ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Nordic Noir. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nordic Noir. Afișați toate postările

vineri, 27 iunie 2025

Fragment în avanpremieră: Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1) de Yrsa Sigurdardottir


Nu poți fugi, nu te poți ascunde

Yrsa Sigurdardottir

Titlu original: Lok lok og læs

Limba originală: islandeză

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

ISBN: 978-606-40-2589-0

Format: 130x200mm, paperback

480 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

Volum I din seria Black Ice

 

Crezi că ești în siguranță? Mai gândește-te... 

 

Perfectă pentru fanii lui Stephen King!

Într-o seară geroasă de iarnă, într-un fiord izolat din Islanda, un vecin vizitează casa unei familii care nu mai fusese văzută de o săptămână. Cum nu-i răspunde nimeni, sparge ușa din spate și cele mai întunecate temeri ale sale se adeveresc. Casa este acum scena îngrozitoare a unei crime. Polițistul Týr și medicul legist Iðunn sunt chemați să investigheze cazul, iar curând li se alătură și tânăra polițistă Karólina. Pe măsură ce ancheta avansează, apar secrete teribile despre familie. În scurt timp cu toții înțeleg că acest caz îi obligă să-și confrunte propriul trecut suprimat și deschide o cutie a Pandorei pentru crime mult mai îngrozitoare.

 

Îngrozitor de bun... Nopțile lungi și întunecate ale Islandei sunt cele mai amenințătoare în thrillerele Yrsei Sigurdardóttir. - FINANCIAL TIMES

Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme: întunecată, înfiorătoare și captivantă de la început până la sfârșit. - STUART MACBRIDE, scriitor

Ca întotdeauna, Sigurdardóttir are o scriitură fermă și concisă. - SUNDAY TIMES


FRAGMENT


3. Miercuri

 

Ștergătoarele de parbriz cedaseră în lupta cu zăpada abundentă. Týr deja fusese nevoit să se oprească de două ori pentru a le curăța și probabil că urma să facă asta din nou în curând. Bulgării de gheață care se acumulau pe geam lăsau dâre tot mai largi cu fiecare mișcare, dar asta nu era nimic pe lângă prima parte a deplasării, când scopul lui principal fusese să mențină mașina pe drumul înghețat, în timp ce vântul violent lovea peninsula Kjalarnes. Articulațiile degetelor i se albiseră pe volan, iar icnetele intermitente de pe scaunul pasagerului nu ameliorau deloc situația. În afară de asta, Idunn aproape că nu scosese un cuvânt pe tot parcursul drumului. La început, Týr atribuise tăcerea nervozității cauzate de condițiile periculoase, dar începea să creadă că era doar firea ei. Părea o introvertită tipică: toate încercările lui de a o face să se deschidă fuseseră întâmpinate cu răspunsuri monosilabice. Privea cu buzele strânse în golul întunecat și înzăpezit din față, evitând contactul vizual care ar fi fost o invitație sigură la conversație. Týr presupunea că lipsa ei de sociabilitate era motivul pentru care ceilalți ofițeri fuseseră vizibil ușurați când se oferise el să o ducă. Nu se putea spune că era tocmai un izvor de veselie.

Týr încetini pentru că GPS‑ul îi indica un viraj la dreapta în apropiere. Verificase traseul înainte de plecare și știa că virajul era chiar înainte de capătul fiordului. Nu mai condusese niciodată pe lângă Hvalfjörður, de obicei trecea prin tunel când călătorea spre nord sau vest din Reykjavík. Vizibilitatea era atât de scăzută, încât era ușor să rateze virajul dacă nu era atent. Cu doar o bandă pe sens și fără acostament, ar fi preferat să evite o manevră de întoarcere, considerând că existau șanse de 50% să se răstoarne într‑un șanț dacă ar fi încercat. Ar fi trebuit să țină pasul cu convoiul de mașini de poliție, dar încetinise din considerare pentru pasagera lui, rămânând în urmă. De ceva timp nu mai văzuse strălucirea roșie a luminilor de poziție ale mașinii din față, așa că n‑o mai putea urma, ca un boboc de rață ce își urmează mama.

Când Týr viră spre dreapta, Idunn rupse într‑un final tăcerea.

— Mai avem mult?

Întrebarea îl surprinse atât de tare, încât Týr își desprinse privirea de la drum pentru un moment, întorcându‑se spre ea. Idunn încă privea fix, în direcția parbrizului. Dacă ar fi aruncat o privire la GPS‑ul de pe bord, și‑ar fi putut răspunde singură la întrebare.

— Nu. Mai sunt cam 15 minute.

Týr strânse mai tare de volan în timp ce mașina derapă ușor în curbă.

Idunn continuă:

— Sunt îngrijorată în legătură cu drumul de întoarcere. Nu suport zăpada și gheața, iar drumurile blocate m‑au adus la capătul răbdării.

 

Týr realiză că era posibil să fi înțeles‑o greșit pe partenera lui de drum. Poate că Idunn era totuși o persoană vorbăreață și doar avea niște probleme cu nervii. I‑ar fi plăcut să petreacă timpul discutând, însă se temea că ar urma genul acela de conversație pe care o considera cel mai greu de suportat: o discuție despre el și trecutul său. Oh, serios? Ai crescut în Suedia? Cum așa? Și ce te‑a făcut să te întorci acasă?

