Recenziile Mădălinei 62 - Invitație la nuntă de Amanda Jayatissa

Titlu: Invitație la nuntă

Autor: Amanda Jayatissa 

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: You’re Invited (2022)

Traducere de Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,52 (din 21.887 note)

 

               Anul trecut am reușit să citesc destul de multe cărți din TBR, însă n-am apucat să scriu despre niciuna, cu toate că am un folder doldora de idei, impresii și recenzii începute despre romanele pe care le consider demne să facă parte, indiferent de gen, din categoria celor mai bune opere de ficțiune și cărora le-am acordat 4 sau 5 stele pe Goodreads. Și pentru că mi-am regăsit cheful să-mi dau cu părerea, profit de avântul pe care l-am avut în ultima vreme ca să transform amalgamul de cuvinte în ceva coerent. Știu că unele dintre romane sunt apărute de ceva timp, și probabil nu vor mai stârni prea mult interes, dar, cine știe, poate unii dintre voi le vor descoperi abia acum. Așadar, cartea despre care vreau să vă vorbesc în cele ce urmează este prima pe care am început-o după Gaudeamus; un thriller exotic, incitant și plin de capcane, ce mi-a lăsat pe limbă un gust dulce-amărui. Acestea fiind spuse, dacă doriți să aflați cine și de ce, atunci vă rog să acceptați o „Invitație la nuntă”.

            Ani de-a rândul, singurul țel al Amayei a fost să-și croiască o nouă viață, adunând fiecare frântură de zâmbet, fiecare amintire senină, fiecare crâmpei de speranță, doar ca să trăiască cu impresia că este fericită. A lăsat în urmă tot ce-i mai amintea de casa părintească din Colombo, încercând să-și făurească un nou destin în Anglia, departe de ceea ce a mai rămas din familia ei, de cea mai bună prietenă cu care n-a mai vorbit de secole, dar pe care o urmărește obsesiv pe conturile de socializare, de fostul ei iubit, alături de care a nădăjduit că-și va întemeia un cămin. Însă a pierdut tot, iar acum e un simplu martor neputincios la fericirea celor pe care a vrut să-i dea uitării. Kaavi, o influenceriță frumoasă, cu milioane de urmăritori, și fosta ei tovarășă din copilărie, și Spencer, bărbatul care sălășluiește încă în inima ei, urmează să se căsătorească. Colac peste pupăză, Amaya primește invitația la eveniment printr-un e-mail, chiar de la Kaavi, care, aparent, vrea să îngroape securea războiului și s-o aibă alături pe cea care i-a fost odinioară ca o soră.

Zis și făcut, Amaya își ia inima în dinți și se întoarce acasă, unde, pe lângă faptul că trebuie să se obișnuiască cu ideea că Spencer nu va mai fi niciodată al ei, are de înfruntat și o oarecare ostilitate din partea localnicilor, având în vedere trecutul și originea sa. Însă lucrurile se complică de o mie de ori mai tare atunci când mireasa dispare chiar în ziua nunții, lăsând în urmă o cameră devastată și urme de sânge. Astfel, cel mai frumos eveniment din viața unei femei se transformă într-o scenă a crimei, hotelul în care au fost cazați oaspeții este împânzit de polițiști, iar invitații și o parte dintre persoanele implicate în organizarea nunții, chiar și mirele, ajung fără drept de apel pe lista suspecților. Mulți dintre cei prezenți au un motiv să scape de frumoasa și bogata Kaavi, moștenitoarea imperiului Fonseka, sau să se răzbune pe familia ei pentru nedreptățile comise – mai ales Amaya. Oricum ar sta treaba, cert e că cineva i-a făcut felul, iar vina a căzut în cârca protagonistei noastre. Dar ar fi mult prea simplu ca vinovata să fie Amaya, nu-i așa?

Sinceră să fiu, rolul de suspectă principală i se potrivește mănușă Amayei. Pare că vinovăția i se citește în fiecare trăsătură a chipului și în fiecare gest; mereu lasă impresia că a făcut ceva rău; plus că are motive întemeiate să se războiască cu familia Fonseka. La toate astea, se adaugă și obsesia ei pentru numere – protagonista urmărește întotdeauna anumite tipare doar de ea știute, refuzând să întreprindă ceva sau să ia vreo decizie dacă cifrele nu-i sunt favorabile; dacă nu este ora potrivită sau dacă face un pas în plus sau în minus față de numărul stabilit – care, pe de-o parte, o face să pară sărită de pe fix, iar pe de alta, perfectă pentru a pune la cale, în cele mai mici detalii, moartea celei care i-a furat iubitul. Însă Amaya e un personaj simpatic și complex, pe cât de straniu, pe atât de captivant. Mi s-a părut cel mai energic și consistent personaj, singurul caracter pur dintr-o grămadă de siluete din carton cu trăiri prefabricate, ce pălesc în umbra protagonistei.

Amanda Jayatissa construiește un thriller psihologic interesant, plin de suspans, în care personajele sunt mânate doar de faimă, avere și șantaj, pervertite de idealuri mârșave, orbite de propriile interese, toate meritând să fie pedepsite pentru faptele lor. Prezentarea evenimentelor dinaintea nunții – autoarea accentuează pasajele în care sunt descrise pregătirile, tradițiile și ceremoniile sri lankeze ce oferă romanului o aură exotică – sunt întrerupte de ancheta propriu-zisă și de interogatoriile desfășurate imediat după moartea lui Kaavi, însă misiunea poliției nu este deloc ușoară, fiindcă, după cum știm, toți au un secret de protejat; toți caută să-și apere imaginea. E dificil să-l găsești pe vinovat într-o mare de oameni care se încăpățânează să mintă, în pofida faptului că dovezile sunt împotriva lor. Plus că la sfârșitul întregii tărășenii va exista mai mult decât un cadavru.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 170 - Prințul din Umbră de Cassandra Clare

Titlu: Prințul din Umbră  

Serie: Cronicile din Castellane (#1)

Autor: Cassandra Clare

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Sword Catcher (2023)

Traducere de Ioana Bena

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 3,83 (din 16.939 note)

 

            Nobili și muritori de rând, familii regale și tâlhari, curtezane și prostituate, vrăjitori lipsiți de magie și monarhi care citesc în stele, moștenitori forțați să se căsătorească pentru consolidare politică și un orfan adus la Palat ca să devină sosia prințului. Așadar, o lume fantasy inedită, plină de intrigi și desfrâu, în care-și fac de cap cei cu avere, deprinși cu artele orgiastice, izolați, prin ziduri, de cei nenorociți și bolnavi. O societate scindată, crudă, cu principii egoiste, nepăsătoare și disprețuitoare, care-și dă pe față lăcomia la fiecare serată privată, unde criticile și aroganța sunt la ordinea zilei. Dincolo de aur și șofran, de mătase și purpură, de săbii  din argint și robe din sticlă, viclenia stă la pândă, lupii dându-și târcoale și analizând ce avantaje ar putea să obțină dacă (și după) ce-și înjosesc sau sfâșie așa-zișii prieteni din copilărie. Ei sunt moștenitorii Cartelor, ai Vopselurilor și Cernelii, ai Ceaiului și Cafelei, ai Sticlei, Mătăsii și ai Lemnului...

Povestea noastră începe cu un orfan. Când avea doar zece ani, Kel a fost luat de la orfelinat de Aristide Jolivet, căpitanul Escadronului Arcașilor, și adus la palat, ca să devină Prințul din Umbră al moștenitorului Aurelian. Cu ajutorul unui medalion vrăjit, tânărul putea lua înfățișarea lui Conor, înlocuindu-l pe acesta la evenimentele publice și private, astfel încât să țină otrăvurile și lamele ascuțite departe de pielea prințului din Castellane. Însă, cu timpul, după antrenamente intense și lecții de onorabilă purtare, Kel a ajuns să-l vadă pe Conor ca pe propriul frate, mai ales că împărțeau aceeași cameră, mă rog, atunci când viitorul rege nu era vizitat de vreo frumoasă curtezană. Dar a venit vremea când Conor trebuie să-și aleagă o soție, o prințesă care ar putea să aducă și mai multă prosperitate orașului-stat, și nu contează că el are alte planuri, fiindcă un simplu gest de nesupunere ar putea porni revolta.

            Așa cum era de așteptat, palatul se află pe deal. La poale, se întinde orașul, locul unde trăiesc negustorii și familiile nobiliare. Dar tot aici se regăsește și Labirintul, un soi de cartier întortocheat pe unde-și fac de cap hoții și ucigașii. Pe străzile sale găsești fel și fel de nemernici care-ți vând arme și droguri, ba chiar și prostituate (probabil bolnave) pe care, pentru câțiva bănuți de argint, poți să le lipești de pereții prăvăliilor mizerabile și dărăpănate. Peste acest loc domnește, din umbră, Prosper Beck, un infractor „cumsecade”, al cărui nume a reușit să-l pună-n gardă până și pe Regele Nelegiuiților. Acesta din urmă locuiește la marginea orașului, în Palatul Negru, și se deplasează doar în trăsura neagră cu roțile roșii, asemenea sângelui. Dacă Markus Aurelian este monarhul ales, prin vinele căruia curge sânge albastru, atunci Regele Nelegiuiților se prezintă drept al doilea conducător al Castellane-ului, ambii piloni ținând, prin deciziile și acțiunile lor, regatul în echilibru.

            Și tot în oraș, însă dincolo de zidurile interioare, îi găsim pe ashkari, un popor cândva nomad, singurii care mai practică o formă de magie. Odată cu Despărțirea, când regina lor s-a preschimbat în zeiță, distrugând toate artefactele și creaturile magice din lume și pedepsindu-i astfel pe Regii-Vrăjitori, ashkarii au fost nevoiți să-și părăsească pământurile, împrăștiindu-se în toate zările. Lin Caster face parte din neamul lor și își dorește cu orice preț să-și vindece cea mai bună prietenă, pe Mariam. Dar tămăduitoarea are acces doar la câteva descântece mărunte, care pot trata temporar unele boli. Însă, în timp ce-și vizitează unul dintre pacienți, primește o piatră magică, un artefact care o conduce (indirect) la Regele Nelegiuiților, acolo unde a ajuns, nu cu mult timp în urmă, și Prințul nostru din Umbră.

            Cronotopul romanului ne trimite în Antichitate, mai exact în Roma, numele monarhilor din Castellane fiind asociate cu cele ale împăraților romani. De asemenea, este prezent și un personaj (posibil) slav, Anton Petrov, care, dincolo de evidenta sugestie legată de piatra vrăjită, s-ar putea identifica cu Petru, piatra de temelie a Bisericii Creștine. La rândul lor, Ashkarii, prezenți ca David, Samuel, Rahel sau Mariam, reprezintă Poporul Ales, unele cuvinte din limba lor străveche fiind preluate chiar din ebraică. Lăsând factorul lingvistic deoparte, ei sunt practicanți ai magiei, aidoma cabaliștilor, și cei care așteaptă venirea Zeiței, în fiecare an, la sărbătoarea cunoscută și ca Învierea.

            Povestea Cassandrei Clare nu are prea multă acțiune, într-adevăr există episoade care-ți pun sângele în mișcare, însă tensiunea se acumulează pagină cu pagină, pregătindu-se să explodeze spre final. Nici Kel nu are prea multe ocazii în care să-și pună în valoare abilitățile, chiar dacă ni se vorbește de câteva ori despre cicatricile de pe trupul lui, rolul său fiind mai mult de înlocuitor, și nu de protector, încercând mai mereu să păstreze aparențele, ferindu-se de deciziile importante pe care le-ar putea lua, pe bună dreptate, doar prințul moștenitor. Trăgând linie, pe cât e de complexă, pe atât e de lejer de parcurs, putea să fie mai subțire cu vreo 200 de pagini, însă mi-a plăcut, m-a ținut captiv, și aștept cu interes și apariția celui de-al doilea volum al seriei, programat, conform Goodreads, pentru 1 ianuarie 2025.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 51 - La cuțite de Zoje Stage (CRIME CLUB)

Titlu: La cuțite

Autor: Zoje Stage

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Mothered (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,32 (din 8.622 note)

 

            Dacă privesc înapoi, sora mea îmi iese în întâmpinare, fluturându-mi pe sub nas, cu un zâmbet malefic pe chip, cele două păpuși de hârtie, ale căror haine de blană au fost confecționate din părul meu; dacă merg înainte, mă lovesc de zdrențele existenței mele, pe care mă chinui să le cârpesc cu zâmbete și identități false, doar ca să nu cedez nervos în fața eșecurilor evidente; dacă fac stânga, femeia care mi-a dat viață îmi apare în cale, criticându-mă la fiecare pas și invadându-mi spațiul personal; dacă fac dreapta, mă izbesc de un zid solid de frică și nesiguranță, ridicat de pandemia ce face tot mai multe victime; dacă mă uit în sus, văd cum se apropie tavanul, împins de mâinile fantomelor desprinse din coșmarurile ce mă asaltează în fiecare noapte, iar dacă mă uit în jos, văd cum mi se cască sub picioare un hău întunecat, din care ies la iveală secrete cumplite, care ar fi fost mai bine să rămână pe veci îngropate. Nu am nicio posibilitate de evadare, iar cu fiecare zi pereții casei în care sunt izolată se strâng tot mai mult. Nu mai știu ce e real și ce nu, amintirile mă copleșesc, iar iluziile pe care le-am țesut cu grijă se destramă, lăsându-mă expusă în fața adevărului violent și zdrobitor. Acum, tot ce-mi rămâne de făcut e să lupt în continuare, să mă războiesc cu negura coșmarurilor, însă propria mamă îmi pune bețe în roate și-mi zgândăre rănile pe care le credeam de mult cicatrizate, căutând să-mi demonstreze cu orice preț că sunt un monstru.

            Zoje Stage revine în lumina reflectoarelor cu un nou roman provocator, un thriller captivant, cu nuanțe horror și accente psihologice puternice, prin intermediul căruia ne pune față-n față cu un univers angoasant, măcinat de restricțiile impuse de pandemia de COVID19, fatal personajelor aflate în căutarea libertății, și cu o protagonistă închistată în cercurile vicioase ale societății și ale propriilor alegeri, toate acestea țesând o poveste complicată despre vinovăție, traume și frică. Spre deosebire de „Dinți de lapte”, unde avem de-a face cu o fetiță de șase ani ce suferă de Sindromul Electra și care plănuiește cu sânge rece și cu o ingeniozitate ieșită din comun să-și omoare mama, pe care o vede ca pe o rivală ce trebuie înlăturată pentru a primi toată afecțiunea „prea-iubitului” ei tată, în „La cuțite”, ne confruntăm cu reversul medaliei, așa cum am fi tentați să credem – o mamă care își terorizează fiica, împingând-o prin simpla ei prezență pe marginea prăpastiei –, însă eu tind să nu fiu de acord și o să vin și cu explicația în rândurile ce urmează.

Relația mamă-fiică trebuie întemeiată pe iubire și încredere reciproce, însă Jackie și Grace par să se ghideze după alte principii, tot ceea ce le unește fiind legătura de sânge și o toleranță rece, cu condiția să nu se implice una în viața celeilalte, aranjament ce funcționează de minune când sunt la distanță. Dar vârsta înaintată a lui Jackie, piciorul ce-i cam dă de furcă și faptul că nu se mai poate descurca singură ca înainte, plus promisiunea unui ajutor financiar substanțial cu care Grace să-și poată plăti ipoteca noii locuințe pe care a cumpărat-o înainte să rămână fără serviciu, o conving pe aceasta din urmă să accepte ca mama ei să se mute în apartament. La stresul conviețuirii cu Jackie, care are tabieturi complet diferite de ale ei, se adaugă și vestea îmbolnăvirii celui mai bun prieten și izolarea timp de paisprezece zile. Lucrurile o iau razna, coșmarurile lui Grace devin tot mai intense, iar realitatea se distorsionează, aruncând-o cu capul înainte într-un vârtej de amintiri întunecate. Mintea îi joacă feste, și simpla prezență a mamei, care n-a știut niciodată să fie mamă, o scoate din sărite, amintindu-i constant de Hope, sora geamănă pe care a pierdut-o în copilărie.

Asistăm la un fenomen psihologic cel puțin bizar. Jackie reprezintă o oglindă în care Grace se vede așa cum este – o femeie nesigură, vulnerabilă, bântuită de trecut, care se dă peste cap să arate că are o viață perfectă, chiar dacă asta înseamnă să mintă și să-și nege propria identitate –, își vede toate defectele, ceea ce o aduce în pragul nebuniei, în ciuda faptului că mama ei nu mișcă un deget. Prezența lui Jackie în refugiul ei este un declanșator al traumelor din copilărie, pe care acum le trăiește mult mai intens decât atunci. Faptul că a fost nevoită să aibă grijă de sora sa paralizată, în timp ce mama era plecată zi și noapte la muncă, și-a pus amprenta asupra lui Grace, fiind obligată să-și asume rolul matern pe care nu și l-a dorit niciodată. Cu toate acestea, prezența mamei nu este îndeajuns ca s-o aducă la disperare. Trăirile ei sunt ridicate la superlativ din cauza izolării și a contextului pandemic, care inserează involuntara frică de celălalt, și în cele din urmă frica de propriul sine. Cu alte cuvinte, dacă libertatea ei n-ar fi fost suprimată, funcția catalizatoare dintre trecut și prezent, pe care Jackie o poartă în ființa sa, și-ar fi pierdut efectul, iar deznodământul ar fi fost cu totul altul.

Sinceră să fiu, nu pot afirma că „La cuțite” e un thriller sută la sută – suspansul și crima care are loc nu mi se par suficiente ca volumul să facă cinste genului –, cât despre dimensiunea horror, aș prefera să mă abțin, fiindcă n-am găsit niciun element care să mă înfioreze măcar puțin. L-am lecturat ca pe un roman de criză, cu o protagonistă pe care, de cele mai multe ori, am simțit nevoia s-o strâng de gât. Cu toate că povestea curge și are un ritm antrenant, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca „Dinți de lapte”, care m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la final. Pe scurt, trei stele cred că este un rating suficient pentru „La cuțite”, dar ATENȚIE, asta e strict părerea mea, și nu înseamnă că romanul nu merită mai mult de atât.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 145 - Dispariția lui Molly Clarke de Wendy Walker (CRIME CLUB)

Titlu: Dispariția lui Molly Clarke 

Autor: Wendy Walker

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Don't Look for Me (2020)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,98 (din 31.741 note)

 

            Molly Clarke a dispărut într-o noapte, în timp ce se întorcea de la meciul de fotbal al fiului său, de la liceul cu internat. Din cauza furtunii puternice, nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat cu femeia, nimeni, cu excepția bunului samarinean care a luat-o în camionetă. Dar semnele vorbesc de la sine. I-au găsit mașina abandonată. Au descoperit și nenorocitul acela de bilet prin care le spunea că a plecat s-o ia de la capăt într-o altă parte. Însă Molly nu și-ar fi părăsit niciodată familia. Noi știm asta, la fel cum știm că necunoscutul din acea noapte nu avea tocmai intenții curate. Într-adevăr, avea motive să plece, cât se poate de serioase, însă nu și-ar fi abandonat niciodată copiii. Nicole e sigură că mama ei nu a plecat de bunăvoie, așa că este decisă s-o caute, iar pentru asta trebuie să se întoarcă în Hastings, orașul în care a avut loc dispariția.

            Povestea noastră se împarte între două perspective, cea a femeii captive și a fiicei ce-și caută mama. În timp ce Molly își duce zilele încuiată într-o cameră întunecoasă, Nicole pune întrebări locuitorilor din Hastings, poate cineva știe sau a văzut ceva. Astfel, tânăra ajunge să-și facă câțiva prieteni dornici să-i ofere ajutorul, dar care, la rândul lor, au secrete ce, odată date pe față, ar putea să schimbe complet ecuația problemei. Fiica rebelă, care nu renunță nici acum la obiceiurile ei nesănătoase, se bagă pe sub pielea proaspetelor cunoștințe, sigură că Molly se află undeva pe-aproape. Încet, încet, lucrurile își pierd strălucirea, iar disperarea începe să pună stăpânire pe mintea protagonistei, afundând-o și mai adânc în coșmarul care a început cu două săptămâni în urmă. Și pentru că nu ascultă de nimeni, e singura care poate sfâșia vălul aparențelor, ca să privească dincolo de brațele întinse și ochii plini de compasiune ai noilor ei prieteni.

            Dacă aici avem parte de o poveste dinamică, în care peisajul se schimbă de la un capitol la celălalt, dincolo, în închisoarea lui Molly, timpul pare să treacă foarte greu, eroina noastră neștiind dacă e noapte sau zi. Primește mâncare cât să supraviețuiască, chiar și câte un pahar de lapte din când în când (urăște laptele), și singura ei activitate e s-o învețe materiile școlare pe Alice, fetița ce locuiește în casa răpitorului. După ce și-a ucis fiica cea mică, dând cu mașina peste ea, un accident ce i-a marcat restul existenței, Molly nu a mai putut să-și privească familia în ochi. De asta, între ea și fetița de nouă ani se creează o relație specială, de mamă-fiică, Molly încercând, oarecum, să-și înlocuiască sufletește copilul pierdut. Alice nu mai e gardiana de la început, ci o persoană iubită, pe care noua ei mamă o va duce departe de aici, dacă va reuși vreodată să evadeze.

