Titlu:
Testamentele
Serie:
Povestea slujitoarei #2
Autor:
Margaret Atwood
Editura:
ART
Titlu
original: The Testaments (2019)
Traducere
de Ioana Miruna Voiculescu
Anul
apariției: 2020
Număr
pagini: 648
Media
pe Goodreads: 4,20 (din 313.867 note)
Democrația
devine un vis frumos atunci când trăiești într-o țară înlănțuită de un
dictator, a cărui mână de fier se strânge din ce în ce mai tare, sufocându-i pe
toți cei care au curajul să tulbure apele și să pună la îndoială practicile
conducerii. În interiorul unui astfel de regim totalitar, să fii diferit, să ai
o personalitate puternică, să iei decizii și să gândești de unul singur, să
știi să scrii și să citești, să ocupi orice funcție îți dorești, indiferent dacă
ești femeie sau bărbat, toate astea, și multe altele, sunt interzise. Toți
trebuie să se supună orbește comandantului și să se resemneze cu rolul pe care
îl primesc în societate. Nimeni n-are voie să iasă din tipar, oricât de
nedreaptă și plină de suferință îi este existența, pentru că, altfel, pedeapsa
va fi de o mie de ori mai dură.
Preluând modelul bine-cunoscutelor
doctrine dictatoriale ce au sfâșiat Europa în secolul al XX-lea, Margaret
Atwood construiește o nouă distopie, plină de întorsături neașteptate,
identități furate, familii pierdute, prefăcătorii, minciuni elaborate, croite
cu pricepere, spioni și încercări disperate de a da timpul înapoi, pentru a
salva o civilizație în ruină. Acțiunea din „Testamentele” are loc la
cincisprezece ani de la întâmplările relatate în „Povestea slujitoarei”, însă
nu aș putea spune că romanele fac parte dintr-o serie, fiindcă singura legătură
dintre ele este universul în care se petrec ambele narațiuni. Dacă aș fi avut ocazia,
le-aș fi citit tocmai invers, deoarece „Testamentele” vine cu o viziune mult
mai detaliată despre transformările prin care a trecut Galaadul, despre regimul
teocratic instaurat cu forța și ierarhiile sociale, în timp ce „Povestea
slujitoarei” ne pune în fața faptului împlinit, insistând pe drama psihologică
a femeii folosite pentru procreare, și nu pe consolidarea de lume. Iar acum, că
am lămurit chestiunile introductive, să trecem la adevărata intrigă.
Lydia a fost cândva o femeie liberă,
ocupând o funcție într-o instituție publică, la fel ca toate femeile care au
ales cariera în detrimentul vieții de familie. Însă, în urma unui raid
organizat de noua conducere a Galaadului, femeia este săltată chiar de la locul
de muncă împreună cu toate colegele sale. Mobilul acestei arestări este unul
pur misogin, demn de guvernarea patriarhală a Antichității – femeile nu au
dreptul să facă ce-și doresc, ele trebuie stăpânite și conduse, ca o cireadă de
vaci. Lydia e pusă în fața unei alegeri dificile... Fie se supune comandantului
și primește rolul de Mătușă, fie continuă să trăiască după vechile reguli ale
democrației și este împușcată fără pic de milă. În cele din urmă, femeia ia
decizia corectă, ajungând mai-marea Mătușilor, un fel de măicuțe ce se
îngrijesc atât de educația tinerelor fete, cât și de rugăciunile pentru
purificarea unui popor păcătos.
În afară de notițele Mătușii Lydia,
prin intermediul cărora îi aflăm povestea, secretele cele mai întunecate și
țelurile ascunse, tabloul este completat de viziunile a două fete crescute în
locuri diferite. Daisy a locuit de când se știe într-o lume liberă, înconjurată
de atenția și afecțiunea părinților săi, auzind neîncetat vorbindu-se despre
Galaad și ciudățeniile care se petrec acolo. După ce tatăl și mama ei mor
într-un atentat misterios, adolescenta află în sfârșit taina nașterii sale, ce
vine la pachet cu o responsabilitate enormă. Daisy primește o misiune capitală
ce poate schimba cursul războiului dintre Canada și Galaad. De cealaltă parte a
baricadei, o găsim pe Agnes, o tânără educată sub oblăduirea strictă a
Mătușilor. La nici treisprezece ani, fata este forțată să-și aleagă un soț din
rândul comandanților, pentru a deveni o Soție și a intra în ierarhia riguroasă
a „nobilimii”. Însă Agnes preferă să renunțe la privilegiile pe care i le poate
aduce o căsătorie, în schimbul vieții caste pe care o poate avea în rândul Mătușilor. Astfel destinele protagonistelor ajung
să se împletească, cele trei femei luptând pentru aceeași cauză.
Galaadul are la temelie învățăturile
divine, însă transcendența este complet anulată. Toți se închină și respectă
poruncile unui dumnezeu nevăzut, dar zeul suprem este, de fapt, Comandantul
Judd. Biblia, într-o variantă oarecum deformată, este cartea de căpătâi pe care
doar Mătușile o pot citi, ceea ce le dă posibilitatea să răstălmăcească
conținutul real al acesteia în funcție de lecțiile pe care trebuie să le dea
tinerelor domnișoare ce au gânduri nepermise. Societatea Galaadului – denumirea
locului nu este întâmplătoare, Galaadul fiind o cetate a răufăcătorilor,
mânjită de sângele numeroaselor crime; un sălaș al păcătoșilor și depravaților,
ce avea nevoie de purificare prin credință – este una primitivă. Deși acțiunea
are loc în epoca modernă, Regimul Comandantului Judd aruncă lumea cu câteva
secole înapoi în ceea ce privește mentalitatea, în ciuda faptului că se
folosesc de cele mai avansate tehnologii. Înapoierea comunității e subliniată
și de împărțirea acesteia pe clase clar delimitate printr-un limbaj al
culorilor:
Negru - pentru Comandanții care se cred
apostolii lui Dumnezeu pe Pământ, misiunea lor constând în aducerea ordinii și
eradicarea păcatelor;
Albastru
- pentru Soțiile Comandanților, cele care caută doar stârnirea invidiei
celorlalte membre ale anturajului lor;
Alb - pentru Mătuși
sau Perle, așa cum li se mai spune;
Verde
- pentru fetele ce urmează să se căsătorească;
Roz,
Mov și
Alb
- pentru fetele nobilimii care merg la școală;
Gri cu dungi vărgate - pentru femeile din popor;
Roșu - pentru slujitoare, mai bine spus pentru sclave, cărora li s-au anulat toate drepturile, fiind mai degrabă privite ca o marfă, decât ca niște ființe cu suflet.
Spre deosebire de „Povestea
slujitoarei”, care m-a plictisit îngrozitor, „Testamentele” a fost o lectură
incitantă, pe care am parcurs-o într-o singură zi. Imaginile vii, scenele
redate cu acuratețe cinematografică – chiar mi-aș dori să văd un serial realizat
după cartea asta –, personajele realiste și miza în jurul căreia autoarea își
clădește povestea – orice ascensiune trebuie să aibă și o pantă descendentă,
iar cu cât se acumulează mai multă putere în mâna unui om, cu atât mai aproape
și mai furtunoasă i va fi nimicirea –, au înălțat-o mult pe Margaret Atwood în
clasamentul autorilor mei preferați.