În ceea ce‑l privea, mutarea în Islanda fusese ca o plecare de acasă, însă pentru majoritatea islandezilor „acasă“ însemna mereu Islanda. Nu putea fi nicăieri altundeva. Chiar și petrecând mai mult de jumătate din viață în străinătate, cum făcuse el, sentimentul rămânea același. Dacă erai islandez, trebuia să consideri Islanda ca fiind acasă. Poate că într‑o zi avea să creadă, dar pentru asta ar trebui să rămână în țară, iar în prezent nu exista nicio certitudine că avea să facă asta. Luase decizia impulsiv, după o despărțire urâtă, fără să reflecteze prea mult asupra viitorului său pe care inevitabil avea să‑l înfrunte. Totuși, mutarea îl făcuse să se lămurească — îi dăduse distanța necesară pentru a realiza că relația lui ajunsese la capăt de drum. Acceptase că niciunul dintre ei nu fusese cu adevărat fericit și că despărțirea fusese singura soluție rațională.

Partea proastă a mutării era că în prezent se simțea groaznic de singur și nu reușise încă să‑și construiască un cerc social în Reykjavík. Puținele rude care îi mai rămăseseră fuseseră foarte atente la început, dar treptat se retrăseseră în propriile vieți, odată ce noutatea prezenței lui se evaporase. Nu le putea reproșa asta. Deși se întâlniseră în vacanțele de vară petrecute în Islanda, nu fusese o prezență constantă în viețile lor și, oricât de mult își dorea companie, nu‑i plăcea ideea de a fi considerat un caz caritabil, așa că încerca să evite să profite de rude.

Se hotărâse să reziste în Islanda un an și intenționa să‑și respecte decizia, dar, dacă lucrurile ar continua în acest ritm, ar fi nevoit să recunoască faptul că încercarea lui de a se reconecta cu rădăcinile a fost o greșeală și s‑ar întoarce în Suedia, rușinat. Chiar și așa, ar fi fost mai bine decât să se lupte cu singurătatea. Poate că era timpul să accepte că rădăcinile lui nu se aflau, de fapt, aici. Poate că nu avea rădăcini nicăieri.

Crescut de părinți islandezi în Suedia, nu se simțea pe deplin nici suedez, nici islandez.

Pentru a complica și mai mult lucrurile, Týr era adoptat și nu avea nicio amintire despre părinții biologici, care dispăruseră prea devreme din viața lui. Mama murise de cancer la sân când el avea doar patru ani, iar tatăl fusese ucis într‑un accident la scurt timp după aceea, deși Týr suspecta că adevăratul motiv al decesului era altul. Părinții lui adoptivi evitau mereu să‑i ofere un răspuns clar când încerca să afle detalii despre accidentul tatălui său. Týr era convins că fie se sinucisese, fie fusese dependent de droguri și murise din cauza unei supradoze, iar părinții lui adoptivi încercau să‑l protejeze dintr‑o dorință bine intenționată — însă direcționată greșit — de a fi buni. Situația era și mai complicată, deoarece tatăl biologic nu conviețuise cu mama lui și avusese rețineri în a‑și recunoaște fiul, așa că părinții lui adoptivi știau foarte puține despre acel om.

Týr știa multe despre mama lui biologică, ale cărei chip și amintire erau păstrate vii de sora și de cumnatul ei — părinții săi adoptivi. Pe șemineul din casa lor se afla o urnă frumos decorată ce conținea cenușa ei, alături de o fotografie în care ea zâmbea larg, fără să știe de soarta tragică ce o aștepta. Sora și cumnatul ei, care nu aveau copii, îl luaseră după ce rămăsese fără mamă. Tatăl biologic, neavând aparent niciun interes pentru el, semnase rapid actele de adopție. Deși acest abandon era greu de acceptat, Týr știa că, în fond, fusese un noroc; îi era greu să își imagineze părinți mai buni decât cei care îl crescuseră. Era perfect conștient de acest lucru și în prezent nu simțea niciun impuls de a afla ceva despre tatăl biologic. Ajunsese să accepte această situație, mai ales că tatăl lui nu dăduse doi bani pe el — simțea că distanțarea era justificată. Acea ruptură îi provoca un sentiment de neliniște, simțea că nu își stabilise niciodată rădăcinile într‑un loc.

Pentru a evita întrebările lui Idunn despre trecutul lui neobișnuit, Týr decise să preia controlul conversației. Cea mai simplă variantă era să discute despre muncă, singurul subiect pe care îl aveau în comun, reducând astfel șansele de a devia spre chestiuni personale.

— Ce informații ți‑au oferit? întrebă el. E posibil să fi fost vorba de un accident?

— Presupun că am auzit același lucru ca și tine: mai mulți membri ai gospodăriei au fost găsiți morți în interiorul fermei, iar bărbatul care i‑a descoperit susține că au fost uciși. Nu știu dacă are dreptate. Ar putea fi un caz de intoxicație cu monoxid de carbon, iar rănile pe care credea că le‑a observat să fie de fapt doar rezultatul descompunerii.

Týr încuviință. Idunn era patolog, probabil știa despre ce vorbea. Studiile lui de criminologie abia atinseseră subiectul examinării cadavrelor și niciodată nu regretase că nu aprofundase mai multe. Din punctul lui de vedere, alte persoane ar fi putut să se ocupe de acea sarcină. Totuși se îndoia că martorul nu ar fi fost capabil să recunoască semnele descompunerii, mai ales că era fermier. Cel puțin ar fi +trebuit să fie obișnuit să vadă cadavre de animale.

— Destul de sumbru, indiferent de ce s‑ar fi întâmplat.

Idunn expiră adânc, iar sunetul îi aminti lui Týr de nenumăratele dăți când și el făcuse la fel. În meseria aleasă era inevitabil — o reacție involuntară, ca și când corpul încerca să alunge de la sine impresiile negative, dar niciodată nu funcționase astfel.

Týr observă cu coada ochiului cum Idunn își întoarse capul pentru a‑l studia din profil. Îi zâmbi rapid, încercând să diminueze disconfortul creat. Își dorea ca ea să știe că o remarcase în timp ce îl privea.

— Trebuie să te întreb ceva, spuse ea. Sper să nu ți se pară nepoliticos.

Týr o îndemnă să continue. Intuia deja ce întrebare urma să‑i pună, aceeași care i se adresa cel mai frecvent, și avea dreptate.

— Cum ai căpătat cicatricea de pe frunte?

— Din păcate, fără să fac nimic interesant. Am căzut de pe tricicletă când eram copil. Pedalam în mare viteză fără să fiu atent la drum. Roata din față a intrat într‑o groapă din trotuar și m‑am răsturnat peste ghidon, despicându‑mi fruntea. Ghinion — dar putea să fie mult mai rău.

— Ai putea să porți breton, astfel nimeni nu ar mai putea s‑o vadă.

miercuri, 26 martie 2025

Recenziile lui Gică 215 - Fantoma de Jo Nesbø (CRIME CLUB)


Titlu: Fantoma  

Serie: Harry Hole (#9)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Gjenferd (2011)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,11 (din 49.822 note)

 

            Băiatul cu tricoul cu Arsenal are ce-ți dorești... Se numește violină. Câteva miligrame din pudra albă-maronie și plutești printre nori. Se spune că te ridică la ceruri și te face să auzi sunetul harpelor îngerești. E noua tentație de pe piață, e un drog creat într-un laborator privat, secret, de către un individ cu cunoștințe vaste într-ale chimiei. Spre deosebire de heroină, violina îți induce mult mai repede starea de vis, te duce departe de-aici și te lasă să zaci câteva ore printre sori și stele, însă și dependența e mai mare. După ce te vei trezi, îți vei dori încă o doză și încă o doză, până când substanța te va preschimba, la fel ca toate drogurile sintetice, într-un zombi. Vei fi în stare să șterpelești bijuterii ca să le amanetezi, să furi din rezervele celorlalți și chiar să ucizi pentru sfânta pudră norvegiană, pentru că, da, rețeta e originală și originară, și acum e gata să fie exportată spre Bangkok, de unde se va răspândi mai departe, pe întregul mapamond.

            Harry Hole s-a întors în Oslo mai hotărât ca niciodată, îmbrăcat la patru ace, la costum de in, decis să nu mai pună pe limbă picătură de alcool. Revenirea lui nu are de-a face cu o nouă anchetă polițienească în care i s-a cerut să intervină oficial, ci de condamnarea lui Oleg Fauke, fiul lui Rakel, băiatul care l-a idolatrizat nu cu prea mulți ani în urmă, dar care acum a intrat în niște belele de zile mari, acuzat fiind de uciderea lui Gusto Hanssen, un traficant de heroină și violină care și-a dat duhul cu două gloanțe în piept înainte ca organele legii (sau rivalii de pe stradă) să pună mâna pe el. Dat în adopție din fașă, Gusto a crescut într-o familie care l-a iubit, în special mama lui vitregă, care s-a folosit de puști ca de-o jucărie sexuală prin care să-și satisfacă fanteziile. Gusto a știut cum să se folosească de șarm și de condiția lui fizică, așa că și-a făcut loc, cu pumnii și organele sexuale, prin lumea gangsterilor, ajungând un pion important în distribuirea de substanțe interzise, găsindu-și locul în sistemul crud și corupt în care l-a înrolat și pe bunul lui amic, îndrăgostit de sora sa vitregă, Oleg.  

            Polițistul nostru fără insignă vrea să dovedească faptul că Oleg e nevinovat, însă pentru asta are nevoie ca fiul lui Rakel să-i povestească cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai exact între el și Gusto. Însă cum poți să ai încredere într-un puști de optsprezece ani care a amanetat bijuteriile mamei ca să facă rost de bani pentru droguri? Cum poți să te mai simți în siguranță lângă copilul acum adult care se joacă de-a mafioții, înțepându-și venele și trăind printre alți dubioși care dețin ilegal arme de foc? Lui Oleg nu îi e frică, a intrat conștient în afacere, însă își dorește să scape de la bulău cât mai repede, înainte ca vreun deținut să fie plătit să-i facă felul, fiindcă există și încarcerați cărora nu le-ar strica niște biștari, mai ales atunci când sunt plătiți pentru ce știu cel mai bine să facă, adică să ucidă. Uneori dreptatea costă, noroc că banii nu sunt o problemă.

            Pe străzile capitalei își face apariția și o figură misterioasă, fantomatică, care se ocupă cu vânzarea, prin diverși inși, precum Gusto Hanssen, de violină. Cei din branșă îl cunosc drept Omul din Dubai. Nu se știe de unde a apărut, cert e că, după raziile celor de la Orgkrim (Crimă Organizată), departament nou înființat și condus de controversatul Mikael Bellman, Dubai deține monopolul pe piața de stupefiante din Norvegia. Pe lângă asta, Hole e urmărit de un asasin rus care vrea să-i vină de hac cu un cuțit ritualic, „blestemat”, primit moștenire de la unchiul său, un războinic cazac care are o slăbiciune pentru gâturile despicate și arterele retezate. Nici Dubai, nici rusul nu sunt cei mai de temut rivali ai lui Hole, marele său dușman rămâne în continuare JB, sevrajul aducându-l aproape în Luntrea lui Caron. Așadar, am ajuns și la cel de-al nouălea volum al seriei, în care se desfășoară o anchetă pe cât de domoală, pe atât de efervescentă, și unde Harry trece de la postura de investigator la cea de victimă. L-am perceput (cu plusuri și minusuri) ca pe un volum de tranziție, legat strâns de următorul, care la rândul lui (din informații neoficiale) știu că e legat de următorul, așa că ne așteaptă un drum lung ce ne va conduce înapoi la secția de poliție, unde agenții răului au îmbrăcat uniformele organelor legii pământești.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii



duminică, 16 martie 2025

Recenziile lui Gică 213 - Sacrificiul de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)


Titlu: Sacrificiul  

Serie: Memento (#1)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Offerdjuret (2024)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,74 (din 242 note)

 

            Adu-ți aminte cine ești... Și dacă asta înseamnă să-ți privești în față fricile? Să te confrunți din nou cu demonii pe care ai crezut că i-ai abandonat în casa copilăriei? Temerile te țin departe de pericole, funcționează ca un mecanism complex de autoapărare, însă te pot împiedica să vezi dincolo de cortină, să percepi rotițele care s-au pus în mișcare ca să-ți înlesnească dialogul cu propriul sine. Cu cine ești și, mai ales, cu cine ai fost... Freud spunea că în copilărie ne conturăm o personalitate și că orice traumă sau eveniment fericit se aranjează într-un sertar al minții, care se poate deschide oricând pe parcursul vieții, mânuit de o acțiune externă sau internă, dăunătoare sau satisfăcătoare. Suntem veșnic copii, dar poate că nu neapărat într-un sens pozitiv. Suntem suma experiențelor noastre, o marionetă aflată veșnic în ghearele trecutului, o păpușă care nu știe că fiecare mișcare e un rezultat al gândurilor și stărilor înglobate în propriul psihic.

David Lund e un programator pasionat de tot ce înseamnă Science-Fiction, de la tricourile Star Wars și cărțile lui Liu Cixin și Hannu Rajaniemi, până la monștrii din jocurile video de pe consolele Nintendo. Locuiește singur în Vallentuna, are un câine care adoră să fie mângâiat și răsfățat și își petrece unele nopți în compania lui Florence Tapper, o blondă cu ochi de înger și trup de zeiță, care deține, împreună cu două colege din branșă, un cabinet de avocatură. Numai că acum o altă femeie a intrat pe fir... Să nu mă înțelegeți greșit, nu e o chestiune romantică. Paulina Mentzer dorește să-l întâlnească pe David ca să vorbească cu acesta despre copilărie. Despre copilăria pe care David nu și-o aduce aminte. Nu-și amintește nimic din ce s-a petrecut înainte de vârsta de doisprezece ani, de parcă cineva i-ar fi șters intenționat amintirile. Însă mesajul Paulinei e receptat de forțe ostile, iar pe urmele femeii pornesc doi ucigași plătiți, Sandro, asasinul „invizibil”, și Esben, specialistul în computere, care recurg la răpire și tortură pentru a pune mâna pe informațiile pe care și le dorește noul lor angajator, Napoleon.

Acum, David se gândește la mail-ul Paulinei și simte că trebuie să ia o decizie. Atunci, băiețelul stă tăcut în camera lui, așa cum fusese instruit, și trage cu ochiul pe geam la străinii care le vizitează proprietatea, bărbații impunători care se închid cu mama lui în camera de la etaj. Se întoarce la măsuță și continuă să-și completeze puzzle-ul, așteptând ca musafirii gălăgioși să plece. David din prezent duce o existență decentă, dar, lipsindu-i primul deceniu de viață din memorie, se simte incomplet. Codul lui sursă e corupt, ca și cum cineva l-ar fi rescris, ca și cum acel cineva ar fi lucrat la o altă aplicație. Relația lui cu mama e rece, formală, Ellen fiind incapabilă să-și afișeze sentimentele, deoarece suferă de psihopatie. Însă un lucru e cert... David nu trebuie să-și aducă aminte, fiindcă asta i-ar pune pe toți în pericol, agitându-i pe bărbații ce-i vizitaseră cu mai bine de două decenii în urmă, care vor face orice ca să țină lucrurile (și zvonurile) sub control.

Fexeus revine cu primul său thriller standalone, după ce lucrase la patru mâini, cu Camilla Läckberg, la trilogia „Mina și Vincent”. Se simte absența Camillei, însă omul nostru se descurcă excelent și pe cont propriu. Povestea e țesută cu migală, personajele sunt redate impecabil, pe cât de ordinare, pe atât de patetice (sensurile din dicționar), iar jocul cu măștile pe care-l pune în scenă e senzațional, demn de un maestru al iluzionismului. Deși pare că acțiunea merge ca pe roate, autorul își păstrează așii în mânecă până spre final, pregătit să ne dea lovitura de grație. David nu-și cunoaște trecutul, însă noi îl descoperim fragmentar, prin ochii copilului care stă ascuns. Lipsa amintirilor îl tulbură, dar tot asta îl și protejează. Memoria lui e condamnarea celorlalți, și e clar că asta nu se poate întâmpla. Oricum, un IT-ist nu se poate pune cu doi gangsteri, mă rog, o poate face atunci când are câțiva amici buni care să-i apere spatele. Pentru că nu contează cine a fost, important e cine este, David, programatorul, bărbatul musculos cu minte de copil care-și va ține la adăpost prietenii chiar și atunci când iadul urmează  să se dezlănțuie.


Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



marți, 25 februarie 2025

Recenziile lui Gică 211 - Ascunsă în umbră de Viveca Sten (CRIME CLUB)


Titlu: Ascunsă în umbră  

Serie: Crimele din Åre (#2)

Autor: Viveca Sten

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dalskuggan (2021)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads:4,16 (din 6.780 note)

 

Åre, Suedia, 2020. Trupul neînsuflețit al lui Johan Andersson, fost schior de performanță, este găsit într-un morman de zăpadă, lângă pădure. Nasul rupt și țeasta zdrobită infirmă orice ipoteză conform căreia moartea bărbatului ar fi survenit din cauze naturale. Se pare că omul nostru avea dușmani... Numai că soția lui, Marion, susține în fața polițiștilor că nimeni nu i-ar fi dorit răul acestuia. Mă rog, nimeni cu excepția lui Linus Sundin, un bărbat recalcitrant, alcoolic notoriu, care era de altfel și partenerul lui Johan de la firma de instalații sanitare. Însă cine și-ar ucide colegul doar ca să pună mâna pe bani? Și întrebarea e „care bani?” Fiindcă, din câte spune Marion, mica întreprindere nu stătea nemaipomenit cu finanțele, ocupându-se, în mare parte, cu lucrările din stațiunea montană și împrejurimi.

2009 - prezent. Rebecka Ekvall, o tânără care face parte, împreună cu familia, din congregația Lumina Vieții, este îndrăgostită până peste cap de Ole Nordhammar, pastorul adjunct, un bărbat cu zâmbet călduros și ochi de gheață. Și așa cum a dat poruncă Ziditorul după Cădere ca Adam și Eva să se împreuneze, a venit și binecuvântata zi în care Rebecka și Ole și-au Spus DA, pregătiți să pătrundă, ținându-se de mână, prin Valea Domnului. Însă anii trec, iar Rebecka nu reușește să-i ofere lui Ole un urmaș. Știe că problema se află în pântecele sale, fiindcă Dumnezeu nu ar permite ca sămânța cuvântătorului său să nu dea roade. Deși încearcă să fie o soție bună, ocupându-se cu treburile gospodărești și ținând cont la tot pasul de poruncile lui Ole, simte că mariajul lor e din ce în ce mai rece și că modestul lor cămin s-a preschimbat pentru ea într-o închisoare. Se simte pedepsită, își spune că poate la urma urmei asta merită, însă e conștientă că undeva dincolo de ziduri există o lumină, o șansă nu pentru a-și spăla păcatele, ci pentru a-și găsi împlinirea.

Hanna Ahlander și Daniel Lindskog pornesc pe urmele ucigașului lui Johan. Numai că declarațiile lui Marion și Linus se cam bat cap în cap, de parcă amândoi ar avea ceva de ascuns. Din cauza viciilor sale, Linus cade țap ispășitor. Însă fără dovezi eligibile e imposibil să arunci pe cineva după gratii. Să fie într-adevăr Linus vinovat? Nu-i așa că ar fi prea simplu? Iar detectivii noștri experimentați știu că adevărul nu se află niciodată la vedere și că au de scotocit prin trecutul victimei ca să pună mâna pe răspunsuri. Și, la urma urmelor, ce faptă ar fi putut să comită un instalator ca să provoace atâta ură, încât să fie urmărit și omorât în bătaie? Chiar dacă nu mai schiase de ani buni, Johan era într-o condiție fizică de invidiat și nu ar fi fost ușor de răpus. În orice caz, un singur individ neînarmat nu ar fi putut să-l pună la pământ. Poate că au fost doi criminali... Sau poate că privim lucrurile dintr-o perspectivă complet greșită...

Viveca Sten scrie bine. Nu extraordinar, nicidecum mediocru, scrie ca un autor stăpân pe limbaj care știe prin ce formule narative să capteze atenția. Te atrage într-o plasă de minciuni, te momește cu adevărul doar ca să te prinzi pe urmă și mai tare în pânză. Pornește de la niște anchete verosimile pe care le transformă în cazuri a la Sherlock Holmes. Personajele sale sunt realiste, altfel spus, credibile, se confruntă cu probleme atât la serviciu, cât și în viața de familie. Daniel e polițistul care e în permanență cu gândul la investigație, cu toate că partenera lui e epuizată din cauza timpului neîntrerupt petrecut cu fiica lor, însă, și atunci când vrea să-i dea o mână de ajutor, intervine o urgență și e nevoit să plece. Hanna și-a găsit un scop în Åre, însă mama ei e în continuare supărată pentru că și-a părăsit iubitul, pe care, apropo, urmează să-l invite, împreună cu noua lui prietenă, la masa de duminică. Hanna și Daniel sunt cuplul de profesioniști tipic din literatura polițistă britanică, inserați într-o formulă Nordic Noir de excepție. Nu te saturi de ei, aștepți cu interes să vezi cu ce se vor confrunta data viitoare și le înțelegi alegerile pur umane, bazate adesea pe instinct. Eu m-am convins care-i treaba cu seria, iar dacă nu vă aveți prea bine cu cărțile, puteți să vă uitați la Crimele din Åre, pe Netflix, serialul suedez care a rupt în prima săptămână de la difuzare topurile internaționale.


Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Vivecăi Sten

Falled

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri



vineri, 1 noiembrie 2024

Recenziile lui Gică 197 - Miraj de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)


Titlu: Miraj  

Serie: Mina & Vincent (#3)

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Mirage (2023)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 4,02 (din 3.323 note)

 

Gata, s-a terminat. Și, totuși, nu-mi doresc să fi ajuns la sfârșit. A început în forță cu „Cutia”, a coborât o treaptă în „Cult”, dar s-a redresat elegant în „Miraj”. A pornit ca o trilogie, sute de pagini scrise la cerere (așa cum a confirmat însăși autoarea în Mulțumiri), însă ceva-mi spune, în ciuda faptului că ambii autori s-au întors să scrie pe cont propriu, că povestea încă nu s-a încheiat. Ceva lipsește, există detalii care, oricât de mult te-ai strădui să le găsești locul, parcă nu se potrivesc. Avem Alpha și Omega, începutul și sfârșitul, dar nu e de-ajuns... Nu poți să-mi spui că asta-i tot... Nu poți să mă convingi că ăsta-i deznodământul... Acum, fie vorba între noi, nu ne garantează nimeni că în viitor nu-și va găsi calea printre file vreun maniac pentru care Camilla și Henrik vor fi nevoiți să-i scoată din nou la suprafață pe Vincent și Mina. Of, of, iarăși am luat-o pe arătură...

            Niklas Stockenberg, ministrul justiției din Suedia, fostul soț al Minei Dabiri și tatăl lui Nathalie, primește o scrisoare anonimă prin care i se comunică că mai are doar paisprezece zile de trăit. La metrou, un artist de graffiti descoperă o movilă de pietriș în care se află un schelet uman. Se pare că oasele extrem de bine curățate aparțin lui Jon Langseth, director și acționar al companiei de investiții Confido, care a dispărut cu patru luni în urmă. Vincent, renunțând pentru o vreme la spectacolele de iluzionism, petrece timp cu familia și-și pune mintea la contribuție pentru a dezlega enigmele pe care i le trimit prin poștă toți nebunii. Dar unele puzzle-uri sunt greu de rezolvat, în special cele care indică ziua morții mamei sale. Să fie vorba despre amenințări? Sau doar despre niște jocuri nevinovate? Și odată cu descoperirea din subteran, Mina este nevoită să apeleze din nou la Vincent, simțindu-se depășită de situație. Însă ce nu știu cei doi e că prin tunelele abandonate trăiesc oamenii de dedesubt, cei care așteaptă întoarcerea Regelui din Metrou.

               Povestea noastră  se întinde ca o pânză de păianjen, de la protagonist, la omul din Umbră, de la un caz de dispariție, la o legendă ce-i bântuie pe locuitorii din metrou. Firele nu doar că sunt încâlcite, dar se intersectează fix acolo unde trebuie, creând paralele între evenimentele din trecut, ale căror efecte se resimt abia acum, și prezentul care poate fi aruncat în orice clipă (la propriu) în aer. Matricea se construiește în jurul celor doi, Mina, polițista Nordic Noir care se confruntă cu probleme pe toate planurile, și Vincent, mentalistul care nu se poate detașa de logica mundană, trăind după tiparele pe care i le impune destinul. Par și impar, bun și rău, viață și moarte – toate se supun haosului, dar în toată dezordinea asta există cineva care face ordine. Ancheta se transformă într-un joc, cei doi confruntându-se cu inamici diferiți, însă colaborând atunci când talentul vreunuia poate fi de folos. Vincent nu e polițist, dar nimeni nu-i poate contesta capacitatea de a-i citi pe ceilalți, de a descoperi ce ascunde un zâmbet pe jumătate sau o clipire din ochi.

               Ruben s-a schimbat. S-a săturat de puștoaicele de-o noapte și are planuri serioase cu Sara, plus că trebuie să cumpere un cadou pentru Astrid de Crăciun. Gata cu greutățile la sală, nu mai e așa tânăr. Christer are grijă de Bosse și-l suportă pe iubitul lui, Lasse, care a dat în febra sărbătorilor de prin octombrie. Julia și Adam... Să  spunem doar că petrec mult timp împreună. Peder... Scuze... Mina are mari emoții după ce a aflat că urmează ca Nathalie să se mute la ea pentru un timp nedeterminat. Unde să ascundă tot dezinfectantul? Cum să-i explice fiicei sale că are două sute de perechi de chiloți? Iar Vincent suferă de oribile dureri de cap și nu pricepe de ce a primit patru clepsidre care cronometrează intervale diferite de timp. Deci, totul în regulă. Cu excepția scheletului din metrou. Mă rog, și a faptului că numărătoarea lui Niklas se scurge. Dar cine l-ar amenința însuși pe ministrul justiției? Și de ce Niklas nu apelează la poliție ca să dea de urma hărțuitorului?

               După cum am spus, merită. E o poveste pe cât de alambicată, pe atât de omogenă, cu mult suspans, întrebări fără răspuns și revelații finale care  zguduie din temelii întreaga trilogie. Nu e doar concluzia seriei, ci și volumul care te trimite la începutul poveștii și te obligă să analizezi pagină cu pagină, scoțând la suprafață piesele care ți-au scăpat. Dincolo de intriga polițistă, trilogia e un număr impresionant de iluzionism. Și tu, dragă cititorule, ești subiectul, tu te lași legat la ochi și închis într-o cutie. Pentru că mirajul e doar în ochii celui care privește, iar în spatele oazei pline de verdeață se află duhul plăsmuirilor, spiritul care-ți otrăvește simțurile și te lasă rătăcit în deșert, urmărind ultimele fire de nisip care se scurg în partea de jos a clepsidrei.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Citește-mi-l 



miercuri, 16 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 195 - Noi știm că îți amintești de Tove Alsterdal (CRIME CLUB)


Titlu: Noi știm că îți amintești 

Serie: High Coast (#1) 

Autor: Tove Alsterdal

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: We Know You Remember (2020) 

Traducere de Alexandra Florescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,66 (din 6.468 note)

 

            Noi știm că îți amintești... Noi știm că ai făcut-o... Te-a respins, așa-i? Nu ai putut să te abții. Ai urmărit-o în drum spre râu. Ai încercat să vorbești cu ea, să-i pui mâna pe sâni, dar te-a împins și ai căzut. Nu ai putut suporta rușinea. Te-ai înfuriat și i-ai sfâșiat hainele. Ai violat-o chiar acolo, printre mărăcini, ai sugrumat-o și i-ai aruncat trupul neînsuflețit în apă. Au căutat-o în toți acești ani, dar nu i-au descoperit cadavrul. Erai minor, parcă așa te-au poreclit ziarele, Băiatul de paisprezece ani, puștiul care nu avea (legal) cum să dea socoteală justiției și care a fost trimis după acea vară la școala de corecție. Tu ai plecat din Valea Ådalen, ai crezut că ai scăpat, că ai lăsat scheletele în vechea casă părintească, dar noi am fost tot timpul aici și te-am așteptat. Nu, Olof, noi n-am uitat...

            Ajuns cu munca pe meleagurile copilăriei sale – achiziționarea de mașini scumpe pentru un șef dubios ce se ocupă la rândul lui cu  vânzarea de autovehicule la prețuri nu tocmai oneste – Olof Hagström se simte atras ca de-un magnet de casa părintească, pe care nu a mai văzut-o de mai bine de douăzeci de ani. Și atunci când nostalgia te cuprinde, e ușor să cotești greșit, să parcurgi încă cinci kilometri spre Kungsgården, ca să arunci o privire asupra vechii case roșii, și apoi să-ți vezi de drum. Dar ceva nu e în regulă... Câinele latră dintr-o încăpere din spate, nu din holul de la intrare, iar pe lângă fundație se scurge apă, probabil de la o țeavă spartă. Pendulând între dorința de a pleca și nevoia de a vedea ce s-a întâmplat, Olof, cedând în cele din urmă, intră în locuință și se îndreaptă spre baie, acolo unde, în cabină, pe scaunul de duș, zace mort Sven Hagström, cu o tăietură adâncă în abdomen. Acum Olof vrea cu orice preț să plece, dar momentan asta nu se poate, nu după ce a apărut și Patrik Nydalen, unul dintre vecini, care îi spune să sune la poliție și să raporteze omorul.

               Cazul ajunge pe mâinile Eirei Sjödin, tânăra polițistă care-și aduce aminte de moartea Linei Stavred, fata superbă cu părul blond care a fost violată, ucisă și apoi aruncată în râu, pe când ea avea doar nouă ani. Toată lumea din Valea Ådalen știe ce a făcut Olof Hagström. Localnicii nu au putut să se împace cu ideea că în comunitatea lor idilică a avut loc o crimă, că băiețelul ăla ciudat a fost în stare să ucidă cu sânge rece. Ei l-au negat, tatăl l-a negat, mama nu a putut suporta rușinea și în cele din urmă a cedat. Caz clasat, cum s-ar spune... Acum nu e vorba despre cine a ucis-o pe Lina, ci despre cine l-a omorât pe Sven, chiar dacă dovezile, și de atunci, și de acum, indică în aceeași direcție. Ei bine, Eira nu e aici să judece, ci ca să-și facă meseria, iar asta implică intervievarea persoanelor din zonă și punerea informațiilor cap la cap, pentru a descoperi firul roșu care urmează să-i conducă la făptaș.

Și exact ca în Twin Peaks (cu excepția faptului că în serial e găsit cadavrul victimei pe malul râului), oamenii de la munte s-ar părea că știu mai multe decât poliția. Punând Întrebări în stânga și-n dreapta, împreună cu colegul ei simpatic, August Engelhardt, Eira Sjödin ajunge la un alt caz de viol în grup petrecut cu ani buni în urmă, al cărui abuzator (principal) se află în prezent în libertate. Dar Kungsgården-ul are propriile secrete, pe care le cunosc doar cei trecuți de prima tinerețe. Deși Eira s-a născut pe aceste meleaguri, se simte ca o străină, ca o polițistă trimisă de la oraș ca să scoată la suprafață problemele și tragediile locului. La rândul lui, Olof e un proscris. N-ar fi trebuit să se întoarcă niciodată acasă, fiindcă revenirea lui îi pune pe săteni în alertă. Conștientizarea faptului că în proximitatea lor se află un criminal le tulbură somnul și gândurile, și e doar o chestiune de timp până când cineva va acționa. Pentru că răul trebuie stârpit...

„Noi știm că îți amintești” e un Nordic Noir veritabil, pe cât de alambicat, pe atât de alert. Așa cum am putut observa și în „Casa fără oglinzi”, Tove Alsterdal nu insistă pe acțiune, ci pe trăirile și senzațiile personajelor. Te poartă pe un drum, ca să-ți dai seama după trei sute de pagini că te-ai întors în punctul din care ai plecat, dar simți (inexplicabil) că  te apropii de sfârșit. Ai aproape toate detaliile la-ndemână, dar ceva nu se potrivește. Oare ai căzut într-o capcană? Sau nu cumva sunt de vină prejudecățile cu care ai pornit la drum? Așadar, două morți violente, doi ucigași „fără scrupule” și o polițistă care vrea cu orice preț să dezlege enigma; familii distruse, secrete și adevăruri spuse pe jumătate – toate astea camuflate în peisajul paradiziac din Valea Ådalen, unde fermierii își văd de treaba lor, și cadavrele nu zac nicidecum pe fundul râului.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tove Alsterdal:

Biblioteca lui Liviu

Falled

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l 



miercuri, 2 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 193 - Leopardul de Jo Nesbø (CRIME CLUB)


Titlu: Leopardul 

Serie: Harry Hole (#8)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Panserhjerte (2009)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 800

Media pe Goodreads: 4,10 (din 60.628 note)

 

„Stătea cumva chiar în spatele ei? Își ținu răsuflarea, ascultând. Nu auzi nimic, dar simți totuși o prezență. Ca și cum acolo ar fi fost un leopard. Cineva îi spusese că leoparzii făceau atât de puțin zgomot încât se puteau furișa neauziți până lângă prăzile lor, în întuneric. Că își puteau potrivi răsuflarea ca să capete același ritm cu a ta. Că își puteau ține răsuflarea când ți-o țineai tu. Dar ea era sigură că îi poate simți căldura corpului. Ce mai aștepta? Expiră din nou. Iar în clipa aceea fu sigură că simțise o răsuflare în ceafă. Se răsuci brusc, lovi cu mâna, dar nu întâlni decât aer. Se ghemui, încercând să se facă mică, să se ascundă, în zadar.”

