Fragment în avanpremieră: Mlaștina Rece de Liza Marklund

Mlaștina Rece

Al doilea volum din seria Cercul polar 

Liza Marklund  

Titlu original: Kallmyren

Limba originală: suedeză

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

ISBN: 978-606-40-2192-2

Format: 130x200mm, paperback cu clape

352 pagini

O intrigă generoasă, cu o mulțime de surprize. – Dagensny Heter

 Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei.

Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și serviciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scri­sul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri.

Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?

Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet

Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată. – Verdens Gang

Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată. – Dagensnyhete

Marklund arată de ce e în stare cu adevă­rat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime anterioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune – tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad

Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen

 

FRAGMENT

 

După ceremonia de deschidere din aulă, care într‑adevăr se afla în clădirea numărul 16, cursanții se îndreptară spre sălile lor de curs și primiră lista cu bibliografia de consultat. Wiking încerca să îi studieze pe ceilalți studenți, mai ales pe fete, fără a fi prea evident. Frank nu avea astfel de rețineri.

— Uită‑te la gagica aia, Doamne, oare cum o cheamă? spuse el atât de tare încât probabil că fata auzi.

— Anna Månsson, răspunse Mats cu voce joasă.

— E de nota 10, a naibii.

Anna Månsson aruncă o privire în direcția lor și își dădu ochii peste cap. Frank zâmbi larg.

Clasa nu era atât de omogenă pe cât își închipuise Wiking. Credea că se va remarca prin accentul său de Norrland și diploma sa de licență, iar ceilalți vor fi cu toții niște băieți rași în cap de vreo 20 de ani din zona Stockholmului. Dar nu era deloc așa. Mats avea 26 de ani, era din Linköping și era locotenent în armată. Se înscrisese în școala de poliție pentru a obține permisie și a putea locui cu iubita lui, care studia medicina la Institutul Karolinska. Frank era născut în zero‑opt1 și locuia oficial cu bunica sa în Kungsholmen.

— Dacă stau suficient timp înregistrat la adresa asta, pot prelua contractul de închiriere, spuse el, vorbind de parcă ar fi câștigat la loterie.

Asta se întâmpla înainte ca Wiking să înțeleagă cât de incomprehensibil de complicată și de nedreaptă era piața imobiliară din Stockholm.

Frank era jurnalist de profesie și un binefăcător incurabil. După trei ani petrecuți la unul dintre ziarele de seară, decisese să își schimbe perspectiva și să facă „ceva semnificativ“, după cum spusese chiar el. Mai mulți colegi din clasă aveau un trecut similar. Anna Månsson, de exemplu, era asistent social, iar prietena ei, Linda, era profesoară. Faptul că Wiking avea o diplomă în inginerie mecanică de la Universitatea Tehnologică din Luleå era mai degrabă norma decât excepția.

— Ce era în neregulă cu a fi inginer mecanic? întrebă Frank într‑o seară, după o lungă prelegere despre metodele fascinante de lucru din domeniul presei de seară.

Erau în apartamentul imens al bunicii sale, construit la cumpăna secolelor, de pe Scheelegatan, și beau bere, el, Frank și Mats: bunica sa mai avea o casă în Marbella, unde își petrecea iernile.

Wiking nu mai văzuse niciodată o asemenea locuință. Tavanul era acoperit cu muluri cu viță‑de‑vie și flori, avea sobe de teracotă imense, care sclipeau în fiecare cameră. Pereții aveau lambriuri și șiruri de tablouri cu rame groase. Ferestrele cu șprosuri de câțiva metri ajungeau până în tavan. Se numea Jugendstil.

Wiking trăgea de un colț desprins al etichetei de pe sticla de bere.

— Am aplicat mai mult fiindcă a vrut amicul meu Krister, spuse el. Dar a renunțat după un semestru și s‑a mutat în Täby cu iubita lui. Eu, mda, am rămas.

— Dar de ce polițist? insistă Frank.

— Tatăl meu e polițist. Tatăl lui a fost procuror.

— Uau, exclamă Frank. Ești un adevărat deschizător de drumuri.

Mats și Marina lui locuiau într‑un apartament micuț de studenți din Solna. Troica se întâlnea rar acolo, deoarece Marina era mereu ocupată cu studiul și avea nevoie de liniște. Era o tipă serioasă, cu părul negru și ochii ageri, lui Wiking i se părea că nu‑i scapă nimic. Îi plăcea de ea. Ea și Mats erau împreună încă din primul an de liceu.

— O să facem copii când termină cu rezidențiatul, declară el.

— Vă notați babardeala și în calendar? întrebă Frank.

Mats permise umbrei unui zâmbet să îi străbată fața. Fusese cât de aproape putuse să ajungă de un râs forțat.

— Cred că o fac mai des decât tine, spuse el.

— Doar o chestiune de timp, zise Frank. Sunt cu ea pe jumătate în Anna Månsson.

Wiking se prefăcu că are o criză de tuse.

În fiecare după‑amiază, troica se antrena împreună. Sală, volei, apoi alergau. Mats era alergător de distanță lungă, Frank era sprinter. Wiking prefera mai degrabă să alerge după un puc sau o minge, dar aici învățase să alerge și atât. În plus, mergea cu bicicleta zilnic între școală și Tensta, ceea ce îi dezvoltase rezistența. Seara, lua adesea linia albastră a metroului până la primărie și mergea pe jos până la Frank, pe Scheelegatan.

Într‑o seară, în timp ce se îndrepta spre casă după un antrenament intens la piscina de la poliție, dădu peste un grup de adolescenți în centrul cartierului Tensta. Erau cinci și se putea presupune că familiile lor proveneau din vreo țară din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord. Băieții făcură un cerc în jurul lui, iar liderul lor se puse în fața lui.

— Frate, spuse liderul, cu voce joasă și hotărâtă, cât e ceasul?

Wiking se uită la ceasul său de mână.

— Al meu arată 22:55, dar e de fapt numai 22:50, răspunse el, întinzându‑și încheietura mâinii ca să‑i arate conducătorului găștii.

— L‑am dat înainte cu cinci minute pentru a avea o mică marjă. Dacă vreți să luați trenul spre oraș la 22:57, probabil că îl prindeți.

Puși în gardă, toți cei cinci băieți îl priveau cu ceva ce putea fi descris aproape ca un soi de neîncredere.

— De fapt, e posibil să și întârzie un pic, continuă Wiking. SL nu pare să fie obișnuit cu zăpada. Destul de ciudat, fiindcă și aici, mai la sud, e iarnă în fiecare an.

Băieții schimbară priviri între ei. Wiking făcu un semn cu capul spre chioșcul din spatele liderului.

— Mă gândeam să‑mi iau o napolitană Kex înainte să plec acasă, explică el, și se va închide în curând. Deci, dacă nu vă supărați…

Liderul se întoarse și se uită uimit spre chioșcul Pressbyrån, de parcă nu l‑ar fi remarcat niciodată până atunci. Apoi se întoarse din nou spre Wiking și făcu un pas într‑o parte. Ceilalți băieți ezitară o clipă, apoi îl lăsară și ei să treacă.

— O seară plăcută să aveți, le ură Wiking, își cumpără napolitana și se îndreptă spre camera sa închiriată.

Abia mai târziu realizase că, cel mai probabil, grupul de băieți voia să‑l jefuiască.

Frank, care insistase ca el să se tundă — „Nu poți să te prezinți cu chică“ — îl echipase și cu o geacă bomber neagră și o pereche de bocanci negri Doc Martens. Între timp, bandele din jurul stației de metrou se obișnuiseră cu el și îi răspundeau cu ezitare la saluturi, chiar dacă arăta ca un skinhead.

 Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre și Cercul polar.