            După cum am spus, Molly avea toate motivele să plece. Soțul nu o mai iubea, ba chiar se prefăcea că doarme când ea intra în dormitor, fiului ei, Evan, îi era rușine când apărea la meciuri și-l susținea, iar Nicole îi reproșa că i-a ucis sora, accidentul împingând-o pe tânără să renunțe la școală, și apoi să cadă în patima alcoolului și a aventurilor de-o noapte. Pentru ea, suferința putea fi întreruptă doar prin plăcere, un hedonism superficial care se prăbușea la primul gând negativ. După ce Molly dispare, fiii ei lasă jos barierele pe care le-au clădit cu egoism, începând să le pese de mama lor, regăsind sentimentul pe care l-au pierdut sau uitat cu cinci ani în urmă. Telefon după telefon, Nicole îl informează pe Evan despre recentele ei descoperiri, restabilind astfel minunata relație fraternă. Tragedia îi apropie, iar iubirea o conduce mai departe, spre locul unde ar putea fi prizonieră Molly Clarke.

            E stranie, e alambicată, e întunecată, e exact ce trebuie. Ai impresia că înțelegi ce se petrece, dar cu fiecare capitol te adâncești și mai tare în confuzie. Ce caută Alice în povestea asta? Molly a fost răpită ca s-o educe sau ca să-i înlocuiască mama? Cine e mama lui Alice? Dar tatăl? Este inevitabil faptul că fiica și mama vor avea parte de întâlnirea din final... Dar o va găsi pe Molly în viață? Wendy Walker se joacă cu perspectivele, le apropie, apoi le depărtează ca să te arunce din nou în căutare. E un roman pe care îl înțelegi doar dacă ajungi să-l citești. Descrierea, ca de-obicei, nu ne spune prea multe, dacă-l repovestim își pierde farmecul, așa că trebuie să-l iei pagină cu pagină, să te lași pradă emoțiilor contradictorii și să te pregătești pentru marea răsturnare de situație din final.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 128 - Șase cocori stacojii de Elizabeth Lim

Titlu: Șase cocori stacojii  

Serie: Șase cocori stacojii

Autor: Elizabeth Lim

Editura: CORINTEENS (CORINT)

Titlu original: Six Crimson Cranes (2021)

Traducere de Simona Ștefana Stoica

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,25 (din 52.955 note)

 

Ca o scurtă introducere, înainte să trecem la romanul de față, este necesar să vă spun că în lumea întreagă există peste două sute de variante ale basmului cu Prințesa și Lebedele, dintre care noi, occidentalii, cunoaștem doar două cu de-amănuntul: „Cele șase lebede”, versiunea culeasă de Frații Grimm, și „Lebedele”, faimoasa poveste a lui Hans Christian Andersen. De asemenea, numărul fraților preschimbați variază, în funcție de registrul cultural, de la șase la unsprezece, iar într-o variantă indiană ajungem s-avem de-a face cu o sută unu de feciori blestemați. Deși în ambele povești menționate băieții se transformă în lebede, se regăsesc din nou situații în care tinerii sunt metamorfozați în porumbei, corbi sau gâște sălbatice. Dacă, în folclorul german, Eliza trebuie să croiască șase cămăși din Flori de Stea, în varianta daneză prințesa trebuie să culeagă urzici, pe care să le strivească cu picioarele pentru a obține firele cu care urmează să țeasă cele unsprezece cămăși fermecate.

Povestea noastră începe cu scenariul clasic: o împărăteasă moartă de câțiva ani buni, un împărat ce și-a luat o a doua soție, șase frați viteji și ageri la minte și o soră extrem de frumoasă (destinată să se căsătorească cu un lord de la Miazănoapte). Deși își iubește mama vitregă, Shiori, prințesa din Gindara, bănuiește că Raikama are un mare secret, așa că o urmărește într-o grădină ascunsă, unde consoarta imperială, după ce face câteva descântece, își dă la iveală chipul monstruos de vrăjitoare. Odată ce prinții sunt informați despre adevărata ei identitate, mama vitregă îi blestemă, transformându-i în șase cocori cu coroane stacojii. La rândul ei, Shiori cade pradă magiei negre, punându-i-se pe cap un blid din lemn de nuc, care să-i ascundă pe jumătate chipul și trăsăturile princiare, imposibil de îndepărtat. Însă asta nu e tot, pentru că ea nu mai are voie să vorbească, fiindcă, la fiecare cuvânt ce-i va părăsi buzele, un frate se va prăbuși mort, sugrumat sau mușcat de unul dintre șerpii Raikamei.

Elizabeth Lim nu ne spune un basm nou, ci cârpește o lume din mai multe povești deja cunoscute. Este evident că totul pornește de la narațiunea Lebedelor, însă putem întrezări și câteva fragmente din „Cenușăreasa”, „Fiica morarului”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau chiar din „Scufița Roșie”. Fie că ne raportăm la universul creat ca la unul feeric, îndepărtat de realitate, construit pe o temelie magică, fie că putem regăsi o perioadă istorică reală și relevantă pentru acțiune, undeva între Ev Mediu și Renaștere, romanul rămâne în permanență undeva la graniță, fabulosul fiind ilustrat ca elementul dezechilibrator, ducând ori la victorie, ori la nesfârșita damnare. Preluând câteva modele înrădăcinate în memoria culturală europeană, autoarea își plasează istorisirea într-un cronotop asiatic, nu atât de exploatat. Așadar, pe lângă mitologia chineză, prezentă atât prin dragonii apelor din Regatul Subacvatic, cât și prin Munții Sfinți ai Curajului, în care sunt închiși demonii, foștii vrăjitori ce și-au încălcat jurămintele, putem observa și frânturi de simboluri specifice Japoniei, de la legenda celor O mie de cocori, până la basmul „Fata cu potirul pe cap”, înlocuit aici, așa cum am spus, de blidul din lemn de nuc.

Dar să nu pierdem din vedere firul principal... Shiori este exilată (paradoxal) la Miazănoapte, unde devine mai întâi  slujitoare într-un han sărăcăcios, iar pe urmă bucătăreasă la curtea unei familii de lorzi. Căderea ei, de la prințesă, la servitoare, nu e nimic mai mult decât o reîntoarcere la statutul fetei de rând, care, prin muncă și dedicare, va ajunge într-un final femeie, iar după aceea, mamă. Ei bine, nu putea să nu existe și aici o direcție feministă (și chiar nu sunt ironic de data asta). Prințesa nu vrea să se mărite cu cel sortit, de aceea fuge de la logodnă, ba mai mult, ea nu vrea să se căsătorească niciodată, pentru că se consideră o fire independentă. De altfel, muncile ei de Hercule au și un puternic caracter masculin. Nu se dedă doar la treburi ușoare, ci execută, oricât i-ar fi de greu, orice sarcină i se încredințează. Revenind... ca să-și salveze frații și să-și înfrângă mama vitregă, ea are nevoie de adevăratul nume al Raikamei și de o plasă de scântelar, o plantă cu țepi ascuțiți, prin care curge focul demonilor, ce păstrează atât modelul Florilor de Stea din basmul Fraților Grimm, cât și trăsăturile de urzică, din varianta scriitorului danez. De altfel, din alcătuirea ei face parte și sângele stelelor, și aici e clar o trimitere la prima ei dilogie, care, din câte am auzit (încă necitind-o), face parte din același univers.

Odată cu trecerea de la basm la Fantasy, moartea nu mai e ceva ce poate fi alungat prin magie, ci o fatalitate, cei plecați fiind duși pentru totdeauna. Oricât de optimist ar părea tonul cărții, umbra planează asupra personajelor la tot pasul, gravitatea simțindu-se cu fiecare răsturnare nefericită. Departe de casă, Shiori află că răul este mult mai puternic decât ar fi crezut, că există vrăjitori mai nemiloși decât propria mamă și că lumea pe care o știe este pe punctul de a se prăbușii în abisul demonilor. Dar, cu ajutorul lui Seryu, un nepot al Regelui-Dragon, ce-i cam face ochi dulci, și al lui Kiki, pasărea ei devotată de hârtie, prințesa se pregătește să se întoarcă în Gindara, ca să rupă o dată pentru totdeauna blestemul ce i-a schimbat destinul și i-a distrus familia.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 121 - Dosarul București de William Maz

Titlu: Dosarul București 

Serie: Bill Hefflin #1

Autor: William Maz

Editura: CORINT

Titlu original: The Bucharest Dossier (2022)

Traducere de Mihaela Sofonea

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 4,21 (din 537 note)

 

            Pentru noi, românii, Revoluția de la ’89 a reprezentat tranziția de la o societate închistată în practicile unui stat polițienesc, condusă după principiile unui construct politic abuziv și eronat, de care până la acea vreme s-au dezis, în liniște sau prin mici revolte, restul țărilor ce se aflaseră în umbra idealului comun, la una democratică, capitalistă, compatibilă cu visurile de libertate ale cetățenilor și cu interesele de îmbogățire ale viitorilor oligarhi și pioni politici. Unii dintre noi au prins epoca neagră și își amintesc cu nostalgie sau stupoare de cozile interminabile la alimente, munca în cooperative sau despre cei trei „F” optzeciști (frig, foamete și frică). Însă alții, ca și mine, născuți în anii ’90 sau chiar 2000, înțeleg perioada comunistă doar prin relatările celor ce-au trăit-o sau prin intermediul cărților, filmelor și documentarelor din sau despre acea vreme. Ei bine, când vine vorba despre cei din exterior, în cazul de față despre americani, România Ceaușistă se prezintă aidoma unui spațiu exotic, unui stat asuprit care ar trebui și merită să-și spună iarăși și iarăși povestea.

            După ce profesorul Andrei Pincus, expatriat și agent secret, este descoperit ucis în propria locuință, injectat într-o nară cu o otravă imposibil de identificat, CIA pornește o nouă operațiune clandestină, trimițând pe teren, adică în România, un spion care să dea de urmele asasinului de la Securitate. Astfel, Bill Hefflin, analist și (pe ultima sută de metri) agent operativ, este trimis la București, orașul în care a copilărit până la vârsta de opt ani, atunci când a fost nevoit să se întoarcă, alături de părinți, în Grecia, țara lor natală. Dar omul nostru mai are un motiv să pornească la drum, fiindcă Boris, agentul dublu care-i transmite informații, și despre a cărui identitate nu știe nimic, l-a invitat la rândul lui în România, pentru că lucrurile încep să se agite și e sigur că în curând aici se va scrie ISTORIE.

            Ajuns pe meleagurile noastre, Hefflin redescoperă locurile unde a copilărit, făcând o plimbare prin Parcul Cișmigiu, pe care-l comparase adesea cu Central Park din New York, dar a cărui mireasmă unică-n lume îl făcuse atâția ani să viseze la acasă, și intrând în fosta casă de pe Strada Sirenelor, acolo unde tanti Bobo, țiganca din vecini, îi citise mamei sale viitorul în ceașca de cafea, și în apropierea mărului unde se jucase cu Pușa de-a prințesa neînfricată și calul ei nărăvaș, fetița căreia-i promisese de când se știuse dragostea. Dar odată cu plecarea lui, magia se destrămase, iar cei doi iubiți, Adam și Eva care se regăsiseră în toate lumile în care trăiseră până atunci, o luaseră brusc pe căi separate. Din tot ce a fost cândva, a rămas doar o carte numită „Pușa”, scrisă de Fiii (Vasili, numele său real, pe care nu reușise să și-l pronunțe), ca dovadă a sentimentului puternic care-l bântuie până și astăzi.

            Iar acum să revenim în istorie, fiindcă Bucureștiul e în clocot și mai este foarte puțin până când masele vor începe să se revolte. Ca orice american asumat, agentul nostru știe că poate obține aproape tot ce-și dorește împărțind câteva pachete de Kent în stânga și-n dreapta. Românii tânjesc după lucruri de afară și nu dau înapoi atunci când vine vorba despre țigări de calitate sau de câteva sticle de Whisky, pentru care unele femei sunt dispuse chiar să se prostitueze. Până și chelnerii și femeile de serviciu de la Athenee Palace sunt agenți de la Securitate. Pe parcursul romanului, ca să avem acces la întregul eveniment, Hefflin călătorește din capitală la Timișoara, acolo unde încep revoltele, și înapoi la București, unde generalul Milea este asasinat (sau își ia viața), și unde soții Ceaușescu sunt prinși și condamnați la moarte de către o instanță judecătorească aleasă în ultimul moment. Fuga celor doi este narată ca o parodie în care toți cei care vor să le dea o mână de ajutor Elenei și lui Nicolae sunt de fapt cei ce vor să scape cât mai repede de ei, ca să nu intre în vizorul poporului întărâtat.

            Debutând ca un roman cu și despre spioni, în stilul lui John le Carré, cu microfoane și agenți dubli la tot pasul, continuând ca o frescă ficționalizată a Revoluției din ’89, ilustrată prin personaje reale și imaginate și spații cheie, ambalat spre final într-o poveste de dragoste ce reamintește de capodopera lui Mircea Eliade, „Dosarul București” constituie un volum plin de emoții și acțiune, în care adevărul personal este plasat în centrul creației literare. Lumea lui William Maz este scindată între frumos și grotesc, între eros și decadență, instituindu-se ca un spațiu al regăsirii atât al sinelui, cât și al propriului trecut. Printre gloanțe, otrăvuri și artă, România renaște, pregătită pentru viitorii conducători despre care se crede c-o vor aduce, în deceniul ce vine, pe drumul cel bun.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 111 - Năpasta regilor de Jenn Lyons

Titlu: Năpasta regilor 

Serie: Cercul dragonilor #1 

Autor: Jenn Lyons

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: The Ruin of Kings (2019)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 672

Media pe Goodreads: 3,83 (din 11.092 note)

 

Un High Fantasy ambițios, plin de acțiune și de personaje remarcabile, o aventură ce ne poartă pe mare, pe uscat și prin alte lumi, prin care defilează monștri, demoni, vrăjitori și vrăjitoare, Lorzi Moștenitori și sclavi, dragoni cu solzii duri ca oțelul și regi-zei ce și-au împărțit, din vremuri străvechi, lumea, dar și câteva divinități primordiale, ale căror planuri viclene pot fi înfăptuite doar prin mâinile unor muritori, nobili și războinici al căror viitor a fost scris deja în stele și-n soarele ce-și pierde strălucirea de la un deceniu la celălalt. Cu un stil asemănător oarecum cu cel al lui Robin Hobb și cu o premisă pe care o regăsim și la Brent Weeks, în trilogia „Îngerul nopții”, la care se adaugă puțin din intriga lui Peter V. Brett, din seria „Demon”, Jenn Lyons duce jocul fanteziei mai departe, asamblând din sute de fragmente un univers complex, în care legile sunt scrise de cei ce reușesc să supraviețuiască capriciilor umane și propriului destin.

De când se știe, Kihrin s-a ocupat cu furtișagurile, intrând prin efracție în casele celor bogați și făcând rost de bijuterii și alte obiecte de valoare, pe care să le vândă Burtosului pentru niște sume bune, care să le asigure lui și tatălui său, menestrelul orb, un trai decent. Însă la ultimul jaf, ceva nu a mers conform planului, fiindcă acolo se aflau încă trei străini, iar doi dintre ei erau în toiul unui ritual de invocare a demonilor. De aici, lucrurile escaladează cu viteza luminii, tânărul hoț de aproape șaisprezece ani, după câteva evenimente neprevăzute, este identificat drept un Lord Moștenitor al Casei D’Mon, cea mai puternică familie regală din Imperiul Quur. Însă Kihrin nu-și dorește poziția pe care i-o oferă soarta, așa că decide să se întoarcă la vechea lui viață. Dar asta nu este posibil, fiindcă viitorul său face parte dintr-o profeție, conform căreia nu doar că va deveni Lord, ci va aduce însuși sfârșitul lumii.

Universul creat de Jenn Lyons funcționează după o schemă binară, fiind împărțit în două dimensiuni complementare. De partea tangibilului, se află realitatea, destul de modificată, dar cu repere exacte și ușor de identificat. Dincolo, în locul în care domnește zeița Thaena, se întinde pustiul morții, locul unde ajung sufletele la sfârșitul existenței, sălașul spiritual din care, dacă primesc aprobarea divinității, se pot întoarce în trupuri noi, trecând printr-un proces ambiguu de metempsihoză. Între cele două, ca un râu ce desparte două maluri, se regăsește magia, o energie care poate fi observată doar de cei înzestrați sau antrenați să vadă dincolo de Primul Văl. De asemenea, există opt zei principali, opt dragoni și opt Case Regale, la care pe parcursul istoriei s-au adăugat încă patru mari familii. Și, înaintând cu lectura, începem să ne facem o idee vagă despre geneza lumii și a planetei (fiindcă există și elemente cosmice în joc) și să vedem de unde a pornit dezechilibrul, pentru că intrigile au început, de fapt, cu mii de ani în urmă.

Cartea noastră se prezintă ca un raport către împărat, ce se transformă odată cu primul capitol într-o poveste istorisită de două personaje. În punctul de plecare, Kihrin se regăsește închis în temniță, iar Talon, demonița-imitator capabilă să-și schimbe înfățișarea, are grijă de prizonierul ei, până în ziua în care acesta urmează să fie executat. Narațiunea se transformă într-o mărturisire de ambele părți, Talon comunicându-ne ce s-a întâmplat de când eroul a descoperit cine e cu adevărat și cum a ajuns pe corabia de sclavi, iar Kihrin împărtășindu-ne cum a fost vândut unei secte religioase și cum a ajuns pe urmă înapoi în Quur, adică în situația și locul în care se găsește în prezent. Urmărind ambele perspective, ajungem să ne completăm cunoștințele, punând fiecare piesă acolo unde trebuie pentru a întrezări imaginea de ansamblu.

Pământul imaginat de Jenn Lyons este unul bogat în rase și creaturi fantastice. Pe lângă cei ce trăiesc în orașe, se mai regăsesc și vantéii, cu frumusețea lor ieșită din comun și coloritul deosebit al pielii, dintre care ies în față câțiva luptători ageri și foarte puternici. Cât despre monștri, autoarea merge pe reactualizarea unor figuri mitice, de la dragonii scuipători de foc, până la legenda Scilei și Caribdei, completată de abisul din mijlocul oceanului. De altfel, avem acces și la Mitul lui Orfeu, refăcut, așa cum cer contemporanii, prin figura unei femei ce-și salvează iubitul din ghearele zeului din Infern. O mulțime de personaje, genealogii pe care ar fi mai bine să le treci pe hârtie, amulete, arme magice, săbii legendare și sulițe din argint, eroi și tirani, heterosexuali și gay – toate elementele clasice și moderne aduse la un loc, îmbinate într-un mozaic care te poartă peste mări și oceane, dincolo de munți și câmpii, aruncându-te în mijlocul bătăliei în care muritorii și zeii se-ntrec în comploturi, pentru a ieși cu mâinile curate din războiul ce se-ntrevede la orizont.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 108 - Ultima casă de pe strada Needless de Catriona Ward (CRIME CLUB #4)

Titlu: Ultima casă de pe strada Needless 

Autor: Catriona Ward

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT) 

Titlu original: The Last House on Needless Street (2021)

Traducere de Carmen Ion

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,87 (din 59.985 note)

 

            Cartea asta e bună pentru că nu-mi dau seama dacă a fost bună sau rea. Cu certitudine pot să spun că mi-a plăcut, doar că nu-mi pot explica de ce. Poate pentru că povestea e foarte alambicată... poate pentru că am citit mai bine de jumătate din ea într-o stare continuă de confuzie... sau pur și simplu pentru că nu am trăit niciun sentiment. Pe cât e de complexă, pe atât e de lipsită de emoții. Personajele trec printr-o mulțime de stări, de la iubire și exaltare, până la furie și disperare, ba chiar aș putea să spun că trăirile lor sunt extreme, asamblate într-un caleidoscop de suferință și speranță. Doar că dincolo de pagini nu reușește să răzbată nimic. Ești acolo, urmărești frază cu frază narațiunea, însă acțiunile și gândurile caracterelor, în mod paradoxal, te lasă rece. Iar dacă vrei să-i deslușești ascunzișurile, trebuie să ajungi la final, pentru că abia în ultimele pagini umbrele încep să capete contur.

            Bine ați venit pe strada Needless! Aici, în casa din fundătură, aflată chiar la marginea pădurii, trăiește Ted Bannerman. Toată lumea îl știe pe Ted, fiindcă locuința lui arată ca ultima magherniță, mizerabilă și cu placaje bătute-n cuie la ferestre. Ted nu suportă lumina, lui îi place să stea în întuneric și să-și urmărească vecinii atunci când aceștia ies la cumpărături sau când își plimbă animalele de companie. Însă Ted nu este o fire solitară. Fiica lui, Lauren, îl vizitează din când în când, iar Olivia, iubita lui pisică neagră, îi alină clipele de singurătate. Însă, în urmă cu mai bine de-un deceniu, Ted a fost acuzat de dispariția fetiței cu înghețata pe băț, cea al cărei chip s-a regăsit pe toate afișele de pe stâlpii din apropiere. Deși Ted știe că e nevinovat, cineva vrea cu orice preț să-l facă să plătească, iar confruntarea se apropie, fiindcă îngerul dreptății e în drum spre adăpostul său.

            Da, ați intuit bine, protagonistul nostru e diferit de restul lumii, mă rog, de indivizii care pot afirma despre ei, fără să stea pe gânduri, că sunt niște persoane normale. În ciuda faptului că se crede bucătar, făcând pauze în poveste ca să-și înregistreze rețeta lui specială de murături cu unt de arahide sau de sendviș cu oțet și căpșuni, Ted nu suferă de nicio formă de autism sau de Sindromul Down. Chiar dacă etichetează oamenii după anumite trăsături vizuale, de pildă „bărbatul cu părul de culoarea sucului de portocale”, „doamna cu Chihuahua” sau „Omul-Gândac”, el nu este nebun, ci doar ALTFEL, reușind, în dorința lui de a înțelege lumea, să dea alte tușe realității din jur. Însă, dincolo de stranietatea sa, toate personajele sunt excentrice, de la Lauren, care se dă prin casă cu bicicleta și-i smulge firele de păr din cap, până la Olivia, care urmărește cu interes erotic pisica (nu motanul) vecinilor și consultă Biblia atunci când simte că DMZ dorește să-i transmită vreun mesaj.

            Dincolo de toate aparențele, romanul tratează un subiect sensibil, și anume integritatea psihicului uman. Casa lui Ted nu reprezintă nimic mai mult decât cele trei etaje ale minții: conștientul prin ființele ce locuiesc în ea, inconștientul prin băieții verzi ce umblă prin pod, cei care-i dau fiori protagonistului noaptea, și subconștientul prin întregul haos din interiorul locuinței, de la balerinele și păpușile sparte, până la hainele și obiectele împrăștiate peste tot. Casa lui Ted e de fapt mintea lui, iar curățenia și igienizarea nu mai depind de mult de el, ci de cei care sunt capabili să aducă o frântură de lumină în acest loc întunecat, plin de stafii și pânze de păianjen. De altfel, diferența dintre lumea lui și a celorlalți se poate observa și la nivelul numelor, Ted, Lauren și Olivia sunt înăuntru, ca identități separate, iar restul tedilor sunt afară, ca un singur grup, un mușuroi din care nimeni nu poate ieși în față ca să se prezinte.

            Preluând o structură de roman Horror, Catriona Ward dă naștere unui construct ficțional nemaiîntâlnit, în care groaza este înlocuită de compasiune, iar paranormalul de pură psihologie. Lucrurile nu se petrec de la sine, acolo, undeva în interior, există un mecanism care pune totul în mișcare, o piuliță ruginită de mult timp, dar care încă funcționează. Ted nu e un monstru, Lauren nu e psihopată, pisica nu e sărită de pe fix, nimic nu e ce pare, pentru că toate au o explicație, oricât de halucinantă ar părea aceasta. Spre deosebire de tot ce am citit până acum, cartea asta nu e o poveste, ci o experiență, aidoma unei evadări dintr-un castel în care toate ușile dau tot spre interior, spre marea sală în care urmează să fi judecat pentru incapacitatea ta de a întrevedea ieșirea, ultima poartă prin care ai putea să scapi din labirint.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Catrionei Ward:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Falled

Pălărisme.ro

Citește-mi-l

                                                           Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 102 - Toți suntem malefici de Amanda Foody & C.L. Herman

Titlu: Toți suntem malefici  

Serie: Toți suntem malefici #1

Autor: Amanda Foody & C.L. Herman

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: All of Us Villains (2021)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media Pe Goodreads: 3,94 (din 17.858 note)

 

            Luna Sângerie s-a arătat, Vălul Sângeriu a căzut, e vremea ca sângele să curgă... Șapte nelegiuiți, o arenă împrejmuită de un zid magic, șapte repere protectoare și șapte arme legendare ce vor cădea din cer pe tot parcursul TURNIRULUI. Gata cu antrenamentele, copilăria s-a sfârșit, a sosit timpul măcelului. Fiecare mare familie (din cele șapte) și-a ales un Campion, un fiu sau o fiică care să le onoreze neamul și să le aducă, după cele trei luni de agonie, atât de râvnita magie înaltă. Li s-a spus de când erau în fașă că această zi va sosi, au fost învățați cum să-și învingă dușmanii și să presare teroare peste tot pe unde-i poartă pasul și cum să creeze vrăji puternice, farmece de nivelul șapte sau opt, cu care să-i răpună pe ceilalți, pe cei ale căror zile au fost deja numărate de soarta cea necruțătoare.

            Familia Lowe e recunoscută pentru cruzimea de care au dat dovadă toți membrii acesteia. Bunica Lowe și-a crescut nepotul în întuneric, legat cu lanțuri de marginea patului, spunându-i povești înfricoșătoare înainte de culcare, despre trolii și diavolii care, după ce el va ațipi, vor veni să-i smulgă inima din piept și să-i ronțăie oasele. Nimeni nu vrea să dea ochii cu un Lowe, niciun om întreg la cap nu s-ar încumeta să se apropie de casa din pădure, locul unde lui Alistair i-a fost sortit să devină demon. Gavin Grieve știe că nu are nicio șansă să câștige TURNIRUL. Toți cei din familia Grieve, care au luat parte la el, și-au pierdut viața în primele ore sau zile ale confruntării. Grieve sunt slabi, ei sunt recunoscuți pentru poziția lor veșnic adusă de spate și pentru bețiile în care-și îneacă amarul de secole. Dar Gavin vrea să supraviețuiască și să șteargă rușinea neamului, așa că va face tot ce-i stă în putință ca să iasă învingător.

            Isobel și Briony au fost cândva cele mai bune prietene, iar acum urmează să se lupte pe viață și pe moarte. Isobel face parte din neamul Macaslan, și aceștia sunt urâți de tot Ilvernath-ul pentru că se ocupă cu colectarea magiei vitale ce-i părăsește pe cei ce-au fost de curând îngropați. Ei sunt ca niște șacali care caută prin gunoaie și rămășițe putrezite, încercând să-și asigure hrana cea de toate zilele. Din cei morți își extrag forța, energia cu ajutorul căreia creează vrăji și blesteme extrem de puternice. Spre deosebire de Isobel, Briony provine din neamul Thorburn, o familie onorabilă, care niciodată nu și-a încălcat jurămintele și ai căror membri sunt recunoscuți în special pentru forța lor fizică, greu de egalat. Din cei șapte participanți mai fac parte și Elionor Payne, o fată foarte elegantă și îndârjită, care este decisă să folosească tot ce are în dotare pentru a câștiga, Finley Blair, un băiat nobil, care caută doar pacea, și Carbry Darrow, un puști de doar paisprezece ani, ce pare să se fi trezit într-un coșmar al cărui sfârșit nu se va arăta prea curând.

            Pe lângă cei șapte protagoniști, mai există și câțiva făuritori de vrăji și blesteme, un soi de alchimiști care se asigură că fiecare element este poziționat acolo unde trebuie, pentru ca farmecul să nu-și piardă din putere sau, Doamne ferește, să se transforme în altceva. Pentru că locuitorii din oraș, cu excepția familiei ce a câștigat ultima confruntare, au acces doar la magia obișnuită, ei sunt capabili să efectueze doar vrăji până în nivelul zece, care se pot concretiza de la scuturi și descântece de adevăr sau promisiune, până la colți de viperă, flăcări de dragon sau vițe agățătoare și ucigașe. De altfel, fiindcă sunt atât de diferiți, datorită descrierii lor fizice și obiceiurilor din străbuni, cei șapte eroi-monștri pot fi încadrați în anumite tipologii, de la Prințul Întunericului și Fata Zombi, până la Războinica Viking și Cocoșatul de la Notre Dame.

            Mi-a plăcut mult, chiar trebuie să specific asta fiindcă nu sunt fan al literaturii Young Adult, și m-am bucurat că autoarele au decis să nu meargă neapărat pe latura romantică a poveștii, ba chiar au insistat pe blesteme, simboluri, traume și înfruntări pline de suspans. Știind că am de-a face cu o dilogie, m-am așteptat ca TURNIRUL să înceapă abia în cel de-al doilea volum, însă se pare că, după vreo două sute de pagini de introducere, s-au gândit și ele că ar fi cazul să ofere și puțină acțiune cititorului căruia i s-a promis moarte și multă vărsare de sânge. Nu e o poveste cu totul originală, subiectul a mai fost utilizat, așa cum spune toată lumea și pe bună dreptate, și în „Jocurile foamei”, „Endgame. Jocul final” sau „Avatar. Deci așa se sfârșește totul”, dar e ceva diferit, iar miza nu stă în provizii de hrană sau supraviețuirea unui cult identitar sau religios, ci în obținerea și păstrarea în siguranță a unei energii fără limite, printr-un măcel ce, oricât de straniu ar suna, reprezintă o tradiție de familie.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 35 - Nicio picătură de băut de Mindy McGinnis

Titlu: Nicio picătură de băut   

Serie: Nicio picătură de băut #1

Autor: Mindy McGinnis

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: Not a Drop to Drink (2013)

Traducere de Ionel Ghiragosian

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,82 (din 13.116 note)

 

            Din punct de vedere biologic, omul poate rezista fără mâncare până la 30 de zile, în condițiile în care își conservă fiecare strop de energie și se hidratează suficient. Dar fără apă...? Trei zile fără licoarea binefăcătoare, incoloră, insipidă și inodoră poate conduce la un sfârșit dezastruos. Să ne imaginăm doar ce se întâmplă dacă punem un burete îmbibat cu apă la soare, într-o zi toridă de vară. În doar câteva ore vom găsi buretele complet uscat, poate chiar găurit din cauza căldurii infernale. La fel se petrece și în cazul corpului uman, dacă nu primește cantitatea zilnică de lichide de care are nevoie pentru a funcționa așa cum trebuie. Însă într-o lume în care toate sursele de apă sunt poluate și aproape pe cale de dispariție, iar negocierea cu forțele naturii nu dă niciun rezultat, să-ți asiguri supraviețuirea poate deveni o muncă de Sisif și vine la pachet cu asumarea unui rol de ucigaș în serie, totul pentru conservarea fiecărei picături de apă.

            Mindy McGinnis scrie o poveste captivantă, plină de suspans, în centrul căreia se află un univers ostil, în pragul colapsului. „Nicio picătură de băut” e cea mai bună distopie pe care am citit-o în ultimii ani. Am fost fascinată de modul în care autoarea ilustrează faptele – fie că e vorba despre niște banale acțiuni cotidiene, fie niște evenimente majore ce pot readuce echilibrul sau, din potrivă, pot căsca o prăpastie și mai adâncă între membrii unei comunități deja scindate –, toate sunt descrise cu același patetism înflăcărat și într-un ritm alert, ce nu-ți dă voie să lași cartea din mână. În structura romanului se împletesc elemente din toate genurile, nelipsind dragostea, tragedia, supranaturalul, aventura, misterul, dimensiunea socială și dorința de a preschimba haosul într-o utopie.

            Lynn a fost crescută doar de mama ei și educată să protejeze cu orice preț iazul aflat pe proprietatea lor. De la o vârstă fragedă, ea a învățat mai întâi să tragă cu arma, și apoi să pună întrebări. Ocaziile în care fata a trebuit să-și dovedească iscusința n-au fost puține, din ce în ce mai mulți străini călcându-le pământurile cu scopul de a face rost de apa potabilă tot mai puțină. Înăbușindu-și remușcările și regretele, Lynn i-a împușcat pe toți aceia care reprezentau o amenințare, de la mârșavii orășeni, până la cruzii coioți. Excepție fac doi inamici puternici cu care fata trebuie să-și regleze niște socoteli, tatăl, care a abandonat-o, și un coiot fioros, care i-a ucis mama. După acea zi întunecată în care și-a văzut mama prăbușindu-se sfâșiată, Lynn a rămas singura protectoare a apei mult râvnite. Însă lucrurile se complică atunci când o familie își ridică tabăra lângă râu. Tânăra trebuie să treacă peste prejudecățile sădite adânc în inima ei, să doboare zidurile de neîncredere în semenii ei și să accepte ajutorul vecinului ciudat, care locuiește la marginea pădurii, dar, cel mai important, trebuie să accepte schimbarea și faptul că poate alege să procedeze diferit față de înaintașii săi.

            Romanul are la bază sintagma Homo homini lupus (Omul este lup pentru om), deoarece lumea asta e împărțită în două facțiuni, vânători și prădători, firește, rolurile fiind interșanjabile. Pe de-o parte, sunt oamenii care locuiesc la oraș, cei care se bucură de confort, electricitate și distracție, însă fără să aibă o sursă de apă din care să se poată alimenta, iar pe de alta, cei care n-au nimic, în afară de apa pe care o apără cu prețul vieții. Jocul ce ia naștere între cele două tabere este extrem de violent, capriciile și dorința de bunăstare ale unora fiind scuza perfectă pentru ceilalți, care caută să stârpească orice amenințare. Pe lângă acest război ce ar apărea în orice împrejurare de genul ăsta, autoarea trage subtil un semnal de alarmă și cu privire la poluarea hidrosferei, fapt ce ar putea conduce cu timpul la formarea unei lumi în care vom uita că suntem oameni, ne vom lupta între noi, locul milei și al empatiei fiind luat de egoism. Pe scurt, nu contează peste câte cadavre treci, dacă ce-i al tău rămâne intact.

            Cât despre personaje, ar fi foarte multe de spus, în primul rând pentru că sunt impecabil croite. N-aș putea găsi niciun cusur acestor caractere, ceea ce m-a determinat să-i dau volumului cinci stele fără să stau pe gânduri. Din puținele figuri care defilează, tot protagonista este cea mai interesantă. Rămasă singură, Lynn continuă să țină cont de sfaturile mamei sale pentru a supraviețui secetei, însă ea face totul din inerție. I s-a spus că așa e corect, că așa trebuie să procedeze, iar ea a ascultat orbește, cu toate că mai are mici momente de ezitare în anumite situații. Conștiința ei se trezește abia atunci când cei din jur, în care învață să aibă încredere, îi arată o altă cale. Ajunge, în cele din urmă, cu adevărat independentă, reușind să ia propriile decizii, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la povețele mamei. Își asumă rolul de mamă pentru o fetiță aflată în pragul morții, descoperă dragostea, suferă, pierde mica ei lume și câștigă o alta alături de cei pe care îi iubește. Însă drumul ce duce la utopia născută ca rezultat al schimbărilor pe care le face fata e pavat cu sacrificii și distrugere.

            „Nicio picătură de băut” este o poveste emoționantă, plină de acțiune și suspans, o lectură captivantă, perfectă pentru fanii romanelor „Acolo unde cântă racii” și „Acest tărâm al blândeții”. Volumul de față este prima parte a dilogiei cu același titlu, care, din păcate, n-a fost continuată în limba română. În ciuda acestui impediment, cartea merită toată atenția voastră și vă garantez că nu veți fi dezamăgiți.

COMANDĂ CARTEA