Fragment în avanpremieră: Alertă de furtună de Kristina Ohlsson

Alertă de furtună 

Kristina Ohlsson 

Titlu original: STORMVAKT

Limba originală: suedeză

Traducere: Cristina Ekholm

ISBN: 978‑606‑40‑2783‑2

Format: 130x200mm, paperback

552 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

 

VOLUMUL 1 DIN SERIA STRINDBERG

 

August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un

magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă.

Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare

fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța

că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră.

Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?

 

„Kristina Ohlsson scrie cu inteligență despre violență domestică, dragoste interzisă, adulter și traume din trecut.” - KRISTIANSTADSBLADET

O carte captivantă ce combină un decor idilic cu o distribuție de personaje în mare parte simpatice și cu o serie de crime oribile. Kristina Ohlsson are o capacitate impresionantă de a reuși să-ți bage spaima în oase. - NORRASKÅNE

O lectură incitantă, în ciuda relațiilor dificile și a vechilor secrete pe care le tratează. – DAGENS NYHETER

 

adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

FRAGMENT

 

Sperăm că vom soluționa cazul chiar în această seară.

Trecuse o săptămână de când Maria Martinsson de­clarase asta pentru radioul local, iar de atunci regretase fiecare cuvânt. Cum putuse oare să spună ceva atât de nepriceput?

Răspunsul era pe cât de simplu, pe atât de trist: Maria dorise să liniștească pe toată lumea. Încă mai dorea. Dar ancheta nu mergea bine. A doua zi încă o căutau. Și au continuat așa zi după zi. Când ceasul deşteptător a sunat în a şaptea dimineață după ce Agnes fusese dată dispă­rută, Maria era deja trează și se uita absentă la tavan.

Șapte zile de căutări pe uscat și pe mare.

Ancheta urmărea să excludă faptul că Agnes fusese supusă vreunei violențe în momentul dispariției. Voiau și să se asigure că nu plecase de bunăvoie. Și să stabilească că fusese vorba de un accident.

Făcuseră tot ce le stătuse în putință. Limitaseră ac­cesul publicului în zonele cele mai importante pentru investigație, ținuseră o mulțime de interogatorii și făcu­seră eforturi uriașe de căutare cu câini, elicoptere și bărci. Continuaseră să bată și la uşi, pe drumul care ducea de la casa lui Eriksson la port, dar şi de jur‑împrejur. De trei ori bătuseră la ușile oamenilor. Doar câțiva fuseseră acasă. Nu mai exista niciun alt martor, în afară de doamna care o văzuse pe Agnes trecând spre port prin fața casei ei.

Nimeni nu o întâlnise pe Agnes la debarcader. Ni­meni nu auzise vreun sunet neobișnuit și nici nu obser­vase altceva.

Agnes era încă dispărută.

Maria se ruga ca totul să se schimbe și ca în acea zi să găsească o piesă foarte importantă a puzzle‑ului, pentru ca ancheta să poată înainta. Hotărârea i‑a devenit și mai mare.

Nu puteau renunța. Nu încă.

Paul s‑a mişcat lângă ea. Îi cunoștea mișcările pe de rost, știa exact ce avea de gând să facă. Și totuși avea întotdeauna sentimentul că e cu un pas în urmă. La ser­viciu era polițistă, acasă era soția soțului ei.

— Bună dimineața! a mormăit el, după ce a oprit sone­ria enervantă a telefonului mobil.

Ea s‑a întins.

— Bună dimineața!

A sărutat‑o rapid pe obraz, cu ochii atenți la telefon. Degetele i se mișcau rapid. Mai întâi a citit pe site‑urile ziarelor cu știrile de seară. Apoi a trecut repede la cele mai importante ziare cu știrile de dimineață. Svenskan, DN, Göteborgs‑Posten.

Știa deja fără să fie nevoită să se uite la ecranul tele­fonului.

A întins mâna după al ei.

Se întâlnea cu Ray‑Ray la ora 8:00, pentru un interogatoriu cu o prietenă de‑a lui Agnes. Căutaseră cu i

nsistență prieteni, cunoștințe și colegi ai celei dispărute, dar acum numele de pe lista lor începeau să se împuțineze.

— Ai dormit bine? a întrebat Paul.

— Foarte bine, a răspuns Maria.

El a pus telefonul deoparte și i‑a atins cu o mână un sân. Era o mișcare automată. Maria și‑a împletit degetele cu ale lui.

— Ai muncit prea mult în ultimele zile, a zis el și a strâns‑o de mână.

Maria s‑a apropiat și a pus capul pe umărul lui.

— Știu, a răspuns ea. Dar o să fie bine.

Mâna lui Paul s‑a desprins de a ei și a dat să o atingă pe burtă. Cu un deget, a desenat un cerc în jurul buricului ei.

— O găsiți?

Maria a dat din cap. 

— Nici nu se pune problema. Trebuie să o găsim.

Un zgomot dinspre telefonul mobil i‑a făcut pe amândoi să ridice capul. Al lui Paul suna. El și‑a retras mâna de pe pântecul ei. Maria a ascultat atentă.

Paul a mângâiat‑o pe obraz.

— Nu, nu e deloc prea devreme, a spus el în engleză celui care îl căuta. Bineînțeles că putem vorbi.

S‑a uitat abătut la Maria, care a șoptit:

— Ne păstrăm pentru diseară.

Apoi s‑a dat jos din pat.

El i‑a trimis o bezea și a mimat „Scuze“.

Ea s‑a strecurat afară din dormitor și a închis ușa.

Grupul de anchetă avea o ședință de dimineață, în care urma să decidă cum vor continua. Pentru Maria, era simplu. Exact așa cum îi spusese lui Paul:

Atâta timp cât dispariția lui Agnes e un mister, nu puteau decât să continue căutările și investigația.

 

*

Vântul ridica praful de pe drumul din fața sediului agenției imobiliare. Maria a pus lacătul la bicicletă și a intrat. Ray‑Ray o aștepta la recepție. Erau acolo pentru a‑l interoga pe unul dintre agenții imobiliari, Viktor Bengtsson, un prieten din liceu al lui Agnes. Maria își dădea seama că odată cu fiecare interogatoriu pe care‑l țineau se îndepărtau din ce în ce mai mult de cercul cel mai apropiat de cunoștințe al lui Agnes, interacționând cu oameni din ce în ce mai puțin importanți. Agentul imobiliar Viktor era un exemplu în acest sens.

