Recenziile lui Gică 114 - Scânteie în beznă de Stacy Willingham

Titlu: Scânteie în beznă 

Autor: Stacy Willingham

Editura: NEMIRA

Titlu original: A Flicker in the Dark (2022)

Traducere de Alexandru Szollo

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 4,01 (din 173.525 note)

 

Tragicii greci susțineau că în fiecare dintre noi există o sămânță a răului, ce poate zace pur și simplu acolo pe tot parcursul vieții, fără să fim conștienți de ea, dar care, găsind un context favorabil în care să încolțească, poate subjuga gândirea limpede, infectând-o cu fel și fel de orori, preschimbate în dorințe întunecate ce nu-i mai oferă liniște celui deja condamnat. De la psihopat, la ucigaș, e doar un pas. Un om care nu simte compasiune și nu are mustrări de conștiință sau inhibiții e periculos în raport cu semenii săi, mai ales când se percepe pe el însuși ca pe un prădător ce trăiește în lume laolaltă cu posibilele sale victime. Unii sunt inofensivi, însă cei ce trec prin metamorfoză nu mai pot da înapoi, fiindcă sângele cere sânge, iar foamea poate fi astâmpărată doar printr-un nou omor, printr-o jertfă care să le ofere putere, ascuțindu-le și mai mult instinctele de prădători.

            În vara anului 1999, în Breaux Bridge, un orășel din Louisiana, șase adolescente au dispărut, și nimeni nu a aflat nici până acum ce s-a întâmplat cu ele. Tragicele evenimente au fost catalogate de către poliția locală drept crime, și nu a durat prea mult până când au găsit un posibil suspect, care, în urma unor dovezi incontestabile, și-a mărturisit vinovăția. Chloe Davis nu a putut nici până azi să uite povestea, fiindcă bărbatul pe care îl văzuse ieșind cu hainele murdare și cu o lopată în mână din pădure, în crucea nopții, era chiar tatăl ei. În prezent, având propriul cabinet de psihoterapie, Chloe se dedică trup și suflet pacienților săi, printre care se numără în special tinere aflate în pragul depresiei sau cu probleme de comportament. Însă viața ei (departe de a fi normală) este dată din nou peste cap atunci când o tânără dispare, întâmplare ce are loc la exact două decenii după ce Richard Davis fusese arestat.

Sincer să fiu, doamna noastră psihologă, cu toate accesele ei de femeie imatură, rămasă blocată din cauza traumelor în perioada adolescenței, nu e o protagonistă de la care să aștepți prea multe... Pe lângă faptul că vorbește cu voce tare ca să se exorcizeze emoțional și că ia mai multe pastile decât le recomandă pacienților, pare că nu e capabilă să se descurce de una singură, fiind mai mereu susținută de logodnicul ei sau de propriul frate. Iar odată cu cele două dispariții (pentru că mai dispare o fată între timp), lumea ei se prăbușește și e aruncată înapoi în trecut, în orășelul unde a început totul. Datorită rememorărilor, plasate în cele mai nepotrivite momente, aflăm și noi fragmentar despre adolescentele care au dispărut și despre comportamentul straniu al tatălui, înainte ca acesta să fie descoperit. Din cauza furiei pe care o poartă în suflet, Dick Davis ne este înfățișat ca un monstru, lipsit de chipul uman și capabil de orice atrocități. Dezechilibrul eroinei este foarte vizibil la nivelul temporalității, fiindcă prezentul și trecutul se împletesc atunci când rănile încep să supureze.

Se poate observa de la primele capitole că avem de-a face cu un roman de debut, al cărui intrigă este îndreptată spre un public tânăr, lipsit de experiențe într-ale genului. Povestea înaintează pe fugă, nu se insistă prea mult pe context, personajele intră în scenă unul câte unul, deja punem ochii pe un posibil vinovat (care s-ar putea să fie într-adevăr criminalul), dar nu ajungem la final înainte ca autoarea să plaseze câteva răsturnări de situație, care, în loc să complice firul narativ, nu fac decât să penduleze în jurul axului central. De asemenea, mi se pare că abuzează de un soi de tehnică a amânării, vorbindu-ne de trei ori despre un obiect (ex: o cutie), înainte să ne spună care e rolul acestuia în tabloul de ansamblu. Nu Chloe avansează cu ancheta, ci indiciile par să fie plasate intenționat pe unde pășește ea.

Nu am intenționat să fie o recenzie negativă, doar că nu am găsit suficiente aspecte pozitive ca s-o prezint într-o lumină favorabilă. Deși stilul seamănă destul de mult cu cel al lui Riley Sager sau C.J. Tudor, romanul are multe lipsuri, fiind încropit din fragmente pe care, oricât de bine le-ai îmbina, tot nu formează o imagine credibilă. Dar gusturile și culorile nu se discută, iar eu nu intenționez să vă iau din plăcerea lecturii, așa că, dacă v-am stârnit și în felul ăsta interesul, puneți mâna pe carte, dați pagină cu pagină, până când adevărul va ieși (ca de-obicei) la lumină, iar ucigașul, acest psihopat care-și percepe victimele ca pe niște licurici în beznă, va fi într-un final prins.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 45 - Imagini ascunse de Jason Rekulak

Titlu: Imagini ascunse  

Autor: Jason Rekulak

Editura: NEMIRA

Titlu original: Hidden Pictures (2022)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 4,20 (din 73.717 note)

 

M-am tot gândit ce roman cu litera „I” să citesc pentru luna ianuarie, și, după multe căutări, m-am oprit la cartea lui Jason Rekulak, „Imagini ascunse”, câștigătoarea Premiului Goodreads pentru Horror în 2022. Nu vreau să contest decizia celor care au votat-o la această categorie, însă eu personal n-am dat peste nimic horror aici, ci doar peste o poveste de viață, în care lupta cu viciile are o pondere imensă, reintegrarea în societate devine un joc de noroc, părinții sunt niște maniaci, iar destinele unor persoane de mult dispărute se suprapun pur și simplu din întâmplare, explicațiile fiind cât se poate de superficiale și neplauzibile. Ah, da, era să uit... Mai apar și niște fantome pe acolo, despre care bănuiesc că ar trebui să producă groază, dar, din păcate, nu e așa. Cu toate astea, nu pot afirma că a fost un roman plictisitor, ba chiar a fost o lectură interesantă, iar finalul este excelent.

            Mallory duce un război greu cu un inamic foarte puternic – dependența de droguri –, din cauza căruia și-a pierdut familia, iar existența ei a devenit un calvar. Dar acum, după un sejur de neuitat petrecut într-un centru de reabilitare, e curată și gata să înceapă o viață nouă. Și cum poți face asta mai bine dacă nu găsindu-ți o slujbă căreia să-ți dedici toată energia. Astfel, tânăra ajunge bonă la familia Maxwell, unde trebuie să aibă grijă de micuțul Teddy, un băiețel de cinci ani, isteț și foarte creativ. Totul pare în ordine, până când încep să apară o serie de desene extrem de amănunțite, care par să spună o poveste de-a dreptul terifiantă. Mallory devine un pseudo-anchetator, încercând să afle ce vor să spună, de fapt, desenele care îi apar în cale din senin, însă, din cauză că-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala, ajunge victimă, punându-i-se în cârcă niște lucruri pe care nu le-a comis, și asta doar pentru că are un trecut întunecat ce o face vulnerabilă.

            Jason Rekulak construiește niște personaje fără consistență și exagerate, cărora nu prea le-am putut da crezare. Părinții lui Teddy întruchipează un model de perfecțiune, mereu grijulii și iubitori, clădind un mic paradis pentru puiul lor drag, însă aparențele înșală îngrozitor, mai ales când sub masca perfecțiunii zac suflete egoiste și putrede. Faptul că Mallory intră în familia Maxwell și începe să facă săpături în ceea ce o privește pe prietena imaginară a băiețelului distruge echilibrul familiei, fiind periculos de aproape de a elucida enigmele ce planează în jurul lor. Însă femeia e mult mai puternică decât cred ceilalți, iar caracterul ei combativ o va ajuta să readucă lucrurile pe făgașul normal.

            Mai mult decât orice, avem de-a face cu un roman despre amintiri și mecanismele de conservare pe care omul le posedă în mod natural. Memoria nu poate fi așa ușor alterată, poate doar în cazul unor accidente grave sau a consumului excesiv de alcool și droguri, însă amintirile nu pot fi smulse cu un clește din mintea cuiva. Iar asta e valabil chiar și în cazul copiilor. Oricât de mult s-ar strădui cei din jur să le influențeze amintirile celor mici, impunându-le o altă imagine pe care s-o accepte drept realitate, rămășițe , urme fine, contururi vagi din ce a fost odată vor fi mereu prezente în memorie și întotdeauna găsesc o cale de a ieși la suprafață. În acest caz, desenele sunt mijlocul prin care amintirile îngropate de o forță din exterior ies la suprafață, încurcând ițele poveștii, iar ăsta e motivul pentru care i-am acordat patru stele volumului de față.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 76 - Fetele care ard de C.J. Tudor

Titlu: Fetele care ard 

Autor: C.J. Tudor

Editura: NEMIRA

Titlu original: The Burning Girls (2021) 

Traducere de Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 4,04 (din 22.384 note)

 

Orice comunitate, oricât ar fi de angrenată în conduita religioasă, păstrează în structura ei o dimensiune ocultă, un loc unde fenomenele și aparițiile misterioase sunt adunate laolaltă, un mic colț întunecat din care acestea reușesc să fascineze de fiecare dată când sunt evocate. Deși istoria a făcut tot posibilul să înregistreze evenimentele raționale, plasându-le pe cele inexplicabile în umbra incertitudinii, oamenii au tânjit mai mereu la paranormal, pentru a-și oferi o dimensiune mitică propriei existențe și pentru a păstra, în sânul comunității, memoria celor ce au pierit în împrejurări potrivnice și mărturiile celor care au interacționat cu sufletele celor plecați. Odată cu conștientizarea unui trecut plin de violență, miturile par să prindă viață, iar spectrele îngrozitoare încep dansul nocturn. Astfel, cimitirul devine infernul spiritelor fără odihnă, vechea casă din pădure, în care nu mai locuiește nimeni de ani buni, ajunge sălașul fantomelor, și vecinul scrântit, de care-și bat toți copiii joc, este posedat, fără nici o îndoială, de diavol.

Dar reverendul Jack Brooks știe deja toate astea. De asemenea, ea știe că, în urmă cu cinci veacuri, opt oameni, care nu au vrut să renunțe la credința lor, au fost arși pe rug, că, acum trei decenii, două fete au dispărut fără urmă și că, acum două luni, fostul preot din mica comunitate a fost găsit spânzurat, luându-și viața chiar în capela în care slujea. Însă noul vicar este o femeie puternică, care nu crede în superstiții și care își ia în serios rolul, oferindu-le credincioșilor sprijinul de care au atâta nevoie. Cu toate astea, nu trece mult până când avertismentele încep să apară, păpușile din vreascuri par să se ivească în locurile și momentele cele mai stranii, iar spectrele fetițelor incendiate se plimbă nestingherite prin cimitir și prin preajma bisericii. Însă, deși totul pare să fie doar o fantasmă, localnicii știu că fetele care ard se arată doar celor osândiți, celor care urmează să moară în împrejurări cumplite.

Fugind de propriul trecut, care nu e tocmai luminos, Jack devine prima femeie vicar din Chapel Croft, o funcție pentru care trebuie să îndure disprețul și răutatea unor indivizi ce nu pot renunța la prejudecățile sociale, atât de bine înrădăcinate în conștiința locului. În acest microunivers închistat, dă prost să-ți împărtășești păcatele unei instanțe feminine, să fii cununat de aceasta sau ca ea să apară în fotografiile de nuntă, pe care bineînțeles că o să le vadă toți prietenii. De altfel, din cauza faptului că nu există nici un bărbat în viața ei, și pentru că locuiește doar împreună cu fiica sa de cincisprezece ani, Flo, Jack este privită ca o persoană fragilă, o ființă lipsită de putere, care nu face decât să joace un rol necesar, care nu o avantajează deloc.

Pe de altă parte, Jack este o mamă excelentă, care face tot posibilul să-și protejeze fiica de orice fel de pericol. Iar atunci când Flo se întâlnește cu un băiat ciudat, care pare să sufere de o afecțiune neurologică ce-l face să tremure incontrolabil, instinctul de apărare iese la iveală, și reverendul simte cum fata ei începe să-și ia zborul din siguranța cuibului părintesc. De altfel, adolescenta reflectă perfect imaginea mamei, fiind o persoană curajoasă, dispusă să apeleze la violență dacă situația o cere. Pe lângă cele două femei emancipate, care-și pot purta singure de grijă, există și gay, lesbiene și persoane de culoare, un întreg palmares de personaje care încă luptă să fie acceptate de cruda societate tradițională.

            Revenind la subiectul poveștii, am apreciat foarte mult atmosfera gotică care acaparează întreaga narațiune. Chiar dacă există o intrigă detectivistică, autoarea a știut să profite la maximum de decor, transformând capela, cimitirul și pădurea în spații obscure, locuri perfecte pentru manifestarea maleficului. De altfel, funcția lui Jack poate fi asociată atât cu păstorii care-și îndrumă turma pe calea cea bună, cât și cu războinicii lui Dumnezeu, cei care cândva l-au exorcizat pe diavol din trupurile și sufletele bieților necredincioși. Datorită poziției sale din comunitate, vicarul începe să descopere micile secrete ale locuitorilor, dându-și seama că, până și aici, adevărul este o chestiune care poate schimba atât viețile celorlalți, cât și parcursul cunoscut al istoriei.

            Acum, în final, pot să spun că „Fetele care ard” este, pe departe, cel mai bun roman al lui C.J. Tudor, depășind cu mult „Omul de cretă”, prima poveste a autoarei britanice, publicată în limba română. Dacă în volumul anterior am avut parte de o intrigă întunecată și de un  mister care alterna între trecut și prezent, aici enigmele nu doar că există, ci ele guvernează o întreagă comunitate, iar sentimentul de frică este intensificat până la groază, impregnând totul cu miasma crimelor și a morții. Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să vă recomand povestea, și sunt sigur că, și pentru voi, va fi una dintre cele mai interesante și fascinante lecturi din acest an.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 72 - Turnul nebunilor de Andrzej Sapkowski

Titlu: Turnul nebunilor 

Serie: Trilogia Husită #1

Autor: Andrzej Sapkowski

Editura: NEMIRA

Titlu original: Narrenturm (2002)

Traducere de Anca Irina Ionescu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 4,04 (din 9.210 note)

 

            Sincer, nu m-am gândit nici o clipă că, în 2022, voi ajunge să citesc un roman al cărui gen părea că a apus cu mult timp în urmă. Însă lucrurile stau complet diferit atunci când preiei un model narativ al trubadurilor și îl împopoțonezi cu o estetică modernă și comercială, reușind, astfel, să creezi o lucrare unică și foarte complexă. Așadar, în buna tradiție a romanelor cavalerești, scriitorul polonez, Andrzej Sapkowski, vine cu o poveste istorică, plină de farmec și de farmece, în care iubirea și onoarea sunt mecanismele care pun în mișcare și, totodată, răstoarnă o lume blocată în propriile ei ideologii. Pe lângă faptul că în spatele volumului de față există o întreagă istorie literară, și asta nepunându-i la socoteală pe Lancelot și pe ceilalți cavaleri ai lui Chrétien de Troyes sau celebra scriere Amadís de Gaula – despre Don Quijote, opera parodică care a sfidat complet schema clasică, nici nu mai are rost să vorbim –, „Turnul nebunilor” reprezintă un text în care reîntoarcerea la vechile tendințe devine un proces științific, o cercetare a unui trecut care, chiar și astăzi, stârnește interesul și fascinația celor care au curajul să se încumete la o aventură care a schimbat cursul lumii.

După ce am trecut de primele pagini, suntem aruncați înapoi în timp, în Boemia secolului al XV-lea, în momentul în care preoțimea catolică pregătește o cruciadă pentru a-i stârpi, odată pentru totdeauna, pe ereticii cunoscuți drept husiți. Dar pe noi deocamdată nu ne interesează partea asta. Noi ne aflăm într-un alt loc, mai exact, la o mănăstire, acolo unde Reinmar din Bielawa, cunoscut și ca Reynevan, este prins în patima amorului, atât la propriu, cât și la figurat, în brațele unei doamne de vază a societății. Și pentru că dânsa e căsătorită, iubirea lor nu pare să aibă sorți de izbândă, iar odată idila descoperită, protagonistul nostru trebuie să-și facă urma pierdută, pentru că după el au pornit cumnații așa-zisei amante, care vor să răzbune onoarea pătată a familiei lor. Știind de frică, Reynevan face tot posibilul să scape de cumplita soartă, ajungând, fără voia lui, să ia parte la o călătorie, din care, dacă vrea să se păstreze cu mintea întreagă, trebuie să se bizuie pe toate simțurile sale, dar și să dea crezare unor posibilități care depășesc cu totul sfera normalității.

            Eroul nostru nu e nici pe departe aventurierul curajos la care ne-am aștepta. El știe când e cazul să se facă nevăzut, fiind în stare să se ascundă și în cele mai oribile și neconvenționale locuri, atâta timp cât se simte în siguranță. Deși este cunoscut ca un vrăjitor periculos, care ar putea folosi incantații malefice și plante magice împotriva celorlalți, nimeni nu pare să se teamă de Reynevan, mai mult decât atât, toți vor să pună mâna pe el, pentru a obține recompensa pusă pe capul lui. Dar, ca în orice scriitură de gen, el are parte și de doi însoțitori, din care nu am cum să nu-l menționez pe dementul Szarlej, un fost prizonier ce primește misiunea de a-l duce pe Reinmar din Bielawa în Ungaria, departe de răzmerița care se pregătește în spațiul ceh. Mai mult decât un ajutor de nădejde, Szarlej se dovedește și un bun luptător, surprinzându-i pe inamici cu „lovitura lui fatală”. În afară de asta, el se regăsește în permanență în ipostaza bufonului, fiind capabil să joace teatru atunci când e nevoie și să vină cu cele mai năstrușnice idei, soluții salvatoare care ar putea lua naștere doar în mintea unui nebun. 

            Pentru că vorbim despre un roman istoric, trebuie să ne oprim puțin și asupra evenimentelor importante ale vremii. Așa cum spuneam mai sus, Roma pune la cale o nouă cruciadă, însă de această dată nu este vorba despre recucerirea Pământului Sfânt. Preoții se pregătesc de luptă, pentru că dușmanul periclitează echilibrul religios prin răspândirea unor teze eretice, conform cărora Purgatoriul nu există, iar credincioșii trebuie împărtășiți atât cu Sângele Domnului, cât și cu Trupul Său. Deși pare că „miliția angelică” vrea să purifice omenirea de Satan, integritatea bisericii este pusă în permanență sub semnul incertitudinii. Cei care răspândesc Cuvântul lui Dumnezeu și care susțin că cunosc adevăratul drum spre paradis sunt tot aceia care întrețin relații homosexuale și care văd femeia ca pe un păcat ce mânjește creația divină. Patosul și dorința de distrugere a clericilor îi transformă pe aceștia în niște demoni ce vor să răscumpere suferința Mântuitorului prin vărsarea sângelui celor așa-ziși blasfemiatori. 

            Sfinți și păcătoși, cavaleri și domnițe, nobili și bandiți, descântece și vrăjitorie, codri întunecați și închisori sinistre – toate acestea împletite într-o poveste de Ev Mediu, în care realitatea și fantezia se întrepătrund, prezentând, într-un stil unic, o lume pe cât de plină de vitalitate, pe atât de sortită pieirii. Însă, dincolo de un roman de aventură, cartea lui Andrzej Sapkowski constituie o excepțională lucrare postmodernă, în care elementele Fantasy și Horror reușesc să-și găsească un timp și un spațiu propice manifestării lor. Dar să lăsăm analiza deoparte, pentru că Reynevan e pe fugă și, dacă vrem să vedem ce provocări îl așteaptă, trebuie să-i devenim tovarăși de drum în epopeea sa spre libertate sau, cel mai probabil, spre propria-i condamnare.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 65 - Tărâmul verii de Hannu Rajaniemi

Titlu: Tărâmul verii 

Autor: Hannu Rajaniemi

Editura: NEMIRA

Titlu original: Summerland (2018)

Traducere de Mihai Dan Pavelescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 296

Media pe Goodreads: 3,57 (din 2.207 note)

 

Singura certitudine pe care o avem ca oameni este moartea. Fie că vorbim despre cauze naturale, fie despre o boală gravă, posibil incurabilă, sau despre un accident, ea intervine și își face propriul joc, un proces care nu poate fi controlat și care, în consecință, este imposibil de oprit. Odată cu acest fenomen ireversibil, iau naștere cele trei  eterne întrebări. Ce se întâmplă cu sufletul după ce părăsește corpul? Există o lume de dincolo? Și dacă răspunsul este da, atunci cum arată ea și ce se află mai exact acolo? La fel ca în cazul celorlalte mari religii, creștinismul vine și încearcă să dea un răspuns cât se poate de clar. Însă, pentru a crede într-o posibilă variantă, ai nevoie de dovezi palpabile, lucru pe care nu ți-l poate oferi nimeni. Dar, dacă vorbim strict despre literatură, există mai mulți autori de science-fiction care au preluat și exploatat subiectul, iar unul dintre aceștia este Hannu Rajaniemi, care în romanul său, „Tărâmul verii”, ne propune o viziune pe cât de fascinantă, pe atât de tulburătoare.

Sunt sigur că, în momentul în care am adus vorba despre SF, mulți dintre voi ați avut impresia că vom fi proiectați undeva într-un viitor îndepărtat și că vom vorbi despre tehnologii noi create de umanitate sau preluate de la niște civilizații extraterestre sau, poate, despre o planetă în pragul extincției. Însă, în cazul de față, lucrurile sunt mult mai complicate. De data asta nu ne mai îndreptăm privirea spre stele sau dincolo de ele, ci încercăm să aruncăm un ochi în lumea de dincolo, în locul unde ajung sufletele după moarte. Așadar, acțiunea volumului are loc în ultimele luni din anul 1938, într-o perioadă în care Marea Britanie devine un imens imperiu care se întinde până la Tărâmul Verii, o altă dimensiune spațio-temporală, unde se regăsesc sufletele celor plecați.

Romanul ne prezintă un univers scindat între vii și morți, între două națiuni care funcționează după forme diferite de organizare. Astfel, în Tărâmul Iernii o avem ca protagonistă pe Rachel White, o femeie capabilă, căreia i se încredințează misiunea de a pune mână pe un spion din cealaltă dimensiune, iar, în consecință, în Tărâmul Verii îl urmărim pe Peter Bloom, presupusul trădător, care face tot efortul pentru a afla care este rolul său în imensul joc politic ce se desfășoară în și între cele două lumi. Cei doi reprezintă și două caractere total opuse, unul spontan și irascibil, iar altul calculat și bine ancorat în realitate. Deși ambii fac parte din serviciile secrete, ei se remarcă în primul rând ca oameni, iar mai apoi ca agenți ai patriei. Din acest motiv, lupta interioară o depășește pe cea politică, cea din urmă fiind doar un pretext pentru cugetările ambelor personaje.

Pe lângă realitatea modificată din punct de vedere istoric, cel mai interesant aspect îl reprezintă însăși construcția celeilalte dimensiuni. Aici se află fantomele, care, paradoxal, nu sunt niște entități pasive care se bucură de odihna veșnică. Datorită abilităților pe care le dețin, ele constituie cei mai buni spioni pentru ambele părți. Sunt mai greu de detectat, știu cum să se facă nevăzuți și sunt capabili să călătorească foarte repede dintr-un loc în altul, pentru a afla și transmite noile informații. În afară de asta, aici există și o energie a celor morți, un flux care poate lua formă în diverse dispozitive și arme, o substanță pe care este clădit însuși Tărâmul Verii. Deși lumea de dincolo pare foarte palpabilă și stabilă pentru locuitorii săi, ea poate în orice clipă să-și piardă duritatea și să se preschimbe într-un abis plin de pericole și de iluzii înfiorătoare.

Pe de o parte, istorie alternativă, pe de alta, un soi de Cyberpunk ce se desfășoară într-o dimensiune spectrală, „Tărâmul verii” este o carte care ne propune un alt fel de science-fiction, un subgen care evită să se concentreze pe exterior și pune accent pe gândurile și pe trăirile unor protagoniști ce suferă de grave probleme identitare. În acest sens, ceea ce contează cu adevărat nu este moartea individuală sau universală, ci dezechilibrul sufletesc și căderea psihică, factori care pot duce la disoluția completă a ființei. Aici există viață, dincolo la fel, și totul ține doar de tranziție, de o trecere de care se pot bucura doar cei apreciați de societatea în care și pentru care trăiesc.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 57 - Involuție de Max Brooks

Titlu: Involuție  

Autor: Max Brooks

Editura: NEMIRA

Titlu original: Devolution (2020)

Traducere de Mihai Dan Pavelescu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 328

Media pe Goodreads: 3,92 (din 33.622 note) 

 

Ne spunem oameni. Suntem singurele ființe din această lume care pot gândi și lua decizii raționale. Avem două picioare pe care umblăm, două mâini de care ne folosim pentru a crea și muta diverse obiecte, un organ sexual care ne asigură perpetuarea speciei, un trup mai mult sau mai puțin rezistent și un cap în care încercăm să stocăm și să înțelegem secretele universului. Dintre toate viețuitoarele, noi am evoluat cel mai mult – am ajuns să ne clădim locuințe conforme cu nevoile noastre, orașe în care să locuim și să conviețuim cu ceilalți și suntem capabili să creăm roboți, să observăm structura unor alte planete și să punem bazele unor tehnologii ce ne permit să proiectăm realități alternative. Cu alte cuvinte, am evoluat atât de mult, încât am ajuns să efectuăm schimbări majore asupra mediului înconjurător. Însă, oricât de mult ne-am îndepărta de natură, ea va fi mereu acolo și ne va aștepta să ne întoarcem la ea și să acceptăm că, în egoul nostru imens, nu suntem decât niște primate fragile, care, din nu se știe ce cauze, au luat-o pe o altă cale evolutivă.

            După ce Max Brooks s-a făcut remarcat datorită volumului „Războiul Z”, carte care a avut parte de o ecranizare de excepție, autorul revine cu un nou roman, în care explorează străfundurile întunecate ale minții umane. Apelând la diverse teorii și mărturii ale unor cercetători și oameni care s-au întâlnit cu Bigfoot, Brooks realizează un colaj de opinii și idei, asamblând totul într-un roman de suspans, cu nuanțe Horror, și, ca povestea să fie și mai veridică, acțiunea ne este relatată prin intermediul unui jurnal, o dovadă incontestabilă a unui individ nefamiliarizat cu fenomenul Sasquatch.

            Totul începe în Greenloop, un orășel ecologic în care câteva persoane formează o comunitate liniștită. În acest loc, din mijlocul naturii, totul este tehnologizat, astfel încât oamenii se bucură de tot confortul. Energia electrică este captată de panourile solare de pe case, încălzirea se produce cu ajutorul gazelor de la excrementele umane, iar alimentele și diversele cumpărături ale cetățenilor sunt asigurate de câteva drone și o dubă ce își fac apariția o dată pe săptămână. Ce mai... Greenloop e paradisul, dar un paradis de altfel foarte izolat. Însă, într-o zi, vulcanul Mount Rainer erupe, iar mica comunitate pierde orice fel de conexiune cu restul lumii. Și asta nu e tot... În timp ce câteva persoane încearcă să găsească soluții de supraviețuire pe termen lung, ceva sau cineva cu pași mari se apropie de așezare, cineva înfometat, pentru care o felină imensă și fioroasă nu reprezintă decât micul dejun.

            Pornind de la însemnările unui jurnalist interesat de Bigfoot și de la mărturiile unui Ranger ce a ajuns în localitate după nenorocire; redând, aproape 90% jurnalul lui Kate Holland, protagonista și una dintre femeile din comunitate, „Involuție” este un volum ce se propune ca o dovadă ficțională a unui fenomen extrem de controversat și contestat. Însă apariția monstrului legendar are rolul de a scoate la iveală instinctele primitive din oameni. Lipsită de tehnologie, adică de bunăstare și securitate, ființa umană se trezește brusc expusă unui habitat neîmblânzit și încearcă, pe cât poate, să se adapteze, pentru a supraviețui într-o lume periculoasă, un mediu din care ea însăși provine. Lupta nu mai e ceva ludic, ceva spectaculos. Dar o confruntare între om și o altă presupusă specie de primată nu poate avea loc decât cu bețe și pietre, omul păstrându-și talentul de a realiza obiecte și arme, iar animalul ripostând cu trupul său de prădător.

            E o carte despre care nu poți povesti foarte multe, deoarece evenimentele se desfășoară lent, lucru care conferă o tensiune puternică textului. Asiști la distrugerea comunității și speri ca, în ultimele pagini, oamenii să biruiască. Însă măcelul pe care îl urmărești nu ține de considerente religioase, ideatice sau culturale. Nu, aici e vorba de natura la ea acasă, adică de dorința de a vâna și frica de a fi vânat. În final, pot să spun doar că e o poveste bună, nu una extrem de atractivă, dar una care te ține în priză cu fiecare noapte care vine și în care satul pare să dispară puțin câte puțin cu fiecare individ care își simte tot mai aproape propriul sfârșit.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 18 - Educație fatală de Naomi Novik

 

Titlu: Educație fatală

Serie: Școala Solomonarilor #1

Autor: Naomi Novik

Editura: NEMIRA

Titlu original: A Deadly Education (2020)

Traducere de Irina Ornea

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 376

Media pe Goodreads: 4,03 (din 62.699 note)

 

Naomi Novik se numără printre autoarele mele preferate, în special pentru alegerea de a rescrie basme şi mituri slave, într-o manieră Fantasy originală – şi aici fac referire la „Argintul preschimbat” şi „Aleasa dragonului”, două romane pe care vi le recomand din tot sufletul – iar apoi, pentru stilul ei lejer, dar bogat în descrieri. Din aceste motive, „Educaţie fatală” a devenit, pentru mine, un Must-Read, însă nu a fost deloc ceea ce mă aşteptam. Îmi pare rău să o spun, dar, din punctul de vedere al construcţiei de lume şi a personajelor, volumul de faţă nu se ridică la nivelul celor anterioare. Naomi Novik a încercat să scrie ceva diferit – un YA inspirat de seria „Harry Potter”, din care a preluat şcoala pentru vrăjitori şi creaturile magice, elemente pe care le-a  dus într-o extremă negativă. Autoarea a vrut să construiască un univers întunecat, malefic şi claustrant, ce emană prin toţi porii magie, plin de creaturi sângeroase al căror scop e vânarea elevilor – o idee genială de altfel – însă i-a ieșit un haos morbid, o lume fără cap şi coadă, în care personajele sunt aruncate fără sens, şi care te lasă cu multe întrebări şi dileme nerezolvate.

Şcoala Solomonarilor nu este nici pe departe o şcoală obişnuită. E mai degrabă un loc izolat în care cei ce stăpânesc magia se străduiesc să supravieţuiască de la o zi la alta. Nimic nu e sigur aici, nici măcar mâncarea de la cantină, iar cea mai mare greşeală pe care o poţi face e să mergi singur pe holuri, la baie sau la cursuri. Monştri mortali pândesc după fiecare colţ, aşteptând să te îndepărtezi fie şi numai un pas de grup, pentru a te înhăţa şi a-şi satisface pofta de magie cu tine. Pentru a scăpa cu viaţă din şcoală, fiecare elev trebuie să încheie alianţe, iar pentru asta, e bine să ştii în cine poţi avea încredere şi pe cine poţi atrage de partea ta.

            Galadriel are norocul sau ghinionul de a fi elevă în această instituţie demonică, iar timpul ei este dedicat studiului. Comportamentul ei rece, ironic şi violent uneori, cât şi anumite secrete pe care nu e pregătită să le împărtăşească, cască o prăpastie între ea şi ceilalţi colegi. Mai mult decât atât, prin şcoală s-a răspândit zvonul cum că ar fi o adeptă a magiei negre, ceea ce îi îngreunează şi mai tare încercările de a-şi găsi aliaţi. În momentul în care e văzută cu eroul şcolii, băiatul care îşi consumă energia pentru a-i salva pe toţi cei aflaţi în pericol, atitudinea colegilor se schimbă brusc, iar Galadriel devine ţinta unor false măguliri.

            Toate personajele din acest roman sunt fade, forme fără consistenţă ce traversează o lume aglomerată de întuneric. Nici măcar protagonista nu are o personalitate distinctă. Prin Galadriel, autoarea inserează şi o miză feministă. Ea este cea care vrea să demonstreze că poate face orice de una singură şi că nu are nevoie de un erou care să-i sară în ajutor, chiar şi atunci când neatenţia o aduce în pragul morţii. Toate ifosele ei adolescentine au făcut-o antipatică, şi nu o dată am vrut să renunţ la lectură. Ştiu, e un Young Adult, ceea ce înseamnă că viaţa adolescenţilor e pusă în prim plan, însă acţiunea lasă de dorit, iar singura tensiune pe care o simţi apare în scenele în care elevii înfruntă creaturile despre care habar n-avem cum au ajuns în şcoală. Dar şi tensiunea asta se spulberă după vreo cinci scene de genul, în care nu ţi se oferă nici o explicaţie, ceea ce urmează devenind mult prea previzibil. Marea confuzie cu privire la personaje, şi nu numai, provine din faptul că povestea este relatată la persoana I, deci aflăm doar ceea ce vede sau ştie Galadriel, motiv pentru care m-am confruntat cu foarte multe goluri. 

            Cred că cel mai interesant personaj este şcoala însăşi. Avem de-a face cu o instituţie vie, un micro-cosmos în care nu există adulţi. Toate sarcinile sunt îndeplinite de copii, şcoala oferind câte o mână de ajutor celor ce îl solicită. Lipsa profesorilor nu tulbură cu nimic disciplina care domneşte aici. Instituţia funcţionează pe baza unor reguli clare, pe care elevii se străduiesc să nu le încalce, iar cel care sfidează ordinea riscă să dispară pentru totdeauna. Cu toate astea, sistemul îi împinge pe toţi la gesturi extreme. Sinceritatea este ceva rar aici, fiecare urmărindu-și propriile interese egoiste.

            Cu toate că mi s-a părut un roman anost, nu voi renunţa la Naomi Novik. „Educaţie fatală” a fost doar primul volum din seria „Şcoala Solomonarilor”, ceea ce mă face să sper la mai bine. Tot ce am scris mai sus este strict părerea mea, şi asta nu înseamnă că romanul nu merită o şansă, iar dacă aveţi de gând să vă apucaţi de citit, aştept să văd care au fost părţile voastre preferate şi care scene v-au pus cu adevărat nervii  la încercare.

• COMANDĂ CARTEA
• 
  

Recenziile Mădălinei 17 - Corabia magiei de Robin Hobb

Titlu: Corabia magiei 

Serie: Corăbiile însuflețite #1 

Autor: Robin Hobb

Editura: NEMIRA

Titlu original: Ship of Magic (1998)

Traducere de Ana-Veronica Mircea

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 856

Media pe Goodreads: 4,13 (din 71.407 note) 

 

Pentru Clubul de Carte Cluj, din această lună, am avut de înfruntat o adevărată provocare – un Epic Fantasy de 856 de pagini despre călătorii pe mare, corăbii vii mai pretenţioase decât oamenii din echipaj, piraţi avizi de putere şi intrigi de familie mai încâlcite decât un năvod. Trebuie să recunosc că am ezitat puţin înainte să mă apuc de „Corabia magiei”, având în vedere grosimea volumului, însă, după ce l-am început, nu l-am mai putut lăsa din mână. Plin de acţiune, magie, violenţă, sacrificii şi personaje misterioase, romanul de faţă ne dezvăluie o lume a corăbierilor pentru care pământul oferă doar distracţii şi plăceri efemere; a negustorilor care se laudă cu cele mai nepreţuite comori, dar şi a sclavilor ce trăiesc într-o mizerie cruntă, până în momentul în care sunt vânduţi pentru profit. Robin Hobb construieşte un univers de o complexitate greu de pus în cuvinte, netrecând cu vederea nici o faţetă, fie ea strălucitoare, fie de-a dreptul dezolantă. Cu toate astea, „Corabia magiei” este doar o frântură din acest univers uriaş, fiind prima parte a trilogiei „Corăbiile însufleţite”, ce vine în continuarea seriei „Farseer”. Dar cred că am lungit-o prea mult, aşa că să ridicăm pânzele şi să vedem ce ne aşteaptă la orizont.

Althea este fata cea mică a familiei vestrit şi fiica în care se reflectă cel mai bine imaginea băiatului pe care Ephron şi Ronica nu l-au avut. Din acest motiv, ea şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la bordul Vivaciei, muncind cot la cot cu marinarii cei mai destoinici şi învăţând de la tatăl ei tot ce trebuie să ştie un bun negustor. Toţi anii petrecuţi pe mare au făcut-o pe Althea să spere că va deveni următorul căpitan al Vivaciei, însă decizia neaşteptată a lui Ephron i-a dat planurile peste cap. Corabia i-a fost dată surorii sale mai mari, keffria, şi soţului ei, un om impulsiv  care le ştie pe toate, iar acum tot ce mai poate face Althea este să demonstreze că ea este moştenitoarea de drept a Vivaciei, chiar dacă asta înseamnă să se împotrivească ultimei dorinţe a tatălui şi să încalce toate normele bunei cuviinţe.

Ah, am uitat să precizez un amănunt esenţial. 😉 Vivacia nu e o corabie obişnuită – ea este vie, fiind construită, în totalitate, din lemn-vrăjitor, un material foarte scump, ce se găseşte doar în Ţinutul Ploilor Sălbatice şi care poate fi plătit doar pe parcursul mai multor generaţii. Dar să trezeşti o corabie din lemn-vrăjitor nu este uşor. Ea are nevoie de viaţă, mai exact de viaţa a trei căpitani ce aparţin aceleiaşi familii de negustori. După moartea lui Ephron Vestrit, Vivacia a deschis în cele din urmă ochii. Acum ea are voinţă proprie, poate vorbi, poate plânge sau râde, cu alte cuvinte, poate simţi tot ce simte un om. E drept că la început pare pierdută, dar, pe parcurs, caracterul său se consolidează, devenind o femeie-corabie pe cât de sensibilă, pe atât de puternică şi orgolioasă.

Am apreciat mult faptul că relaţiile de iubire nu intervin în desfăşurarea acţiunii, întrerupând momentele tensionate sau bătăliile pe viaţă şi pe moarte. De altfel, dragostea este prezentată ca o necesitate, şi nu ca o flacără mistuitoare, personajele dând dovadă de mai multă raţiune în situaţii de genul decât în altele. Mi-ar fi plăcut ca intrigile de familie să umple mai puţine pagini, însă, după ce am stat puţin şi am reflectat, mi-am dat seama că ele sunt necesare. Autoarea insistă extrem de mult pe anumite aspecte, în special pe disputele de putere dintre bărbaţi şi femei, ceea ce e uneori destul de enervant. Cu excepţia acestor iţe încurcate, mai avem şi conflictul dintre negustorii noi şi cei vechi. Primii vor să schimbe ordinea din Bingtown, pentru a obţine o libertate mai mare de mişcare şi bani, iar cei din urmă îşi doresc ca vechile hrisoave să fie respectate până la ultima literă. Tensiunea crescândă dintre cele două facţiuni vesteşte izbucnirea unui adevărat război din care nu se ştie câţi vor mai ieşi teferi.

Bineînţeles că şi în această poveste avem de-a face cu o miză feministă foarte puternică. Althea nu e femeia tradiţională pentru care soţul şi casa reprezintă cea mai mare împlinire, aşa cum e sora ei. Ea este o rebelă, o furtună pe două picioare, care nu ţine cont de consecinţele faptelor sale şi care refuză să se folosească de atuurile feminine pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Protagonista noastră vrea să se impună într-o lume a bărbaţilor grosolani, preluând toate comportamentele ce nu fac cinste unei femei. Cu toate astea, nu aş putea să mi-o imaginez altfel pe Althea decât în haine de marinar, bând şi vorbind deşănţat. La polul opus, se află Vivacia, imaginea frumuseţii ideale, aflată în postura unei adolescente timide ce îşi face intrarea în societate. Eroina nu e singura imagine a feminismului. Toate personajele feminine le eclipsează pe cele masculine, cele dintâi fiind înzestrate cu un simţ practic şi cu o tărie de caracter mai puternice decât în cazul bărbaţilor care apar ori ca tirani monstruoşi, ori ca  nişte efeminaţi. Însă există cineva care îşi păstrează virilitatea. Este vorba despre Kennit, căpitanul piraţilor, un om crud, dar drept, singurul care poate trece de la nepăsare la empatie într-o fracţiune de secundă.

Mi-ar fi imposibil să vorbesc despre fiecare personaj în parte, pentru că asta ar însemna să umplu zeci de pagini. Robin Hobb are un talent fenomenal de a-şi impregna cărţile cu o groază de figuri – unele emblematice, iar altele pe care s-ar putea să le uiţi imediat după ce ai închis coperta. „Corabia magiei” nu e un roman pe care îl citeşti pentru acţiune, ci pentru construcţia de lume – pentru a lua parte la o saga epică. Eu nu mi-am putut stăpâni curiozitatea, aşa că m-am apucat de volumul doi al seriei, pe care l-am devorat la fel de repede ca pe primul. Acum nu-mi rămâne decât să aştept ultima parte a trilogiei și credeţi-mă că sunt foarte curioasă cum se va termina această poveste amplă, întortocheată și plină de surprize. 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 10 - Misterul ulmului de Tana French

Titlu: Misterul ulmului  

Autor: Tana French

Editura: NEMIRA

Titlu original: The Witch Elm (2018)

Traducere de Iulia Dromereschi

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,60 (din 82.980 note)

 

            Dacă ar fi să fac o listă cu romanele care m-au dezamăgit, cea mai recentă carte a autoarei irlandeze Tana French s-ar regăsi, cu siguranţă, printre titluri. M-am apucat de „Misterul ulmului” din curiozitate, dar şi din dorinţa de a participa la Clubul de Carte Cluj din această lună. Am început lectura cu gândul că voi citi un Thriller bun, plin de acţiune, aşa cum promite şi descrierea, însă elementele specifice acestui gen pot fi numărate pe degetele de la o mână. Deşi în fundal se află o crimă petrecută cu mult timp în urmă ale cărei dovezi ies la iveală abia acum, suspansul lipseşte cu desăvârşire. Avalanşa de amănunte neesenţiale mi-a îngreunat mult lectura, transformând unele scene interesante într-o tortură  clasică a la Balzac. Dar înainte să vorbesc despre detalii, haideţi să vedem de unde a început totul…

            Toby, protagonistul poveştii noastre, are una dintre cele mai bune vieţi posibile. El este un om încrezător, descurcăreţ, cel care are soluţia potrivită pentru orice problemă. Are o iubită frumoasă şi deşteaptă, un loc de muncă la care este apreciat, nu a fost bolnav nici o zi din viaţa sa, nu a avut de-a face cu poliţia şi nu s-a implicat în afaceri ilegale sau chiar dacă a făcut-o, a fost suficient de deştept încât să iasă basma curată de fiecare dată. Cu alte cuvinte, putem spune că Toby este un om norocos din toate punctele de vedere. Însă norocul său nu poate dura la nesfârşit. Într-o seară este „vizitat” de doi hoţi misterioşi care, pe lângă faptul că îi sustrag câteva obiecte valoroase, îl lasă aproape mort. Trauma pe care o suferă, în urma acestei întâmplări tragice, îl va transforma într-o umbră a ce a fost odată, pierzându-şi toate calităţile ce îi asigurau un loc privilegiat în societate.

            Protagonistul nostru începe un proces anevoios de recuperare atât fizică, cât şi psihică. El se retrage în casa unchiului său bolnav de cancer, îngrijindu-l pe acesta şi ţinându-i companie în ultimele luni de viaţă. Progresul pe care îl face spre vindecare este brutal întrerupt de descoperirea unui schelet uman în ulmul bătrân din grădina casei.

Autoarea nu insistă pe ancheta detectivistică, pe acţiune sau pe crimă, ci se concentrează pe prezentarea cât mai fidelă a sentimentelor protagonistului, pe relaţiile de familie şi pe modul în care secretele pot fi păstrate şi îngropate, chiar dacă poliţia face tot posibilul să-l descopere pe adevăratul criminal. Problema acestui roman constă în faptul că avem de-a face cu ideea de criminal, nu cu o persoană dereglată activă care împarte orori în stânga şi-n dreapta, ceea ce face ca acţiunea să fie foarte statică. Putem spune că este un roman care are ca punct de plecare construirea unui ucigaş marionetă care ajunge să facă ceea ce a fost creat să facă. Evenimentele care au loc par să fie regizate, fapt care limitează sau, mai bine spus, anulează cu totul hazardul care distruge monotonia. Deşi personajele sunt construite ca la carte, cât se poate de umane, cu personalităţi bine conturate şi diferite, ele nu evoluează în nici un fel, ba chiar pare să aibă loc un proces invers. Ele devin martore pasive ale unei descoperiri care le dă viaţa peste cap, ajungând să recurgă la cele mai josnice gesturi, pentru a-şi păstra o moralitate aparentă.

Cu excepţia protagonistului, cele mai interesante personaje mi s-au părut unchiul Hugo şi Leon, vărul lui Toby. Unchiul Hugo este un bătrânel inofensiv, dar care ascunde un mare secret. Pe lângă faptul că se ocupă cu dezgroparea trecutului altora, el încearcă să ascundă cât mai bine anumite fapte de demult. Mai mult decât atât, el este un familist care alege să-şi protejeze rudele cu orice preţ. Pe de altă parte, îl avem pe Leon. Rolul său nu este foarte important, însă este demn de luat în seamă, pentru că reprezintă o minoritate, făcând parte din comunitatea LGBTQ. Deci, din acest punct de vedere, romanul promovează corectitudinea politică.

Cred că v-am asaltat cu prea multe detalii. Mă voi opri aici înainte de a întrece măsura. Mi-a plăcut mult ideea principală, însă nu şi modul în care autoarea a ales să o expună în roman. Mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu ar fi fost prezente atât de multe amănunte care să îngreuneze acţiunea şi să diminueze suspansul. Altfel, cartea ar fi fost chiar bună. „Misterul ulmului” este primul volum pe care îl încerc de la Tana French, însă mi-aş dori să nu fie ultimul, chiar dacă stilul ei nu este tocmai pe gustul meu.

 Voi ce mi-aţi recomanda?

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 37 - Proiectul Hail Mary de Andy Weir

Titlu: Proiectul Hail Mary  

Autor: Andy Weir

Editura: NEMIRA

Titlu original: Project Hail Mary (2021)

Traducere de Iulia Anania

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 536

Media pe Goodreads: 4,59 (din 24.479 note)

 

            După cum v-aţi dat seama deja, genul meu preferat este thrillerul. Însă, din când în când, mă mai încumet să citesc şi câte o carte fantasy sau science-fiction. După ce am văzut că Editura Nemira face mare vâlvă cu cel mai recent roman al lui Andy Weir, am zis că e cazul să văd şi eu pentru ce atâta reclamă. Spre ruşinea mea, nu am citit nici „Marţianul”, nici „Artemis”, însă cartea de faţă a reprezentat o ocazie perfectă pentru a observa capacitatea autorului american de a construi situaţii şi personaje unice. Şi da, m-am îndrăgostit în mod iremediabil de „Proiectul Hail Mary”, o carte superbă care mi-a dovedit, prin zeci de exemple, că universul este mult mai complex decât credeam.

            Undeva, la milioane de kilometri distanţă de Pământ, se află Hail Mary, o navă spaţială al cărei echipaj a fost trimis să găsească o soluţie pentru cataclismul cu care urmează să se confrunte planeta noastră. Soarele este în pericol, iar odată ce acesta îşi va pierde din putere, omenirea nu va mai exista. Aşadar, trei oameni au fost aleşi pentru această misiune. Însă există o mare problemă – doi dintre ei sunt morţi, iar Ryland Grace, singurul supravieţuitor al călătoriei, nu îşi aminteşte cine este, unde se află şi care este misiunea pe care o are de îndeplinit.

            Pe lângă o aventură interstelară unică, romanul lui Andy Weir este şi un manual incredibil despre procesele fizice şi chimice care au loc în univers. Nu de puţine ori m-am confruntat cu termeni sau cu fenomene despre care nu aveam nici o idee, însă lucrurile sunt atât de bine explicate, încât nu am avut nici o problemă cu înţelegerea evenimentelor. Dar ceea ce mi-a făcut lectura extrem de plăcută a fost umorul. De altfel, cum ai putea să supravieţuieşti când ştii că moartea e la o secundă lumină distanţă? Şi nu, sfârşitul nu vine tot timpul de la evenimente mari, precum un asteroid sau o invazie extraterestră. Uneori cele mai mici lucruri pot fi şi cele mai periculoase. Iar ceea ce, cândva, a creat viaţă, acum o poate ucide. 

            Mi-e atât de greu să nu vă dau spoilere, pentru că e aproape imposibil să vorbesc despre carte, omiţând jumătate din ea. Dar asta e, nu pot să vă stric cea mai mare surpriză, şi credeţi-mă că nu exagerez. Aşa că voi alege să vorbesc despre personajul principal. Înainte de toate evenimentele, Ryland a fost un genial profesor de fizică, care nu ezita să discute cu elevii lui despre viteza luminii şi divizarea moleculelor. În prezent, el se află pe Hail Mary şi încearcă să-şi aducă aminte care este rolul lui Aici. Pe măsură ce descoperă nava şi pe unde se află, mai exact, prin Cosmos, amintirile lui încep să revină, lucru care îl face şi mai conştient de situaţia gravă în care se găseşte. Nu se ştie dacă el se va mai putea întoarce acasă, odată ce va găsi o soluţie pentru apocalipsă, iar acest lucru îi confirmă condiţia de mort în viaţă. Ceilalţi doi colegi nu au supravieţuit călătoriei, însă, cu toate că el a rezistat, nu este decât un cadavru într-un imens sicriu alcătuit din oţel şi alte metale.

 Ryland nu a fost ales doar pentru inteligenţa lui uriaşă. Eu cred, mai degrabă, că a fost selectat pentru capacitatea lui de a trata cu ironie şi umor situaţiile extreme. Deşi de multe ori lucrurile merg prost, momentele lui de dezamăgire sunt repede depăşite, iar Ryland încearcă să găsească noi şi noi soluţii. Într-o astfel de conjunctură, depresia ar trebui să se instaureze în mintea personajului, însă protagonistul nostru dă dovadă de o gândire logică care pune accentul pe lucruri practice, şi nu pe sentimente covârşitoare. Deşi sunt explicate, pe parcurs, motivele pentru care el s-a regăsit pe lista echipajului, eu cred că a fost ales după un plan bine stabilit, şi nu după un impuls de moment.

Dincolo de orice analiză, „Proiectul Hail Mary” este o carte fascinantă şi foarte bine scrisă. În spatele teoriilor fizice, chimice şi mecanice se află o umanitate sensibilă care se resimte, în special, la nivelul eroilor. Este o poveste extrem de complexă, pe care Andy Weir o relatează într-un mod atât de lejer încât ai putea s-o citeşti mâncând floricele. Nu vă recomand acest volum, ci vă spun că e obligatoriu să-l lecturaţi. Chiar dacă poate nu va fi pe gustul unora dintre voi, sunt sigur că vor exista câteva momente pe care nu le veţi uita prea curând. Sper ca Editura Nemira sau altcineva să organizeze şi un club de lectură, unde să putem discuta mai multe.

Aţi fi interesaţi?

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 30 - Mai târziu de Stephen King

Titlu: Mai târziu 

Autor: Stephen King

Editura: NEMIRA

Titlu original: Later (2021)

Traducere de Ruxandra Toma

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 4,11 (din 25.567 note)

 

O poveste de groază care nu este atât de înfricoșătoare, pe cât ar vrea să ne transmită naratorul. Chiar dacă există două sau trei momente de tensiune maximă, nu aș încadra acest volum în genul horror, ci aș spune, mai degrabă, că e un thriller cu o acțiune destul de redusă. Avem paranormal, avem crime, însă macabrul este atât de dispersat, încât romanul devine prea comod, față de ce te-ai aștepta să-ți ofere un maestru al terorii. Poate „decăderea”, că altfel nu pot să-i spun, se datorează, în mare parte, faptului că am citit înainte „Institutul, o carte excepțională, și de aceea am avut prea multe așteptări de la romanul de față. Poate că a fost asta sau poate că povestea e slabă, oricum ar fi, am cam tras de ea ca să o termin, unele secvențe fiind de-a dreptul monotone.

Și începem cu un clișeu, adică cu Jamie Conklin, un băiat care are capacitatea unică de a vedea și a comunica cu persoanele decedate. Nu cred că acest detaliu intră la spoilere, pentru că, până la urmă, de aici începe acțiunea. Așa cum spuneam, Jamie e diferit, iar abilitatea lui nu este nicidecum un lucru pozitiv. Nu e nimic frumos în a vedea persoane împușcate sau care au murit în urma unor accidente, deoarece acestea încă mai păstrează rănile pe care le-au suferit în momentul morții. În rest, viața lui e destul de obișnuită, fiind un copil  care locuiește împreună cu mama lui și cu iubita acesteia. Însă atunci când ești capabil să „relaționezi” cu cei plecați, există și anumite consecințe de care trebuie să ții cont, iar dacă forțezi nota, s-ar putea ca viața ta să se transforme într-un coșmar de zile mari.

Se pare că Stephen King caută să se adapteze la corectitudinea politică, tot mai promovată în zilele noastre, și astfel introduce un cuplu de lesbiene. Aici nu am nimic de obiectat. Chiar mi-a plăcut faptul că doar utilizează această idee și că nu intră în detalii care poate m-ar fi făcut să renunț la lectură. Relația dintre cele două femei este tratată ca o normalitate, iar asta reiese, în primul rând, din atitudinea lui Jamie. Cred că povestea ar fi fost la fel, și dacă Liz, partenera mamei, ar fi fost bărbat, însă trebuie să ne adaptăm la ceea ce se cere, dacă vrem să obținem niște premii sau măcar niște nominalizări.

M-au dezamăgit momentele prelungite în care nu se întâmplă aproape nimic. În unele pasaje, autorul intră atât de mult în detalii, încât ajunge să diminueze suspansul pe care abia l-a creat. Pe parcurs, ți se promite din ce în ce mai mult, însă momentele bune abia se încheagă, ajungând, pe urmă, la o monotonie totală. Mi-aș fi dorit să dea mai multe amănunte cu privire la ce se întâmplă cu oamenii care mor sau de ce aceștia au un comportament atât de neutru, înainte să plece spre necunoscut. La cât de utilizat a fost subiectul, mă așteptam ca King să vină cu ceva nou, ceva cu adevărat terifiant, nu doar să preia o idee pe care abia să o modeleze (cel puțin asta am simțit eu).

Cu toate că, în final, există o explicație pentru abilitățile paranormale ale lui Jamie, nu mi s-a părut atât de relevantă, și aș fi preferat ca autorul să lase fenomenul fără o presupusă rezolvare. Într-un fel, e bine că nu se insistă pe acest aspect, iar cititorul poate sau nu să țină cont de el.

            Nu vreau să laud această carte pentru că nu am de ce. Subiectul e prea puțin exploatat, personajele sunt inconsistente, până și relația dintre mamă și fiu mi s-a părut superficială, suspansul crește rar, iar apoi dispare aproape cu totul. Eu i-am dat 3 stele pe Goodreads, însă am văzut că alții au apreciat-o mai mult, iar dacă mi-a scăpat mie farmecul acestui volum, atunci e cu totul vina mea și mi-o asum. Dacă voi sunteți de altă părere, aștept comentariile voastre.

 

COMANDĂ CARTEA