ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Nordic Noir. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nordic Noir. Afișați toate postările

marți, 12 martie 2024

Recenziile lui Gică 172 - Stăpânul Muntelui de Anders de la Motte (CRIME CLUB)


Titlu: Stăpânul Muntelui 

Serie: Leo Asker (#1)

Autor: Anders de la Motte

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Bortbytaren (2022)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 4,19 (din 1.772 note)

 

Dacă Anders de la Motte ar fi fost american, cu siguranță numele lui s-ar fi regăsit în topurile celor de la The New York Times, alături de John Grisham și David Baldacci. Autorul suedez nu doar că scrie cu o măiestrie greu de egalat, ci reușește și să se adapteze subgenurilor și tendințelor din spațiul scandinav și cel anglo-saxon. Cărțile sale sunt provocatoare și ludice, așa cum am putut observa în trilogia „Jocul” (Jocul, Buzz și Bubble), comice și pline de vitalitate, precum „O casă mortală”, și serioase, violente și întunecate, precum „Stăpânul Muntelui”. Combinând atmosfera specifică Nordic Noirului cu suspansul prezent în romanele cu criminali în serie, fostul polițist dezvoltă un thriller impecabil, complex, trepidant și tensionat, în centrul căruia plasează un ucigaș diabolic și meticulos, nebun și  inteligent deopotrivă, ce ne aduce aminte de faimoșii antagoniști ai lui Mo Hayder și Jeffery Deaver.

            Faceți loc, intră în scenă inspectorul Leonore Asker! Competentă și cu o mulțime de cazuri rezolvate la activ, Leo urmează să fie avansată în funcția de șefă a Departamentului Infracțiuni Grave. Însă după ce fostul ei coleg (și iubit), Jonas Hellman, se întoarce la secția din Malmo și-și reface echipa, Leo nu doar că pierde ancheta mediatizată la care lucrase, ci este expediată de superiori la subsol, acolo unde urmează să conducă Departamentul Cazurilor Rătăcite și al Suflete­lor Pierdute. Și în timp ce polițiștii de la etajele superioare investighează dispariția Smillei Holst și a iubitului ei, Malik Mansur (MM), Leonore face cunoștință cu noii ei colegi, niște agenți scoși elegant din joc, puțin săriți de pe fix, care, în lipsa oricărei activități fizice sau intelectuale, așteaptă ziua pensionării. Dar inspectoarea noastră nu vrea nici în ruptul capului să stea deoparte, așa că își continuă cercetarea pe cont propriu, fiind sigură că, dacă va elucida misterul dispariției celor doi îndrăgostiți, va reuși să-și spele reputația și  să revină la suprafață.

            Și astfel, folosindu-se de notițele fostului șef al Departamentului Sufletelor Pierdute, în prezent aflat în comă după un atac de cord, care anchetase în secret dispariția Smillei și a lui MM, Leo ajunge la clubul de modelism feroviar din Hassleholm, unde cineva plasează pe ascuns figurine de plastic într-o machetă feroviară, ultima reprezentând-o chiar pe Smilla. Dar de ce și-ar fi lăsat răpitorul amprenta tocmai aici? Pe lângă faptul că-și asumă acțiunile, vrea să perturbe microuniversul utopic, să pângărească frumusețea și perfecțiunea. Printre locomotive și vagoane în miniatură, căsuțe, copăcei, oameni, câini și pisici, monstrul își potrivește micile siluete pictate, sfidând ordinea stabilită, modificând scenariul în funcție de viziunea lui bolnavă. El e un Bortbytaren (acesta fiind titlul original), o creatură fantastică din mitologia celtică și scandinavă, care fură lucruri și răpește persoane, în special copii, pe care îi înlocuiește cu ființe identice ca aspect, însă diabolice asemenea lui.

            Leonore Asker e polițista cu care nu vrei să ai de-a face... Dacă ai ceva de ascuns, ar fi bine să stai departe de ea, pentru că poate fi foarte convingătoare și nu dă niciodată înapoi. Iar dacă ai de gând s-o confrunți, poate s-o iei la palme și pumni, cu siguranță ți-ai semnat sentința. Practică arte marțiale și se antrenează zilnic, până și Attila, fostul instructor de autoapărare al poliției, o privește cu interes neprefăcut cum lovește în sacul de box, de parcă l-ar înfrunta însuși pe diavol. Tatăl ei, un autoproclamat Predicator al Apocalipsei, a pregătit-o pentru Sfârșit, instruind-o cum să recunoască și să utilizeze armele de foc, trezind-o în crucea nopții și urmărind-o prin ochelarii cu infraroșu cum se străduiește să ajungă la barcă, la posibila lor salvare în caz de cataclism. Și acum, la ani buni după ce a evadat de la Fermă, Leo își dă seama când ceva e în plus sau nelalocul lui. Sau dacă cineva o urmărește prin binoclu, camuflat de învelișul verde și des al pădurii.

            Ce să vă mai zic? E exact ce trebuie, un thriller bine scris, plin de acțiune, cu o protagonistă deosebită și un antagonist pe măsură. De multe ori ai impresia că ești pe drumul cel bun, pentru că piesele se potrivesc la fix, însă după câteva pagini îți dai seama că ai căzut în capcană. Firul narativ principal e întrerupt de capitolele în care este dezvoltată povestea Stăpânului Muntelui, din trecut și până acum, astfel încât să ne putem face o idee despre evenimentele stranii și tragice care i-au marcat evoluția psihologică, transformându-l într-o ființă egoistă, perversă și sadică, într-un adevărat prădător. De la mine primește, clar, cinci stele, și abia aștept să fie tradus și cel de-al doilea volum, pentru că data viitoare vom fi vizitați de ucigași fără ochi, din alte lumi.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte:

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea



marți, 27 februarie 2024

Fragment în avanpremieră: Mlaștina Rece de Liza Marklund


Mlaștina Rece

Al doilea volum din seria Cercul polar 

Liza Marklund  

Titlu original: Kallmyren

Limba originală: suedeză

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

ISBN: 978-606-40-2192-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

352 pagini


O intrigă generoasă, cu o mulțime de surprize. – Dagensny Heter

 Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei.

Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și serviciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scri­sul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri.

Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?

Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet

Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată.  Verdens Gang

Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată.  Dagensnyhete

Marklund arată de ce e în stare cu adevă­rat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime anterioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune  tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad

Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen

 

FRAGMENT

 

După ceremonia de deschidere din aulă, care într‑adevăr se afla în clădirea numărul 16, cursanții se îndreptară spre sălile lor de curs și primiră lista cu bibliografia de consultat. Wiking încerca să îi studieze pe ceilalți studenți, mai ales pe fete, fără a fi prea evident. Frank nu avea astfel de rețineri.