Agenția imobiliară avea sediul în Kleven și vedere spre vestita promenadă Smögenbryggan, fiind la o distanță de doar zece minute cu bicicleta de casa Mariei și a lui Paul din Hasselösund. Cu toate acestea, parcă ajunseseră în altă parte a regiunii Bohuslän. Peste tot erau blocuri nou construite care, în limbajul arhitecților, se integrau printre stânci (nu se integrau deloc, credea Maria), și nu era acolo nici țipenie.

Viktor i‑a primit în biroul lui. O secretară i‑a servit cu cafea și apoi s‑a retras.

— Cum merge treaba? Bineînțeles că vreau să vă ajut cât pot de mult.

Viktor părea îngrijorat. Maria îi verificase datele în prealabil și constatase că era un cetățean care respectă legea, cu un salariu neobișnuit de mare.

În ziua aceea era îmbrăcat într‑o cămașă albastru cu alb, în sacou bleumarin și pantaloni deschiși la culoare. Vorbea cumva răgușit, ceea ce îl făcea să pară mai în vâr­stă decât era.

— Continuăm ancheta, a răspuns Maria.

 

Era prea puțin spus. Trudeau ca animalele, dar asta nu se vedea din exterior.

Ea și Ray‑Ray stăteau pe scaunele din fața lui Viktor. Între ei era un birou mare și modern. Totul în cameră era alb, cu excepția podelei cafenii din lemn de stejar. Pereții, dulapurile, rafturile și restul mobilierului erau albe. Maria nu înțelegea cum putea să suporte așa ceva.

Ray‑Ray s‑a lăsat pe spate în scaun.

Nu‑i plăcea Viktor Bengtsson și nici nu se chinuia să ascundă acest lucru.

— Când te‑ai întâlnit ultima oară cu Agnes? a întrebat el.

— Acum trei săptămâni. Am băut o cafea pe prome­nadă.

Maria presupunea că se referea la Smögenbryggan.

— Și cum s‑a comportat Agnes atunci?

— Ca de obicei. Poate era puțin distrată, puțin stresată. A avut timp doar o oră, apoi a trebuit să se ducă acasă. Dar nu mi s‑a părut nimic ciudat. Și ea este la fel de ocu­pată ca mine.

— Noi nu o cunoaștem pe Agnes, a spus Maria. Cum adică e ocupată?

Viktor a dat din umeri.

— Își iubește meseria, deși salariul nu este cel pe care l‑ar merita. Să fii profesor necesită atât timp, cât și ener­gie. Dar Fredrik lucrează mult mai mult, așa că Agnes face cea mai mare parte a treburilor și acasă.

— Cât de des te întâlnești cu Agnes? a întrebat Maria.

Viktor s‑a strâmbat.

— Mult prea rar. De obicei mă întâlnesc și cu Agnes, și cu Fredrik. Când eu și Sussie, adică fosta mea, eram încă împreună, ne întâlneam măcar o dată pe lună, dar acum a trecut mult timp de când nu am fost pe la ei. Câteodată

iau prânzul cu Fredrik și, după cum am spus, am băut o cafea cu Agnes.

— Cum este Agnes ca persoană?

— Amuzantă, a spus Viktor, râzând. Cu picioarele pe pământ.

— Ce părere ai despre relația dintre Agnes și Fredrik? a întrebat Ray‑Ray.

— E stabilă. Demnă.

— Demnă? a repetat Ray‑Ray de parcă n‑ar mai fi auzit niciodată acel cuvânt.

— Plină de respect, a explicat Viktor. Fac echipă bună. E o relație echilibrată.

Mariei i se părea amuzant felul în care vorbea. Viktor spunea același lucru ca toți ceilalți pe care îi interoga­seră — că Agnes și Fredrik păreau, cel puțin din exterior, fericiți, dar se exprima cu alte cuvinte.

— Ce vrei să spui prin faptul că Agnes este o persoană cu picioarele pe pământ? a întrebat ea.

— Nu consideră că totul se învârte în jurul ei. Nu este instabilă sau nervoasă. Se gândește înainte de a vorbi.

— Se pare că o respecți pe Agnes, a observat Maria.

— Am un respect enorm pentru ea. Evident că facem lucruri diferite, dar amândoi suntem extrem de pasionați de munca noastră. E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Ceva în acea ultimă propoziție i‑a atras atenția Mariei.

E greu să nu respecți pe cineva care este atât de sigur de alegerile sale în viață.

Agnes seamănă puțin cu mine. E o persoană care știe că a făcut alegerea corectă cel puțin o dată în viață, și‑a spus Maria și și‑a dat seama că ar fi vrut să o cunoască.

 

Maria vorbise despre dorința ei de a deveni jurist pe tot parcursul liceului. Cu toate acestea, dăduse examen la Academia de Poliție din Stockholm la câțiva ani de la absolvire și intrase. Nu‑și amintea dacă ezitase înainte de a accepta locul. Era mai tânără atunci, crezuse că avea timp să facă și altceva dacă s‑ar fi dovedit, până la urmă, că a fi polițistă nu era pentru ea.

Dar nu fusese nevoie să își schimbe planul. Fusese alegerea corectă, iar cariera ei înflorise. După câțiva ani la poliția din Göteborg, fusese aleasă pentru echipa de investigaţii a lui Roland, de la secția de crimă organi­zată din Uddevalla. Și rămăsese acolo. Nu voia să lucreze într‑un oraș mare precum Göteborg, prefera orașele mai mici. Iar pasiunea o făcuse să rămână în poliție. Pasiunea pe care aproape că o percepea ca pe o vocație.

Ca polițistă îi putea ajuta pe alții, iar asta îi plăcea cel mai mult la profesia ei. Să ajute. Ca anchetatoare, putea să ajute cu adevărat.

— Agnes are vreun dușman? a întrebat Ray‑Ray.

— Toată lumea are câte unul, nu?

— Sigur. Ai vreun nume?

— Nu, nu o cunosc pe Agnes chiar așa de bine.

Viktor și‑a trecut degetul peste suprafața albă și lu­cioasă a biroului.

— Cât timp veți continua s‑o căutați? a întrebat el.

— Până o găsim, a răspuns Maria.

— Am vorbit cu Fredrik doar o dată de când a dispărut Agnes, dar este evident că această situație îl consumă enorm, a adăugat Viktor. Așa că trebuie să continuați s‑o căutați. Vă rog!

Maria a încuviințat.

 

În mai puțin de o oră trebuiau să se întâlnească cu colegii din grupul de anchetă.

Trecuseră șapte zile.

O eternitate.

Totul indica faptul că aveau de‑a face cu un accident, că Agnes se înecase.

Aceasta fusese principala presupunere a poliției și a celor de la Serviciul de Salvare, care fusese acceptată apoi de toată lumea.

Cu excepția Mariei.

Inima îi bătea cu putere.

Agnes Eriksson trecuse prin ceva îngrozitor.

Nu fusese un accident.

Iar acum era de datoria Mariei să dovedească acest lucru.

KRISTINA OHLSSON este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost

Recenziile lui Gică 228 - Noaptea lupului de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Noaptea lupului 

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Minnesota (2025)

Traducere de Cristina Michaela Tache

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,96 (din 1.040 note)

 

Lupul îmbrăcat în oaie sau oaia îmbrăcată în lup? Cine e Bob Oz? La prima vedere, neadaptatul social, celibatarul (in)voluntar, polițistul care calcă adesea pe bec și este amenințat de superior cu suspendarea, nostalgicul ce colindă cu mașina de serviciu și pe jos străzile Minneapolisului, purtând veșnic aceeași haină, galbenă muștar, de cașmir, partenerul de-o noapte al femeilor ce-și detestă soții banali și concubinii cu mușchi și fără minte, străinul care, atunci când promite că te va conduce în siguranță noaptea spre casă, poți să fii sigură că se va ține de cuvânt,, pateticul ce flirtează fără rușine, poate, poate pică și-n seara asta ceva-n așternuturi, și care, în caz contrar, se va agăța de sticla de alcool, sperând că demonul din licoare îi va alunga sentimentul de singurătate ce-l chinuiește din clipa în care Alice i-a dat papucii. Of, Alice... Ce dor îi e de ea... Și ce păcat că sufletul lui pereche și-a găsit acum liniștea în brațele altui bărbat. Poate că se merită unul pe celălalt. Și poate că cea mai cumplită pedeapsă pentru Bob Oz e să fie... Bob Oz.

            S-o luăm de la capăt... Victima este Marco Dante, un grăsan ce vorbește italienește, se îmbracă italienește și mănâncă italienește, mare amator de bijuterii din aur, și care se ocupă cu traficul de arme, dintr-un garaj aflat la trei străzi distanță de Jordan projects. Ochit și lovit! Glonțul a părăsit arma și l-a nimerit pe Dante în abdomen... Dar nu l-a ucis. Un bărbat care se aflase în clădire l-a tras pe grăsan la adăpost și a apelat numărul de urgență, timp în care asasinul (care a dat greș) s-a făcut nevăzut. Semnalmentele găsite în apartamentul de la etajul șase al clădirii de vizavi, unde se aflase ucigașul, îl indică drept făptaș pe Tomas Gomez, un emigrant hispanic din sud, care făcuse cândva parte din mai multe bande criminale din Minneapolis. Pornind de la injecțiile goale de insulină pe care Bob Oz le găsește în frigider și de la mărturisirea vecinei care le dezvăluie că Gomez și-a dus pisica moartă la împăiat, polițistul se pregătește să le facă o vizită medicului lui Tomas și taxidermistului, plănuind să-l atragă pe asasin într-o capcană.

            Vânătoarea a început... Polițiștii se află pe urmele lui Tomas Gomez care, nu se știe prin ce magie, le scapă parcă printre degete. Poate că n-a reușit să-l ucidă pe Dante, însă Lupul trece la următorul nume de pe lista neagră. Chipul său apare pe camerele de supraveghere, martorii spun că au văzut un bărbat hispanic care ținea-n brațe o folie cu bule (probabil în care se aflase pușca), însă, cu cât se apropie mai tare de țintă, cu atât are impresia Bob Oz că se îndepărtează de prada sa. Ca și cum totul ar fi deja regizat. Ca și cum vânătorul și vânatul ar fi doi magneți cu aceeași polaritate, respingându-se, însă având certitudinea că nu e chiar așa mare distanța dintre ei. La urma urmelor, și Bob e un lup, și doar un lup poate lua mirosul altui mascul din aceeași haită.

            Dincolo de acțiune, întrebarea care rămâne este: Ce înseamnă Visul American pentru cei din păturile mijlocii ale societății? Nu mai vorbim despre cei care-și duc cu greu traiul de zi cu zi, dintre care mulți locuiesc pe străzile Minneapolisului și ajung să consume droguri și să vândă arme, cocaină și metamfetamină ca să obțină hrană și îmbrăcăminte. Americanul drept are dreptul să-și apere locuința în caz de furt, și pentru asta statul îi oferă posibilitatea de-a alege dintr-o gamă largă de arme de foc, puști și pistoale care ajung pe mâinile cui nu trebuie, în special ale tinerilor care sunt recrutați în bandele criminale. Orice puști de peste 14 ani poate să se înroleze în Lupii Negri sau X – 11 și să se joace de-a gangsterul, însă de la distracție până la crimă e mai puțin de-un pas. Victimele nu ajung cei care trag conștienți, ci cei care se trezesc prinși la mijloc, oameni singuri și familii întregi care s-au găsit la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

            Jo Nesbø a revenit cu un Nordic Noir (standalone) ce ne poartă în Minnesota, în 2022, pe urmele unui scriitor care intenționează, vizitând diverse locuri relevante pentru poveste, cu un taxi, să consemneze crimele lui Lobo (Lupul), și în 2016, când Tomas Gomez s-a întors parcă din morți și și-a început vendeta, atrăgând autoritățile pe piste greșite. Cu o minte brici și o pușcă cu lunetă (achiziționată, bineînțeles, la negru), Gomez i-a luat în cătare pe cei care l-au făcut să sufere, ascunzându-se la vedere și așteptându-l pe Bob Oz să se apropie, singurul om care l-ar putea înțelege. Digresiunea socială și polemica legată de armele de foc sunt dezgropate pe parcurs ce morții se prăbușesc în propriile morminte, mesajul social materializându-se ca un reflector ce luminează un stadion, în culise găsindu-se protagonistul și antagonistul, lupul și oaia care se privesc în ochi, conștienți că natura nu le oferă amândurora, odată ce s-au întâlnit, posibilitatea să supraviețuiască.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø: 

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Falled

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 227 - Omul de sticlă de Anders de la Motte (CRIME CLUB)

Titlu: Omul de sticlă

Serie: Leo Asker (#2)

Autor: Anders de la Motte

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: Glasmannen (2023)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 608

Media pe Goodreads: 3,88 (din 1.916 note)

 

            Nu suntem singuri în univers... Bernhard Irving, fabricant de produse alimentare, tatăl lui Ufo-Gunnar, era convins că lacul Mire și insula Block s-au format datorită unui meteorit care a lovit Pământul. Neluând în considerare teoria conform căreia craterul plin cu apă și petecul de uscat din centru ar fi apărut în urma unei erupții vulcanice, dovadă stând zăcămintele de obsidian de la suprafață și din subteran, Bernhard a angajat o echipă de mineri care să sape după bucățile prețioase din meteorit. Proiectul s-a sfârșit tragic atunci când inginerul-șef și alți doi muncitori și-au pierdut viața în tuneluri, iar din insulă a rămas doar un șvaițer plutitor pe care se ridica semeț turnul pe care bătrânul îl folosise drept observator. Salvarea întreprinderii a ajuns în mâinile lui  Gunnar, care susține că, în 1965, s-ar fi întâlnit, chiar pe insula Block, cu un extraterestru venit din constelația Alpha Centauri, care a călătorit până pe Terra ca să dea o mână de ajutor omenirii, transmițându-i telepatic ideile geniale prin care a transformat mica afacere a tatălui său într-unul dintre coloșii industriali ce activează, până și astăzi, pe piața farmaceutică și medicală nu doar din Suedia, ci din întreaga lume.

            Martin Hill, profesor universitar, pasionat de explorarea urbană, este angajat de Nova Irving, cea de-a doua fiică a lui Ufo-Gunnar, să scrie o carte despre realizările companiei Alfacent, evitând să consemneze zvonurile despre extratereștri ce plutesc în jurul locului și familiei sale. Curios din fire, Martin se apucă de cercetare, fiind cazat la Stjarneholm și având acces la biblioteca de pe domeniu, și descoperă că, alături de succes, ghinionul pare să-i fi urmărit, o dată la câțiva ani, pe proprietarii insulei Block. Viggo, fiul vitreg al Novei are niște „probleme” și se află în prezent internat într-un spital din străinătate, unde i se acordă cel mai bun tratament. Logodnicul lui Maud (sora vitregă a Novei) și-a pierdut viața după ce a ajuns cu mașina în lac. Iar Elsa, Fiica de 13 ani a lui Maud, s-a născut aproape nevăzătoare, distingând lumina de întuneric și deplasându-se, cu bastonul, doar însoțită de câinele ei, Orion. Poate că o femeie ce-și plimbă pisica în coșul bicicletei în crucea nopții nu-i pune nervii la-ncercare, însă senzația că este urmărit din întuneric și ceață, posibil de statuia din sticlă neagră a lui Gunnar, îl face să-și pună câteva întrebări esențiale... Printre acestea, dacă nu cumva cineva-l pândește, intenționând să-i facă de petrecanie...

            Până și Leo Asker, șefa Departamentului Sufletelor Pierdute, e cu nervii-n piuneze. Per, tatăl său, care a ținut-o (aproape) ostatică la Fermă, pregătind-o și antrenând-o pentru Sfârșitul Lumii, a sunat-o, după cincisprezece ani, ca să-i ceară ajutorul. Se pare că trupul neînsuflețit, aflat într-o stare bună de conservare, al unui bărbat a fost descoperit la marginea proprietății sale, într-o groapă pentru deșeuri. Analizele de laborator relevă faptul că mortul zace acolo de aproximativ șaisprezece ani, decesul survenind în urma unui glonț ce i-a trecut prin ceafă și a părăsit craniul prin frunte. Și odată ce zărește chipul victimei, Leo este purtată din nou în trecut, în ziua în care un străin cu ghete de armată, care călătorea cu bani rulați în suluri, ascunși în camioneta cu ușa galbenă, a ajuns pe proprietatea lor, și care îi fusese prezentat drept Unchiul Tord. Poliția pregătește o operațiune paramilitară prin care să ia cu asalt Ferma, astfel încât Asker are doar câteva zile ca să-l descopere pe adevăratul ucigaș, înainte ca Per să se refugieze în propriul buncăr și să-i primească pe vizitatori cu mine, rafale de gloanțe și grenade (nu neapărat) lacrimogene.

                        Probabil unul dintre cele mai bune Scandinoir-uri pe care urmează să le citești... Nu mă dau în vânt după cozy-urile lui Anders, însă seria „Asker” e gura de aer de care noi, cititorii de thriller serios și intens, avem atâta nevoie. Scriitura e ireproșabilă, personajele, în special cei din Departamentul Sufletelor Pierdute, parcă sunt desprinse din benzile desenate, deosebite, la prima vedere, țăcănite – un broscoi ce face parte din masonerie, o bârfitoare care funcționează la fel de eficient ca AI-ul și un arțăgos, pe jumătate surd, care lucrează, de la calculator, la operațiunile ce se desfășoară în propria minte, dar care deține un dulap plin cu arme albe și de foc –  o echipă imbatabilă căreia, atunci când i se cere să treacă la fapte, nimeni și nimic nu-i poate sta în cale, mai ales atunci când răsplata constă în aplauze, laude și melcișori cu scorțișoară.  OZN-uri ce luminează cerul, accidente și întâlniri inexplicabile, doi exploratori urbani care s-au înecat, cu trei ani în urmă, în lacul Mire și o creatură de coșmar, cu trup de titan și ochi de culoarea stelelor ce se sting. Orice ai face și oriunde te-ai ascunde, el te vede, Omul de sticlă, fiara care nu se poate ascunde de ochii celui atotvăzător.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte: 

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

COMANDĂ CARTEA

Fragment în avanpremieră: Nu poți fugi, nu te poți ascunde (Black Ice, #1) de Yrsa Sigurdardottir

Nu poți fugi, nu te poți ascunde

Yrsa Sigurdardottir

Titlu original: Lok lok og læs

Limba originală: islandeză

Traducere din limba engleză: Roxana Mirică

ISBN: 978-606-40-2589-0

Format: 130x200mm, paperback

480 pagini

Editura Trei

Colecția Fiction Connection Crime

 

Volum I din seria Black Ice

 

Crezi că ești în siguranță? Mai gândește-te... 

 

Perfectă pentru fanii lui Stephen King!

Într-o seară geroasă de iarnă, într-un fiord izolat din Islanda, un vecin vizitează casa unei familii care nu mai fusese văzută de o săptămână. Cum nu-i răspunde nimeni, sparge ușa din spate și cele mai întunecate temeri ale sale se adeveresc. Casa este acum scena îngrozitoare a unei crime. Polițistul Týr și medicul legist Iðunn sunt chemați să investigheze cazul, iar curând li se alătură și tânăra polițistă Karólina. Pe măsură ce ancheta avansează, apar secrete teribile despre familie. În scurt timp cu toții înțeleg că acest caz îi obligă să-și confrunte propriul trecut suprimat și deschide o cutie a Pandorei pentru crime mult mai îngrozitoare.

 

Îngrozitor de bun... Nopțile lungi și întunecate ale Islandei sunt cele mai amenințătoare în thrillerele Yrsei Sigurdardóttir. - FINANCIAL TIMES

Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme: întunecată, înfiorătoare și captivantă de la început până la sfârșit. - STUART MACBRIDE, scriitor

Ca întotdeauna, Sigurdardóttir are o scriitură fermă și concisă. - SUNDAY TIMES

FRAGMENT

3. Miercuri

 

Ștergătoarele de parbriz cedaseră în lupta cu zăpada abundentă. Týr deja fusese nevoit să se oprească de două ori pentru a le curăța și probabil că urma să facă asta din nou în curând. Bulgării de gheață care se acumulau pe geam lăsau dâre tot mai largi cu fiecare mișcare, dar asta nu era nimic pe lângă prima parte a deplasării, când scopul lui principal fusese să mențină mașina pe drumul înghețat, în timp ce vântul violent lovea peninsula Kjalarnes. Articulațiile degetelor i se albiseră pe volan, iar icnetele intermitente de pe scaunul pasagerului nu ameliorau deloc situația. În afară de asta, Idunn aproape că nu scosese un cuvânt pe tot parcursul drumului. La început, Týr atribuise tăcerea nervozității cauzate de condițiile periculoase, dar începea să creadă că era doar firea ei. Părea o introvertită tipică: toate încercările lui de a o face să se deschidă fuseseră întâmpinate cu răspunsuri monosilabice. Privea cu buzele strânse în golul întunecat și înzăpezit din față, evitând contactul vizual care ar fi fost o invitație sigură la conversație. Týr presupunea că lipsa ei de sociabilitate era motivul pentru care ceilalți ofițeri fuseseră vizibil ușurați când se oferise el să o ducă. Nu se putea spune că era tocmai un izvor de veselie.

Týr încetini pentru că GPS‑ul îi indica un viraj la dreapta în apropiere. Verificase traseul înainte de plecare și știa că virajul era chiar înainte de capătul fiordului. Nu mai condusese niciodată pe lângă Hvalfjörður, de obicei trecea prin tunel când călătorea spre nord sau vest din Reykjavík. Vizibilitatea era atât de scăzută, încât era ușor să rateze virajul dacă nu era atent. Cu doar o bandă pe sens și fără acostament, ar fi preferat să evite o manevră de întoarcere, considerând că existau șanse de 50% să se răstoarne într‑un șanț dacă ar fi încercat. Ar fi trebuit să țină pasul cu convoiul de mașini de poliție, dar încetinise din considerare pentru pasagera lui, rămânând în urmă. De ceva timp nu mai văzuse strălucirea roșie a luminilor de poziție ale mașinii din față, așa că n‑o mai putea urma, ca un boboc de rață ce își urmează mama.

Când Týr viră spre dreapta, Idunn rupse într‑un final tăcerea.

— Mai avem mult?

Întrebarea îl surprinse atât de tare, încât Týr își desprinse privirea de la drum pentru un moment, întorcându‑se spre ea. Idunn încă privea fix, în direcția parbrizului. Dacă ar fi aruncat o privire la GPS‑ul de pe bord, și‑ar fi putut răspunde singură la întrebare.

— Nu. Mai sunt cam 15 minute.

Týr strânse mai tare de volan în timp ce mașina derapă ușor în curbă.

Idunn continuă:

— Sunt îngrijorată în legătură cu drumul de întoarcere. Nu suport zăpada și gheața, iar drumurile blocate m‑au adus la capătul răbdării.

 

Týr realiză că era posibil să fi înțeles‑o greșit pe partenera lui de drum. Poate că Idunn era totuși o persoană vorbăreață și doar avea niște probleme cu nervii. I‑ar fi plăcut să petreacă timpul discutând, însă se temea că ar urma genul acela de conversație pe care o considera cel mai greu de suportat: o discuție despre el și trecutul său. Oh, serios? Ai crescut în Suedia? Cum așa? Și ce te‑a făcut să te întorci acasă?

În ceea ce‑l privea, mutarea în Islanda fusese ca o plecare de acasă, însă pentru majoritatea islandezilor „acasă“ însemna mereu Islanda. Nu putea fi nicăieri altundeva. Chiar și petrecând mai mult de jumătate din viață în străinătate, cum făcuse el, sentimentul rămânea același. Dacă erai islandez, trebuia să consideri Islanda ca fiind acasă. Poate că într‑o zi avea să creadă, dar pentru asta ar trebui să rămână în țară, iar în prezent nu exista nicio certitudine că avea să facă asta. Luase decizia impulsiv, după o despărțire urâtă, fără să reflecteze prea mult asupra viitorului său pe care inevitabil avea să‑l înfrunte. Totuși, mutarea îl făcuse să se lămurească — îi dăduse distanța necesară pentru a realiza că relația lui ajunsese la capăt de drum. Acceptase că niciunul dintre ei nu fusese cu adevărat fericit și că despărțirea fusese singura soluție rațională.

Partea proastă a mutării era că în prezent se simțea groaznic de singur și nu reușise încă să‑și construiască un cerc social în Reykjavík. Puținele rude care îi mai rămăseseră fuseseră foarte atente la început, dar treptat se retrăseseră în propriile vieți, odată ce noutatea prezenței lui se evaporase. Nu le putea reproșa asta. Deși se întâlniseră în vacanțele de vară petrecute în Islanda, nu fusese o prezență constantă în viețile lor și, oricât de mult își dorea companie, nu‑i plăcea ideea de a fi considerat un caz caritabil, așa că încerca să evite să profite de rude.

Se hotărâse să reziste în Islanda un an și intenționa să‑și respecte decizia, dar, dacă lucrurile ar continua în acest ritm, ar fi nevoit să recunoască faptul că încercarea lui de a se reconecta cu rădăcinile a fost o greșeală și s‑ar întoarce în Suedia, rușinat. Chiar și așa, ar fi fost mai bine decât să se lupte cu singurătatea. Poate că era timpul să accepte că rădăcinile lui nu se aflau, de fapt, aici. Poate că nu avea rădăcini nicăieri.

Crescut de părinți islandezi în Suedia, nu se simțea pe deplin nici suedez, nici islandez.

Pentru a complica și mai mult lucrurile, Týr era adoptat și nu avea nicio amintire despre părinții biologici, care dispăruseră prea devreme din viața lui. Mama murise de cancer la sân când el avea doar patru ani, iar tatăl fusese ucis într‑un accident la scurt timp după aceea, deși Týr suspecta că adevăratul motiv al decesului era altul. Părinții lui adoptivi evitau mereu să‑i ofere un răspuns clar când încerca să afle detalii despre accidentul tatălui său. Týr era convins că fie se sinucisese, fie fusese dependent de droguri și murise din cauza unei supradoze, iar părinții lui adoptivi încercau să‑l protejeze dintr‑o dorință bine intenționată — însă direcționată greșit — de a fi buni. Situația era și mai complicată, deoarece tatăl biologic nu conviețuise cu mama lui și avusese rețineri în a‑și recunoaște fiul, așa că părinții lui adoptivi știau foarte puține despre acel om.

Týr știa multe despre mama lui biologică, ale cărei chip și amintire erau păstrate vii de sora și de cumnatul ei — părinții săi adoptivi. Pe șemineul din casa lor se afla o urnă frumos decorată ce conținea cenușa ei, alături de o fotografie în care ea zâmbea larg, fără să știe de soarta tragică ce o aștepta. Sora și cumnatul ei, care nu aveau copii, îl luaseră după ce rămăsese fără mamă. Tatăl biologic, neavând aparent niciun interes pentru el, semnase rapid actele de adopție. Deși acest abandon era greu de acceptat, Týr știa că, în fond, fusese un noroc; îi era greu să își imagineze părinți mai buni decât cei care îl crescuseră. Era perfect conștient de acest lucru și în prezent nu simțea niciun impuls de a afla ceva despre tatăl biologic. Ajunsese să accepte această situație, mai ales că tatăl lui nu dăduse doi bani pe el — simțea că distanțarea era justificată. Acea ruptură îi provoca un sentiment de neliniște, simțea că nu își stabilise niciodată rădăcinile într‑un loc.

Pentru a evita întrebările lui Idunn despre trecutul lui neobișnuit, Týr decise să preia controlul conversației. Cea mai simplă variantă era să discute despre muncă, singurul subiect pe care îl aveau în comun, reducând astfel șansele de a devia spre chestiuni personale.

— Ce informații ți‑au oferit? întrebă el. E posibil să fi fost vorba de un accident?

— Presupun că am auzit același lucru ca și tine: mai mulți membri ai gospodăriei au fost găsiți morți în interiorul fermei, iar bărbatul care i‑a descoperit susține că au fost uciși. Nu știu dacă are dreptate. Ar putea fi un caz de intoxicație cu monoxid de carbon, iar rănile pe care credea că le‑a observat să fie de fapt doar rezultatul descompunerii.

Týr încuviință. Idunn era patolog, probabil știa despre ce vorbea. Studiile lui de criminologie abia atinseseră subiectul examinării cadavrelor și niciodată nu regretase că nu aprofundase mai multe. Din punctul lui de vedere, alte persoane ar fi putut să se ocupe de acea sarcină. Totuși se îndoia că martorul nu ar fi fost capabil să recunoască semnele descompunerii, mai ales că era fermier. Cel puțin ar fi +trebuit să fie obișnuit să vadă cadavre de animale.

— Destul de sumbru, indiferent de ce s‑ar fi întâmplat.

Idunn expiră adânc, iar sunetul îi aminti lui Týr de nenumăratele dăți când și el făcuse la fel. În meseria aleasă era inevitabil — o reacție involuntară, ca și când corpul încerca să alunge de la sine impresiile negative, dar niciodată nu funcționase astfel.

Týr observă cu coada ochiului cum Idunn își întoarse capul pentru a‑l studia din profil. Îi zâmbi rapid, încercând să diminueze disconfortul creat. Își dorea ca ea să știe că o remarcase în timp ce îl privea.

— Trebuie să te întreb ceva, spuse ea. Sper să nu ți se pară nepoliticos.

Týr o îndemnă să continue. Intuia deja ce întrebare urma să‑i pună, aceeași care i se adresa cel mai frecvent, și avea dreptate.

— Cum ai căpătat cicatricea de pe frunte?

— Din păcate, fără să fac nimic interesant. Am căzut de pe tricicletă când eram copil. Pedalam în mare viteză fără să fiu atent la drum. Roata din față a intrat într‑o groapă din trotuar și m‑am răsturnat peste ghidon, despicându‑mi fruntea. Ghinion — dar putea să fie mult mai rău.

— Ai putea să porți breton, astfel nimeni nu ar mai putea s‑o vadă.

Recenziile lui Gică 215 - Fantoma de Jo Nesbø (CRIME CLUB)

Titlu: Fantoma  

Serie: Harry Hole (#9)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Gjenferd (2011)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,11 (din 49.822 note)

 

            Băiatul cu tricoul cu Arsenal are ce-ți dorești... Se numește violină. Câteva miligrame din pudra albă-maronie și plutești printre nori. Se spune că te ridică la ceruri și te face să auzi sunetul harpelor îngerești. E noua tentație de pe piață, e un drog creat într-un laborator privat, secret, de către un individ cu cunoștințe vaste într-ale chimiei. Spre deosebire de heroină, violina îți induce mult mai repede starea de vis, te duce departe de-aici și te lasă să zaci câteva ore printre sori și stele, însă și dependența e mai mare. După ce te vei trezi, îți vei dori încă o doză și încă o doză, până când substanța te va preschimba, la fel ca toate drogurile sintetice, într-un zombi. Vei fi în stare să șterpelești bijuterii ca să le amanetezi, să furi din rezervele celorlalți și chiar să ucizi pentru sfânta pudră norvegiană, pentru că, da, rețeta e originală și originară, și acum e gata să fie exportată spre Bangkok, de unde se va răspândi mai departe, pe întregul mapamond.

            Harry Hole s-a întors în Oslo mai hotărât ca niciodată, îmbrăcat la patru ace, la costum de in, decis să nu mai pună pe limbă picătură de alcool. Revenirea lui nu are de-a face cu o nouă anchetă polițienească în care i s-a cerut să intervină oficial, ci de condamnarea lui Oleg Fauke, fiul lui Rakel, băiatul care l-a idolatrizat nu cu prea mulți ani în urmă, dar care acum a intrat în niște belele de zile mari, acuzat fiind de uciderea lui Gusto Hanssen, un traficant de heroină și violină care și-a dat duhul cu două gloanțe în piept înainte ca organele legii (sau rivalii de pe stradă) să pună mâna pe el. Dat în adopție din fașă, Gusto a crescut într-o familie care l-a iubit, în special mama lui vitregă, care s-a folosit de puști ca de-o jucărie sexuală prin care să-și satisfacă fanteziile. Gusto a știut cum să se folosească de șarm și de condiția lui fizică, așa că și-a făcut loc, cu pumnii și organele sexuale, prin lumea gangsterilor, ajungând un pion important în distribuirea de substanțe interzise, găsindu-și locul în sistemul crud și corupt în care l-a înrolat și pe bunul lui amic, îndrăgostit de sora sa vitregă, Oleg.  

            Polițistul nostru fără insignă vrea să dovedească faptul că Oleg e nevinovat, însă pentru asta are nevoie ca fiul lui Rakel să-i povestească cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai exact între el și Gusto. Însă cum poți să ai încredere într-un puști de optsprezece ani care a amanetat bijuteriile mamei ca să facă rost de bani pentru droguri? Cum poți să te mai simți în siguranță lângă copilul acum adult care se joacă de-a mafioții, înțepându-și venele și trăind printre alți dubioși care dețin ilegal arme de foc? Lui Oleg nu îi e frică, a intrat conștient în afacere, însă își dorește să scape de la bulău cât mai repede, înainte ca vreun deținut să fie plătit să-i facă felul, fiindcă există și încarcerați cărora nu le-ar strica niște biștari, mai ales atunci când sunt plătiți pentru ce știu cel mai bine să facă, adică să ucidă. Uneori dreptatea costă, noroc că banii nu sunt o problemă.

            Pe străzile capitalei își face apariția și o figură misterioasă, fantomatică, care se ocupă cu vânzarea, prin diverși inși, precum Gusto Hanssen, de violină. Cei din branșă îl cunosc drept Omul din Dubai. Nu se știe de unde a apărut, cert e că, după raziile celor de la Orgkrim (Crimă Organizată), departament nou înființat și condus de controversatul Mikael Bellman, Dubai deține monopolul pe piața de stupefiante din Norvegia. Pe lângă asta, Hole e urmărit de un asasin rus care vrea să-i vină de hac cu un cuțit ritualic, „blestemat”, primit moștenire de la unchiul său, un războinic cazac care are o slăbiciune pentru gâturile despicate și arterele retezate. Nici Dubai, nici rusul nu sunt cei mai de temut rivali ai lui Hole, marele său dușman rămâne în continuare JB, sevrajul aducându-l aproape în Luntrea lui Caron. Așadar, am ajuns și la cel de-al nouălea volum al seriei, în care se desfășoară o anchetă pe cât de domoală, pe atât de efervescentă, și unde Harry trece de la postura de investigator la cea de victimă. L-am perceput (cu plusuri și minusuri) ca pe un volum de tranziție, legat strâns de următorul, care la rândul lui (din informații neoficiale) știu că e legat de următorul, așa că ne așteaptă un drum lung ce ne va conduce înapoi la secția de poliție, unde agenții răului au îmbrăcat uniformele organelor legii pământești.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 213 - Sacrificiul de Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Sacrificiul  

Serie: Memento (#1)

Autor: Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Offerdjuret (2024)

Traducere de Alin-Daniel Dragomir

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 3,74 (din 242 note)

 

            Adu-ți aminte cine ești... Și dacă asta înseamnă să-ți privești în față fricile? Să te confrunți din nou cu demonii pe care ai crezut că i-ai abandonat în casa copilăriei? Temerile te țin departe de pericole, funcționează ca un mecanism complex de autoapărare, însă te pot împiedica să vezi dincolo de cortină, să percepi rotițele care s-au pus în mișcare ca să-ți înlesnească dialogul cu propriul sine. Cu cine ești și, mai ales, cu cine ai fost... Freud spunea că în copilărie ne conturăm o personalitate și că orice traumă sau eveniment fericit se aranjează într-un sertar al minții, care se poate deschide oricând pe parcursul vieții, mânuit de o acțiune externă sau internă, dăunătoare sau satisfăcătoare. Suntem veșnic copii, dar poate că nu neapărat într-un sens pozitiv. Suntem suma experiențelor noastre, o marionetă aflată veșnic în ghearele trecutului, o păpușă care nu știe că fiecare mișcare e un rezultat al gândurilor și stărilor înglobate în propriul psihic.

David Lund e un programator pasionat de tot ce înseamnă Science-Fiction, de la tricourile Star Wars și cărțile lui Liu Cixin și Hannu Rajaniemi, până la monștrii din jocurile video de pe consolele Nintendo. Locuiește singur în Vallentuna, are un câine care adoră să fie mângâiat și răsfățat și își petrece unele nopți în compania lui Florence Tapper, o blondă cu ochi de înger și trup de zeiță, care deține, împreună cu două colege din branșă, un cabinet de avocatură. Numai că acum o altă femeie a intrat pe fir... Să nu mă înțelegeți greșit, nu e o chestiune romantică. Paulina Mentzer dorește să-l întâlnească pe David ca să vorbească cu acesta despre copilărie. Despre copilăria pe care David nu și-o aduce aminte. Nu-și amintește nimic din ce s-a petrecut înainte de vârsta de doisprezece ani, de parcă cineva i-ar fi șters intenționat amintirile. Însă mesajul Paulinei e receptat de forțe ostile, iar pe urmele femeii pornesc doi ucigași plătiți, Sandro, asasinul „invizibil”, și Esben, specialistul în computere, care recurg la răpire și tortură pentru a pune mâna pe informațiile pe care și le dorește noul lor angajator, Napoleon.

Acum, David se gândește la mail-ul Paulinei și simte că trebuie să ia o decizie. Atunci, băiețelul stă tăcut în camera lui, așa cum fusese instruit, și trage cu ochiul pe geam la străinii care le vizitează proprietatea, bărbații impunători care se închid cu mama lui în camera de la etaj. Se întoarce la măsuță și continuă să-și completeze puzzle-ul, așteptând ca musafirii gălăgioși să plece. David din prezent duce o existență decentă, dar, lipsindu-i primul deceniu de viață din memorie, se simte incomplet. Codul lui sursă e corupt, ca și cum cineva l-ar fi rescris, ca și cum acel cineva ar fi lucrat la o altă aplicație. Relația lui cu mama e rece, formală, Ellen fiind incapabilă să-și afișeze sentimentele, deoarece suferă de psihopatie. Însă un lucru e cert... David nu trebuie să-și aducă aminte, fiindcă asta i-ar pune pe toți în pericol, agitându-i pe bărbații ce-i vizitaseră cu mai bine de două decenii în urmă, care vor face orice ca să țină lucrurile (și zvonurile) sub control.

Fexeus revine cu primul său thriller standalone, după ce lucrase la patru mâini, cu Camilla Läckberg, la trilogia „Mina și Vincent”. Se simte absența Camillei, însă omul nostru se descurcă excelent și pe cont propriu. Povestea e țesută cu migală, personajele sunt redate impecabil, pe cât de ordinare, pe atât de patetice (sensurile din dicționar), iar jocul cu măștile pe care-l pune în scenă e senzațional, demn de un maestru al iluzionismului. Deși pare că acțiunea merge ca pe roate, autorul își păstrează așii în mânecă până spre final, pregătit să ne dea lovitura de grație. David nu-și cunoaște trecutul, însă noi îl descoperim fragmentar, prin ochii copilului care stă ascuns. Lipsa amintirilor îl tulbură, dar tot asta îl și protejează. Memoria lui e condamnarea celorlalți, și e clar că asta nu se poate întâmpla. Oricum, un IT-ist nu se poate pune cu doi gangsteri, mă rog, o poate face atunci când are câțiva amici buni care să-i apere spatele. Pentru că nu contează cine a fost, important e cine este, David, programatorul, bărbatul musculos cu minte de copil care-și va ține la adăpost prietenii chiar și atunci când iadul urmează  să se dezlănțuie.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Henrik Fexeus:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 211 - Ascunsă în umbră de Viveca Sten (CRIME CLUB)

Titlu: Ascunsă în umbră  

Serie: Crimele din Åre (#2)

Autor: Viveca Sten

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dalskuggan (2021)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads:4,16 (din 6.780 note)

 

Åre, Suedia, 2020. Trupul neînsuflețit al lui Johan Andersson, fost schior de performanță, este găsit într-un morman de zăpadă, lângă pădure. Nasul rupt și țeasta zdrobită infirmă orice ipoteză conform căreia moartea bărbatului ar fi survenit din cauze naturale. Se pare că omul nostru avea dușmani... Numai că soția lui, Marion, susține în fața polițiștilor că nimeni nu i-ar fi dorit răul acestuia. Mă rog, nimeni cu excepția lui Linus Sundin, un bărbat recalcitrant, alcoolic notoriu, care era de altfel și partenerul lui Johan de la firma de instalații sanitare. Însă cine și-ar ucide colegul doar ca să pună mâna pe bani? Și întrebarea e „care bani?” Fiindcă, din câte spune Marion, mica întreprindere nu stătea nemaipomenit cu finanțele, ocupându-se, în mare parte, cu lucrările din stațiunea montană și împrejurimi.

2009 - prezent. Rebecka Ekvall, o tânără care face parte, împreună cu familia, din congregația Lumina Vieții, este îndrăgostită până peste cap de Ole Nordhammar, pastorul adjunct, un bărbat cu zâmbet călduros și ochi de gheață. Și așa cum a dat poruncă Ziditorul după Cădere ca Adam și Eva să se împreuneze, a venit și binecuvântata zi în care Rebecka și Ole și-au Spus DA, pregătiți să pătrundă, ținându-se de mână, prin Valea Domnului. Însă anii trec, iar Rebecka nu reușește să-i ofere lui Ole un urmaș. Știe că problema se află în pântecele sale, fiindcă Dumnezeu nu ar permite ca sămânța cuvântătorului său să nu dea roade. Deși încearcă să fie o soție bună, ocupându-se cu treburile gospodărești și ținând cont la tot pasul de poruncile lui Ole, simte că mariajul lor e din ce în ce mai rece și că modestul lor cămin s-a preschimbat pentru ea într-o închisoare. Se simte pedepsită, își spune că poate la urma urmei asta merită, însă e conștientă că undeva dincolo de ziduri există o lumină, o șansă nu pentru a-și spăla păcatele, ci pentru a-și găsi împlinirea.

Hanna Ahlander și Daniel Lindskog pornesc pe urmele ucigașului lui Johan. Numai că declarațiile lui Marion și Linus se cam bat cap în cap, de parcă amândoi ar avea ceva de ascuns. Din cauza viciilor sale, Linus cade țap ispășitor. Însă fără dovezi eligibile e imposibil să arunci pe cineva după gratii. Să fie într-adevăr Linus vinovat? Nu-i așa că ar fi prea simplu? Iar detectivii noștri experimentați știu că adevărul nu se află niciodată la vedere și că au de scotocit prin trecutul victimei ca să pună mâna pe răspunsuri. Și, la urma urmelor, ce faptă ar fi putut să comită un instalator ca să provoace atâta ură, încât să fie urmărit și omorât în bătaie? Chiar dacă nu mai schiase de ani buni, Johan era într-o condiție fizică de invidiat și nu ar fi fost ușor de răpus. În orice caz, un singur individ neînarmat nu ar fi putut să-l pună la pământ. Poate că au fost doi criminali... Sau poate că privim lucrurile dintr-o perspectivă complet greșită...

Viveca Sten scrie bine. Nu extraordinar, nicidecum mediocru, scrie ca un autor stăpân pe limbaj care știe prin ce formule narative să capteze atenția. Te atrage într-o plasă de minciuni, te momește cu adevărul doar ca să te prinzi pe urmă și mai tare în pânză. Pornește de la niște anchete verosimile pe care le transformă în cazuri a la Sherlock Holmes. Personajele sale sunt realiste, altfel spus, credibile, se confruntă cu probleme atât la serviciu, cât și în viața de familie. Daniel e polițistul care e în permanență cu gândul la investigație, cu toate că partenera lui e epuizată din cauza timpului neîntrerupt petrecut cu fiica lor, însă, și atunci când vrea să-i dea o mână de ajutor, intervine o urgență și e nevoit să plece. Hanna și-a găsit un scop în Åre, însă mama ei e în continuare supărată pentru că și-a părăsit iubitul, pe care, apropo, urmează să-l invite, împreună cu noua lui prietenă, la masa de duminică. Hanna și Daniel sunt cuplul de profesioniști tipic din literatura polițistă britanică, inserați într-o formulă Nordic Noir de excepție. Nu te saturi de ei, aștepți cu interes să vezi cu ce se vor confrunta data viitoare și le înțelegi alegerile pur umane, bazate adesea pe instinct. Eu m-am convins care-i treaba cu seria, iar dacă nu vă aveți prea bine cu cărțile, puteți să vă uitați la Crimele din Åre, pe Netflix, serialul suedez care a rupt în prima săptămână de la difuzare topurile internaționale.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Vivecăi Sten: 

Falled

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA