Recenziile lui Gică 128 - Șase cocori stacojii de Elizabeth Lim

Titlu: Șase cocori stacojii  

Serie: Șase cocori stacojii

Autor: Elizabeth Lim

Editura: CORINTEENS (CORINT)

Titlu original: Six Crimson Cranes (2021)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,25 (din 52.955 note)

 

Ca o scurtă introducere, înainte să trecem la romanul de față, este necesar să vă spun că în lumea întreagă există peste două sute de variante ale basmului cu Prințesa și Lebedele, dintre care noi, occidentalii, cunoaștem doar două cu de-amănuntul: „Cele șase lebede”, versiunea culeasă de Frații Grimm, și „Lebedele”, faimoasa poveste a lui Hans Christian Andersen. De asemenea, numărul fraților preschimbați variază, în funcție de registrul cultural, de la șase la unsprezece, iar într-o variantă indiană ajungem s-avem de-a face cu o sută unu de feciori blestemați. Deși în ambele povești menționate băieții se transformă în lebede, se regăsesc din nou situații în care tinerii sunt metamorfozați în porumbei, corbi sau gâște sălbatice. Dacă, în folclorul german, Eliza trebuie să croiască șase cămăși din Flori de Stea, în varianta daneză prințesa trebuie să culeagă urzici, pe care să le strivească cu picioarele pentru a obține firele cu care urmează să țeasă cele unsprezece cămăși fermecate.

Povestea noastră începe cu scenariul clasic: o împărăteasă moartă de câțiva ani buni, un împărat ce și-a luat o a doua soție, șase frați viteji și ageri la minte și o soră extrem de frumoasă (destinată să se căsătorească cu un lord de la Miazănoapte). Deși își iubește mama vitregă, Shiori, prințesa din Gindara, bănuiește că Raikama are un mare secret, așa că o urmărește într-o grădină ascunsă, unde consoarta imperială, după ce face câteva descântece, își dă la iveală chipul monstruos de vrăjitoare. Odată ce prinții sunt informați despre adevărata ei identitate, mama vitregă îi blestemă, transformându-i în șase cocori cu coroane stacojii. La rândul ei, Shiori cade pradă magiei negre, punându-i-se pe cap un blid din lemn de nuc, care să-i ascundă pe jumătate chipul și trăsăturile princiare, imposibil de îndepărtat. Însă asta nu e tot, pentru că ea nu mai are voie să vorbească, fiindcă, la fiecare cuvânt ce-i va părăsi buzele, un frate se va prăbuși mort, sugrumat sau mușcat de unul dintre șerpii Raikamei.

Elizabeth Lim nu ne spune un basm nou, ci cârpește o lume din mai multe povești deja cunoscute. Este evident că totul pornește de la narațiunea Lebedelor, însă putem întrezări și câteva fragmente din „Cenușăreasa”, „Fiica morarului”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau chiar din „Scufița Roșie”. Fie că ne raportăm la universul creat ca la unul feeric, îndepărtat de realitate, construit pe o temelie magică, fie că putem regăsi o perioadă istorică reală și relevantă pentru acțiune, undeva între Ev Mediu și Renaștere, romanul rămâne în permanență undeva la graniță, fabulosul fiind ilustrat ca elementul dezechilibrator, ducând ori la victorie, ori la nesfârșita damnare. Preluând câteva modele înrădăcinate în memoria culturală europeană, autoarea își plasează istorisirea într-un cronotop asiatic, nu atât de exploatat. Așadar, pe lângă mitologia chineză, prezentă atât prin dragonii apelor din Regatul Subacvatic, cât și prin Munții Sfinți ai Curajului, în care sunt închiși demonii, foștii vrăjitori ce și-au încălcat jurămintele, putem observa și frânturi de simboluri specifice Japoniei, de la legenda celor O mie de cocori, până la basmul „Fata cu potirul pe cap”, înlocuit aici, așa cum am spus, de blidul din lemn de nuc.

Dar să nu pierdem din vedere firul principal... Shiori este exilată (paradoxal) la Miazănoapte, unde devine mai întâi  slujitoare într-un han sărăcăcios, iar pe urmă bucătăreasă la curtea unei familii de lorzi. Căderea ei, de la prințesă, la servitoare, nu e nimic mai mult decât o reîntoarcere la statutul fetei de rând, care, prin muncă și dedicare, va ajunge într-un final femeie, iar după aceea, mamă. Ei bine, nu putea să nu existe și aici o direcție feministă (și chiar nu sunt ironic de data asta). Prințesa nu vrea să se mărite cu cel sortit, de aceea fuge de la logodnă, ba mai mult, ea nu vrea să se căsătorească niciodată, pentru că se consideră o fire independentă. De altfel, muncile ei de Hercule au și un puternic caracter masculin. Nu se dedă doar la treburi ușoare, ci execută, oricât i-ar fi de greu, orice sarcină i se încredințează. Revenind... ca să-și salveze frații și să-și înfrângă mama vitregă, ea are nevoie de adevăratul nume al Raikamei și de o plasă de scântelar, o plantă cu țepi ascuțiți, prin care curge focul demonilor, ce păstrează atât modelul Florilor de Stea din basmul Fraților Grimm, cât și trăsăturile de urzică, din varianta scriitorului danez. De altfel, din alcătuirea ei face parte și sângele stelelor, și aici e clar o trimitere la prima ei dilogie, care, din câte am auzit (încă necitind-o), face parte din același univers.

Odată cu trecerea de la basm la Fantasy, moartea nu mai e ceva ce poate fi alungat prin magie, ci o fatalitate, cei plecați fiind duși pentru totdeauna. Oricât de optimist ar părea tonul cărții, umbra planează asupra personajelor la tot pasul, gravitatea simțindu-se cu fiecare răsturnare nefericită. Departe de casă, Shiori află că răul este mult mai puternic decât ar fi crezut, că există vrăjitori mai nemiloși decât propria mamă și că lumea pe care o știe este pe punctul de a se prăbușii în abisul demonilor. Dar, cu ajutorul lui Seryu, un nepot al Regelui-Dragon, ce-i cam face ochi dulci, și al lui Kiki, pasărea ei devotată de hârtie, prințesa se pregătește să se întoarcă în Gindara, ca să rupă o dată pentru totdeauna blestemul ce i-a schimbat destinul și i-a distrus familia.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 121 - Dosarul București de William Maz

Titlu: Dosarul București 

Serie: Bill Hefflin #1

Autor: William Maz

Editura: CORINT

Titlu original: The Bucharest Dossier (2022)

Traducere de Mihaela Sofonea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 4,21 (din 537 note)

 

            Pentru noi, românii, Revoluția de la ’89 a reprezentat tranziția de la o societate închistată în practicile unui stat polițienesc, condusă după principiile unui construct politic abuziv și eronat, de care până la acea vreme s-au dezis, în liniște sau prin mici revolte, restul țărilor ce se aflaseră în umbra idealului comun, la una democratică, capitalistă, compatibilă cu visurile de libertate ale cetățenilor și cu interesele de îmbogățire ale viitorilor oligarhi și pioni politici. Unii dintre noi au prins epoca neagră și își amintesc cu nostalgie sau stupoare de cozile interminabile la alimente, munca în cooperative sau despre cei trei „F” optzeciști (frig, foamete și frică). Însă alții, ca și mine, născuți în anii ’90 sau chiar 2000, înțeleg perioada comunistă doar prin relatările celor ce-au trăit-o sau prin intermediul cărților, filmelor și documentarelor din sau despre acea vreme. Ei bine, când vine vorba despre cei din exterior, în cazul de față despre americani, România Ceaușistă se prezintă aidoma unui spațiu exotic, unui stat asuprit care ar trebui și merită să-și spună iarăși și iarăși povestea.

            După ce profesorul Andrei Pincus, expatriat și agent secret, este descoperit ucis în propria locuință, injectat într-o nară cu o otravă imposibil de identificat, CIA pornește o nouă operațiune clandestină, trimițând pe teren, adică în România, un spion care să dea de urmele asasinului de la Securitate. Astfel, Bill Hefflin, analist și (pe ultima sută de metri) agent operativ, este trimis la București, orașul în care a copilărit până la vârsta de opt ani, atunci când a fost nevoit să se întoarcă, alături de părinți, în Grecia, țara lor natală. Dar omul nostru mai are un motiv să pornească la drum, fiindcă Boris, agentul dublu care-i transmite informații, și despre a cărui identitate nu știe nimic, l-a invitat la rândul lui în România, pentru că lucrurile încep să se agite și e sigur că în curând aici se va scrie ISTORIE.

            Ajuns pe meleagurile noastre, Hefflin redescoperă locurile unde a copilărit, făcând o plimbare prin Parcul Cișmigiu, pe care-l comparase adesea cu Central Park din New York, dar a cărui mireasmă unică-n lume îl făcuse atâția ani să viseze la acasă, și intrând în fosta casă de pe Strada Sirenelor, acolo unde tanti Bobo, țiganca din vecini, îi citise mamei sale viitorul în ceașca de cafea, și în apropierea mărului unde se jucase cu Pușa de-a prințesa neînfricată și calul ei nărăvaș, fetița căreia-i promisese de când se știuse dragostea. Dar odată cu plecarea lui, magia se destrămase, iar cei doi iubiți, Adam și Eva care se regăsiseră în toate lumile în care trăiseră până atunci, o luaseră brusc pe căi separate. Din tot ce a fost cândva, a rămas doar o carte numită „Pușa”, scrisă de Fiii (Vasili, numele său real, pe care nu reușise să și-l pronunțe), ca dovadă a sentimentului puternic care-l bântuie până și astăzi.

            Iar acum să revenim în istorie, fiindcă Bucureștiul e în clocot și mai este foarte puțin până când masele vor începe să se revolte. Ca orice american asumat, agentul nostru știe că poate obține aproape tot ce-și dorește împărțind câteva pachete de Kent în stânga și-n dreapta. Românii tânjesc după lucruri de afară și nu dau înapoi atunci când vine vorba despre țigări de calitate sau de câteva sticle de Whisky, pentru care unele femei sunt dispuse chiar să se prostitueze. Până și chelnerii și femeile de serviciu de la Athenee Palace sunt agenți de la Securitate. Pe parcursul romanului, ca să avem acces la întregul eveniment, Hefflin călătorește din capitală la Timișoara, acolo unde încep revoltele, și înapoi la București, unde generalul Milea este asasinat (sau își ia viața), și unde soții Ceaușescu sunt prinși și condamnați la moarte de către o instanță judecătorească aleasă în ultimul moment. Fuga celor doi este narată ca o parodie în care toți cei care vor să le dea o mână de ajutor Elenei și lui Nicolae sunt de fapt cei ce vor să scape cât mai repede de ei, ca să nu intre în vizorul poporului întărâtat.

            Debutând ca un roman cu și despre spioni, în stilul lui John le Carré, cu microfoane și agenți dubli la tot pasul, continuând ca o frescă ficționalizată a Revoluției din ’89, ilustrată prin personaje reale și imaginate și spații cheie, ambalat spre final într-o poveste de dragoste ce reamintește de capodopera lui Mircea Eliade, „Dosarul București” constituie un volum plin de emoții și acțiune, în care adevărul personal este plasat în centrul creației literare. Lumea lui William Maz este scindată între frumos și grotesc, între eros și decadență, instituindu-se ca un spațiu al regăsirii atât al sinelui, cât și al propriului trecut. Printre gloanțe, otrăvuri și artă, România renaște, pregătită pentru viitorii conducători despre care se crede c-o vor aduce, în deceniul ce vine, pe drumul cel bun.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 111 - Năpasta regilor de Jenn Lyons

Titlu: Năpasta regilor 

Serie: Cercul dragonilor #1 

Autor: Jenn Lyons

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: The Ruin of Kings (2019)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 672

Media pe Goodreads: 3,83 (din 11.092 note)

 

Un High Fantasy ambițios, plin de acțiune și de personaje remarcabile, o aventură ce ne poartă pe mare, pe uscat și prin alte lumi, prin care defilează monștri, demoni, vrăjitori și vrăjitoare, Lorzi Moștenitori și sclavi, dragoni cu solzii duri ca oțelul și regi-zei ce și-au împărțit, din vremuri străvechi, lumea, dar și câteva divinități primordiale, ale căror planuri viclene pot fi înfăptuite doar prin mâinile unor muritori, nobili și războinici al căror viitor a fost scris deja în stele și-n soarele ce-și pierde strălucirea de la un deceniu la celălalt. Cu un stil asemănător oarecum cu cel al lui Robin Hobb și cu o premisă pe care o regăsim și la Brent Weeks, în trilogia „Îngerul nopții”, la care se adaugă puțin din intriga lui Peter V. Brett, din seria „Demon”, Jenn Lyons duce jocul fanteziei mai departe, asamblând din sute de fragmente un univers complex, în care legile sunt scrise de cei ce reușesc să supraviețuiască capriciilor umane și propriului destin.

De când se știe, Kihrin s-a ocupat cu furtișagurile, intrând prin efracție în casele celor bogați și făcând rost de bijuterii și alte obiecte de valoare, pe care să le vândă Burtosului pentru niște sume bune, care să le asigure lui și tatălui său, menestrelul orb, un trai decent. Însă la ultimul jaf, ceva nu a mers conform planului, fiindcă acolo se aflau încă trei străini, iar doi dintre ei erau în toiul unui ritual de invocare a demonilor. De aici, lucrurile escaladează cu viteza luminii, tânărul hoț de aproape șaisprezece ani, după câteva evenimente neprevăzute, este identificat drept un Lord Moștenitor al Casei D’Mon, cea mai puternică familie regală din Imperiul Quur. Însă Kihrin nu-și dorește poziția pe care i-o oferă soarta, așa că decide să se întoarcă la vechea lui viață. Dar asta nu este posibil, fiindcă viitorul său face parte dintr-o profeție, conform căreia nu doar că va deveni Lord, ci va aduce însuși sfârșitul lumii.

Universul creat de Jenn Lyons funcționează după o schemă binară, fiind împărțit în două dimensiuni complementare. De partea tangibilului, se află realitatea, destul de modificată, dar cu repere exacte și ușor de identificat. Dincolo, în locul în care domnește zeița Thaena, se întinde pustiul morții, locul unde ajung sufletele la sfârșitul existenței, sălașul spiritual din care, dacă primesc aprobarea divinității, se pot întoarce în trupuri noi, trecând printr-un proces ambiguu de metempsihoză. Între cele două, ca un râu ce desparte două maluri, se regăsește magia, o energie care poate fi observată doar de cei înzestrați sau antrenați să vadă dincolo de Primul Văl. De asemenea, există opt zei principali, opt dragoni și opt Case Regale, la care pe parcursul istoriei s-au adăugat încă patru mari familii. Și, înaintând cu lectura, începem să ne facem o idee vagă despre geneza lumii și a planetei (fiindcă există și elemente cosmice în joc) și să vedem de unde a pornit dezechilibrul, pentru că intrigile au început, de fapt, cu mii de ani în urmă.

Cartea noastră se prezintă ca un raport către împărat, ce se transformă odată cu primul capitol într-o poveste istorisită de două personaje. În punctul de plecare, Kihrin se regăsește închis în temniță, iar Talon, demonița-imitator capabilă să-și schimbe înfățișarea, are grijă de prizonierul ei, până în ziua în care acesta urmează să fie executat. Narațiunea se transformă într-o mărturisire de ambele părți, Talon comunicându-ne ce s-a întâmplat de când eroul a descoperit cine e cu adevărat și cum a ajuns pe corabia de sclavi, iar Kihrin împărtășindu-ne cum a fost vândut unei secte religioase și cum a ajuns pe urmă înapoi în Quur, adică în situația și locul în care se găsește în prezent. Urmărind ambele perspective, ajungem să ne completăm cunoștințele, punând fiecare piesă acolo unde trebuie pentru a întrezări imaginea de ansamblu.

Pământul imaginat de Jenn Lyons este unul bogat în rase și creaturi fantastice. Pe lângă cei ce trăiesc în orașe, se mai regăsesc și vantéii, cu frumusețea lor ieșită din comun și coloritul deosebit al pielii, dintre care ies în față câțiva luptători ageri și foarte puternici. Cât despre monștri, autoarea merge pe reactualizarea unor figuri mitice, de la dragonii scuipători de foc, până la legenda Scilei și Caribdei, completată de abisul din mijlocul oceanului. De altfel, avem acces și la Mitul lui Orfeu, refăcut, așa cum cer contemporanii, prin figura unei femei ce-și salvează iubitul din ghearele zeului din Infern. O mulțime de personaje, genealogii pe care ar fi mai bine să le treci pe hârtie, amulete, arme magice, săbii legendare și sulițe din argint, eroi și tirani, heterosexuali și gay – toate elementele clasice și moderne aduse la un loc, îmbinate într-un mozaic care te poartă peste mări și oceane, dincolo de munți și câmpii, aruncându-te în mijlocul bătăliei în care muritorii și zeii se-ntrec în comploturi, pentru a ieși cu mâinile curate din războiul ce se-ntrevede la orizont.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 108 - Ultima casă de pe strada Needless de Catriona Ward (CRIME CLUB #4)

Titlu: Ultima casă de pe strada Needless 

Autor: Catriona Ward

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT) 

Titlu original: The Last House on Needless Street (2021)

Traducere de Carmen Ion

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,87 (din 59.985 note)

 

            Cartea asta e bună pentru că nu-mi dau seama dacă a fost bună sau rea. Cu certitudine pot să spun că mi-a plăcut, doar că nu-mi pot explica de ce. Poate pentru că povestea e foarte alambicată... poate pentru că am citit mai bine de jumătate din ea într-o stare continuă de confuzie... sau pur și simplu pentru că nu am trăit niciun sentiment. Pe cât e de complexă, pe atât e de lipsită de emoții. Personajele trec printr-o mulțime de stări, de la iubire și exaltare, până la furie și disperare, ba chiar aș putea să spun că trăirile lor sunt extreme, asamblate într-un caleidoscop de suferință și speranță. Doar că dincolo de pagini nu reușește să răzbată nimic. Ești acolo, urmărești frază cu frază narațiunea, însă acțiunile și gândurile caracterelor, în mod paradoxal, te lasă rece. Iar dacă vrei să-i deslușești ascunzișurile, trebuie să ajungi la final, pentru că abia în ultimele pagini umbrele încep să capete contur.

            Bine ați venit pe strada Needless! Aici, în casa din fundătură, aflată chiar la marginea pădurii, trăiește Ted Bannerman. Toată lumea îl știe pe Ted, fiindcă locuința lui arată ca ultima magherniță, mizerabilă și cu placaje bătute-n cuie la ferestre. Ted nu suportă lumina, lui îi place să stea în întuneric și să-și urmărească vecinii atunci când aceștia ies la cumpărături sau când își plimbă animalele de companie. Însă Ted nu este o fire solitară. Fiica lui, Lauren, îl vizitează din când în când, iar Olivia, iubita lui pisică neagră, îi alină clipele de singurătate. Însă, în urmă cu mai bine de-un deceniu, Ted a fost acuzat de dispariția fetiței cu înghețata pe băț, cea al cărei chip s-a regăsit pe toate afișele de pe stâlpii din apropiere. Deși Ted știe că e nevinovat, cineva vrea cu orice preț să-l facă să plătească, iar confruntarea se apropie, fiindcă îngerul dreptății e în drum spre adăpostul său.

            Da, ați intuit bine, protagonistul nostru e diferit de restul lumii, mă rog, de indivizii care pot afirma despre ei, fără să stea pe gânduri, că sunt niște persoane normale. În ciuda faptului că se crede bucătar, făcând pauze în poveste ca să-și înregistreze rețeta lui specială de murături cu unt de arahide sau de sendviș cu oțet și căpșuni, Ted nu suferă de nicio formă de autism sau de Sindromul Down. Chiar dacă etichetează oamenii după anumite trăsături vizuale, de pildă „bărbatul cu părul de culoarea sucului de portocale”, „doamna cu Chihuahua” sau „Omul-Gândac”, el nu este nebun, ci doar ALTFEL, reușind, în dorința lui de a înțelege lumea, să dea alte tușe realității din jur. Însă, dincolo de stranietatea sa, toate personajele sunt excentrice, de la Lauren, care se dă prin casă cu bicicleta și-i smulge firele de păr din cap, până la Olivia, care urmărește cu interes erotic pisica (nu motanul) vecinilor și consultă Biblia atunci când simte că DMZ dorește să-i transmită vreun mesaj.

            Dincolo de toate aparențele, romanul tratează un subiect sensibil, și anume integritatea psihicului uman. Casa lui Ted nu reprezintă nimic mai mult decât cele trei etaje ale minții: conștientul prin ființele ce locuiesc în ea, inconștientul prin băieții verzi ce umblă prin pod, cei care-i dau fiori protagonistului noaptea, și subconștientul prin întregul haos din interiorul locuinței, de la balerinele și păpușile sparte, până la hainele și obiectele împrăștiate peste tot. Casa lui Ted e de fapt mintea lui, iar curățenia și igienizarea nu mai depind de mult de el, ci de cei care sunt capabili să aducă o frântură de lumină în acest loc întunecat, plin de stafii și pânze de păianjen. De altfel, diferența dintre lumea lui și a celorlalți se poate observa și la nivelul numelor, Ted, Lauren și Olivia sunt înăuntru, ca identități separate, iar restul tedilor sunt afară, ca un singur grup, un mușuroi din care nimeni nu poate ieși în față ca să se prezinte.

            Preluând o structură de roman Horror, Catriona Ward dă naștere unui construct ficțional nemaiîntâlnit, în care groaza este înlocuită de compasiune, iar paranormalul de pură psihologie. Lucrurile nu se petrec de la sine, acolo, undeva în interior, există un mecanism care pune totul în mișcare, o piuliță ruginită de mult timp, dar care încă funcționează. Ted nu e un monstru, Lauren nu e psihopată, pisica nu e sărită de pe fix, nimic nu e ce pare, pentru că toate au o explicație, oricât de halucinantă ar părea aceasta. Spre deosebire de tot ce am citit până acum, cartea asta nu e o poveste, ci o experiență, aidoma unei evadări dintr-un castel în care toate ușile dau tot spre interior, spre marea sală în care urmează să fi judecat pentru incapacitatea ta de a întrevedea ieșirea, ultima poartă prin care ai putea să scapi din labirint.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Catrionei Ward:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Falled

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 102 - Toți suntem malefici de Amanda Foody & C.L. Herman

Titlu: Toți suntem malefici  

Serie: Toți suntem malefici #1

Autor: Amanda Foody & C.L. Herman

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: All of Us Villains (2021)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media Pe Goodreads: 3,94 (din 17.858 note)

 

            Luna Sângerie s-a arătat, Vălul Sângeriu a căzut, e vremea ca sângele să curgă... Șapte nelegiuiți, o arenă împrejmuită de un zid magic, șapte repere protectoare și șapte arme legendare ce vor cădea din cer pe tot parcursul TURNIRULUI. Gata cu antrenamentele, copilăria s-a sfârșit, a sosit timpul măcelului. Fiecare mare familie (din cele șapte) și-a ales un Campion, un fiu sau o fiică care să le onoreze neamul și să le aducă, după cele trei luni de agonie, atât de râvnita magie înaltă. Li s-a spus de când erau în fașă că această zi va sosi, au fost învățați cum să-și învingă dușmanii și să presare teroare peste tot pe unde-i poartă pasul și cum să creeze vrăji puternice, farmece de nivelul șapte sau opt, cu care să-i răpună pe ceilalți, pe cei ale căror zile au fost deja numărate de soarta cea necruțătoare.

            Familia Lowe e recunoscută pentru cruzimea de care au dat dovadă toți membrii acesteia. Bunica Lowe și-a crescut nepotul în întuneric, legat cu lanțuri de marginea patului, spunându-i povești înfricoșătoare înainte de culcare, despre trolii și diavolii care, după ce el va ațipi, vor veni să-i smulgă inima din piept și să-i ronțăie oasele. Nimeni nu vrea să dea ochii cu un Lowe, niciun om întreg la cap nu s-ar încumeta să se apropie de casa din pădure, locul unde lui Alistair i-a fost sortit să devină demon. Gavin Grieve știe că nu are nicio șansă să câștige TURNIRUL. Toți cei din familia Grieve, care au luat parte la el, și-au pierdut viața în primele ore sau zile ale confruntării. Grieve sunt slabi, ei sunt recunoscuți pentru poziția lor veșnic adusă de spate și pentru bețiile în care-și îneacă amarul de secole. Dar Gavin vrea să supraviețuiască și să șteargă rușinea neamului, așa că va face tot ce-i stă în putință ca să iasă învingător.

            Isobel și Briony au fost cândva cele mai bune prietene, iar acum urmează să se lupte pe viață și pe moarte. Isobel face parte din neamul Macaslan, și aceștia sunt urâți de tot Ilvernath-ul pentru că se ocupă cu colectarea magiei vitale ce-i părăsește pe cei ce-au fost de curând îngropați. Ei sunt ca niște șacali care caută prin gunoaie și rămășițe putrezite, încercând să-și asigure hrana cea de toate zilele. Din cei morți își extrag forța, energia cu ajutorul căreia creează vrăji și blesteme extrem de puternice. Spre deosebire de Isobel, Briony provine din neamul Thorburn, o familie onorabilă, care niciodată nu și-a încălcat jurămintele și ai căror membri sunt recunoscuți în special pentru forța lor fizică, greu de egalat. Din cei șapte participanți mai fac parte și Elionor Payne, o fată foarte elegantă și îndârjită, care este decisă să folosească tot ce are în dotare pentru a câștiga, Finley Blair, un băiat nobil, care caută doar pacea, și Carbry Darrow, un puști de doar paisprezece ani, ce pare să se fi trezit într-un coșmar al cărui sfârșit nu se va arăta prea curând.

            Pe lângă cei șapte protagoniști, mai există și câțiva făuritori de vrăji și blesteme, un soi de alchimiști care se asigură că fiecare element este poziționat acolo unde trebuie, pentru ca farmecul să nu-și piardă din putere sau, Doamne ferește, să se transforme în altceva. Pentru că locuitorii din oraș, cu excepția familiei ce a câștigat ultima confruntare, au acces doar la magia obișnuită, ei sunt capabili să efectueze doar vrăji până în nivelul zece, care se pot concretiza de la scuturi și descântece de adevăr sau promisiune, până la colți de viperă, flăcări de dragon sau vițe agățătoare și ucigașe. De altfel, fiindcă sunt atât de diferiți, datorită descrierii lor fizice și obiceiurilor din străbuni, cei șapte eroi-monștri pot fi încadrați în anumite tipologii, de la Prințul Întunericului și Fata Zombi, până la Războinica Viking și Cocoșatul de la Notre Dame.

            Mi-a plăcut mult, chiar trebuie să specific asta fiindcă nu sunt fan al literaturii Young Adult, și m-am bucurat că autoarele au decis să nu meargă neapărat pe latura romantică a poveștii, ba chiar au insistat pe blesteme, simboluri, traume și înfruntări pline de suspans. Știind că am de-a face cu o dilogie, m-am așteptat ca TURNIRUL să înceapă abia în cel de-al doilea volum, însă se pare că, după vreo două sute de pagini de introducere, s-au gândit și ele că ar fi cazul să ofere și puțină acțiune cititorului căruia i s-a promis moarte și multă vărsare de sânge. Nu e o poveste cu totul originală, subiectul a mai fost utilizat, așa cum spune toată lumea și pe bună dreptate, și în „Jocurile foamei”, „Endgame. Jocul final” sau „Avatar. Deci așa se sfârșește totul”, dar e ceva diferit, iar miza nu stă în provizii de hrană sau supraviețuirea unui cult identitar sau religios, ci în obținerea și păstrarea în siguranță a unei energii fără limite, printr-un măcel ce, oricât de straniu ar suna, reprezintă o tradiție de familie.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 35 - Nicio picătură de băut de Mindy McGinnis

Titlu: Nicio picătură de băut   

Serie: Nicio picătură de băut #1

Autor: Mindy McGinnis

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: Not a Drop to Drink (2013)

Traducere de Ionel Ghiragosian

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,82 (din 13.116 note)

 

            Din punct de vedere biologic, omul poate rezista fără mâncare până la 30 de zile, în condițiile în care își conservă fiecare strop de energie și se hidratează suficient. Dar fără apă...? Trei zile fără licoarea binefăcătoare, incoloră, insipidă și inodoră poate conduce la un sfârșit dezastruos. Să ne imaginăm doar ce se întâmplă dacă punem un burete îmbibat cu apă la soare, într-o zi toridă de vară. În doar câteva ore vom găsi buretele complet uscat, poate chiar găurit din cauza căldurii infernale. La fel se petrece și în cazul corpului uman, dacă nu primește cantitatea zilnică de lichide de care are nevoie pentru a funcționa așa cum trebuie. Însă într-o lume în care toate sursele de apă sunt poluate și aproape pe cale de dispariție, iar negocierea cu forțele naturii nu dă niciun rezultat, să-ți asiguri supraviețuirea poate deveni o muncă de Sisif și vine la pachet cu asumarea unui rol de ucigaș în serie, totul pentru conservarea fiecărei picături de apă.

            Mindy McGinnis scrie o poveste captivantă, plină de suspans, în centrul căreia se află un univers ostil, în pragul colapsului. „Nicio picătură de băut” e cea mai bună distopie pe care am citit-o în ultimii ani. Am fost fascinată de modul în care autoarea ilustrează faptele – fie că e vorba despre niște banale acțiuni cotidiene, fie niște evenimente majore ce pot readuce echilibrul sau, din potrivă, pot căsca o prăpastie și mai adâncă între membrii unei comunități deja scindate –, toate sunt descrise cu același patetism înflăcărat și într-un ritm alert, ce nu-ți dă voie să lași cartea din mână. În structura romanului se împletesc elemente din toate genurile, nelipsind dragostea, tragedia, supranaturalul, aventura, misterul, dimensiunea socială și dorința de a preschimba haosul într-o utopie.

            Lynn a fost crescută doar de mama ei și educată să protejeze cu orice preț iazul aflat pe proprietatea lor. De la o vârstă fragedă, ea a învățat mai întâi să tragă cu arma, și apoi să pună întrebări. Ocaziile în care fata a trebuit să-și dovedească iscusința n-au fost puține, din ce în ce mai mulți străini călcându-le pământurile cu scopul de a face rost de apa potabilă tot mai puțină. Înăbușindu-și remușcările și regretele, Lynn i-a împușcat pe toți aceia care reprezentau o amenințare, de la mârșavii orășeni, până la cruzii coioți. Excepție fac doi inamici puternici cu care fata trebuie să-și regleze niște socoteli, tatăl, care a abandonat-o, și un coiot fioros, care i-a ucis mama. După acea zi întunecată în care și-a văzut mama prăbușindu-se sfâșiată, Lynn a rămas singura protectoare a apei mult râvnite. Însă lucrurile se complică atunci când o familie își ridică tabăra lângă râu. Tânăra trebuie să treacă peste prejudecățile sădite adânc în inima ei, să doboare zidurile de neîncredere în semenii ei și să accepte ajutorul vecinului ciudat, care locuiește la marginea pădurii, dar, cel mai important, trebuie să accepte schimbarea și faptul că poate alege să procedeze diferit față de înaintașii săi.

            Romanul are la bază sintagma Homo homini lupus (Omul este lup pentru om), deoarece lumea asta e împărțită în două facțiuni, vânători și prădători, firește, rolurile fiind interșanjabile. Pe de-o parte, sunt oamenii care locuiesc la oraș, cei care se bucură de confort, electricitate și distracție, însă fără să aibă o sursă de apă din care să se poată alimenta, iar pe de alta, cei care n-au nimic, în afară de apa pe care o apără cu prețul vieții. Jocul ce ia naștere între cele două tabere este extrem de violent, capriciile și dorința de bunăstare ale unora fiind scuza perfectă pentru ceilalți, care caută să stârpească orice amenințare. Pe lângă acest război ce ar apărea în orice împrejurare de genul ăsta, autoarea trage subtil un semnal de alarmă și cu privire la poluarea hidrosferei, fapt ce ar putea conduce cu timpul la formarea unei lumi în care vom uita că suntem oameni, ne vom lupta între noi, locul milei și al empatiei fiind luat de egoism. Pe scurt, nu contează peste câte cadavre treci, dacă ce-i al tău rămâne intact.

            Cât despre personaje, ar fi foarte multe de spus, în primul rând pentru că sunt impecabil croite. N-aș putea găsi niciun cusur acestor caractere, ceea ce m-a determinat să-i dau volumului cinci stele fără să stau pe gânduri. Din puținele figuri care defilează, tot protagonista este cea mai interesantă. Rămasă singură, Lynn continuă să țină cont de sfaturile mamei sale pentru a supraviețui secetei, însă ea face totul din inerție. I s-a spus că așa e corect, că așa trebuie să procedeze, iar ea a ascultat orbește, cu toate că mai are mici momente de ezitare în anumite situații. Conștiința ei se trezește abia atunci când cei din jur, în care învață să aibă încredere, îi arată o altă cale. Ajunge, în cele din urmă, cu adevărat independentă, reușind să ia propriile decizii, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la povețele mamei. Își asumă rolul de mamă pentru o fetiță aflată în pragul morții, descoperă dragostea, suferă, pierde mica ei lume și câștigă o alta alături de cei pe care îi iubește. Însă drumul ce duce la utopia născută ca rezultat al schimbărilor pe care le face fata e pavat cu sacrificii și distrugere.

            „Nicio picătură de băut” este o poveste emoționantă, plină de acțiune și suspans, o lectură captivantă, perfectă pentru fanii romanelor „Acolo unde cântă racii” și „Acest tărâm al blândeții”. Volumul de față este prima parte a dilogiei cu același titlu, care, din păcate, n-a fost continuată în limba română. În ciuda acestui impediment, cartea merită toată atenția voastră și vă garantez că nu veți fi dezamăgiți.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 25 - Aceste patimi zbuciumate de Chloe Gong

Titlu: Aceste patimi zbuciumate

Serie: Aceste patimi zbuciumate #1

Autor: Chloe Gong

Editura: CORINT (CORINTEENS)

Titlu original: These Violent Delights (2020)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,00 (din 75.362 note)

 

Pentru că timpul îmi este cel mai mare inamic și pentru că nu reușesc să scriu câte o recenzie despre fiecare carte pe care o citesc, ajung să notez câteva idei direct pe Goodreads. Însă există anumite romane asupra cărora trebuie neapărat să mă opresc și să despic firul în patru, așa cum îmi place mie. De data asta, volumul care are norocul sau ghinionul de a se afla în lumina reflectoarelor este „Aceste patimi zbuciumate”, de Chloe Gong. Autoarea transformă una dintre cele mai cunoscute și triste povești de dragoste din literatura universală – „Romeo și Julieta” – într-o ficțiune istorică plină de întuneric, de violență și de personaje pentru care vărsarea sângelui dușmanilor este cea mai mare distracție. Povestea de iubire, a lui Shakespeare, devine o istorisire închinată urii și vicleniei, iar Verona, cu atmosfera ei romantică și tragică a secolului al XVI-lea, se transformă în Shanghaiul plin de cadavre și teroare al secolului al XX-lea.

               Cu fiecare pagină lecturată pătrundem tot mai adânc pe teritoriul celor mai periculoase bande de gangsteri din China. Florile Albe și Banda Stacojiilor duc un război cumplit, căruia nici măcar legătura profundă dintre doi copii nevinovați nu îi poate pune capăt. Însă cei doi copii au crescut, iar gustul dulce al prieteniei a fost înlocuit de amăreala trădării, și acum răzbunarea este tot ceea ce contează. Dar o boală misterioasă, împrăștiată în oraș de către un monstru nevăzut, pune cele două clanuri pe jar. Orgoliile sunt atât de mari încât, nici în fața pericolului iminent, căpeteniile nu se pot pune de-acord, misiunea cea mai grea căzând pe umerii tinerilor. Juliette Cai, moștenitoarea de drept a Bandei Stacojiilor, și Roma Montagov, fiul conducătorului Florilor Albe, trebuie să uite trecutul lor comun și să lucreze împreună, pentru a salva viitorul națiunii.

               Există o discrepanță majoră între bărbați și femei în acest roman. Femeile, în frunte cu Juliette, sunt elementul activ, care ar fi în stare să mute munții, pentru a găsi sursa maladiei, în timp ce bărbații sunt cei pasivi, care așteaptă să le pice din cer un răspuns. Ce-i drept, caracterele lor sunt duse la extrem, în special în cazul protagoniștilor. Roma, în ciuda aparențelor, este un romantic incurabil, care nu ar ucide nici măcar o muscă, dacă nu ar fi numele familiei în joc. Acest aspect îl face să poarte mereu o mască, o identitate falsă, sub care se ascunde un băiețel speriat și nedemn de moștenirea Florilor Albe. La polul opus, se află Juliette, o femeie independentă, educată în străinătate, care mânuiește arma mai bine decât oricine și care ucide cu sânge rece pe oricine îi stă în cale. Miza feministă ce este introdusă prin personajul ei se răsfrânge asupra tuturor femeilor din roman. Însă curajul exagerat și de multe ori inconștiența de care dă dovadă mi-au făcut-o repede antipatică.

               Mai mult decât un roman despre confruntarea dintre două familii puternice, „Aceste patimi zbuciumate” ne prezintă și o frântură din fascinanta istorie a Chinei, mai precis, ascensiunea Partidului Comunist și Revoluția care i-a urmat. Monstrul și boala misterioasă sunt alegorii pentru noul regim, care, odată instaurat, va distruge echilibrul unei lumi deja fragile. Cei doi protagoniști, Juliette și Roma, cochetează cu toate formațiunile politice, încercând să rezolve misterul care îi aruncă pe cetățeni în brațele morții. Pentru că avem de-a face cu o cercetare aproape detectivistică, putem spune că romanul are și câteva nuanțe fine de Thriller, însă acestea se pierd în oceanul de violență nejustificată.

               Shanghaiul ne este prezentat ca un mozaic multicultural. Cu excepția localnicilor, mai întâlnim ruși, francezi, englezi, americani, germani etc, toți aceștia încercând să schimbe lumea după bunul lor plac. Astfel, orașul chinezesc devine o scenă pe care defilează toți cei care doresc să aibă o influență cât mai mare, pentru a-și impune ideile, neținând cont de faptul că distrug unicitatea societății care i-a găzduit. Și vă dați seama câte conflicte pornesc de aici...

               Cu toate că ideea autoarei de a rescrie „Romeo și Julieta” este una interesantă, nu pot spune că a fost chiar ce mă așteptam. Am sperat să nu o dea într-un clișeu romantic, ceea ce s-a întâmplat doar pe jumătate, dar marea problemă a constat n faptul că prea multă violență fără rost ajunge să redirecționeze totul în sfera grotescului de mâna a doua. Aș fi preferat ca acțiunea să fie mai fluidă, și nu atât de aglomerată pentru a șoca, iar personajele să fie mai umane, și nu supereroi care cred că pot răsturna lumea pocnind din degete. Poate nu am știut să o apreciez la justa ei valoare – iar dacă nu am făcut-o, vă rog să mă contraziceți –, dar asta nu înseamnă că voi renunța la serie. Aștept cu interes volumul doi, despre care am auzit că va apărea în curând și care sper că o va poziționa pe Chloe Gong pe lista autorilor mei preferați.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 13 - Nume de cod: Tura de Daniel O’Malley

Titlu: Nume de cod: Tura   

Serie: Dosarele Checquy #1

Autor: Daniel O’Malley

Editura: Leda Edge

Titlu original: The Rock (2012)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 4,09 (din 52.626 note)

 

Eu, înainte să încep cartea: „Sper să fie ceva de capul ei..." 😶

Eu, la jumătatea cărţii: „E mult prea interesant ca să pot dormi!" 😯

Eu, la sfârşitul cărţii: „WOW! Ce am citit!?" 😍

 

             De multe ori se întâmplă să trec, în secţiunea „Want to Read” de pe Goodreads, cărţi care îmi atrag atenţia şi de care uit apoi cu lunile. La fel s-a întâmplat şi cu romanul „Nume de cod: Tura”, de Daniel O’Malley, primul volum din seria „Dosarele Checquy”. Acum, după ce l-am citit, mi-am dat seama că am dat peste ceva cu totul original, o adevărată mină de aur. Un Fantasy urban, cu un subiect serios şi cu personaje intrigante, plin de mister, suspans, forţe demonice, prieteni falşi, duşmani prietenoşi şi iluzii înnebunitoare, „Nume de cod: Tura” este acea carte pe care fie o îndrăgeşti şi o citeşti cu sufletul la gură, fie o abandonezi de la primele pagini. Autorul construieşte un univers cu atât mai veridic, cu cât istoria acestuia este mai stufoasă, însă cu un echilibru precar, gata în orice clipă să se prăbuşească, trăgându-i după sine pe cei care se zbat să-l menţină pe linia de plutire.

Lumea este cotropită de fenomene supranaturale şi de creaturi fantastice şi periculoase, însă oamenii nu trebuie să afle despre existenţa lor. Din acest motiv, cu secole în urmă, a luat naştere o organizaţie strict secretă ce are datoria de a se ocupa de tot ceea ce este neobişnuit în Marea Britanie. Foarte interesant este modul în care e construită Checquy, autorul reinventând jocul de şah. Fiecare funcţie poartă denumirea unei piese, iar sarcinile şi beneficiile variază în funcţie de importanţa piesei în joc. Însă nu este deloc simplu să ajungi în Checquy, şi asta din două motive esenţiale: 1 – trebuie să fii un agent special din toate punctele de vedere, adică, pe lângă instruire, trebuie să posezi şi nişte puteri supranaturale, pe care să le pui în slujba organizaţiei, şi 2 – trebuie să fii conştient că orice misiune pe care o primeşti poate fi ultima. Ei bine, Myfanwy Thomas a înţeles toate acestea, fapt pentru care a ajuns într-una dintre cele mai râvnite funcţii ale organizaţiei, cea de Tură.

Dacă lucrurile ar fi aşa simple, cartea chiar ar fi plictisitoare, însă Daniel O’Malley a avut grijă să încurce şi mai tare iţele poveştii. Myfanwy, protagonista noastră cu două feţe (veţi vedea mai târziu de ce spun asta), suferă o amnezie profundă, după ce este atacată de mai mulţi bărbaţi cu mănuşi de latex. Nu o să vă spun care e treaba cu tipii ăştia sau de ce a fost Myfanwy atacată – vă las pe voi să descoperiţi asta. Ceea ce pot să vă spun are legătură cu faptul că, în roman, există două personaje principale, feţe ale aceleiaşi monede. După ce memoria sa intră în colaps, Myfanwy devine o altă persoană, total diferită de cea care fusese înainte, chiar dacă se străduieşte să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile. Pe parcursul întregii poveşti, ea încearcă să-şi recompună vechiul eu pe baza unor scrisori foarte precise, care ar stârni invidia oricărui medium sau prezicător, dar, în acelaşi timp, să construiască o nouă persoană. Organizata, timida şi geniala Myfanwy Thomas se transformă într-o furtună care debordează de curaj şi de iniţiativă, dar la fel de genială.

Viaţa sa se complică şi mai tare în momentul în care, în organizaţie, apare o cârtiţă, un trădător periculos care vrea să-i vândă pe cei din Checquy. De aici începe un adevărat Roller Coaster, în care singura pasageră este Myfanwy. Ea trebuie să ţină secretă amnezia, să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar, mai ales, trebuie să-l găsească pe cel care vrea să distrugă Checquy, pentru că ea este o Tură. Nimeni nu mai are încredere în nimeni, iar aparenţele sunt mai înşelătoare ca niciodată. Ceaţa de iluzii o transformă pe protagonista noastră într-un super-detectiv care se luptă cu forţe stranii pentru a-şi regăsii identitatea.

Cât despre celelalte personaje, îmi este destul de greu să vorbesc fără să dau spoilere, aşa că o să trec aspectele compromiţătoare sub tăcere. Toţi agenţii din Checquy sunt serioşi, încrâncenaţi şi morbizi – poate meseria e de vină sau cine ştie – dar am găsit şi o rază de lumină în persoana secretarei protagonistei. Ingrid  e genul ăla de secretară care nu pune întrebări şi respectă regulile pentru a nu-şi pierde slujba din cadrul organizaţiei. Ea e singura care zâmbeşte sincer oricât de grea i-ar fi viaţa, iar atitudinea ei pozitivă va fi un sprijin important pentru Myfanwy.

Chiar dacă are puţin peste 600 de pagini, „Nume de cod: Tura” este o lectură fascinantă, care nu merită trecută cu vederea. Aştept cu multă nerăbdare să se traducă şi volumul doi al seriei, dar, până atunci, vă recomand cu mare căldură acest roman şi sunt curioasă dacă va plăcut sau nu.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 32 - Întotdeauna diavolul de Donald Ray Pollock

 

Titlu: Întotdeauna diavolul 

Autor: Donald Ray Pollock

Editura: Corint

Titlu original: The Devil All the Time (2011)

Traducere de Lucian Popa

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,12 (din 25.097 note)

 

            Una dintre cele mai sângeroase cărți pe care le-am citit în ultimul timp. O poveste violentă, plină de evenimente macabre, care mizează totul pe deviza: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. „Întotdeauna diavolul” ne prezintă o lume în care pare că soarta oamenilor stă în mâinile lui Dumnezeu sau în ghearele diavolului, dar în care, de fapt, indivizii sunt cei care au puterea de a salva și de a ucide. Astfel, soarta depinde de fiecare în parte sau devine cu totul impersonală. Având în vedere faptul că romanul de față se află la intersecția dintre thriller și horror, crimele și scenele atroce au rolul de a te scoate din confort. Deși suntem introduși într-un univers ficțional, volumul lui Pollock își extrage esența din realitatea anilor 1960, o perioadă în care criminalii colindau liberi America, în căutare de noi victime.

            Cartea este construită pe trei mari fire narative. În primul plan, îl avem pe Willard, un veteran, întors recent din război, ce își întemeiază o familie, alături de Charlotte, chelnerița de care s-a îndrăgostit și cu care urmează să aibă un fiu. Însă, după câțiva ani, soția lui se îmbolnăvește de cancer, iar acesta, fiind un bun creștin, se roagă lui Dumnezeu să o salveze de la soarta cumplită. Aici intervine o problemă – fostul soldat nu se raportează unei divinități iubitoare, ci unui creator nemilos care trimite mai mult la un zeu păgân, decât la o instanță biblică. Willard aduce jertfe de sânge, însă strigătul lui de disperare nu este auzit, iar soția sa „este luată la cer”. Acesta este fundalul pe care evoluează Arvin, Fiul lui Willard, eroul principal al romanului.

            Pe autostrăzile Americii, doi soți iau la ocazie diverși indivizi pe care îi fotografiază, iar apoi îi omoară. Studenți, soldați, pușcăriași care fug de mâna justiției, cuplul de criminali își alege victimele după niște reguli știute numai de ei. Aceștia nu sunt doi ucigași scoși din filmele de groază, ci doi indivizi care încearcă să-și condimenteze viața banală. Deși ni se spune că cei doi urmăresc un plan bine stabilit, de multe ori lucrurile se potrivesc pentru că ei vor asta, iar Semnele pe care le urmează sunt doar pretexte prin care să își justifice acțiunile. Despre cel de-al treilea fir narativ nu are rost să vorbesc, deoarece aș risca să vă dau prea multe spoilere.

            Aproape toate personajele din acest volum sunt antieroi. Deși Dumnezeu este evocat în mod repetat, oamenii prin care se crede că el ar acționa sunt persoane care se încadrează, mai degrabă, în tertipul justițiarului sau al răzbunătorului. Binele este cu totul absent, iar răul poate fi învins numai de rău. Titlul pare să fie o explicație pentru această lume condamnată, însă eu l-am văzut mai mult ca pe o ironie, o sintagmă prin care oamenii își atribuie aproape tot timpul vina unei entități malefice, greu de contestat într-o societate religioasă. Arvin nu este justițiarul divinității, el e o persoană care caută să facă dreptate între oameni și pentru oameni. Diferența dintre judecată și justiție este diferența dintre o posibilă iertare și o crimă sigură, iar cea de-a doua pare să fie cea mai bună soluție pentru acest univers strident.

            Deși este o carte horror, „Întotdeauna diavolul” nu mizează pe un suspans realizat prin elemente supranaturale, ci pe o tensiune care ia naștere din exagerare. Jertfele lui Willard sunt descrise atât de oribil și de grotesc, încât normalitatea este suspendată, iar astfel el ajunge să fie înfățișat ca un diavol. Cei doi criminali, care iau diverși indivizi la ocazie, ucid pentru că doar moartea, în special crima, îi poate scoate din monotonia vieții, iar cel mai important moment pentru ei este atunci când victima devine conștientă de ceea ce urmează.

            Romanul lui Donald Ray Pollock se construiește pe un fundal religios care, pe urmă, este deconstruit, pentru a evidenția golul imens care există, de fapt, în spatele scenariului mitic. Avem de-a face cu un univers lipsit de metafizic, în care oamenii devin vânători și vânați, iar judecata constituie o chestiune extrem de personală. Pentru mine, această carte a reprezentat o lectură interesantă și plină de fiori, iar dacă, în urma acestei recenzii, veți fi tentați să o citiți, vă aștept, ca de obicei, părerile pe blog.

 

COMANDĂ CARTEA