          Lume, lume, Harry Hole s-a întors! De fapt, nu e chiar așa... Mai degrabă am spune că a fost găsit. Unde? În Hong Kong... Intenționase să ajungă în Manila, ca să se arunce într-un vulcan, dar personalul de la bord l-a dat jos fiindcă continua să dea pe gât cantități semnificative de alcool. Niciun comentariu... Mai ales după ce s-a întâmplat în cazul Omului de zăpadă, după ce era pe cale să-și piardă „familia”. Cu câteva zile în urmă, Harry a fost găsit de către Kaja Solness într-o clădire insalubră, beat, cu un biberon cu opiu la el și cu o falcă deplasată, dovadă că maxilarul fracturat  încercase să se vindece de la sine. La problemele din prezent se adaugă și niște sume însemnate pierdute la cursele de cai, pe care păgubitul care l-a împrumutat le-a vândut Triadei. Numai belele... Cu pașaportul reținut, Harry nu mai avea nicio șansă să revină în Norvegia. Mai bine spus, nici nu intenționase asta, până să afle că tatăl lui mai are foarte puțin timp de trăit.

          Acum s-a întors, dar nu are de gând să se implice în anchetă, chiar dacă a primit de la Gunnar Hagen dosarele cazului. Așadar, două femei au fost găsite moarte, cu douăzeci și patru de înțepături în gură. Ca și cum cineva le-ar fi introdus pe cale orală un fruct cu țepi foarte ascuțiți. Ca și cum acei țepi le-ar fi spintecat gâtul, obrajii și ochii, lăsând tot sângele să se scurgă în plămâni, ducând la moarte prin sufocare. Cine ar putea fi atât de diabolic? S-ar putea să existe un ucigaș mult mai sadic și meticulos decât Omul de zăpadă? Și, odată cu cea de-a treia victimă, care moare decapitată din cauza unei frânghii, polițiștii au certitudinea că au de-a face cu încă un criminal în serie. Și singurul lor om care a prins, nu unul, ci doi criminali în serie, abia poate face față realității. Harry e o fantomă a polițistului care a fost cândva, slăbit atât fizic, cât și psihic, și ultima lui dorință e să fie lăsat în pace, chiar dacă asta (momentan) nu se poate.

          Cu pași mărunți și forțat de curiozitate și împrejurări, Hole se implică în anchetă, conștient că ucigașul vrea să le atragă atenția. Se pare că cele trei victime s-au întâlnit la o cabană, dar pagina din registru cu oaspeții din noaptea respectivă a dispărut. Deci, niciun nume... Dar totuși avem ceva... Frânghia cu care a fost ucisă politiciana și urmele de rocă vulcanică găsite pe aceasta. Prin urmare, Harry își face propria echipă, alcătuită din Bjørn Holm (tipul cu Amazonul) și Kaja Solness, agenta nouă, femeia care l-a adus înapoi din Hong Kong. Dar Hole are și o cunoștință mai veche, reținută momentan (știți voi de ce), căreia îi cere ajutorul. Până la urmă, trebuie cineva să se folosească și de motoarele de căutare special create pentru poliție.

          Apar nume noi, călătorii în Africa Centrală și noi victime, actuale sau recent descoperite. Însă nu criminalul e cea mai mare problemă cu care se confruntă gașca lui Hole, ci Kripos. Mikael Bellman, noul șef de la Kripos, asistat de doi agenți cu un trecut nu tocmai luminos, vrea să rezolve cazul, ca să obțină susținere politică și financiară de la Minister. Divizia Crime se simte depășită, însă Harry nu are de gând să-l lase pe Bellman să culeagă toți laurii, chiar dacă asta înseamnă să-i cânte-n strună. Și cea mai mare greșeală pe care o poate face Bellman e să-l subestimeze pe polițistul care l-a capturat pe Omul de zăpadă. Și, totuși, există o cârtiță. Cineva le dă informații celor de la Kripos, astfel încât oamenii noștri sunt tot timpul cu un pas în urma lor. Dar Harry știe că ceea ce contează cu adevărat e ca unul dintre ei să pună mâna pe criminalul în serie. Și oare chiar avem de-a face și de data asta cu un criminal în serie?

          Dacă ai ajuns până aici, nimic din ce spun eu nu mai contează. Știi cu ce se mănâncă seria asta și că e ca un drog, că abia aștepți să treci la următorul volum. Știi, de asemenea, că basmele sunt basme și că răul nu se poate transforma decât în mai rău. Ești pregătit pentru ucigași tot mai săriți de pe fix și instrumente de tortură tot mai inventive. Niciodată povestea nu se sfârșește cu bine, fiindcă răul nu dispare, doar ia alte forme. Cobori în infern alături de Harry Hole și arunci o privire împrejur, curios care dintre demoni va scăpa la suprafață data viitoare. Pentru tine, nu există scăpare, fiindcă ești bântuit, de poveștile ce au fost, dar mai ales de cea ce urmează să vină.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu