ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Benjamin Stevenson. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Benjamin Stevenson. Afișați toate postările

luni, 16 noiembrie 2026

Fragment în avanpremieră: Toți cei din această bancă sunt niște hoți de Benjamin Stevenson

Toți cei din această bancă sunt niște hoți

Benjamin Stevenson

Titlu original: Everyone in this Bank is a Thief

Traducere: Mihaela Apetrei 

464 pagini

Colecția Fiction Connection Mystery

Editura Trei

 

 



Cărțile din seria Ernest Cunningham s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în 29 de țări,

iar autorul a fost nominalizat la nouă premii Book of the Year. Primul volum, Toți cei din

familia mea au ucis pe cineva, va fi în curând miniserie HBO.

 

Mi-am petrecut ultimii ani rezolvând crime. Dar un jaf bancar este o premieră absolută, chiar și pentru mine. Și, sincer, nici n-am mai fost luat ostatic până acum. Ușile sunt blocate cu lanțuri. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Iar când cineva este ucis în interiorul băncii, fiecare devine suspect:

Hoțul

Directorul

Agentul de pază

Adolescentul

Producătorul de film

Preotul

Recepționista

Pacienta

Femeia care o îngrijește

Și... eu.

Se pare că mai mulți oameni plănuiseră să jefuiască banca. Până la urmă, dintr-o bancă poți fura și altceva decât bani. Dar de fapt cine ce fură? Sunt dispuși să ucidă pentru asta? Pot eu să rezolv acest caz înainte ca poliția să dărâme ușa și să ne salveze?

 

„Coincidențe și replici geniale într-un thriller cu un ritm absolut nebun: imaginați-vă un mix exploziv între Knives Out și Fargo. Al patrulea volum din seria excentrică a lui Benjamin Stevenson le oferă cititorilor porții duble de suspans, umor negru și răsturnări de situație!” - WALLSTREET JOURNAL

„Un mister dublu, delicios de demodat și complet original. Benjamin Stevenson s-a întrecut pe sine! Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o lectură formidabilă.” - THE TIMES

„Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o carte complicată, distractivă, excentrică, o adevărată desfătare și alte un milion de adjective pe care Ernest Cunningham le-ar fi putut folosi dacă nu ar fi murit. Stați, chiar a murit? Hmm, discutabil.” - BOOK REPORTER.COM

 

 

FRAGMENT

 

CAPITOLUL 34


Pe Eric l‑am găsit foarte ușor. N‑a trebuit decât să mă iau după suspinele care veneau dintr‑un birou. Adormiseră cu toții. Chiar și Cordelia, rămasă fără la­crimi, dormea buștean. Eric se cuibărise într‑un sac de dormit, cu nasul lipit de geamul rece, uitându‑se afară, la operațiunile pe care poliția le derula în stradă. Aprin­seseră proiectoarele — sori aprigi în bezna nopții. Fluturii nu știau ce să facă; se învârteau bezmetici în fasciculele de lumină. Decisesem să nu folosesc masca. Eric m‑a vă­zut intrând și și‑a șters lacrimile, dar nu s‑a uitat la mine.

— Hei, amice, am spus cu blândețe. Ești bine?

Eric s‑a izbit cu fruntea de geam.

— Ne străduim să te scoatem de‑aici, am mințit eu, așezându‑mă pe un scaun. Sper să mă ajuți să înțeleg câteva lucruri. Pot să‑ți pun câteva întrebări?

— Desigur. Cred.

Mi‑a evitat în continuare privirea.

— Cu condiția să nu mă atârni pe geam, ca pe francezul ăla.

— Promit să‑ți mențin brațele și trunchiul înăuntru, permanent.

Am ridicat brațele, în semn că mă predau.

— Te uiți după tatăl tău?

Eric a împuns cu degetul în geam.

— Este acolo.

S‑a întors spre mine.

— Cine e următorul care iese? Acum, că unii dintre noi s‑au vindecat în mod miraculos.

Când a văzut că nu spun nimic, a adăugat:

— E OK, știu că n‑o să ies eu.

— Michelle, probabil. Și Juliette.

— Am văzut Titanic. Nu se spunea „mai întâi femeile și copiii“?

— Nu eu iau deciziile.

S‑a întors iar spre fereastră, iar oftatul lui a proiectat pe sticlă o dâră de abur.

