunt prietene, ele nu știu aproape nimic una despre cealaltă, ceea ce le face să fie de fapt niște străine, legate de anumite împrejurări nu tocmai plăcute.

Dacă ar fi să trag o concluzie din acest roman, ei bine... asta ar fi: Trecutul nu poate fi șters cu una cu două, oricât de mult ai încerca să îndepărtezi persoana care ai fost cândva. O frântură cât de mică dintr-o viață anterioară va ieși mereu la iveală, te va bântui și îți va da existența peste cap, până când vei ajunge să te pierzi în minciuni și regrete, care, oricum, nu vor mai conta. Iar în cazul fetelor noastre, trecutul joacă un rol esențial în modelarea prezentului, amintirile și vechile ranchiune continuând să scoată la lumină motivele din cauza cărora Sofia ar fi putut fi ucisă de oricare dintre presupusele ei prietene.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Lizei Marklund:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 108 - Ultima casă de pe strada Needless de Catriona Ward (CRIME CLUB #4)

Titlu: Ultima casă de pe strada Needless 

Autor: Catriona Ward

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT) 

Titlu original: The Last House on Needless Street (2021)

Traducere de Carmen Ion

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,87 (din 59.985 note)

 

            Cartea asta e bună pentru că nu-mi dau seama dacă a fost bună sau rea. Cu certitudine pot să spun că mi-a plăcut, doar că nu-mi pot explica de ce. Poate pentru că povestea e foarte alambicată... poate pentru că am citit mai bine de jumătate din ea într-o stare continuă de confuzie... sau pur și simplu pentru că nu am trăit niciun sentiment. Pe cât e de complexă, pe atât e de lipsită de emoții. Personajele trec printr-o mulțime de stări, de la iubire și exaltare, până la furie și disperare, ba chiar aș putea să spun că trăirile lor sunt extreme, asamblate într-un caleidoscop de suferință și speranță. Doar că dincolo de pagini nu reușește să răzbată nimic. Ești acolo, urmărești frază cu frază narațiunea, însă acțiunile și gândurile caracterelor, în mod paradoxal, te lasă rece. Iar dacă vrei să-i deslușești ascunzișurile, trebuie să ajungi la final, pentru că abia în ultimele pagini umbrele încep să capete contur.

            Bine ați venit pe strada Needless! Aici, în casa din fundătură, aflată chiar la marginea pădurii, trăiește Ted Bannerman. Toată lumea îl știe pe Ted, fiindcă locuința lui arată ca ultima magherniță, mizerabilă și cu placaje bătute-n cuie la ferestre. Ted nu suportă lumina, lui îi place să stea în întuneric și să-și urmărească vecinii atunci când aceștia ies la cumpărături sau când își plimbă animalele de companie. Însă Ted nu este o fire solitară. Fiica lui, Lauren, îl vizitează din când în când, iar Olivia, iubita lui pisică neagră, îi alină clipele de singurătate. Însă, în urmă cu mai bine de-un deceniu, Ted a fost acuzat de dispariția fetiței cu înghețata pe băț, cea al cărei chip s-a regăsit pe toate afișele de pe stâlpii din apropiere. Deși Ted știe că e nevinovat, cineva vrea cu orice preț să-l facă să plătească, iar confruntarea se apropie, fiindcă îngerul dreptății e în drum spre adăpostul său.

            Da, ați intuit bine, protagonistul nostru e diferit de restul lumii, mă rog, de indivizii care pot afirma despre ei, fără să stea pe gânduri, că sunt niște persoane normale. În ciuda faptului că se crede bucătar, făcând pauze în poveste ca să-și înregistreze rețeta lui specială de murături cu unt de arahide sau de sendviș cu oțet și căpșuni, Ted nu suferă de nicio formă de autism sau de Sindromul Down. Chiar dacă etichetează oamenii după anumite trăsături vizuale, de pildă „bărbatul cu părul de culoarea sucului de portocale”, „doamna cu Chihuahua” sau „Omul-Gândac”, el nu este nebun, ci doar ALTFEL, reușind, în dorința lui de a înțelege lumea, să dea alte tușe realității din jur. Însă, dincolo de stranietatea sa, toate personajele sunt excentrice, de la Lauren, care se dă prin casă cu bicicleta și-i smulge firele de păr din cap, până la Olivia, care urmărește cu interes erotic pisica (nu motanul) vecinilor și consultă Biblia atunci când simte că DMZ dorește să-i transmită vreun mesaj.

            Dincolo de toate aparențele, romanul tratează un subiect sensibil, și anume integritatea psihicului uman. Casa lui Ted nu reprezintă nimic mai mult decât cele trei etaje ale minții: conștientul prin ființele ce locuiesc în ea, inconștientul prin băieții verzi ce umblă prin pod, cei care-i dau fiori protagonistului noaptea, și subconștientul prin întregul haos din interiorul locuinței, de la balerinele și păpușile sparte, până la hainele și obiectele împrăștiate peste tot. Casa lui Ted e de fapt mintea lui, iar curățenia și igienizarea nu mai depind de mult de el, ci de cei care sunt capabili să aducă o frântură de lumină în acest loc întunecat, plin de stafii și pânze de păianjen. De altfel, diferența dintre lumea lui și a celorlalți se poate observa și la nivelul numelor, Ted, Lauren și Olivia sunt înăuntru, ca identități separate, iar restul tedilor sunt afară, ca un singur grup, un mușuroi din care nimeni nu poate ieși în față ca să se prezinte.

            Preluând o structură de roman Horror, Catriona Ward dă naștere unui construct ficțional nemaiîntâlnit, în care groaza este înlocuită de compasiune, iar paranormalul de pură psihologie. Lucrurile nu se petrec de la sine, acolo, undeva în interior, există un mecanism care pune totul în mișcare, o piuliță ruginită de mult timp, dar care încă funcționează. Ted nu e un monstru, Lauren nu e psihopată, pisica nu e sărită de pe fix, nimic nu e ce pare, pentru că toate au o explicație, oricât de halucinantă ar părea aceasta. Spre deosebire de tot ce am citit până acum, cartea asta nu e o poveste, ci o experiență, aidoma unei evadări dintr-un castel în care toate ușile dau tot spre interior, spre marea sală în care urmează să fi judecat pentru incapacitatea ta de a întrevedea ieșirea, ultima poartă prin care ai putea să scapi din labirint.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Catrionei Ward:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Falled

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 105 - A cincea oară în decembrie de James Kestrel (CRIME CLUB #3)

Titlu: A cincea oară în decembrie  

Autor: James Kestrel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Five Decembers (2021)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,49 (din 4.613 note)

 

            Mi se pare injust să spun despre romanul lui James Kestrel că a fost o lectură minunată sau altele de genul... Fără îndoială, este o capodoperă a literaturii de suspans și nu cred c-ar îndrăzni cineva, dintre cei care l-au citit deja, să mă contrazică. Dincolo de media uriașă de pe Goodreads sau de Premiul Edgar, pe care l-a obținut anul trecut, cartea e o adevărată bijuterie, reușind în peste patru sute de pagini (și nu în șapte sute, așa cum arăta la început manuscrisul) să redea o realitate ficționalizată, în care esteticul pierde în favoarea adevărului istoric. Cum poți să reprezinți într-un mod plăcut o tragedie? Prin ce mijloace ai putea să înfrumusețezi o crimă împotriva umanității? E clar că nu putem să ștergem greșelile comise de semenii noștri și să mergem cu fruntea sus mai departe... Și nu cred că putem vorbi aici despre o lecție, fiindcă un exemplu negativ nu are forța necesară ca să devină de nerepetat. Nu e vorba despre ce nu trebuie să mai facem, ci despre ce am putea face în cazul în care nebunia și-ar găsi iar sălaș în lume.

            Detectiv în cadrul forțelor de poliție din Honolulu, Joe McGrady este solicitat să se ocupe de un terifiant caz de crimă. Ajuns la scena omorului, el descoperă cadavrul măcelărit al unui tânăr, ce pare să fi fost eviscerat ca un pește. La mică distanță, în patul aflat tot în Hambarul Morții, se află încă un trup neînsuflețit, iar după trăsăturile faciale acum greu de recunoscut, pare să fie vorba despre o fată japoneză, extrem de frumoasă. La prima vedere totul arată ca o cruntă răzbunare, criminalul fiind foarte furios pe idila celor doi. Însă imediat ce băiatul este identificat, lucrurile se complică și mai tare, pentru că e vorba despre nepotul amiralului Kimmel, care vrea cu orice chip ca vinovatul să fie (cât mai neoficial) pedepsit. Astfel, McGrady primește cea mai importantă misiune din viața lui, pornind pe urmele unui ucigaș lipsit de scrupule, pentru care crima nu e nimic mai mult decât o plăcere nevinovată.

            Povestea noastră începe în noiembrie 1941, cu puțin timp înainte ca armata japoneză să ia cu asalt Baza Navală de la Pearl Harbor. În timp ce oamenii Împăratului declară război Statelor Unite, Joe McGrady se află în Hong Kong, locul în care l-au condus ultimele descoperiri, simțind că e tot mai aproape de ținta sa. Însă nu durează mult până când japonezii invadează orașul, ucigându-i pe chinezi și capturându-i pe englezi și americani. Astfel, protagonistul ajunge în Țara Soarelui Răsare, acolo unde-și va petrece următorii ani, așteptând ca războiul să ia sfârșit. Datorită sau din cauza acestui fapt, ajungem și noi să privim cum aeronavele americane planează deasupra insulelor, ca niște păsări metalice de vânătoare, așteptând momentul în care să-și reverse bombele ucigașe asupra celor lipsiți de apărare. Și așa cum știm din lecțiile de istorie, două orașe au fost șterse atunci de pe suprafața pământului, lăsând în urmă cadavre carbonizate, cratere uriașe și un întreg pustiu de cenușă.

            Dacă la început McGrady ne este înfățișat ca un tânăr ascultător, ce răspundea aproape la orice frază a superiorilor cu „Da, domnule”, în urma investigației și captivității (un parcurs evident inițiatic) el devine stăpân pe propriile alegeri, ajungând să facă diferența între ce i se cere să facă și ce ar trebui, de fapt, să facă. În umbra războiului, dublul omor își pierde importanța, iar Joe este pus în postura de a decide dacă mai are rost să-și continue urmărirea. Prin urmare, misiunea lui nu mai reprezintă un ordin, fiindcă nu știe dacă cei ce i-au încredințat-o mai trăiesc sau mai au aceleași funcții în sânul statului. Însă, oriunde l-ar purta pasul sau temnicerii, McGrady dă tot peste semnătura inamicului său, și astfel ajunge să promită că-l va găsi și răpune pe acesta, răzbunându-i pe cei cărora le-a provocat atâta suferință.  

            Deloc un soldat ce ar lupta pentru patria mamă, McGrady este un nomad, un individ care, călătorind dintr-un loc în altul, nu aparține de niciun stat, prin urmare este dispus să se adapteze limbii, obiceiurilor și cerințelor societății unde și-a găsit, pentru scurtă vreme, adăpost. Însă orice drum trebuie să ducă undeva, și el, ca orice om normal, caută un sens, un loc în care să iubească și să fie iubit la rândul lui. Însă acest sfârșit e foarte îndepărtat, fiindcă vor trece cinci ierni geroase, cinci luni de decembrie, pline de speranță și deznădejde, până când războiul se va termina, iar el se va putea întoarce înapoi în Honolulu, acolo unde Molly se roagă zi și noapte ca Joe să se întoarcă în brațele ei, teafăr și nevătămat.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui James Kestrel:

Literatura pe tocuri

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA