Recenziile lui Gică 165 - Noi, carnivorii de Agustina Bazterrica

Titlu: Noi, carnivorii  

Autor: Agustina Bazterrica

Editura: PANDORA M (ANANSI. WORLD FICTION)

Titlu original: Cadáver Exquisito (2017)

Traducere de Marin Mălaicu‑Hondrari

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 240

Media pe Goodreads: 3,81 (din 188.264 note)

 

„Noi, carnivorii” (sau mai bine spus, Noi, canibalii) este un roman distopic cu puternice nuanțe horror, care, prin tematica abordată, poate fi încadrat cu ușurință și în sfera literaturii apocaliptice. Pe scurt, într-un viitor nu foarte îndepărtat, un virus letal a infectat viețuitoarele lipsite de rațiune, de la câini, porci și vite, până la păsări, astfel încât toate animalele au fost sacrificate. Și fiindcă nu a existat niciun produs care să înlocuiască proteinele necesare organismului (cele vegetale fiind nesatisfăcătoare), guvernul a aprobat legea conform căreia omul are tot dreptul să consume carne de om. Mă rog, carne specială, pentru că așa îi spune acum. Astfel, au apărut abatoarele și măcelăriile, locurile unde sunt „procesate” și vândute noile produse de proveniență umană.

            Marcos lucrează la abatorul El Cipres, fiind, de-asemenea, mâna dreaptă a patronului. Munca lui constă în „procesarea” mecanică a oamenilor, adică a capetelor care sunt aduse, claie peste grămadă, în camioane, de la „crescătorii”. În fiecare zi e la fel, un nou specimen e transportat în camera de anihilare, unde va fi anesteziat printr-o lovitură de ciocan în frunte, exact în locul unde e ștampilat, urmând să ajungă în încăperea unde doi angajați îi vor face vivisecția și îi vor selecta membrele și organele. Rinichi, la rinichi, ochi, la ochi, limbă, la limbi, inimă...  În cel mai bun caz, pielea îi va fi jupuită, ca să poată fi transformată într-un trofeu sau bun comercial. Iar carcasa va fi aruncată la hoitari, adică la vagabonzii flămânzi ce și-au întins tabăra lângă gardul electrificat al abatorului. De altfel, și calitatea cărnii variază, de la tânără la bătrână, de la resturile cu care s-a hrănit subiectul, la alimentația atent planificată și observată, cu cea mai bună hrană, astfel încât mușchiul să fie fraged și apetisant.

            Urmărind povestea lui Marcos, realizăm că nu e deloc un om fericit. Fiul i-a murit, după care soția l-a părăsit, iar tatăl lui se află într-un azil, luptându-se cu demența. Dar viața lui se schimbă atunci când primește cadou o femelă, un exemplar de lux, cu gene curate, hrănit doar cu mâncare pe bază de migdale. Deși în primele zile protagonistul o ține captivă în șură, legată, firește, ca să nu evadeze, după un timp o introduce în locuința sa, chiar în propria existență. Însă e interzis prin lege să tratezi un produs ca pe o ființă umană, și asta l-ar putea costa, împreună cu femeia, o vizită la abatorul municipal.

            Așa cum am spus, cartea de față e o distopie. Mai întâi, avem cenzură, o anumită limitare a termenilor folosiți și a afectivității, care este, pe urmă, anulată complet. Oamenii (mai precis cei care nu ar trebui să se numească oameni) nu mai simt nimic, au pietre în loc de inimi, fac totul pe repede-înainte, de parcă ar putea să oprească, în vreun fel, sfârșitul inevitabil. Apoi, teritoriile sunt împărțite, și umanitatea (neumană) e scindată în trei mari grupuri. Pe de-o parte, îi avem pe cei de condiție bună, care-și permit carne specială, ba chiar un subiect viu pe care să-l țină într-o cușcă în bucătărie, ca să taie bucăți din el pentru a-și servi musafirii. Pe de alta, sunt hoitarii, indivizii măcinați de foamete, posibili (dar nu e cazul) insurgenți, care se hrănesc cu rămășițele cadavrelor, ilustrați ca niște șacali-zombie. Și în centrul tuturor, fiindcă mâncarea asigură supraviețuirea, se regăsesc subiecții crescuți în condiții speciale, cărora li s-au scos corzile vocale, fiindcă muțenia îi reifică, însemnați cu ștampile și sigle, victime încă de la naștere, a căror soartă e pecetluită de drujbele și lamele ce-i Spintecă și „procesează”.

Și, da, e un text prin excelență expresionist. Pe lângă faptul că este violent, vulcanic, plin de angoasă și decadență, e conturat printr-o cromatică stridentă, cu nuanțe de gri, negru și roșu. Culorile apăsătoare nu fac decât să sublinieze pierzania, dezaprobarea divină, fiindcă cea de-A Cincea Poruncă a fost încălcată (a unui zeu care pare să fi fost măcelărit de propria creație) și parazitul din trupul celor damnați. În acest cerc al Infernului, nu există eroi, suflet sau sentimente, doar hrană și consumatori. Însă, spre deosebire de practicile șamanilor, unde carnea celui ucis îi conferea putere și vitalitate învingătorului, aici lucrurile merg într-o direcție futuristă, lipsită de orice fel de simbolistică. Prin urmare, istoria se întoarce în punctul zero, abandonând sensurile abstracte, iar șarpele ajunge, iarăși, să-și devoreze propria coadă, pentru că pământul trebuie purificat de germenii săi grotești și sadici.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 156 - Aquitania de Eva García Sáenz de Urturi

Titlu: Aquitania

Autor: Eva García Sáenz de Urturi 

Editura: PANDORA M (Anansi. World Fiction)

Titlu original: Aquitania (2020)

Traducere de Ana‑Maria Tamaș

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,78 (din 9.186 note)

 

Numele meu este Eleanor de Aquitania. Sunt fiica lui William al X-lea, duce de Aquitania, și a lui Aenor de Châtellerault. Am doar treisprezece ani și mă fac vinovată de a mă fi iubit cu unchiul meu, Raimond de Poitiers. Vă spun cu mâna pe inimă că am fost îndrăgostiți unul de celălalt, flăcările iadului să ne judece păcatele. Dar urmează să mă mărit cu Ludovic cel Tânăr (Ludovic al VII-lea), și astfel să ajung regina Franței. Blestemată fie dinastia Capețienilor pentru că ne-au vânat frumusețea și averea. După ce tatăl meu a fost ucis la Compostela, tutore prin testament mi-a devenit Ludovic cel Deștept, Ludovic cel Gras, așa cum i se spune pe bună dreptate, și am fost obligată să mă căsătoresc cu fiul său, pentru a dărui un viitor moștenitor franțujilor. Dar știu că regele Franței se face vinovat de moartea părintelui meu, așa că mă voi mărita, dar nu din iubire, ci ca să mă răzbun.

            Însă după ce își cunoaște viitorul soț, Eleanor  își dă seama că prințul nu este în stare să conducă țara. După moartea lui Ludovic cel Gras, deciziile importante sunt luate de văduva acestuia, Adelaide de Savoia, de Suger, starețul abației Saint-Denis, și de Galeran, șeful gărzilor, fost și viitor cruciat, eunucul care se va dovedi cel mai viclean dușman al ducesei de Aquitania. De altfel, Ludovic cel Tânăr se pregătise ani la rând să se alăture clerului, destinul lui fiind complet răsturnat de moartea fratelui său mai mare, care își rupsese gâtul după ce fusese aruncat din șa, din cauza unui nenorocit de porc ce-i tăiase calea. Pe parcurs, noul monarh nu doar că se arată incapabil de a-și stăpânii supușii, ci devine o umbră, un pion mutat de ceilalți, fragil și sensibil, neputând duce pe umeri sufletele celor trecuți prin spadă și foc. Nu e viteaz, nici măcar nu e luat în serios, iar atunci când intră pe câmpul de bătălie, un simplu tufiș plin de spini îi poate deveni un inamic pe măsură.

            Hotărâtă să se răzbune pe Capețieni, protagonista are de înfruntat dușmani puternici, care urmăresc îndepărtarea ei de la Curte. Dar Eleanor este o fiică a Aquitaniei, o amazoană, iar simbolul ei e manticora, un monstru legendar cu cap de om, trup de leu, aripi de vultur și coadă de scorpion. Însă pe zi ce trece eroina noastră își pierde din strălucire, ajunge o prizonieră în propriul palat, supravegheată îndeaproape de Galeran, neputând, după spusele franțujilor, să-i ofere un moștenitor regelui. Singurii ei aliați sunt pisicile acvitane, spionii care s-au infiltrat printre slujnice, devotate, experimentate în arta otrăvurilor, conduse de Adamar, sora bunicii sale, o femeie obișnuită să atârne în ștreang. Și, chiar dacă în prezent Eleanor pare să fi lăsat garda jos, aparențele sunt înșelătoare, pentru că acul scorpionului va rămâne mereu veninos.

            Dincolo de miza postmodernă, romanul Evei Garcia Saenz de Urturi reprezintă o veritabilă ficțiune istorică. Are intrigă, are tensiune, are și un fir polițist, e drept că e cam greu de urmărit, însă există și avem certitudinea că spre final îl vom descoperi pe ucigașul ducelui de Aquitania. De asemenea, prin personajele sale feminine, extrem de complexe, textul se prezintă ca o narațiune feministă, fiind rescrisă și reanalizată, chiar și din punct de vedere psihanalitic, povestea lui Eleanor. Ea nu e o acvitană oarecare, ci o reprezentantă de seamă a tărâmului apelor, iar prin vinele ei curge sângele generațiilor anterioare, al bravilor luptători și al meșterilor și întreprinzătorilor care au știut cum să-și sporească avuția. Deși are acest statut, odată ce ajunge la Curtea Franței, decade, și trebuie să le dovedească supușilor că este o femeie puternică, nu doar o moștenitoare ce i-ar putea scăpa de sărăcie sau un pântec pentru viitorul monarh.

Complexă și bine închegată, cu detalii care-ți pun răbdarea la încercare sau te fac să surâzi, Aquitania constituie o pagină de istorie, poate prea puțin explorată, care, în mâinile „anluminuratorului” potrivit, a căpătat un farmec aparte, o strălucire care oglindește două suflete damnate, prinse în mersul nedrept și tulbure al timpului. Împreună, regele și regina au trasat o parte din harta care reprezintă astăzi Europa, neștiind că destinele lor zbuciumate vor desface și crea noi granițe. Și uite că istoria nu e scrisă întotdeauna de învingători, așa cum spune clișeul, iar pentru lucrarea de față Eva Garcia Saenz de Urturi a fost recompensată cu Premiul Planeta, cel mai important premiu pentru literatură din lumea hispanică.

COMANDĂ CARTEA