Titlu: Partea de nord a inimii
Autor: Dolores Redondo
Editura: LITERA
Titlu original: La cara norte del corazón (2019)
Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari
Anul apariției: 2021
Număr pagini: 736
Media pe Goodreads: 4,00 (din 4.394 note)
E prima dată când
încep o serie cu volumul 0, dar e o experienţă interesantă, mai ales că romanul
dinaintea trilogiei propriu-zise are mai bine de 700 de pagini. Însă, dacă
povestea e bună, nu am cum să nu mă bucur de numărul imens de file. În acest
caz, nu a fost o lectură atât de spectaculoasă pe cât am sperat. Aş minţi să
spun că Dolores Redondo scrie prost. Autoarea are un stil unic, elegant şi sumbru, atât de autentic, încât ai impresia
că te afli în mijlocul acţiunii. Atmosfera întunecată e bine redată, personajele
sunt verosimile, iar crimele odioase oferă o notă grotescă textului. Cu toate
astea, nu am avut cum să sar peste secvenţele monotone, axate pe dialog, în
care nu se întâmplă aproape nimic. Nu de puţine ori am avut impresia că, în
timp ce eroii noştri pierd vremea stând la poveşti, criminalul îşi face de cap
nestingherit.
Romanul începe cu
Amaia Salazar, o tânără poliţistă care ia parte la un training FBI în Quantico,
Virginia. Nu trece mult până când aflăm că ea nu se află acolo doar pentru
instrucţie. Datorită experienţei sale în poliţie şi deducţiei geniale de care a
dat dovadă în trecut, Amaia poate fi cea mai potrivită persoană, de care FBI-ul
are nevoie, pentru prinderea unui ucigaş nemaiîntâlnit, numit de presă
„Compozitorul”. În timp ce uraganele şi tornadele devastează America, un
individ cu o minte bolnavă îi caută pe supravieţuitori şi îi ucide,
contribuind, astfel, la drama pe care cataclismele naturale nu au reuşit să o
ducă la capăt. Scenariul e tot timpul acelaşi. O familie, care îndeplineşte
anumite criterii, este ucisă, iar trupurile sunt aşezate cu capul spre nord. Cu
ajutorul Amaiei, o echipă de investigatori trebuie să afle de ce criminalul
urmează acelaşi tipar, cum face să ajungă mereu înaintea echipelor de salvare,
dar, mai ales, cine este de fapt acesta.
Amaia Salazar e un
personaj aparte, un produs al traumelor. Bineînţeles că şi în acest caz există
o poveste din trecut, redată secvenţial, prin care încearcă să ni se ofere o
imagine asupra copilăriei poliţistei şi asupra evenimentelor care au condus la
alegerea unei cariere de detectiv. Ea este o fiinţă pe cât de orgolioasă, pe
atât de sensibilă. Raţionamentul ei e foarte interesant, însă, uneori, devine
enervant. Nici nu începe bine acţiunea că ea are deja în minte un profil psihologic
al criminalului şi îşi dă seama foarte repede ce urmăreşte acesta. Pe lângă
asta, în momentul în care toţi îi dau dreptate, ea îşi revizuieşte ideile şi
propune o altă variantă, lucru care se repetă de multe ori şi care te face ori
să-i dai mai mult credit, ori să n-o mai crezi deloc.
Aşa cum am menţionat
cu câteva rânduri mai sus, personajele sunt construite foarte bine. Atât Amaia,
agentul Dupree, cât şi ucigaşul sunt conturaţi excelent. Dar şi aici există o
„mică” problemă. Autoarea foloseşte personaje veridice, îşi plasează acţiunea
într-un timp şi în locuri reale, dar uită să-şi ţină în frâu antagonistul. E
greu de crezut că, după o tornadă sau un uragan, există o persoană atât de
bolnavă, încât să se încumete să meargă pe urmele dezastrelor. În altă ordine
de idei, nu am prea simţit suspansul. Toţi sunt uimiţi de gesturile
criminalului, însă mie, cititorul, nu mi s-a oferit misterul dinaintea
evenimentelor. Crimele au avut loc, Compozitorul a trecut aproape peste tot,
iar detectivii încearcă să-i dea de urmă, având, totuşi, o idee despre direcţia
în care se îndreaptă acesta (lucru ce poate fi dedus încă din descriere).
Acum, că am trecut peste aspectele negative, e
timpul să vorbim şi despre părţile bune ale romanului. Am apreciat enorm faptul
că Redondo a ales să-şi suprapună ficţiunea peste un fundal real. Pe lângă o
naraţiune fictivă, cartea ne prezintă dezastrul uriaş lăsat în urmă de
hazardele naturale, în special calamităţile cu care s-au confruntat locuitorii
din New Orleans, în anul 2005. Un alt aspect care mi-a plăcut mult a fost
discrepanţa dintre lumea modernă, care nu mai crede în supranatural, şi credinţele
şi practicile arhaice, care încă mai sunt efectuate de băştinaşii sau de
locuitorii mlaştinilor din Louisiana. Oricât ar părea de diferite, cele două
universuri intră în contact atunci când vine vorba de pericol şi de moarte. În
momentul în care medicina nu poate oferi soluţii pentru unele boli sau
traumatisme fizice, natura neîmblânzită îşi aduce contribuţia prin diverse
talismane, remedii şi incantaţii magice.
În timp ce
lecturam acest volum, mă gândeam că, dacă s-ar traduce şi celelalte cărţi, s-ar
putea ca seria să devină o modă printre cititorii din România. Pe lângă
scenariul poliţist, cartea are o notă de exotism care te face să vrei să
pătrunzi şi mai adânc în acea lume necunoscută. Repet, nu e o carte proastă… Dacă
era, nu aş fi citit atâtea pagini. Chiar dacă acţiunea se desfăşoară lent,
povestea te ţine în priză şi te face să vrei să continui. Dacă aţi citit
romanul sau dacă aveţi de gând s-o faceţi, nu ezitaţi să-mi lăsaţi o părere, nu
de alta, dar sunt foarte curios cu ce impresii aţi rămas, după ce aţi dat
ultima pagină.