ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Musai. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Musai. Afișați toate postările

joi, 12 ianuarie 2023

Recenziile Mădălinei 43 - Testamentele de Margaret Atwood


Titlu: Testamentele 

Serie: Povestea slujitoarei #2

Autor: Margaret Atwood

Editura: ART

Titlu original: The Testaments (2019)

Traducere de Ioana Miruna Voiculescu

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 648

Media pe Goodreads: 4,20 (din 313.867 note) 

 

            Democrația devine un vis frumos atunci când trăiești într-o țară înlănțuită de un dictator, a cărui mână de fier se strânge din ce în ce mai tare, sufocându-i pe toți cei care au curajul să tulbure apele și să pună la îndoială practicile conducerii. În interiorul unui astfel de regim totalitar, să fii diferit, să ai o personalitate puternică, să iei decizii și să gândești de unul singur, să știi să scrii și să citești, să ocupi orice funcție îți dorești, indiferent dacă ești femeie sau bărbat, toate astea, și multe altele, sunt interzise. Toți trebuie să se supună orbește comandantului și să se resemneze cu rolul pe care îl primesc în societate. Nimeni n-are voie să iasă din tipar, oricât de nedreaptă și plină de suferință îi este existența, pentru că, altfel, pedeapsa va fi de o mie de ori mai dură.

            Preluând modelul bine-cunoscutelor doctrine dictatoriale ce au sfâșiat Europa în secolul al XX-lea, Margaret Atwood construiește o nouă distopie, plină de întorsături neașteptate, identități furate, familii pierdute, prefăcătorii, minciuni elaborate, croite cu pricepere, spioni și încercări disperate de a da timpul înapoi, pentru a salva o civilizație în ruină. Acțiunea din „Testamentele” are loc la cincisprezece ani de la întâmplările relatate în „Povestea slujitoarei”, însă nu aș putea spune că romanele fac parte dintr-o serie, fiindcă singura legătură dintre ele este universul în care se petrec ambele narațiuni. Dacă aș fi avut ocazia, le-aș fi citit tocmai invers, deoarece „Testamentele” vine cu o viziune mult mai detaliată despre transformările prin care a trecut Galaadul, despre regimul teocratic instaurat cu forța și ierarhiile sociale, în timp ce „Povestea slujitoarei” ne pune în fața faptului împlinit, insistând pe drama psihologică a femeii folosite pentru procreare, și nu pe consolidarea de lume. Iar acum, că am lămurit chestiunile introductive, să trecem la adevărata intrigă.

            Lydia a fost cândva o femeie liberă, ocupând o funcție într-o instituție publică, la fel ca toate femeile care au ales cariera în detrimentul vieții de familie. Însă, în urma unui raid organizat de noua conducere a Galaadului, femeia este săltată chiar de la locul de muncă împreună cu toate colegele sale. Mobilul acestei arestări este unul pur misogin, demn de guvernarea patriarhală a Antichității – femeile nu au dreptul să facă ce-și doresc, ele trebuie stăpânite și conduse, ca o cireadă de vaci. Lydia e pusă în fața unei alegeri dificile... Fie se supune comandantului și primește rolul de Mătușă, fie continuă să trăiască după vechile reguli ale democrației și este împușcată fără pic de milă. În cele din urmă, femeia ia decizia corectă, ajungând mai-marea Mătușilor, un fel de măicuțe ce se îngrijesc atât de educația tinerelor fete, cât și de rugăciunile pentru purificarea unui popor păcătos.

            În afară de notițele Mătușii Lydia, prin intermediul cărora îi aflăm povestea, secretele cele mai întunecate și țelurile ascunse, tabloul este completat de viziunile a două fete crescute în locuri diferite. Daisy a locuit de când se știe într-o lume liberă, înconjurată de atenția și afecțiunea părinților săi, auzind neîncetat vorbindu-se despre Galaad și ciudățeniile care se petrec acolo. După ce tatăl și mama ei mor într-un atentat misterios, adolescenta află în sfârșit taina nașterii sale, ce vine la pachet cu o responsabilitate enormă. Daisy primește o misiune capitală ce poate schimba cursul războiului dintre Canada și Galaad. De cealaltă parte a baricadei, o găsim pe Agnes, o tânără educată sub oblăduirea strictă a Mătușilor. La nici treisprezece ani, fata este forțată să-și aleagă un soț din rândul comandanților, pentru a deveni o Soție și a intra în ierarhia riguroasă a „nobilimii”. Însă Agnes preferă să renunțe la privilegiile pe care i le poate aduce o căsătorie, în schimbul vieții caste pe care o poate avea în rândul  Mătușilor. Astfel destinele protagonistelor ajung să se împletească, cele trei femei luptând pentru aceeași cauză.

            Galaadul are la temelie învățăturile divine, însă transcendența este complet anulată. Toți se închină și respectă poruncile unui dumnezeu nevăzut, dar zeul suprem este, de fapt, Comandantul Judd. Biblia, într-o variantă oarecum deformată, este cartea de căpătâi pe care doar Mătușile o pot citi, ceea ce le dă posibilitatea să răstălmăcească conținutul real al acesteia în funcție de lecțiile pe care trebuie să le dea tinerelor domnișoare ce au gânduri nepermise. Societatea Galaadului – denumirea locului nu este întâmplătoare, Galaadul fiind o cetate a răufăcătorilor, mânjită de sângele numeroaselor crime; un sălaș al păcătoșilor și depravaților, ce avea nevoie de purificare prin credință – este una primitivă. Deși acțiunea are loc în epoca modernă, Regimul Comandantului Judd aruncă lumea cu câteva secole înapoi în ceea ce privește mentalitatea, în ciuda faptului că se folosesc de cele mai avansate tehnologii. Înapoierea comunității e subliniată și de împărțirea acesteia pe clase clar delimitate printr-un limbaj al culorilor:

Negru - pentru Comandanții care se cred apostolii lui Dumnezeu pe Pământ, misiunea lor constând în aducerea ordinii și eradicarea păcatelor;

Albastru - pentru Soțiile Comandanților, cele care caută doar stârnirea invidiei celorlalte membre ale anturajului lor;

Alb - pentru Mătuși sau Perle, așa cum li se mai spune;

Verde - pentru fetele ce urmează să se căsătorească;

Roz, Mov și Alb - pentru fetele nobilimii care merg la școală;

Gri cu dungi vărgate - pentru femeile din popor;

Roșu - pentru slujitoare, mai bine spus pentru sclave, cărora li s-au anulat toate drepturile, fiind mai degrabă privite ca o marfă, decât ca niște ființe cu suflet. 

            Spre deosebire de „Povestea slujitoarei”, care m-a plictisit îngrozitor, „Testamentele” a fost o lectură incitantă, pe care am parcurs-o într-o singură zi. Imaginile vii, scenele redate cu acuratețe cinematografică – chiar mi-aș dori să văd un serial realizat după cartea asta –, personajele realiste și miza în jurul căreia autoarea își clădește povestea – orice ascensiune trebuie să aibă și o pantă descendentă, iar cu cât se acumulează mai multă putere în mâna unui om, cu atât mai aproape și mai furtunoasă i va fi nimicirea –, au înălțat-o mult pe Margaret Atwood în clasamentul autorilor mei preferați.        


COMANDĂ CARTEA