— Uită‑te la gagica aia, Doamne, oare cum o cheamă? spuse el atât de tare încât probabil că fata auzi.

— Anna Månsson, răspunse Mats cu voce joasă.

— E de nota 10, a naibii.

Anna Månsson aruncă o privire în direcția lor și își dădu ochii peste cap. Frank zâmbi larg.

Clasa nu era atât de omogenă pe cât își închipuise Wiking. Credea că se va remarca prin accentul său de Norrland și diploma sa de licență, iar ceilalți vor fi cu toții niște băieți rași în cap de vreo 20 de ani din zona Stockholmului. Dar nu era deloc așa. Mats avea 26 de ani, era din Linköping și era locotenent în armată. Se înscrisese în școala de poliție pentru a obține permisie și a putea locui cu iubita lui, care studia medicina la Institutul Karolinska. Frank era născut în zero‑opt1 și locuia oficial cu bunica sa în Kungsholmen.

— Dacă stau suficient timp înregistrat la adresa asta, pot prelua contractul de închiriere, spuse el, vorbind de parcă ar fi câștigat la loterie.

Asta se întâmpla înainte ca Wiking să înțeleagă cât de incomprehensibil de complicată și de nedreaptă era piața imobiliară din Stockholm.

Frank era jurnalist de profesie și un binefăcător incurabil. După trei ani petrecuți la unul dintre ziarele de seară, decisese să își schimbe perspectiva și să facă „ceva semnificativ“, după cum spusese chiar el. Mai mulți colegi din clasă aveau un trecut similar. Anna Månsson, de exemplu, era asistent social, iar prietena ei, Linda, era profesoară. Faptul că Wiking avea o diplomă în inginerie mecanică de la Universitatea Tehnologică din Luleå era mai degrabă norma decât excepția.

— Ce era în neregulă cu a fi inginer mecanic? întrebă Frank într‑o seară, după o lungă prelegere despre metodele fascinante de lucru din domeniul presei de seară.

Erau în apartamentul imens al bunicii sale, construit la cumpăna secolelor, de pe Scheelegatan, și beau bere, el, Frank și Mats: bunica sa mai avea o casă în Marbella, unde își petrecea iernile.

Wiking nu mai văzuse niciodată o asemenea locuință. Tavanul era acoperit cu muluri cu viță‑de‑vie și flori, avea sobe de teracotă imense, care sclipeau în fiecare cameră. Pereții aveau lambriuri și șiruri de tablouri cu rame groase. Ferestrele cu șprosuri de câțiva metri ajungeau până în tavan. Se numea Jugendstil.

Wiking trăgea de un colț desprins al etichetei de pe sticla de bere.

— Am aplicat mai mult fiindcă a vrut amicul meu Krister, spuse el. Dar a renunțat după un semestru și s‑a mutat în Täby cu iubita lui. Eu, mda, am rămas.

— Dar de ce polițist? insistă Frank.

— Tatăl meu e polițist. Tatăl lui a fost procuror.

— Uau, exclamă Frank. Ești un adevărat deschizător de drumuri.

Mats și Marina lui locuiau într‑un apartament micuț de studenți din Solna. Troica se întâlnea rar acolo, deoarece Marina era mereu ocupată cu studiul și avea nevoie de liniște. Era o tipă serioasă, cu părul negru și ochii ageri, lui Wiking i se părea că nu‑i scapă nimic. Îi plăcea de ea. Ea și Mats erau împreună încă din primul an de liceu.

— O să facem copii când termină cu rezidențiatul, declară el.

— Vă notați babardeala și în calendar? întrebă Frank.

Mats permise umbrei unui zâmbet să îi străbată fața. Fusese cât de aproape putuse să ajungă de un râs forțat.

— Cred că o fac mai des decât tine, spuse el.

— Doar o chestiune de timp, zise Frank. Sunt cu ea pe jumătate în Anna Månsson.

Wiking se prefăcu că are o criză de tuse.

În fiecare după‑amiază, troica se antrena împreună. Sală, volei, apoi alergau. Mats era alergător de distanță lungă, Frank era sprinter. Wiking prefera mai degrabă să alerge după un puc sau o minge, dar aici învățase să alerge și atât. În plus, mergea cu bicicleta zilnic între școală și Tensta, ceea ce îi dezvoltase rezistența. Seara, lua adesea linia albastră a metroului până la primărie și mergea pe jos până la Frank, pe Scheelegatan.

Într‑o seară, în timp ce se îndrepta spre casă după un antrenament intens la piscina de la poliție, dădu peste un grup de adolescenți în centrul cartierului Tensta. Erau cinci și se putea presupune că familiile lor proveneau din vreo țară din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Băieții făcură un cerc în jurul lui, iar liderul lor se puse în fața lui.

— Frate, spuse liderul, cu voce joasă și hotărâtă, cât e ceasul?

Wiking se uită la ceasul său de mână.

— Al meu arată 22:55, dar e de fapt numai 22:50, răspunse el, întinzându‑și încheietura mâinii ca să‑i arate conducătorului găștii.

— L‑am dat înainte cu cinci minute pentru a avea o mică marjă. Dacă vreți să luați trenul spre oraș la 22:57, probabil că îl prindeți.

Puși în gardă, toți cei cinci băieți îl priveau cu ceva ce putea fi descris aproape ca un soi de neîncredere.

— De fapt, e posibil să și întârzie un pic, continuă Wiking. SL nu pare să fie obișnuit cu zăpada. Destul de ciudat, fiindcă și aici, mai la sud, e iarnă în fiecare an.

Băieții schimbară priviri între ei. Wiking făcu un semn cu capul spre chioșcul din spatele liderului.

— Mă gândeam să‑mi iau o napolitană Kex înainte să plec acasă, explică el, și se va închide în curând. Deci, dacă nu vă supărați…

Liderul se întoarse și se uită uimit spre chioșcul Pressbyrån, de parcă nu l‑ar fi remarcat niciodată până atunci. Apoi se întoarse din nou spre Wiking și făcu un pas într‑o parte. Ceilalți băieți ezitară o clipă, apoi îl lăsară și ei să treacă.

— O seară plăcută să aveți, le ură Wiking, își cumpără napolitana și se îndreptă spre camera sa închiriată.

Abia mai târziu realizase că, cel mai probabil, grupul de băieți voia să‑l jefuiască.

Frank, care insistase ca el să se tundă — „Nu poți să te prezinți cu chică“ — îl echipase și cu o geacă bomber neagră și o pereche de bocanci negri Doc Martens. Între timp, bandele din jurul stației de metrou se obișnuiseră cu el și îi răspundeau cu ezitare la saluturi, chiar dacă arăta ca un skinhead.



 Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui NobelPe viațăLupul RoșuUn loc sub soareFerma de perle negre și Cercul polar.

luni, 26 februarie 2024

Recenziile lui Gică 168 - Codul Katharina de Jørn Lier Horst (CRIME CLUB)


Titlu: Codul Katharina  

Serie: William Wisting (#12) Dosare enigmatice (#1)

Autor: Jørn Lier Horst

Titlu original: Katharina-koden (2017)

Traducere de Ivona Berceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,94 (din 5.551 note)

 

„Găsi fotocopia și o analiză din nou. Trei linii ușor curbate împărțeau foaia, formând două coloane. În partea de jos, era trasată o linie orizontală. Pe restul foii de hârtie se găseau o serie de numere. Cifra 362 era încercuită și scrisă de două ori. Același lucru era valabil și în cazul cifrei 334. La fel, cifra 18 fusese și ea scrisă de două ori și era înconjurată de un pătrat. În rest, pe pagină erau împrăștiate mai multe numere: 206, 613, 148, 701, 404, 49. Cel mai interesant aspect al mesajului criptic consta în faptul că pe o parte a foii de hârtie fusese desenată o cruce, adică două linii perpendiculare, dintre care una puțin mai lungă decât cealaltă, ceea ce dădea impresia unei cruci. Iar și iar, pixul cu pastă neagră fusese plimbat înainte și înapoi, până când foaia aproape că se rupsese.”

Au trecut aproape 25 de ani de la dispariția Katharinei Haugen, însă  inspectorul-șef William Wisting  nu poate renunța la vechiul caz. La fiecare „aniversare”, scoate din dulap cele trei cutii cu probele anchetei și le reanalizează, sperând, tot mai atent la detalii, să găsească cheia misterului. Însă există prea multe necunoscute... Dacă femeia a plecat de bunăvoie, de ce nu și-a luat cu ea și valiza în care se aflau, parcă intenționat aranjate, zece perechi de ciorapi, zece chiloți, cinci sutiene, zece tricouri, cinci perechi de pantaloni, cinci pulovere, cinci bluze și haine sport. Din nou, numere... Și de ce a lăsat în urmă un buchet cu paisprezece trandafiri? Erau pentru ea sau pentru altcineva? Iar întrebarea care-i macină pe toți... Cum poate fi descifrat codul Katharinei? Dacă a fost, într-adevăr, ucisă și dacă crucea indică locul, atunci e posibil ca ea să-și fi marcat, dinainte, mormântul?

Principalul suspect a fost (și este în continuare) Martin Haugen, soțul dispărutei și un prieten apropiat de-ai lui Wisting. Și în fiecare an omul nostru îi face o vizită, ca să vadă cum îi merge, dar, mai ales, ca să-l descoase iarăși și iarăși, cu speranța că Martin va scăpa vreo informație esențială pe care a ținut-o ascunsă de poliție atâta timp. Însă de data asta el nu e acasă, lucru straniu, iar inspectorul stă puțin pe gânduri dacă să-l declare sau nu dispărut. Dar nu e cazul... Povestea ia o turnură interesantă atunci când la secția de poliție se prezintă agentul Adrian Stiller, de la Kripos, care vrea să creeze un grup special de investigatori, ce urmează să se ocupe de cazurile vechi neelucidate. Și prima anchetă pe care au vizat-o este, evident, cea a dispariției Katharinei, fiindcă amprentele soțului ei au fost descoperite pe ziarul din care s-au decupat cuvintele din scrisoarea de răscumpărare din cazul Nadiei Krogh, o tânără care a fost răpită în urmă cu 26 de ani.

            Așadar, avem două dispariții și un suspect. Și dacă știi cine e vinovatul, atunci cum procedezi ca să-l faci să mărturisească? Pentru început, îi vorbești din nou și din nou despre nefericitul eveniment. Așa cum spune și Wisting, nimeni nu poate să țină ascuns un secret care-l macină pe interior. Aici nu e vorba de criminali cu sânge rece, fiindcă întâmplările nu s-au mai repetat, nici nu știm dacă același om s-a ocupat de ambele victime, ci de impulsuri de moment, acte violente declanșate de furie sau disperare. Apoi, pui tot mai multă presiune pe subiect, făcându-l să conștientizeze că nu mai poate să țină asta doar pentru el, că are nevoie de eliberare, de purificare, de cineva care să-l asculte și, poate, să-l înțeleagă. Și în ultimul rând, trebuie să-i oferi o portiță de scăpare, chiar dacă ea, legal, nu există. Poate a fost un accident, poate nu e doar el de vină, și dacă chiar a comis-o, poate a avut motive cât se poate de serioase.

            Și astfel, ancheta tradițională se transformă într-o operațiune de hărțuire psihologică, în care inculpatul știe că nu poate să scape cu mâinile curate. Dar cum rămâne cu relația dintre Wisting Și Haugen? Cine va câștiga, prietenul de-o viață sau investigatorul? Odată ce-ți asumi un rol, celălalt se prăbușește de la sine. Demonul justițiar vrea să-l arunce pe ucigaș după gratii, însă îngerul salvator vrea să-i fie alături. E drept că după atâția ani probele nu mai sunt atât de relevante, nici nu aveau acces la tehnologia din prezent, și singura lor șansă este să-l forțeze pe suspect să spună adevărul. Dar dacă Martin e nevinovat? Dacă femeia și-a regizat, de fapt, dispariția? Și cum rămâne cu Nadia Krogh? Unde ar fi putut să plece de la petrecere? De ce nimeni nu știe nimic, deși s-au aflat atâția oameni în proximitatea ei în acea seară? Hai că v-am dat destule detalii, chiar prea multe, însă de aici sunteți pe cont propriu, așa că puneți mâna pe roman, luați-l de mână pe simpaticul inspector-șef William Wisting și încercați să descifrați, împreună, codul Katharinei, preluat chiar în primul paragraf. Și dați-mi un semn, în comentarii, dacă credeți că sunteți pe drumul cel bun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jørn Lier Horst:

Falled

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

 


joi, 7 septembrie 2023

Recenziile lui Gică 141 - Mântuitorul de Jo Nesbø (CRIME CLUB)


Titlu: Mântuitorul 

Serie: Harry Hole #6

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Frelseren (2005)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 4,08 (din 43.848 note)

 

            Cu părere de rău, vreau să vă spun că am fost dezamăgit de „Mântuitorul”, al șaselea volum din seria „Harry Hole”... De ce a trebuit să fie atât de bun? De ce a avut acțiune din plin, și povestea a fost construită cu atâta migală, doar ca să mă conducă spre finalul imprevizibil prin care să-mi dea toate supozițiile peste cap? De ce omul ăsta nu poate rămâne la o scriitură mediocră și mă uimește de fiecare dată, reușind să fie atât de tranșant, dar, totodată, atât de perspicace, aidoma protagonistului său, dement și genial deopotrivă? De ce mă obligați să-i dau cinci stele pe Goodreads dacă mi-a plăcut mai mult decât celelalte? Cum poate ereticul ăsta să ia o figură biblică, s-o dezbrace de toate conotațiile religioase și s-o pună în rolul unui asasin profesionist? Blasfemie... Chiar nu are rost să mai continui, acum chiar a întrecut măsura, și sper să facă asta de fiecare dată, pentru că merităm să citim numai cărți de calitate, fiindcă mai are multe de spus și pentru că eroul lui se numără printre sfinții literaturii polițiste contemporane.

            Nu-l va uita niciodată pe Bobo, cel care a avut curajul nebun, cu arma sârbului în ceafă, să spună cu demnitate în glas că este căpitan în armata croată. La rândul său, a ajutat la distrugerea armamentului inamic, aruncând douăsprezece tancuri în aer. Era cel mai bun, chiar dacă era doar un puști, și Bobo știa asta, nu degeaba l-a binecuvântat cu numele de Mali spasitelj (Micul mântuitor). Nu, el n-are nicio treabă cu Domnul, doar cu semenii, pentru că ajutorul lui se răsfrânge asupra celor asupriți, care se vor întoarce într-o zi în vechea lor casă, Vukovar. Dar acum e pe drum, de curând a mai executat o misiune, ucigându-l pe francez. Următoarea oprire, Oslo. (...) concertul de Crăciun a început deja, încet, atent la fiecare detaliu, se apropie de ținta lui și, în momentul în care aproape toată lumea e concentrată la spectacol, îi trage un glonț în cap soldatului din Armata Salvării. Gata, a terminat și ultima misiune. Dar ceva e în neregulă, fiindcă în ziarul pe care l-a înșfăcat în drum spre aeroport scrie că victima se numea Robert Karlsen, și nu Jon Karlsen, așa cum apărea în contract.

            Părăsit de Rakel, după ce-l pusese în pericol pe Oleg în urma anchetei personale ce-l vizase pe Tom Waaler, Harry încearcă, din nou, să se pună pe picioare, luptând din răsputeri cu vechiul lui viciu, băutura. După ce soldatul din Armata Salvării este asasinat, omul nostru, care fusese deja la cantina organizației cu o altă investigație, se întoarce pentru a pune întrebări și pentru a-i da de urmă necunoscutului cu eșarfa roșie (sau necunoscuților) din filmările studiate de Beate Lønn. Dar nici asasinul nu și-a terminat treaba, și poliția descoperă repede că ucigașul era pe urmele lui Jon, Robert pierzându-și viața din cauza unui schimb de tură spontan cu fratele său. Însă cazul de față are rădăcini adânc înfipte în trecut, iar dacă Harry vrea să descopere adevărul, trebuie mai întâi să afle ce s-a întâmplat în urmă cu doisprezece ani, într-o noapte cu stele, în toaleta din tabăra Armatei Salvării.

            Răzbunare, trădare, bani, gelozie, mobilul crimei „solicitate” ar putea fi oricare, dar asta nu e problema mântuitorului, el vrea doar să-și termine treaba, și fiindcă zborul spre Copenhaga i-a fost anulat din cauza vremii, încă are timp să se ocupe de adevărata lui țintă, ținută acum în siguranță de către poliție. Interesant e că, în imaginația nebună a lui Nesbø, Mântuitorul e un om ca oricare altul, născut între oameni și cu puterea și voința de a lua alte vieți, dedicat patriei și contractor privat. Deși dimensiunea mitică este anulată, periplul figurii biblice este reinvestit într-o manieră deloc ortodoxă, croatul având parte de propriul Drum al patimilor, de Crucificare și, în mod absolut necesar, de Înviere. Însă personajul negativ, paradoxal, nu trebuie privit ca un antagonist, fiindcă e doar un pion al sorții, stăpân pe propriile abilități, dar împins de dorința de a-și regăsi (și de a le regăsi celorlalți conaționali) paradisul terestru pierdut.

            Chiar dacă Tom Waaler a ieșit din scenă, lucrurile nu s-au liniștit, pentru că acum Harry își dă seama că are de-a face cu nemernici mult mai capabili și inteligenți, greu de descoperit și capturat. Monștrii nu au dispărut, doar dorm, și se vor trezi în curând ca să arunce iarăși Norvegia în haos. Hole, cu toate problemele lui mai vechi și mai noi, s-a ridicat din nou la nivelul așteptărilor, confirmând, dacă cumva mai era nevoie, că e cel mai bun inspector din Oslo. Iar acum întrerupem din nou programul, fiindcă omul nostru trebuie să-și ia liber de Crăciun, dar ne vedem data viitoare, când vom elucida, împreună cu colegii mei din Crime Club, crimele macabre ale Omului de zăpadă.


Un proiect:


marți, 5 septembrie 2023

Recenziile lui Gică 140 - Păcat de moarte de Maria Grund (CRIME CLUB)


Titlu: Păcat de moarte 

Serie: Berling & Pedersen #1

Autor: Maria Grund

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dödssynden (2020)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,54 (din 1.121 note)

 

„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte: (1) ochii trufași, (2) limba mincinoasă, (3) mâinile care varsă sânge nevinovat, (4) inima care urzește planuri nelegiuite, (5) picioarele care aleargă repede la rău, (6) martorul mincinos, care spune minciuni, și (7) cel ce stârnește certuri între frați” (Proverbe 6:16). Dincolo de formulările biblice, păcatele de moarte sunt, într-o ordine aleatorie, mândria, invidia, lăcomia, desfrâul, mânia, aviditatea și lenea. Cunoscute drept păcate capitale, cele șapte reprezintă sursele din care izvorăsc toate celelalte rele lumești și spirituale. Puse pe seama viciilor trupești și îndemnurilor diavolești, constituie, în viziunea creștină, căi sigure spre focurile cele veșnice. Deși la Dante, în „Divina Comedie”, ele se regăsesc și în Purgatoriu, putând fi spălate prin veacuri de suferință și rugăciunile celor vii, mult timp Biserica Catolică le-a socotit drept păcate fundamentale, imposibil de îndepărtat de pe sufletul celui „damnat”.

După ce trupul neînsuflețit al unei adolescente de paisprezece ani este descoperit într-o carieră de calcar inundată de pe o insulă din Marea Baltică, polițista Sanna Berling și partenerul ei, Bernard, sunt trimiși să arunce o privire la locul tragicului eveniment. La prima vedere, fata și-a pus capăt zilelor cu ajutorul unei lame cu care și-a secționat venele de la încheieturi, după care, fără nicio șansă de supraviețuire, s-a aruncat în lac. În următoarea zi, o anticară în vârstă este găsită moartă în propria locuință, ucisă printr-o tăietură în formă de cruce la baza gâtului, după ce fusese înțepată și tăiată pe tot corpul, măcelărită ca un animal. Însă crimele nu se opresc aici, pentru că, după câteva zile, este găsit un alt cadavru, modul de operare al criminalului fiind același și trădând o furie ieșită din comun. Deși nu pare să existe nicio legătură între tânăra sinucigașă și cele două victime, după puțină cercetare lucrurile încep să capete sens, iar cheia misterului se află într-o pictură din casa bătrânei anticare, în care apar șapte copii cu măști de animale, mânjiți cu sânge.

Și fiindcă Bernard urmează să iasă la pensie peste o săptămână, pe drum spre scena sinuciderii se află și Eir Pedersen, viitoarea colegă a Sannei. Rebelă, dar cu rezultate excepționale la cursurile de la Academia de Poliție, puțin plictisită de toți și de toate, dar foarte îndrăzneață și decisă să afle adevărul, Eir este polițista perfectă pentru încâlcitul caz ce-i așteaptă, puternică atunci când e nevoie de ea și emotivă atunci când vede suferința de pe chipurile celorlalți. Ca un investigator convențional, Sanna nu are nevoie de noua ei parteneră, așa că se declară ostilă de la început, păstrând distanța față de Eir și preferând să lucreze cu plictisitul și nerăbdătorul Bernard. Dar se apropie ziua comemorării lui Erik, fiul Sannei, care a murit, împreună cu soțul acesteia, într-un incendiu pus la cale de piromanul ce vizase doar casele din zonă în care se aflaseră copii, încă în libertate, dar ținut în siguranță departe de-aici, așa că Sanna își ia câteva zile libere, cu alcool și pastile, lăsând la o parte ancheta chiar în momentul în care lucrurile devin cu adevărat interesante.

            Dincolo de investigația celor două protagoniste, esența cărții stă în latura sa terifiantă și ocultă. Criminalul nu acționează impulsiv, nu avem de-a face, ca în alte cazuri, cu un psihopat căruia îi place vărsarea de sânge, ci cu o minte lucidă, ancorată în realitate, dornică să-și ducă treaba la bun sfârșit. Ca un strigoi, omul nostru lasă în urma sa groază și deznădejde, pângărind locurile prin care trece. Poate fi oricine, oricare dintre personaje... poate soțul anticarei, bătrânul în scaun cu rotile care a fost declarat dispărut după omor, sau asistenta maternală fără un braț, unul dintre copiii răzvrătiți din zonă (foarte puțin probabil) sau Benjamin, adolescentul ce are o obsesie pentru propria mamă, lovindu-i și mușcându-i (ca un lup) pe toți cei ce ar putea reprezenta un pericol la adresa familiei sale disfuncționale.

Nu știu cât de bine am reușit să trasez liniile principale ale romanului, dar pentru mine a reprezentat o narațiune excelentă, plină de suspans și incertitudine, pe alocuri apăsătoare, chiar grotescă, exact lectura de care aveam nevoie după atâtea romane mediocre. Maria Grund a scris o poveste autentică, cu un iz puternic de Nordic Noir, puțin feministă, dar un feminism care nu deranjează cu nimic, presărată cu câteva clișee necesare, dar, din nou, nesupărătoare, și, cel mai important, nu trage nici de acțiune, nici de pagini, spune ce e de spus, ne conduce cu pași mari spre deznodământ și ne aruncă în gura lupului fix atunci când trebuie, adică în clipa în care ancheta este pe cale să fie rezolvată. Citiți cartea asta cu încredere, deja am recomandat-o unor prieteni și o să fac asta de fiecare dată când se va ivi ocazia, și nu uitați, cheia enigmei se află în pictură, pentru că păunul, capra, câinele, porcul, măgarul, vulpea și lupul știu, pe pielea lor, ce înseamnă un păcat de moarte.


Un proiect:


sâmbătă, 17 iunie 2023

Recenziile lui Gică 134 - Cântărețul nocturn de Johanna Mo


Titlu: Cântărețul nocturn 

Serie: The Island Murders #1 

Autor: Johanna Mo

Editura: RAO

Titlu original: Nattsångaren (2020)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,73 (din 3.008 note)

 

Mi-aș fi dorit mai multă acțiune, poate mai mult suspans, dar per ansamblu a fost OK. Nu e nici prea statică, nici foarte dinamică, ci mai degrabă lineară, înaintând cu pași mărunți spre deznodământ. Se poate observa de la primele capitole că Johanna Mo nu a intenționat să scrie un thriller care să te țină cu sufletul la gură, deși unele părți sunt destul de întunecate, așa cum îi șade bine oricărui Scandi Noir, reușind, în schimb, să spună o poveste despre oameni, despre traume și dorințe neîmplinite. Dincolo de intrigă, personajele sunt cele care fac un pas în față, vorbindu-ne despre alegeri, împărtășindu-ne clipele fericite și momentele de groază, reamintindu-ne că fiecare decizie greșită e, de fapt, o consecință a instinctului de autoconservare. Ne e frică, iar atunci când teama și paranoia se instaurează, rațiunea rămâne undeva în fundal, și suntem pregătiți să facem orice ca să ne salvăm pielea, chiar dacă asta înseamnă să-l lăsăm pe celălalt să moară chiar sub ochii noștri.

În urmă cu șaisprezece ani, un bărbat a intrat prin efracție în casa lui Ester Jensen, pe care a omorât-o în bătaie, după care i-a dat foc, lăsând flăcările să facă curat în urma lui. La puțin timp de la tragedie, individul a fost identificat de către forțele de ordine și aruncat în pușcărie. Acel hoț, cu apucături de criminal, nu era nimeni altul decât Lars Duncker, tatăl Hannei Duncker. În prezent, sătulă de viața din capitală și cu o relație amoroasă ratată la activ, Hanna s-a întors în Öland, pe insula unde a copilărit, efectuându-și transferul la secția de poliție din Kalmar. Deși au trecut atâția ani de la teribila întâmplare, locuitorii din părțile astea nu au uitat nici pentru un moment cine a fost Lars Duncker, motiv pentru care privesc cu ochi răi revenirea fiicei pe meleagurile copilăriei. Dar ea este aici ca s-o ia de la capăt, iar atunci când este raportată descoperirea unui cadavru, polițista noastră își ia rolul în serios, lăsând la o parte comentariile răutăcioase ale localnicilor furioși.

Trupul neînsuflețit al băiatului a fost descoperit în această dimineață pe câmpia calcaroasă, rezemat de un perete prăbușit pe jumătate și cu o floare ciocul berzei în mână. Pe lângă multiplele răni vizibile de la o poștă, se pare că moartea ar fi survenit în urma unei lame ascuțite ce i-a străpuns abdomenul. Tânărul de cincisprezece ani a fost identificat drept Joel Forslund, fiul Rebeckăi Forslund, cea mai bună prietenă din adolescență a Hannei. Și chiar dacă Rebecka se bucură, inițial, de întoarcerea neașteptată a Hannei, ceilalți localnici continuă să fie rezervați, afișându-și, de fiecare dată când au ocazia, ostilitatea. Ba mai mult, cineva începe s-o bombardeze cu mesaje și apeluri prin care-i transmite că nu are ce căuta aici și că îi dorește moartea.

La secția de poliție, protagonista ajunge sub comanda lui Ove Hultmark, omul care în urmă cu aproape două decenii s-a ocupat de anchetarea lui Lars Duncker. Deși crima a fost clasată, Hanna are încă dubii cu privire la culpabilitatea tatălui ei, neputând suprapune figura monstrului din presă peste chipul omului blajin care și-a crescut cu zâmbetul pe buze cei doi copii. În cadru intră și Erik Lindgren, un tânăr agent promițător, care profită de fiecare oră liberă pentru a face sport sau ca să-și sune soția indiană, ai cărei părinți urmează să sosească în următoarele zile în Suedia. Hanna și Erik fac echipă pentru a-l găsi pe ucigașul lui Joel, ajungând să descopere cu ce se ocupa, pe la spate, adolescentul și cine ar fi dorit, neprimind banii pe marfă, să-i dea o lecție pe care să n-o uite prea curând.

Oricât de tare m-aș strădui, e destul de greu să vorbesc critic despre cartea Johannei Mo, fiindcă povestea se desfășoară între niște granițe fixe, nelăsând prea mult loc pentru analiză sau liberă interpretare. E un roman bine structurat, pe clasica formulă cauză-efect, vorbindu-ne, așa cum am spus mai sus, despre personaje și probleme existențiale. Insula devine prin excelență un loc al pervertirii, al oamenilor cu două fețe, părinți perfecți și soți fideli ziua, desfrânați, păcătoși și slabi de înger noaptea. Și ca povestea să aibă un fir roșu care, totuși, să ne conducă spre finalul mult așteptat, ne este relatată, secvențial, ultima zi din viața lui Joel, fiecare episod având o pseudo-revelație pe care Hanna și Erik urmează s-o descopere exact în capitolul următor. Trăgând linie, merită nici mai mult, nici mai puțin, de trei steluțe, dar o recomand, mai ales că povestea continuă în următoarele două volume, și sunt foarte curios ce s-a întâmplat, până la urmă, cu șaisprezece ani în urmă și dacă Lars este sau nu vinovat pentru moartea lui Ester Jensen.


COMANDĂ CARTEA


luni, 27 martie 2023

Recenziile lui Gică 117 - Vara lupilor de Hans Rosenfeldt


Titlu: Vara lupilor 

Serie: Hannah Wester #1 

Autor: Hans Rosenfeldt

Editura: LITERA

Titlu original: Vargasommar (2020)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,52 (din 3.093 note)

 

O polițistă de vârsta a doua, un schimb de droguri ce a mers foarte prost, treizeci de mii de euro (în jur de trei milioane de coroane), reglări de conturi, cadavre, un lup mort și o asasină trimisă de ruși să recupereze marfa și sumele de bani ce se aflau în mașina uneia dintre victime, altfel spus, un Nordic Noir cu de toate, al cărui acțiune are loc în retrasa comunitate din Haparanda, un oraș la granița cu Finlanda, locul propice în care moartea să-și facă neîngrădită de cap. Mai mult decât o poveste despre un subiect utilizat aproape până la epuizare, cartea lui Hans Rosenfeldt se prezintă ca o radiografie a unei societăți restrânse, echilibrate, în care fiecare membru contribuie, prin gândurile și acțiunile sale, la bunul (sau răul) mers al lucrurilor, găsindu-și un loc perfect în pestrițul peisaj însorit din nord.

            Marfa trebuie predată finlandezilor, ordinul a fost cât se poate de clar. Aflat în mașină, alături de ceilalți trei colegi ruși, Vadim Tarasov este decis să păstreze atât valizele cu valuta, cât și pe cea plină cu amfetamină, pe care ar putea, datorită contactelor sale din lumea interlopă, s-o vândă unor tipi dubioși pentru un preț foarte bun. Așadar, a ajuns și cealaltă mașină în punctul stabilit de întâlnire din Rovaniemi, toată lumea s-a dat jos... și a început măcelul. Arme automate, trupuri spulberate, mult sânge, șapte cadavre pe caldarâm, și uite că, totuși, omul nostru a scăpat cu viață. Însă, în timp ce se întoarce spre casă, ceva îi taie calea prin noapte, iar Vadim se trezește fără de-apărare în bătaia a două faruri ce se îndreaptă cu viteză spre el. Câteva zile mai târziu, un lup mort este găsit pe câmp, iar în stomacul lui sunt descoperite rămășițe umane, bucăți dintr-un cadavru ce pare să fi fost îngropat la repezeală.

            Astfel, intră în scenă Hannah Wester, o polițistă aflată în al patrulea deceniu al vieții sale, ajunsă de curând la menopauză. Pe cât de perspicace, pe atât de impulsivă din cauza durerilor de cap ce izbucnesc tot mai des în ultima vreme, ea vrea mai mereu să iasă în față, încercând să descopere vreun indiciu despre cei la care s-ar putea afla în prezent marfa rușilor. Dar nici mafiotul din Moscova nu stă deoparte, așa că trimite pe teren o asasină special antrenată, care să-i recupereze, prin orice mijloace, miile de euro  pierdute în apropierea orașului Haparanda. În vreme ce Katia, tot mai presată de timp, face vizite persoanelor cu cazier sau despre care se știe că ar putea face rost de droguri, intrând astfel în vizorul unui dealer local extrem de periculos, Hannah are parte de un amplu proces de introvertire, afundându-se tot mai tare în suferințele și incertitudinile propriului trecut.

            Așa cum spuneam mai sus, cel mai important și, totodată, interesant personaj este însuși Haparanda. Aici nu doar că oamenii se nasc, trăiesc și mor, ci toți locuitorii, de la cei mai tineri, la cei mai în vârstă, își iau suflarea din esența orașului și dau la schimb energia prin care mica localitate continuă să existe. Fiecare deces, natural sau subit, se adaugă ca o nouă cărămidă la imensa structură ce-i înconjoară, moartea devenind pedeapsa prin care comunitatea are parte de propria istorie. În acest loc, toată lumea se știe cu toată lumea, nu contează cine e rău sau bun, pentru că fiecare-n parte va avea parte de lumânări, bilețele cu mesaje triste de despărțire sau persoane care să-l plângă și să-i ducă dorul. Haparanda funcționează ca orice localitate, un mecanism circular, închis, în care orice gest influențează direct sau indirect dinamica de grup, și în care speranța și dorința îi pot ridica sau îngropa pe cei cu visuri prea mari.

            Utilizând o tehnică adesea întâlnită în literatura postmodernă, Hans Rosenfeldt se instituie de la început pe sine drept regizorul absolut, drept zeul care guvernează amplul construct narativ căruia i-a dat viață. Vocea naratorului se suprapune peste glasul Haparandei, iar noi suntem smulși din poveste, înălțați undeva deasupra cadrului spațial, într-un loc unde ni se comunică așteptările personajelor și schimbările prin care le va trece soarta în anii ce urmează. Deși se prezintă ca un volum polițist, dintr-o serie ce promite multe, acțiunea nu se intensifică rapid, așa cum ne-am aștepta, ci cu pași mărunți, îndreptându-se spre un final de-a dreptul exploziv. Categoric e o capodoperă a genului thriller, care merită savurată frază cu frază, până când ajungi să-ți găsești și tu un loc în micul oraș de la graniță, acolo unde vara clocotește-n sângele celor visători și nevinovați.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 22 martie 2023

Recenziile lui Gică 115 - Dincolo de aparențe de Lina Areklew


Titlu: Dincolo de aparențe  

Serie: Fredrik Froding #1

Autor: Lina Areklew

Editura: RAO

Titlu original: Ur askan (2020)

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 3,64 (din 414 note)

 

Catalogat drept al doilea cel mai mare dezastru maritim, după Titanic, naufragiul feribotului Estonia, în data de 28 septembrie 1994, în timp ce se îndrepta dinspre Stockholm spre Tallinn, a rămas în istoria recentă drept tragedia în care și-au pierdut viața 852 de persoane, dintre care 501 erau cetățeni suedezi, și 285, estonieni. În ceea ce privește cauza accidentului, lucrurile au fost trecute mult timp sub tăcere, însă se pare c-ar fi fost vorba despre o defecțiune la mecanismul de blocare a ușii retractabile, ceea ce a permis apei să ajungă pe puntea rezervată mașinilor. Pornind de la această întâmplare nefericită, Lina Areklew face pasul spre ficțiune, aruncându-și eroul în mijlocul catastrofei. Se pare că Fredrik Froding s-a aflat pe punte când a izbucnit furtuna, împreună cu fratele său, Niklas. În câteva clipe haosul s-a instaurat, iar, printre țipete și lacrimi, cei doi au ajuns, fără să-și amintească prea multe, pe o barcă de salvare. Dar în următorul moment un val uriaș a lovit mica ambarcațiune, iar Niklas a dispărut în mijlocul apei învolburate.

În prezent, la mai bine de douăzeci de ani de la tragedia în care și-a pierdut ambii părinți și fratele, Fredrik a ajuns el însuși o epavă, trăind de pe-o zi pe alta cu medicamente și cantități mari de alcool. Nu și-a pierdut nicio clipă speranța că Niklas este în viață, pe-acolo pe undeva, și de atunci suferă de crize puternice de anxietate și de halucinații ce-l fac să-și vadă fratele mai mic în fiecare bărbat care-i iese în cale. Dar acum Fredrik este sigur că l-a găsit pe Niklas, și așa ajunge să-l urmărească pe Adam Ceder, bărbatul care stătuse ieri de vorbă cu fratele lui, până pe insula Ulvön, unde afaceristul intenționează să-și treacă încă un hotel în palmares. Însă în următoarea dimineață Ceder este găsit mort, rana de la cap confirmând că e vorba despre o crimă, iar protagonistul nostru ajunge, din cauza certei din seara anterioară, în capul listei cu posibilii suspecți de omor.

            Întâmplarea face ca pe acea insulă să locuiască și Sofia Hjortén, fosta iubită și colegă de la academia de poliție unde fusese înscris și Fredrik odinioară. Pornind de la crima ce pare să fi fost executată cu un obiect contondent, cel mai probabil cu un ciocan, cei doi pornesc pe urmele ucigașului, Sofia pentru că primește cazul, iar Fredrik pentru a-și salva propria piele. Astfel, investigația celor doi (pe drumuri separate) îi conduce în 1979, într-o tabără de vară, de care se ocupase ani la rând pastorul local. Se pare că Adam a făcut parte dintre copiii din acea tabără, alături de alți unsprezece tineri, printre care se număraseră și cele două fiice ale pastorului, ciudata și tăcuta Bodil și sora sa, Ester, fata în scaun cu rotile, de care ceilalți își bătuseră joc.

            Povestea de față debutează puțin dezorganizat, și trebuie să ai răbdare până când evenimentele o vor lua pe cursul normal. Totul începe de la căutarea lui Niklas, dar pe parcurs intenția se pierde în fundal, pentru că omorul ajunge să acapareze întregul roman. Încet-încet, lucrurile se leagă, intriga se construiește cu fiecare strat, iar spre final ajungi să stai cu sufletul la gură, așteptând ca vinovatul să fie descoperit. Pendulând între prezent și trecut, autoarea are grijă să ne ofere câteva detalii cheie, prin intermediul unor episoade care sunt întrerupte intenționat în mijlocul acțiunii. Suspansul crește cu fiecare dezvăluire, și astfel ești invitat să dai o mână de ajutor, legând indiciile care ți-au fost aruncate de-a lungul drumului. Deși firul central este destul de ușor de identificat și urmărit, stările spontane și gândurile obsesive ale personajelor oferă un grad ridicat de originalitate textului.

            L-am socotit de la primele pagini ca fiind un roman Nordic Noir de duzină, iar protagoniștii mi-au confirmat, cu fiecare gest, această impresie. Ambii investigatori, unul experimentat și celălalt pe jumătate amator, sunt cu moralul la pământ, lăsând la suprafață doar niște fantome, ce bântuie prin lume în căutarea unui scop. Poate că nu e un bețiv în pragul pensionării, însă Fredrik trăiește fiecare clipă în umbra speranței, apelând la pastile atunci când nu mai poate face față realității tot mai apăsătoare. Părerea mea e că merită, nu este cel mai bun thriller, nici pe departe, dar poate reprezenta o lectură interesantă și provocatoare, atâta timp cât lași orice așteptare deoparte. În cazul în care editura RAO va continua seria, cu siguranță o voi citi și pe următoarea, pentru că și eu, din postura de cititor implicat, sunt sigur că Niklas trăiește și că fratele lui va reuși cândva să-l găsească.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 22 februarie 2023

Recenziile Mădălinei 47 - Cercul Polar de Liza Marklund (CRIME CLUB #5)


Titlu: Cercul Polar 

Serie: Cercul Polar #1 

Autor: Liza Marklund 

Editura: TREI

Titlu original: Polcirkeln (2021)

Traducere de Raluca Pop

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,46 (din 1.985 note)

 

            Cinci adolescente ce împărtășesc o pasiune nebună pentru literatură, cinci romane ce stârnesc conflicte și produc fisuri într-o prietenie în aparență trainică, droguri, secrete, sex, băieți și iubiri fără sorți de izbândă, toate astea încununate de descoperirea unui cadavru îngropat la temelia unui pod în ruină – cu alte cuvinte, avem de-a face cu o intrigă dedicată în mod special invidiei, geloziei și trădării, fără să-i pese cuiva de consecințele propriilor decizii. „Cercul Polar”, un thriller psihologic scris la zero grade, aduce în prim plan o serie de personaje decăzute din punct de vedere moral, care nu precupețesc niciun mijloc, fie vorba și de acțiuni ilegale, ca să iasă basma curată din orice împrejurare. În ciuda faptului că avem de-a face cu o crimă care este descoperită abia la patruzeci de ani de la momentul comiterii ei, povestea se îndepărtează puțin de sfera thrillerului și se orientează spre cea YA, iar unul dintre motive ar fi faptul că autoarea pune accent pe trăirile și crizele adolescentine, dictate de hormonii dezlănțuiți, ceea ce transformă miza cărții într-una puerilă. Însă există și o mulțime de momente tensionate, ce te țin cu sufletul la gură și te ghidează pas cu pas spre revelația din final.

            1980. Pentru Carina, Susanne, Agneta, Sofia și Brigitta, prietene bune și singurele membre ale clubului de lectură Cercul Polar, acesta este ultimul an de liceu și punctul în care viețile lor se vor schimba pentru totdeauna. Cu toate că se apropie clipa în care fiecare o va lua pe propriul drum, întâlnirile Clubului de carte continuă, de dragul legăturilor și obișnuinței deja formate. Prin urmare, fiecare fată propune câte un roman ce urmează să fie discutat la una dintre întâlnirile lunare ale Cercului, acestea încheindu-se adesea cu certuri aprinse, lacrimi și plecări vijelioase. Așa cum e și normal într-un grup, fie el și unul extrem de restrâns, membrii nu pot împărtăși mereu aceeași părere, dar, în cazul Cercului Polar, Mărul Discordiei devine un membru de onoare. Astfel, ceea ce trebuia să fie o dezbatere liniștită despre ce le-a plăcut sau nu la cartea aleasă se transformă într-un joc de putere și inteligență, într-o discuție contradictorie, dacă Lolita este sau nu un roman pornografic, dacă Rădăcini și Tom Sawyer vorbesc despre exploatarea minorităților rasiale sau dacă Pasărea Spin ascunde o filosofie profundă sau o temă banală, reprodusă de n ori în literatură. Iar cele care îndrăznesc să aibă o viziune diferită față de cea a deșteptei grupului sunt tratate cu superioritate. Însă ultima adunare a clubului le năruiește complet prietenia din ce în ce mai fragilă, iar atunci când una dintre ele dispare fără urmă, semnele de întrebare și suspiciunea se înalță ca un zid între cele patru tovarășe rămase. Relațiile se răcesc, fiecare străduindu-se să-și țină secretele departe de ochii iscoditori, iar amintirea a ceea ce a fost cândva în liceu se estompează treptat, rămânând într-o stare latentă, până în momentul declanșării haosului.

            2019. Un trup decapitat este descoperit în fundația unui pod rutier, și, după primele cercetări criminalistice, pare să fie corpul Sofiei, una dintre membrele Cercului Polar. Toată lumea care a cunoscut-o vreodată pe victimă devine suspectă de crimă. Fostele prietene, acum căsătorite, mame, văduve chiar, sunt aduse laolaltă, doar, doar se va descoperi cine a comis o asemenea atrocitate. Sinceră să fiu, ancheta poliției mi s-a părut superficială, indicii dezlânate, concluzii ce nu au un fundament solid, iar, din acest motiv, am citit cu mai mare interes capitolele din trecut. Ceea ce pot spune cu certitudine e că, în ciuda faptului că au trecut aproape patruzeci de ani, personajele nu s-au schimbat foarte mult, fiind la fel de enervante și false ca înainte, numai că acum au mai multă experiență în ceea ce privește tăinuirea lucrurilor ce nu trebuie, nici în ruptul capului, aflate.

            Nu am putut empatiza cu niciun personaj... Toate sunt construite în așa fel încât să înfățișeze defecte umane, calitățile pierzându-se undeva în fundal. Carina – deșteapta grupului, cea care te poate face să te simți inferior doar din două cuvinte, care îți demonstrează mereu că argumentele tale nu sunt solide și că ai face mai bine să taci și să fi de-acord cu ea, decât să-ți spui opinia; Brigitta – fata care are mereu ceva de ascuns, și dacă  ar fi să aleg un personaj secundar, ea ar fi, prezența ei putând fi omisă cu ușurință; Sofia – un înger de fată în spatele căreia se ascunde o dezmățată, care nu se sfiește să-și vândă trupul pentru bani; Susanne – fata fără personalitate, care se aciuează pe lângă cea mai puternică din grup, dar care, dacă își dă drumul la gură, poate distruge încrederea în sine a multora; Agneta – cea mai liniștită dintre toate, cea care își duce existența cu resemnare, muncind și spetindu-se pentru a-și întreține mama bolnavă, și care are ghinionul de a fi iubită de cel mai râvnit băiat din oraș. Interesant e faptul că, deși sunt prietene, ele nu știu aproape nimic una despre cealaltă, ceea ce le face să fie de fapt niște străine, legate de anumite împrejurări nu tocmai plăcute.

Dacă ar fi să trag o concluzie din acest roman, ei bine... asta ar fi: Trecutul nu poate fi șters cu una cu două, oricât de mult ai încerca să îndepărtezi persoana care ai fost cândva. O frântură cât de mică dintr-o viață anterioară va ieși mereu la iveală, te va bântui și îți va da existența peste cap, până când vei ajunge să te pierzi în minciuni și regrete, care, oricum, nu vor mai conta. Iar în cazul fetelor noastre, trecutul joacă un rol esențial în modelarea prezentului, amintirile și vechile ranchiune continuând să scoată la lumină motivele din cauza cărora Sofia ar fi putut fi ucisă de oricare dintre presupusele ei prietene.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Lizei Marklund:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea
                                                           Analogii, Antologii