— Chiar am crezut că pe mine mă va alege. Ce idiot sunt.

S‑a lovit iar cu fruntea de geam. De data asta, sticla a zdrăngănit în rama ei.

— Ar fi trebuit să știu că n‑o s‑o facă.

— Cine, Bryce?

— Cine dracu’ e Bryce? Eu vorbeam de tata.

— Eric, nu tatăl tău face alegerile. El încearcă s‑o scoată pe Cordelia. Nu știe ce știm noi acum, deci ea e prima pe lista lui. Trebuie să înțelegi asta. Și, oricum, tipul cu masca decide.

— Dacă tata voia să mă scoată, ar fi lansat niște cereri.

Lacrimile au început să i se rostogolească pe obraji. A bătut cu degetul în sticlă.

— E acolo, jos, bea cafea și face glume. Îl văd. Toată lumea pierde vremea pe acolo. Îți vine să crezi că râd? Nimănui nu‑i pasă.

— Știi că mi‑a cerut să am grijă de tine? Îi pasă.

Am împins scaunul și m‑am așezat lângă el, pe podea. Și‑a îndoit picioarele, ca să‑mi facă loc, ghemu­indu‑se ca o râmă în sacul lui de dormit.

— Chiar crezi că, dacă ar fi avut de ales, nu ar fi doborât ușa aia ca să te scoată el însuși de aici? Știe că o să te descurci. Că o să faci ce trebuie făcut.

L‑am strâns ușor de umăr.

— N‑ai ieșit până acum doar pentru că tatăl tău știe că ești destul de puternic ca să rămâi aici, înăuntru.

Asta i‑a mai oprit lacrimile. S‑a întors să mă privească.

— Poate. Ce voiai să mă întrebi?

— Am câteva întrebări despre Buccaneers. Nu le am deloc cu jocurile. Știam că te pricepi, dar am văzut la televizor că ești pe locul unu în lume la juniori? E impresionant.

— Da, cred că da.

A ridicat din umeri; îmi dădeam seama că încearcă să‑și ascundă plăcerea de a fi fost pomenit la știri.

— Să știi că nu‑i simplu deloc. Mulți cred că tot ce faci e să freci canapeaua. Probabil că și tata se bucură că‑s aici — să mă călesc. Nu are pic de respect pentru ce fac, chiar dacă eu câștig mai mult decât părinții mei la un loc.

— Tatăl tău mi‑a spus că e foarte mândru de tot ce‑ai reușit.

Nu‑mi spusese; mai curând, zisese că‑i fac un favor că Eric ratează campionatul. Dar puștiul nu trebuia să afle asta.

— Stai așa, tu câștigi mai mult decât părinții tăi?

— Lejer.

Părea nedumerit că nu pricep.

 

— Ce parte din „Numărul Unu“ nu înțelegi? La 13 ani făceam parte din echipa universității. Nici LeBron James n‑a fost atât de bun.

— Deci faci bani din premii? Din sponsorizări? Tatăl tău a spus că este ca un sport obișnuit.

— Chiar este un sport, și‑a dat Eric ochii peste cap.

Îl ofensasem.

— Da, asta am vrut să zic. Am priceput. Deci are toate alea pe care le au și sporturile reale? Ești plătit ca să joci? Mergi în turnee, primești trofee?

— Da. Evident.

Avea în voce tonul acela folosit de adolescenți când vorbesc cu dinozauri. Gen, oameni de 40 de ani.

— Cupa Mondială Fortnite plătește 3 000 000 de dolari.

Trebuie să fi văzut cum mi‑a picat fața, fiindcă a adăugat:

— Buccaneers este mai puțin popular.

— Pariuri?

— Nu am vârsta legală să pariez, a spus el, confuz.

— Întrebam dacă oamenii pot paria pe Fortnite. Sau pe meciurile Buccaneers?

— O, da. Categoric. Azi poți să pariezi pe orice. Probabil că s‑a pariat și pe jaful ăsta. Primul care iese pe ușă. Câți mor — over‑under[1].

M‑a văzut că nu râd.

— Hai, înveselește‑te.

— Cum funcționează treaba cu clasamentul? Ziceai că ai fost în echipa universității?

— Joci și câștigi pe cont propriu. Echipa e mai degrabă ca un sponsor. Clasamentele sunt individuale. Câștigi suficiente puncte în clasament și promovezi la un nivel superior în competiție.

