ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Dolores Redondo. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dolores Redondo. Afișați toate postările

miercuri, 11 august 2021

Recenziile lui Gică 42 - Partea de nord a inimii de Dolores Redondo


Titlu: Partea de nord a inimii  

Autor: Dolores Redondo

Editura: LITERA

Titlu original: La cara norte del corazón (2019)

Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 736

Media pe Goodreads: 4,00 (din 4.394 note)

 

            E prima dată când încep o serie cu volumul 0, dar e o experienţă interesantă, mai ales că romanul dinaintea trilogiei propriu-zise are mai bine de 700 de pagini. Însă, dacă povestea e bună, nu am cum să nu mă bucur de numărul imens de file. În acest caz, nu a fost o lectură atât de spectaculoasă pe cât am sperat. Aş minţi să spun că Dolores Redondo scrie prost. Autoarea are un stil unic, elegant şi  sumbru, atât de autentic, încât ai impresia că te afli în mijlocul acţiunii. Atmosfera întunecată e bine redată, personajele sunt verosimile, iar crimele odioase oferă o notă grotescă textului. Cu toate astea, nu am avut cum să sar peste secvenţele monotone, axate pe dialog, în care nu se întâmplă aproape nimic. Nu de puţine ori am avut impresia că, în timp ce eroii noştri pierd vremea stând la poveşti, criminalul îşi face de cap nestingherit.

            Romanul începe cu Amaia Salazar, o tânără poliţistă care ia parte la un training FBI în Quantico, Virginia. Nu trece mult până când aflăm că ea nu se află acolo doar pentru instrucţie. Datorită experienţei sale în poliţie şi deducţiei geniale de care a dat dovadă în trecut, Amaia poate fi cea mai potrivită persoană, de care FBI-ul are nevoie, pentru prinderea unui ucigaş nemaiîntâlnit, numit de presă „Compozitorul”. În timp ce uraganele şi tornadele devastează America, un individ cu o minte bolnavă îi caută pe supravieţuitori şi îi ucide, contribuind, astfel, la drama pe care cataclismele naturale nu au reuşit să o ducă la capăt. Scenariul e tot timpul acelaşi. O familie, care îndeplineşte anumite criterii, este ucisă, iar trupurile sunt aşezate cu capul spre nord. Cu ajutorul Amaiei, o echipă de investigatori trebuie să afle de ce criminalul urmează acelaşi tipar, cum face să ajungă mereu înaintea echipelor de salvare, dar, mai ales, cine este de fapt acesta.

            Amaia Salazar e un personaj aparte, un produs al traumelor. Bineînţeles că şi în acest caz există o poveste din trecut, redată secvenţial, prin care încearcă să ni se ofere o imagine asupra copilăriei poliţistei şi asupra evenimentelor care au condus la alegerea unei cariere de detectiv. Ea este o fiinţă pe cât de orgolioasă, pe atât de sensibilă. Raţionamentul ei e foarte interesant, însă, uneori, devine enervant. Nici nu începe bine acţiunea că ea are deja în minte un profil psihologic al criminalului şi îşi dă seama foarte repede ce urmăreşte acesta. Pe lângă asta, în momentul în care toţi îi dau dreptate, ea îşi revizuieşte ideile şi propune o altă variantă, lucru care se repetă de multe ori şi care te face ori să-i dai mai mult credit, ori să n-o mai crezi deloc.

            Aşa cum am menţionat cu câteva rânduri mai sus, personajele sunt construite foarte bine. Atât Amaia, agentul Dupree, cât şi ucigaşul sunt conturaţi excelent. Dar şi aici există o „mică” problemă. Autoarea foloseşte personaje veridice, îşi plasează acţiunea într-un timp şi în locuri reale, dar uită să-şi ţină în frâu antagonistul. E greu de crezut că, după o tornadă sau un uragan, există o persoană atât de bolnavă, încât să se încumete să meargă pe urmele dezastrelor. În altă ordine de idei, nu am prea simţit suspansul. Toţi sunt uimiţi de gesturile criminalului, însă mie, cititorul, nu mi s-a oferit misterul dinaintea evenimentelor. Crimele au avut loc, Compozitorul a trecut aproape peste tot, iar detectivii încearcă să-i dea de urmă, având, totuşi, o idee despre direcţia în care se îndreaptă acesta (lucru ce poate fi dedus încă din descriere).

Acum, că am trecut peste aspectele negative, e timpul să vorbim şi despre părţile bune ale romanului. Am apreciat enorm faptul că Redondo a ales să-şi suprapună ficţiunea peste un fundal real. Pe lângă o naraţiune fictivă, cartea ne prezintă dezastrul uriaş lăsat în urmă de hazardele naturale, în special calamităţile cu care s-au confruntat locuitorii din New Orleans, în anul 2005. Un alt aspect care mi-a plăcut mult a fost discrepanţa dintre lumea modernă, care nu mai crede în supranatural, şi credinţele şi practicile arhaice, care încă mai sunt efectuate de băştinaşii sau de locuitorii mlaştinilor din Louisiana. Oricât ar părea de diferite, cele două universuri intră în contact atunci când vine vorba de pericol şi de moarte. În momentul în care medicina nu poate oferi soluţii pentru unele boli sau traumatisme fizice, natura neîmblânzită îşi aduce contribuţia prin diverse talismane, remedii şi incantaţii magice.

            În timp ce lecturam acest volum, mă gândeam că, dacă s-ar traduce şi celelalte cărţi, s-ar putea ca seria să devină o modă printre cititorii din România. Pe lângă scenariul poliţist, cartea are o notă de exotism care te face să vrei să pătrunzi şi mai adânc în acea lume necunoscută. Repet, nu e o carte proastă… Dacă era, nu aş fi citit atâtea pagini. Chiar dacă acţiunea se desfăşoară lent, povestea te ţine în priză şi te face să vrei să continui. Dacă aţi citit romanul sau dacă aveţi de gând s-o faceţi, nu ezitaţi să-mi lăsaţi o părere, nu de alta, dar sunt foarte curios cu ce impresii aţi rămas, după ce aţi dat ultima pagină.

           

COMANDĂ CARTEA