CuțitulVolumul 12 din seria Harry Hole
Jo
Nesbø
Titlu original: Kniv
Limba originală: engleză
Traducere: Bogdan
Nicolae Marchidanu
ISBN: 978-606-40-2180-9
Format: 130x200mm,
paperback cu clape
656 pagini
Comandă: https://www.edituratrei.ro/carte/nesb-jo-cutitul/5133/
Îți taie răsuflarea! Jo Nesbø a scris
thrillerul perfect. Suspense Magazine
Harry Hole se întoarce ca să-l vâneze pe ucigașul
care i-a bântuit întreaga carieră.
Harry Hole nu e într-o situație bună. Rakel,
singura femeie pe care a iubit-o vreodată, a rupt definitiv relația cu el.
Detectivul a primit o nouă șansă în poliția din Oslo, la un birou pentru
anchete vechi nerezolvate, când el ar vrea să se ocupe de cazuri despre care bănuiește
că au legătură cu Svein Finne, un violator și ucigaș în serie, la condamnarea
căruia a contribuit demult. Acum Finne e liber, după două decenii de închisoare,
și — crede Harry — pregătit să continue de unde rămăsese.
Situația se înrăutățește și mai mult când
detectivul se trezește, după o noapte grea, cu sângele altcuiva pe mâini.
Acesta e doar începutul unui adevărat coșmar, mai cumplit decât tot ce și-a
putut imagina vreodată.
Dilemele morale sunt de-a dreptul dostoievskiene,
surprizele sunt răvășitoare, umorul e acid, iar suspansul este nemilos. Una dintre
puținele cărți masive pe care nu ți-o dorești scurtată nici măcar cu o pagină. The
Wall Street Journal
Paginile se întorc singure, violența e teribilă,
iar personajele sunt bine conturate și misterioase. Fiecare dezvăluire — a făcut-o
el? sau ea? — este orchestrată meticulos, pe măsură ce Nesbø își manipulează cititorii.
Ultimul volum e remarcabil și-l lasă pe Harry — și pe cititori — întrebându-se
ce urmează. Associated Press
Mai dens și mai complex decât majoritatea
romanelor precedente, Cuțitul seamănă, prin greutate și amploare, cu Pasărea
cu piept roșu. Se încheie cu o serie fascinantă de răsturnări de situație care
oferă satisfacție din perspectiva ficțiunii, dar sunt delicate din punct de vedere
etic pentru lupta reală împotriva criminalității. Los Angeles Times
Crime noir la
superlativ — provocator, întunecat și etalând unul dintre cele mai bune personaje
de detectiv din ficțiunea modernă: Harry Hole. The Providence Journal
FRAGMENT
8.
(...) Tânărul ajunse în dreptul lor. Era un bărbat un pic
peste 30 de ani, zvelt, cu trăsături asiatice. Costumul părea croit pe măsură,
cămaşa albă era apretată şi proaspăt călcată, cravata era atent înnodată. Părul
des şi negru era tăiat scurt, de o manieră care ar fi putut să fie discretă,
dacă n‑ar fi fost atât de calculat de clasică. Detectivul Kripos Sung‑min
Larsen mirosea a loţiune pe care Harry o bănuia ca fiind scumpă. La Kripos era
cunoscut sub porecla de Indicele Nikkei, în ciuda faptului că prenumele lui —
Sung‑min, un prenume pe care Harry îl întâlnise de câteva ori în Hong Kong —
era de origine mai degrabă coreeană decât japoneză. Absolvise Academia de
Poliţie în primul an când Harry ţinuse cursuri acolo. Harry și‑l mai amintea
încă de la cursurile de anchete criminalistice, în principal datorită acelor
cămăşi albe şi atitudinii discrete, dar și zâmbetelor viclene când el — încă un
profesor lipsit de experienţă — simţea că e pe teren nesigur.
De asemenea, datorită rezultatelor de la examene, cele mai
mari note obţinute vreodată la Academia de Poliţie.
— Îmi pare rău, Hole! Condoleanţele mele! zise Sung‑min
Larsen.
Era aproape la fel de înalt ca Harry.
— Mersi, Larsen. Ai discutat cu vecinii? zise Harry și dădu
din cap înspre carneţelul pe care detectivul Kripos îl ţinea în mână.
— Corect.
— Ceva de interes?
Harry privi în jur. Spaţiile erau mari între casele din
Holmenkollen. Multe garduri vii înalte şi şiruri de brazi.
Câteva clipe, Sung‑min Larsen păru să cumpănească dacă putea
împărtăşi informaţiile cu Poliţia din Oslo. Mai ales că problema era că Harry
era soţul victimei.
— Vecina voastră, Wenche Angondora Syvertsen, spune că n‑a
auzit şi nici n‑a văzut nimic neobişnuit sâmbătă seara. Am întrebat‑o dacă
dormea cu fereastra deschisă şi a zis că da. A adăugat că poate dormi aşa
deoarece sunetele familiare n‑o trezesc. Precum maşina soţului ei, maşinile
vecinilor, maşina de gunoi. Şi mi‑a subliniat că locuinţa lui Rakel Fauke are
pereți groși din bușteni.
Larsen rosti toate acestea fără să se uite peste însemnări,
iar Harry avu senzaţia că îi oferea detalii minore ca un soi de test, să vadă
dacă‑i provocau vreo reacţie.
— Mhm, făcu Harry, un soi de mormăit care semnala că auzise
tot.
— Deci e casa ei? Nu e casa ta? întrebă Larsen.
— Proprietăţi separate, replică Harry. Eu am insistat. N‑am
vrut să creadă cineva că mă însor cu ea pentru bani.
— Era bogată?
— Nu, a fost o glumă.
Harry dădu din cap înspre casă.
— Va trebui să transmiţi toate informaţiile obţinute şefului
tău, Larsen.
— E şi Winter aici?
— Cu siguranţă, era cam frig acolo.
Sung‑min Larsen zâmbi politicos.
— Oficial, Winter conduce ancheta tactică, dar se pare că va
fi cazul meu. Nu sunt la fel de experimentat ca tine, Hole, dar promit să fac
tot ce îmi stă în puteri ca să‑l prind pe cel care ţi‑a ucis soţia.
— Mersi, zise Harry.
Avea senzația că tânărul detectiv vorbise din inimă. În afară
de chestia cu experiența. Se uită cum Larsen trece pe lângă maşinile de poliţie
către casă.
— Camera ascunsă, rosti Harry.
— Ha? făcu Bjørn.
— Am montat o cameră video pe bradul din mijloc de acolo.
Harry dădu din cap înspre pâlcul de arbuşti şi brazi, un mic colţ de pădure
norvegiană virgină aflat în faţa gardului proprietăţii învecinate. Presupun că
va trebui să‑i spun lui Winter despre ea.
— Nu! rosti emfatic Bjørn.
Harry se uită la el. Nu se întâmpla des să‑l audă atât de
hotărât. Bjørn Holm ridică din umeri.
— Dacă a înregistrat ceva care poate ajuta la rezolvarea
cazului, nu cred că Winter ar trebui să‑şi asume meritele.
— Da?
— Pe de altă parte, nici tu n‑ar trebui să atingi nimic de pe
aici.
— Pentru că sunt suspect, zise Harry.
Bjørn nu răspunse.
— E‑n regulă. Fostul soţ este întotdeauna primul suspect.
— Până eşti eliminat de pe listă, preciză Bjørn. O să iau eu
ceea ce a înregistrat camera aia. Copacul din mijloc ai zis?
— Nu e uşor de văzut. E ascunsă într‑un ciorap de aceeaşi
culoare cu trunchiul. La doi metri şi jumătate înălţime.
Bjørn se uită amical la Harry. După care ofiţerul criminalist
începu să se apropie de copaci cu pași lenți, ușori. Sună telefonul lui Harry.
Primele patru cifre ale numărului apelantului îi spuseră că era un apel de pe o
linie fixă din birourile publicaţiei VG. Vulturii mirosiseră prada. Iar
dacă îl sunau pe el, însemna că ştiau deja numele victimei şi făcuseră
conexiunea. Respinse apelul şi îşi băgă telefonul înapoi în buzunar.
Bjørn ajunsese la copaci. Îşi ridică privirea şi îi făcu semn
lui Harry să vină spre el.
— Nu te apropia mai mult, zise Bjørn, punându‑și o pereche
nouă de mănuşi albe din latex. Cineva a ajuns aici înaintea noastră.
— Ce mama naibii...? şopti Harry.
Ciorapul fusese dat jos şi conţinutul lui zăcea împrăştiat pe
sol. Se vedeau resturile rămase din camera video. Cineva o făcuse bucăţi. Bjørn
culese resturile.
— Cardul de memorie a dispărut, zise el.
Harry respira tare pe nas.
— A fost tare abil ca să vadă camera cu ciorapul de camuflaj
pe ea, zise Bjørn. Trebuie să vii aici, printre copaci, ca s‑o vezi.
Harry încuviință.
— În afară de cazul în care..., rosti el, simţind că creierul
lui are nevoie de mai mult oxigen decât îi putea oferi. În afară de cazul în
care făptaşul ştia de existenţa camerei.
— Evident. Deci cui ai spus?
— Nimănui. Absolut nimănui. Am montat‑o pe întuneric, în
toiul nopţii, aşa că nimeni nu m‑a văzut. Mă rog, nicio fiinţă umană.
Vocea lui Harry era răguşită, iar în prima clipă nu înțelese
motivul, simțea doar durerea care îi creştea în piept şi încerca să iasă afară.
În acea clipă, îşi dădu seama ce încerca să iasă din el. Ţipătul corbilor.
Urletul unui nebun. Un hohot de râs.
9.
Ceasul arăta ora 14:30 şi cei mai mulţi clienţi îşi ridicară
dezinteresaţi privirile către uşă când aceasta se deschise.
Restaurantul Schrøder.
Restaurant era poate un pic prea pompos, deşi cafeneaua cu
decor cafeniu chiar servea o listă de specialităţi norvegiene, cum erau
cotletul de porc şi diverse preparate cu untură topită, însă felurile
principale erau berea şi vinul. Localul existase pe strada Waldemar Thranes de
la jumătatea anilor 1950 şi devenise favoritul lui Harry din anii 1990. Nu mai
trecuse pe acolo o perioadă, după ce se mutase cu Rakel în Holmenkollen. Însă
acum se întorsese.
Se prăbuşi pe bancheta de la perete, la una dintre mesele de
la fereastră.
Bancheta era nouă. În afară de asta, interiorul era la fel de
20 de ani, aceleaşi mese şi scaune, acelaşi tavan cu vitralii, aceleaşi
tablouri cu Oslo semnate de Sigurd Fosnes, ba chiar şi aceleaşi feţe de masă
roşii cu câte un napron alb în diagonală peste ele. Cea mai mare schimbare pe
care şi‑o amintea Harry survenise când intrase în vigoare interdicţia legată de
fumat, în 2004, și localul fusese rezugrăvit ca să dispară mirosul de fum
impregnat în ziduri. În aceleaşi nuanţe ca înainte. Iar mirosul de fum nu
dispăruse niciodată cu totul.
Harry îşi verifică telefonul, dar Oleg nu‑i răspunsese la
mesajele în care îi cerea să‑l sune; probabil era tot în avion.
— E groaznic, Harry, tocmai am citit online, zise Nina, luând
două pahare de bere de jumătate de litru din faţa lui.
Îşi şterse mâna liberă de şorţ şi se uită la el.
— Tu cum te simţi?
— Nu prea bine, mersi de întrebare, zise Harry.
Aşadar vulturii publicaseră deja numele ei. Era de presupus
că reuşiseră să pună laba pe o poză de‑a lui Rakel de undeva. Şi de‑a lui
Harry, evident. Aveau o mulţime în arhivele lor, unele dintre ele atât de
oribile, încât Rakel îl întrebase dacă nu putea măcar încerca să stea la poză
ceva mai bine data viitoare. Ea nu arăta rău în nicio fotografie, chiar dacă
încerca. Nu. Nu arătase niciodată. La naiba.
— Cafea?
— Va trebui să‑ţi cer bere azi, Nina.
— Înţeleg ce se petrece, dar nu te‑am servit cu bere de...
câţi ani se fac oare, Harry?
— Mulţi. Şi sunt recunoscător pentru grija ta. Dar nu trebuie
să mă trezesc din somn, înţelegi?
— Să te trezeşti?
— Dacă mă duc azi undeva unde se servesc spirtoase, probabil
că o să beau până mor.
— Ai venit aici pentru că avem licenţă doar pentru bere?
— Şi pentru că de aici găsesc drumul spre casă cu ochii
închişi.
Chelneriţa durdulie şi încăpăţânată rămase privindu‑l
gânditoare, îngrijorată. După care oftă din rărunchi.
— Bine, Harry. Dar eu decid când ţi‑a ajuns.
— Nu îmi este niciodată îndeajuns, Nina.
— Ştiu. Dar cred că ai venit aici fiindcă voiai să fii servit
de cineva de încredere.
— Poate.
Nina plecă şi se întoarse cu un pahar de jumătate de litru,
pe care îl puse în faţa lui.
— Încet, zise ea. Încet.
Cândva, în cursul celui de‑al treilea pahar, uşa se deschise
din nou.
Harry observă că mesenii care îşi ridicaseră capetele nu le
coborâseră la loc, iar privirile lor urmăreau o pereche de picioare lungi,
îmbrăcate în piele, până ce acestea ajunseră la masa lui Harry.
— Nu răspunzi la telefon, rosti femeia, făcându‑i semn Ninei
că nu vrea nimic.
— L‑am închis. Au început să sune cei de la VG şi
ceilalţi.
— Habar n‑ai tu. N‑am văzut atâta îmbulzeală la o conferinţă
de presă de la cazul vampiristului. Asta și pentru că şeful poliţiei a decis să
te suspende până la noi ordine.
— Cum? Am înţeles că n‑am voie să lucrez la caz, dar să fiu
suspendat din toate funcţiile? Serios? Fiindcă presa e grămadă la ancheta unei
crime?
— Pentru că nu vei fi lăsat în pace indiferent la ce lucrezi,
iar acum n‑avem nevoie de o asemenea atenţie.
— Şi?
— Şi ce?
— Zi‑i mai departe.
Harry îşi duse paharul la buze.
— Nu mai e nimic.
— Ba da, e. Chestia politică. Hai să auzim.
Katrine oftă cu năduf.
— De când secţiile Bærum şi Asker au fost mutate la Poliţia
din Oslo, suntem responsabili de o cincime din populaţia Norvegiei. Cu doi ani
în urmă studiile arătau că 86% din populaţie avea un nivel ridicat sau foarte
ridicat de încredere în noi. Procentul ăla a scăzut acum la 65%, din cauza unor
cazuri individuale nefericite. Iar asta înseamnă că iubitul nostru şef Hagen a
fost convocat la şedinţă de către mai puţin iubitul nostru ministru al
Justiţiei, Mikael Bellman. Ca să ţi‑o spun pe şleau: în acest moment, Hagen şi
Poliţia din Oslo consideră că n‑ar ajuta deloc ca presa să publice un interviu
cu un ofiţer sălbatic care a venit beat la lucru.
— Nu uita şi paranoic. Paranoic, sălbatic şi beat.
Harry îşi dădu capul pe spate şi îşi goli paharul.
— Te rog, Harry, termină cu paranoia. Am vorbit cu Winter de
la Kripos şi nu există dovezi care să sugereze că făptaşul e Finne.
— Şi atunci ce sugerează dovezile?
— Nimic.
— O femeie zăcea moartă acolo, aşa că există dovezi.
Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry
Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele unsprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția și Setea — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.