— Îmi imaginez că ești aproape de promovare, fiind pe primul loc.

— Intru ca favorit în majoritatea meciurilor, a spus el fără falsă modestie. Totuși, nu mă ajută deloc faptul că am ratat turneul din seara asta.

— Dar Ben Huxley te‑a bătut.

Am spus‑o într‑o doară, aproape ca pe o paranteză, ca să văd cum reacționează. Premiul pentru locul întâi, lingoul de aur din cutia din catifea roșie, se afla pe raftul lui Edward.

Eric a strâns la piept pușculița‑porcușor ce conținea premiul al doilea, în monede de argint.

Am făcut și mai tare pe naivul.

— Uau. Primul loc contra Numero Uno. Trebuie să fi fost foarte bun.

Asta l‑a făcut pe Eric să răbufnească.

— Ben Huxley a trișat.

— Parcă erați prieteni, nu?

— Eram. Eram.

A dat înapoi, căci nu voia să‑și vorbească de rău pri­etenul mort.

— Sau, cel puțin, prieteni‑rivali. Iar competiția e bună: ne stimulam unul pe celălalt să fim tot mai buni. Când unul dintre noi juca bine, îi dădea celuilalt un imbold să‑l întreacă. Dar eu am fost întotdeauna mai bun ca el. Eram numărul unu. El nu reușea să intre în primii o sută.

— Până a început să trișeze, am completat eu explicația.

— Folosea un aimbot.

— Aimbot?

— Un program de calculator care te ajută să țintești. Practic, e imposibil să ratezi.

— Nu există reguli pentru astfel de lucruri?

Mă gândeam că, dacă Esports era un sport adevărat, acest aimbot reprezenta echivalentul unei performanțe obținute prin dopare.

— Doar nu sunt permise astfel de stratageme?

— Firește că nu sunt permise.

Eric părea cu adevărat supărat din cauza asta.

— Pui intenționat întrebări tâmpite? De aceea s‑a și sinucis Ben.

— S‑a sinucis?

Asta chiar că m‑a luat pe nepregătite.

— Nu a fost împușcat de poliție, la el acasă?

— Ba da, dar s‑a mascatizat singur.

A oftat, văzându‑mi expresia de pe față.

— Chiar trebuie să‑ți explic fiecare cuvânt?

— Super Mario, mai ții minte? m‑am bătut cu degetul în piept.

— Mascatizat. Adică împușcat de mascați.

Noi nu avem Trupe speciale în Australia, dar nu cred că lui Eric i‑ar fi păsat de corectura mea și voiam să scuipe tot ce‑avea de zis.

— Buccaneers este un concurs de trageri online. Joci de acasă. Nu la vreun aparat, cum aveați voi pe vremuri în sălile cu jocuri mecanice sau la lactobar sau mai știu eu pe unde.

Remarca asta a fost intenționat usturătoare.

— Să știi că am crescut în era computerelor.

A strâmbat din nas de parcă nu m‑ar fi crezut.

— Acum gândește‑te. Dacă cineva vrea să strice un meci, dă un pont fals despre o chestie ce pare suspectă.

Trupele speciale se înființează rapid, aud împușcături de la televizor și dărâmă ușa. Nu poți câștiga un meci când ai mâinile încătușate la spate.

— Ca atunci când suni ca să anunți o amenințare cu bombă, ca să nu dai examenul la școală?

— Dacă asta făceați voi pe vremea ta, da, așa e.

— Doar ca să lămurim lucrurile, pe vremea mea nu în­seamnă epoca de piatră.

M‑am gândit un pic la ce mi‑a spus.

— Deci, dacă cineva ar fi vrut ca Ben să piardă meciul, putea să‑l „mascatizeze“, corect? Ipotetic, dacă acel ci­neva ar fi vrut să iasă un anumit rezultat.

— Îți spun eu, și‑a făcut‑o cu mâna lui. Mascatizarea este de obicei o distracție complet inofensivă. O farsă tâmpită. Dar el se juca fără căști, cu volumul dat tare. Împușcăturile și bubuiturile de grenade i‑au agitat rău pe polițai. De ce‑ar fi făcut una ca asta dacă nu voia ca ei să‑l împuște? E vina lui, omule. În întregime vina lui.

— Dar de ce ar fi vrut Ben una ca asta?

— Fiindcă era un trișor. Deja i se dusese vestea. Nu mai participa nici măcar în competiția universității.

— Tu de unde știai că trișează?

Eric a răspuns cu o sinceritate dezarmantă:

— Pentru că m‑a bătut pe mine.



[1] Termen folosit în pariurile sportive, care arată dacă se pariază „peste“ sau „sub“ valoarea stabilită de casă.

toti

miercuri, 17 decembrie 2025

Recenziile lui Gică 234 - De Crăciunul acesta, toți au câte un secret de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)


Titlu: De Crăciunul acesta, toți au câte un secret

Serie: Ernest Cunningham (#3) 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone This Christmas Has a Secret (2024)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 3,70 (din 36.585 note)

 

               Nimic nu se compară cu un mister pe care-l poți elucida sub brad... Și ce spui dacă enigma se prezintă de data aceasta sub forma unui roman-calendar de advent, în care detaliile esențiale așteaptă să fie extrase din cele 24 de căsuțe? Pasionat fiind de literatura detectivistică, în special de ploturile specifice Agathei Christie, nu cred că vei avea răbdare să citești câte un capitol pe zi (mda, timpul se scurge), și nu te condamn dacă-l vei devora în câteva ore, într-o seară geroasă în care vei da pagină după pagină, sub jocul luminițelor multicolore de la fereastră, în așteptarea bătrânului dubios care, chipurile, urmează să coboare, nedetectat, pe horn. Ăsta da subiect de roman polițist... Mă rog, să revenim la ale noastre și să vedem ce investigație originală ne-a pregătit pentru Crăciun marele prestidigitator, Benjamin Stevenson.

               Știm deja din volumele anterioare că toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva. Acum e rândul lui Erin, fosta soție a lui Ern, să-și mărturisească crima... Femeia s-a trezit cu câteva dimineți în urmă cu mâinile mânjite cu sânge, sângele soțului ei, al cărui trup lipsit de viață zăcuse peste noapte în salonul de la parter. Se pare că Lyle Pearse fusese înjunghiat de mai multe ori în abdomen, arma crimei, un banal cuțit de bucătărie, fiind descoperită în apropierea victimei. Erin, însă, nu avusese niciun motiv să-și ucidă partenerul, dar nu putem exclude posibilitatea ca femeia să fi comis omuciderea în somn. Și astfel, Erin, condamnată pentru omor, apelează la fostul ei soț, singurul detectiv amator capabil să-i dovedească nevinovăția și, în consecință, să pună mâna pe adevăratul ucigaș.

               Pe 21 decembrie, Ernest conduce, prin Blue Mountains, spre Katoomba. Peste Australia nu ninge cu fulgi de nea, ci cu crime. Și, slavă Domnului, există suficiente enigme pe care Ern să le elucideze. Ajuns la destinație, detectivul nostru ia decizia să urmărească și spectacolul de Crăciun care va avea loc în teatrul lui Lyle, susținut de indivizii pe care însăși victima i-a cules de pe stradă și le-a oferit un loc de muncă, încercând să-i țină departe de tentația prafurilor onirice. Și astfel se mărește serios lista cu suspecți, nu de alta, dar nu poți să ai totală încredere în cei care și-ar fi vândut cu câțiva ani în urmă un rinichi pentru câteva grame de cocaină. Ancheta, însă, este dată complet peste cap atunci când Ern află că Lyle a sunat în ziua anterioară morții sale la poliție ca să raporteze un omor. Să fi simțit filantropul că cineva îi poartă sâmbetele? Sau să fi încercat să prevină o crimă care încă nu s-a petrecut?

               Cine ar fi putut să-l ucidă pe Lyle Pearse? Hipnotizatoarea? Magicianul care a descoperit că s-ar putea ca toată munca lui să se fi dus de râpă? Gemenele (niciodată să nu ai încredere în gemeni)? Jurnalistul care apare în cele mai bune/proaste momente? Sau directoarea adjunctă a organizației nonprofit, singura care avusese acces la finanțe? Sau, de ce nu, chiar Erin, care pledează ca fiind nevinovată? Ei bine, Ernest a ajuns până în Katoomba ca să-și desfășoare propria investigație și nu va lăsa pe nimeni să-i stea în cale, cineva trebuie, conform regulilor ficțiunii polițiste, să ajungă după gratii (etic) sau să sfârșească tragic (spectaculos). Povestea lui Benjamin Stevenson e pe cât de cozy, pe atât de sumbră, autorul australian orchestrând cu eleganță un spectacol în care silueta din umbră primește rolul principal, prestidigitatorul care cunoaște deja toate trucurile posibile și nu ezită să le pună în scenă. Noi, din confortul propriilor pături călduroase, suntem spectatorii, însă de data asta suntem și privitorii implicați cărora li se oferă șansa să rezolve misterul înaintea protagonistului. Așadar, să vedem cine e cu adevărat atent la detalii și cine poate să le găsească adevăratele sensuri. Numai atunci când jocul va lua sfârșit, când vinovatul va fi aruncat în lumina reflectorului, ne vom putea recunoaște abilitățile de detectivi fără cusur, îmbrățișa și ura Sărbători fericite!.


Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea



vineri, 7 iunie 2024

Recenziile lui Gică 186 - Toți cei din acest tren sunt suspecți de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB)


Titlu: Toți cei din acest tren sunt suspecți  

Serie: Ernest Cunningham (#2)

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone on This Train Is a Suspect (2023)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,90 (din 28.326 note)

 

Captivant. Nu l-am mai putut lăsa din mână. M-a ținut treaz toată noaptea. Excepțional de la prima până la ultima pagină. (...) Aprecieri reale sau laude comerciale? Admirația unor autori deja consacrați sau rezultatul sumelor bine plasate? E drept că orice scriitor și-ar dori ca pe coperta romanului său, fie el de debut, standalone sau volum dintr-o dilogie, trilogie sau serie, să apară, în plan secund, numele lui Stephen King, Lee Child, Ian Rankin sau James Patterson. Sau poate numele unui faimos blog de carte sau publicație, precum Kirkus Reviews, The New York Times sau The Guardian. Dar oare oamenii ăștia, și aici mă refer în special la autorii prolifici care nu și-au încheiat cariera, au atâta timp la dispoziție încât să citească anual zeci de cărți pe care să-și pună, printr-un cuvânt sau o frază, amprenta?  

După ce romanul său de debut autobiografic, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva (recomandat de Jane Harper), a avut un succes răsunător printre fanii genului Mystery, Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste l-a invitat pe Ernest la un festival de gen care urma să aibă loc în faimosul tren Afgan. Plecarea, Darwin, câteva opriri pe drum pentru excursiile planificate, cu destinația, Adelaide. Entuziasmat și gândindu-se că experiența pe care o va dobândi îl va ajuta să-și găsească inspirația pentru următoarea lui carte, Ern acceptă invitația și vine însoțit de iubita lui, Juliette, care, dacă vă amintiți bine, e la rândul ei scriitoare. Bun... Haideți să facem cunoștință și cu ceilalți participanți. Lisa Fulton e autoare de thrillere juridice. SF Majors e recunoscută pentru thrillerele sale psihologice. Specialitatea lui Alan Royce sunt thrillerele criminalistice. Wolfgang scrie ficțiune literară, a dat lovitura cu o rescriere după Cu sânge rece a lui Truman Capote. Și oaspetele de onoare al festivalului Australian e Henry McTavish, autorul celebrei serii cu detectivul Morbund.

Și... am pornit la drum. Însă scriitorii de ficțiune polițistă nu sunt cei mai agreabili oameni din lume. Cu toții se privesc pe sub gene, unii chiar iau notițe despre ceilalți, denigrându-i sau încercând să le schițeze personalitatea. Henry McTavish e vedeta evenimentului, dar nu e individul cu care ai vrea să-ți împarți compartimentul. Scoțianul e nesăbuit, îi judecă fățiș pe ceilalți pasageri, pe care îi vede ca pe niște fani neînsemnați, petrecându-și majoritatea timpului dând pe gât toate băuturile alcoolice scumpe. E irascibil și nu ezită niciun moment să-ți reamintească cu cine stai de vorbă. Până și Ern al nostru umblă după un citat de la McTavish, câteva cuvinte care ar urma să apară, clar, pe coperta următorului său roman. Ei bine, entuziasmul îi dispare repede după ce vede recenzia pe care scoțianul i-a făcut-o la prima carte pe Goodreads, o singură steluță, însoțită de cuvântul „Urât”. Detalii, detalii... Să nu uităm că avem de-a face și de data asta cu un roman polițist, așa că cineva, unul dintre cei șapte scriitori, urmează să fie ucis.

               Gata... Crima a avut loc. Și acum ce rămâne de făcut? Oricare dintre cei șase scriitori rămași ar putea fi făptașul, fiindcă toți știu cum să ucidă și să aranjeze lucrurile în așa fel încât să nu fie descoperiți. Însă cei șase posibili vinovați au și capacitățile detectivilor-protagoniști pe care i-au inventat. Ernest e conștient de asta, așa că încearcă să obțină de la fiecare o perspectivă oarecum specializată, pentru a rezolva enigma. SF Majors ar putea să creeze un profil psihologic. Alan Royce ar putea să descopere cauza decesului. Și dacă și-ar pune la comun talentele… Dar să nu uităm că ucigașul este unul dintre ei. Pe lângă asta, nu prea ai unde să pleci de pe un tren în mișcare, și chiar dacă te-ai da jos, ai risca să te rătăcești în pustiu. Așadar, spațiu închis, caz deschis. Și nu sunt doar ei la bord, evident, așa că ar fi bine să nu-i scăpăm din vedere nici pe ceilalți pasageri care trec prin obiectiv. Nici măcar pe cele trei femei din grupul de lectură obsedat de Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, fenomenul literar care a acaparat Tiktok-ul.

               Benjamin Stevenson reinventează pentru a doua oară genul polițist, deconstruind subgenurile și reasamblând fragmentele într-un mozaic postmodern, ludic și provocator. Spațiul închis și cele șapte personaje prezente trimit la thrillerele psihologice ale ultimilor ani, umorul nu tocmai fin presărat pe parcurs dă cărții o notă de Cozy Crime, iar autorul-personaj-narator sparge bariera dintre tangibil și ficțional, propunând lumea imaginară ca pe o a doua realitate. Regulile sunt încălcate, avem cinci posibili detectivi/criminali, pe lângă Ernest, naratorul, prin simpla lui prezență, ne anunță că a supraviețuit investigației, ba mai mult, ne oferă și indicii astfel încât noi, cititorii, să putem descoperi adevărul. Iar dacă vă place cum scrie Stevenson, nu uitați că povestea nu se termină aici, pentru că seria continuă cu Everyone This Christmas Has A Secret, un roman construit sub forma unui calendar de advent pentru Crăciun.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l



miercuri, 25 ianuarie 2023

Recenziile lui Gică 104 - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva de Benjamin Stevenson (CRIME CLUB #2)


Titlu: Toți cei din familia mea au ucis pe cineva  

Serie: Ernest Cunningham #1 

Autor: Benjamin Stevenson

Editura: TREI

Titlu original: Everyone in My Family Has Killed Someone (2022)

Traducere de Mihaela Apetrei

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,94 (din 7.270 note)

 

            Conform lui Ronald Knox, membru în cadrul Clubului Detectivistic din 1930, din care mai făceau parte și Agatha Christie, G.K. Chesterton și Dorothy L Sayers, există câteva reguli (porunci) de care trebuie să ții cont atunci când vrei să scrii un roman polițist. În primul rând, „crima nu trebuie să fie comisă de protagonistul însuși”, așa cum a procedat Agatha Christie în „Asasinarea lui Roger Ackroyd” sau Edgar Wallace în „Misterul cercului purpuriu”. Pe urmă, „toate însușirile supranaturale și inexplicabile sunt ex­cluse de la sine”, prin urmare nu au ce căuta aici „Câinele din Baskerville”, al lui Arthur Conan Doyle, sau „Fantoma de la operă”, a lui Gaston Leroux. De asemenea, „criminalul trebuie să fie un personaj menționat încă din prima parte a poveștii”, nu e necesar să existe mai mult de o cameră secretă sau o trapă în roman, este interzisă utilizarea unor otrăvuri inventate și, cel mai important, detectivul trebuie să joace cinstit, împărtășindu-și toate gândurile și deducțiile celui ce se află dincolo de paginile cărții.

            Toți cei din familia lui Ernest Cunningham au ucis pe cineva, cu toții, chiar și el a făcut-o. Își aduce aminte că într-o noapte, undeva în jurul orei 04:00, a primit un apel de la Michael, fratele său, care intrase într-o încurcătură și avea nevoie disperată de ajutor. După câteva minute, mașina acestuia și-a făcut apariția pe alee, dar înăuntru mai era încă cineva, un individ cu cagulă, ce părea mort de-a binelea. După ce au ajuns în pădure, într-un luminiș plin de pânzele păianjenilor migratori, cei doi s-au pus pe săpat. Însă cel pe care-l credeau decedat a început să dea semne de viață. Iar atunci Michael s-a apropiat de el, și totul s-a terminat în câteva secunde. Acum, după trei ani, Michael urmează să iasă din închisoare și să participe la reuniunea de familie, organizată într-un refugiu montan, locul perfect în care să-și pună la cale răzbunarea pe fratele care l-a trădat. Mai ales că la mijloc sunt și 267.000 de dolari, bani ce erau în mașina lui în acea fatidică noapte.

            Cu toții am mai citit romane polițiste și știm la ce să ne așteptăm de la o astfel de scriere. Un detectiv, adesea protagonistul volumului, un ucigaș, ce bineînțeles că va fi descoperit, o serie de crime și indicii ce-i leagă pe cei doi și un final al confruntării, în care adevărul va ieși la suprafață. Ei bine, în cazul de față pornim de la ideea că toți sunt ucigași. Atunci unde e investigatorul? Ce sens mai au crimele? Care dintre ei ar trebui să cadă în rolul antagonistului? E mai simplu decât pare, toți sunt ucigași, dar numai unul e criminalul. Ernest e cel care face pe detectivul după ce, în refugiul montan, este descoperit un cadavru, un om care, în ciuda zăpezii din jur, pare să fi murit într-un incendiu. Firul polițist, deși întortocheat, este destul de vizibil, iar misiunea noastră e să dăm la o parte artificiile textuale, ca să putem observa intriga principală de dedesubt.

            Deopotrivă narator și personaj principal, Ernest se dezice de toate clișeele ficțiunii detectivistice, indicându-ne încă din prolog la ce pagină se va petrece fiecare crimă, asta dacă nu suntem aici pentru a-i asculta povestea, ci doar pentru momentele macabre și grotești, care se lasă de-obicei cu sânge și trupuri lipsite de viață. Iar în cazul în care am uitat numărul, el este acolo ca să ne reamintească că peste trei sau cinci pagini urmează să fie descoperit încă un cadavru. Altfel spus, Ernest răstoarnă complet ecuația clasică, și astfel, după cum ne repetă nu de puține ori, telefoanele nu se vor descărca, ca în alte povești de genul, iar ei nu vor rămâne înzăpeziți pe vârful muntelui, urmând să fie vânați unul câte unul.

            Să nu faceți greșeala să credeți cumva că familia lui Ernie este alcătuită din psihopați. Nu, nicidecum... El e un scriitor aflat la început de drum, ce încearcă să vândă broșuri despre cum să scrii un roman polițist pe Amazon, iubita l-a părăsit de curând chiar pentru Michael, mama sa, Audrey, e o ființă deosebită și sensibilă, dar nu poate trece peste trădarea propriului fiu, tatăl său vitreg e un avocat important ce și-a băgat nasul într-o mulțime de cazuri, Sofia, sora lui vitregă, e chirurg într-un spital cu renume, mătușa Katherine e obsedată de reuniunile de familie și de tabelele EXCEL, iar unchiul Andy e un bărbat obișnuit, la locul lui, pe lângă care poți să treci fără să-l observi, un soi de umbră mișcătoare, ce scoate și sunete din când în când.

            De la început, până la final, romanul nostru reprezintă o capcană, o cursă în care, dacă ești un cititor amator de senzații tari, e foarte posibil să cazi. Nu doar că descrierea și coperta te induc în eroare, ele au fost create intenționat așa, ca, odată ce te cufunzi în povestea lui Benjamin Stevenson, să ai acces la întâmplările netrucate, astfel încât să poți zări adevărul dincolo de vălul de prejudecăți ce-l acoperă. Preluând Cele 10 Porunci ale lui Ronald Knox, naratorul execută un joc postmodern în care amestecă ludicul cu realitatea, aruncându-ne într-o lume în care totul este imprevizibil, și din care dacă vrei să scapi, trebuie să o iei doar pe cărarea indicată de Ernest, un drum pe care, după ce-l vei demasca pe Limbă Neagră, vei ieși în sfârșit la liman.


Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Benjamin Stevenson:

Literatura pe tocuri

Pălărisme.ro

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Falled

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii