Se afișează postările cu eticheta Editura Corint. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Editura Corint. Afișați toate postările

miercuri, 11 ianuarie 2023

Recenziile lui Gică 102 - Toți suntem malefici de Amanda Foody & C.L. Herman


Titlu: Toți suntem malefici  

Serie: Toți suntem malefici #1

Autor: Amanda Foody & C.L. Herman

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: All of Us Villains (2021)

Traducere de Monica Șerban

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 464

Media Pe Goodreads: 3,94 (din 17.858 note)

 

            Luna Sângerie s-a arătat, Vălul Sângeriu a căzut, e vremea ca sângele să curgă... Șapte nelegiuiți, o arenă împrejmuită de un zid magic, șapte repere protectoare și șapte arme legendare ce vor cădea din cer pe tot parcursul TURNIRULUI. Gata cu antrenamentele, copilăria s-a sfârșit, a sosit timpul măcelului. Fiecare mare familie (din cele șapte) și-a ales un Campion, un fiu sau o fiică care să le onoreze neamul și să le aducă, după cele trei luni de agonie, atât de râvnita magie înaltă. Li s-a spus de când erau în fașă că această zi va sosi, au fost învățați cum să-și învingă dușmanii și să presare teroare peste tot pe unde-i poartă pasul și cum să creeze vrăji puternice, farmece de nivelul șapte sau opt, cu care să-i răpună pe ceilalți, pe cei ale căror zile au fost deja numărate de soarta cea necruțătoare.

            Familia Lowe e recunoscută pentru cruzimea de care au dat dovadă toți membrii acesteia. Bunica Lowe și-a crescut nepotul în întuneric, legat cu lanțuri de marginea patului, spunându-i povești înfricoșătoare înainte de culcare, despre trolii și diavolii care, după ce el va ațipi, vor veni să-i smulgă inima din piept și să-i ronțăie oasele. Nimeni nu vrea să dea ochii cu un Lowe, niciun om întreg la cap nu s-ar încumeta să se apropie de casa din pădure, locul unde lui Alistair i-a fost sortit să devină demon. Gavin Grieve știe că nu are nicio șansă să câștige TURNIRUL. Toți cei din familia Grieve, care au luat parte la el, și-au pierdut viața în primele ore sau zile ale confruntării. Grieve sunt slabi, ei sunt recunoscuți pentru poziția lor veșnic adusă de spate și pentru bețiile în care-și îneacă amarul de secole. Dar Gavin vrea să supraviețuiască și să șteargă rușinea neamului, așa că va face tot ce-i stă în putință ca să iasă învingător.

            Isobel și Briony au fost cândva cele mai bune prietene, iar acum urmează să se lupte pe viață și pe moarte. Isobel face parte din neamul Macaslan, și aceștia sunt urâți de tot Ilvernath-ul pentru că se ocupă cu colectarea magiei vitale ce-i părăsește pe cei ce-au fost de curând îngropați. Ei sunt ca niște șacali care caută prin gunoaie și rămășițe putrezite, încercând să-și asigure hrana cea de toate zilele. Din cei morți își extrag forța, energia cu ajutorul căreia creează vrăji și blesteme extrem de puternice. Spre deosebire de Isobel, Briony provine din neamul Thorburn, o familie onorabilă, care niciodată nu și-a încălcat jurămintele și ai căror membri sunt recunoscuți în special pentru forța lor fizică, greu de egalat. Din cei șapte participanți mai fac parte și Elionor Payne, o fată foarte elegantă și îndârjită, care este decisă să folosească tot ce are în dotare pentru a câștiga, Finley Blair, un băiat nobil, care caută doar pacea, și Carbry Darrow, un puști de doar paisprezece ani, ce pare să se fi trezit într-un coșmar al cărui sfârșit nu se va arăta prea curând.

            Pe lângă cei șapte protagoniști, mai există și câțiva făuritori de vrăji și blesteme, un soi de alchimiști care se asigură că fiecare element este poziționat acolo unde trebuie, pentru ca farmecul să nu-și piardă din putere sau, Doamne ferește, să se transforme în altceva. Pentru că locuitorii din oraș, cu excepția familiei ce a câștigat ultima confruntare, au acces doar la magia obișnuită, ei sunt capabili să efectueze doar vrăji până în nivelul zece, care se pot concretiza de la scuturi și descântece de adevăr sau promisiune, până la colți de viperă, flăcări de dragon sau vițe agățătoare și ucigașe. De altfel, fiindcă sunt atât de diferiți, datorită descrierii lor fizice și obiceiurilor din străbuni, cei șapte eroi-monștri pot fi încadrați în anumite tipologii, de la Prințul Întunericului și Fata Zombi, până la Războinica Viking și Cocoșatul de la Notre Dame.

            Mi-a plăcut mult, chiar trebuie să specific asta fiindcă nu sunt fan al literaturii Young Adult, și m-am bucurat că autoarele au decis să nu meargă neapărat pe latura romantică a poveștii, ba chiar au insistat pe blesteme, simboluri, traume și înfruntări pline de suspans. Știind că am de-a face cu o dilogie, m-am așteptat ca TURNIRUL să înceapă abia în cel de-al doilea volum, însă se pare că, după vreo două sute de pagini de introducere, s-au gândit și ele că ar fi cazul să ofere și puțină acțiune cititorului căruia i s-a promis moarte și multă vărsare de sânge. Nu e o poveste cu totul originală, subiectul a mai fost utilizat, așa cum spune toată lumea și pe bună dreptate, și în „Jocurile foamei”, „Endgame. Jocul final” sau „Avatar. Deci așa se sfârșește totul”, dar e ceva diferit, iar miza nu stă în provizii de hrană sau supraviețuirea unui cult identitar sau religios, ci în obținerea și păstrarea în siguranță a unei energii fără limite, printr-un măcel ce, oricât de straniu ar suna, reprezintă o tradiție de familie.


COMANDĂ CARTEA


joi, 20 octombrie 2022

Recenziile Mădălinei 35 - Nicio picătură de băut de Mindy McGinnis


Titlu: Nicio picătură de băut   

Serie: Nicio picătură de băut #1

Autor: Mindy McGinnis

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: Not a Drop to Drink (2013)

Traducere de Ionel Ghiragosian

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,82 (din 13.116 note)

 

            Din punct de vedere biologic, omul poate rezista fără mâncare până la 30 de zile, în condițiile în care își conservă fiecare strop de energie și se hidratează suficient. Dar fără apă...? Trei zile fără licoarea binefăcătoare, incoloră, insipidă și inodoră poate conduce la un sfârșit dezastruos. Să ne imaginăm doar ce se întâmplă dacă punem un burete îmbibat cu apă la soare, într-o zi toridă de vară. În doar câteva ore vom găsi buretele complet uscat, poate chiar găurit din cauza căldurii infernale. La fel se petrece și în cazul corpului uman, dacă nu primește cantitatea zilnică de lichide de care are nevoie pentru a funcționa așa cum trebuie. Însă într-o lume în care toate sursele de apă sunt poluate și aproape pe cale de dispariție, iar negocierea cu forțele naturii nu dă niciun rezultat, să-ți asiguri supraviețuirea poate deveni o muncă de Sisif și vine la pachet cu asumarea unui rol de ucigaș în serie, totul pentru conservarea fiecărei picături de apă.

            Mindy McGinnis scrie o poveste captivantă, plină de suspans, în centrul căreia se află un univers ostil, în pragul colapsului. „Nicio picătură de băut” e cea mai bună distopie pe care am citit-o în ultimii ani. Am fost fascinată de modul în care autoarea ilustrează faptele – fie că e vorba despre niște banale acțiuni cotidiene, fie niște evenimente majore ce pot readuce echilibrul sau, din potrivă, pot căsca o prăpastie și mai adâncă între membrii unei comunități deja scindate –, toate sunt descrise cu același patetism înflăcărat și într-un ritm alert, ce nu-ți dă voie să lași cartea din mână. În structura romanului se împletesc elemente din toate genurile, nelipsind dragostea, tragedia, supranaturalul, aventura, misterul, dimensiunea socială și dorința de a preschimba haosul într-o utopie.

            Lynn a fost crescută doar de mama ei și educată să protejeze cu orice preț iazul aflat pe proprietatea lor. De la o vârstă fragedă, ea a învățat mai întâi să tragă cu arma, și apoi să pună întrebări. Ocaziile în care fata a trebuit să-și dovedească iscusința n-au fost puține, din ce în ce mai mulți străini călcându-le pământurile cu scopul de a face rost de apa potabilă tot mai puțină. Înăbușindu-și remușcările și regretele, Lynn i-a împușcat pe toți aceia care reprezentau o amenințare, de la mârșavii orășeni, până la cruzii coioți. Excepție fac doi inamici puternici cu care fata trebuie să-și regleze niște socoteli, tatăl, care a abandonat-o, și un coiot fioros, care i-a ucis mama. După acea zi întunecată în care și-a văzut mama prăbușindu-se sfâșiată, Lynn a rămas singura protectoare a apei mult râvnite. Însă lucrurile se complică atunci când o familie își ridică tabăra lângă râu. Tânăra trebuie să treacă peste prejudecățile sădite adânc în inima ei, să doboare zidurile de neîncredere în semenii ei și să accepte ajutorul vecinului ciudat, care locuiește la marginea pădurii, dar, cel mai important, trebuie să accepte schimbarea și faptul că poate alege să procedeze diferit față de înaintașii săi.

            Romanul are la bază sintagma Homo homini lupus (Omul este lup pentru om), deoarece lumea asta e împărțită în două facțiuni, vânători și prădători, firește, rolurile fiind interșanjabile. Pe de-o parte, sunt oamenii care locuiesc la oraș, cei care se bucură de confort, electricitate și distracție, însă fără să aibă o sursă de apă din care să se poată alimenta, iar pe de alta, cei care n-au nimic, în afară de apa pe care o apără cu prețul vieții. Jocul ce ia naștere între cele două tabere este extrem de violent, capriciile și dorința de bunăstare ale unora fiind scuza perfectă pentru ceilalți, care caută să stârpească orice amenințare. Pe lângă acest război ce ar apărea în orice împrejurare de genul ăsta, autoarea trage subtil un semnal de alarmă și cu privire la poluarea hidrosferei, fapt ce ar putea conduce cu timpul la formarea unei lumi în care vom uita că suntem oameni, ne vom lupta între noi, locul milei și al empatiei fiind luat de egoism. Pe scurt, nu contează peste câte cadavre treci, dacă ce-i al tău rămâne intact.

            Cât despre personaje, ar fi foarte multe de spus, în primul rând pentru că sunt impecabil croite. N-aș putea găsi niciun cusur acestor caractere, ceea ce m-a determinat să-i dau volumului cinci stele fără să stau pe gânduri. Din puținele figuri care defilează, tot protagonista este cea mai interesantă. Rămasă singură, Lynn continuă să țină cont de sfaturile mamei sale pentru a supraviețui secetei, însă ea face totul din inerție. I s-a spus că așa e corect, că așa trebuie să procedeze, iar ea a ascultat orbește, cu toate că mai are mici momente de ezitare în anumite situații. Conștiința ei se trezește abia atunci când cei din jur, în care învață să aibă încredere, îi arată o altă cale. Ajunge, în cele din urmă, cu adevărat independentă, reușind să ia propriile decizii, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la povețele mamei. Își asumă rolul de mamă pentru o fetiță aflată în pragul morții, descoperă dragostea, suferă, pierde mica ei lume și câștigă o alta alături de cei pe care îi iubește. Însă drumul ce duce la utopia născută ca rezultat al schimbărilor pe care le face fata e pavat cu sacrificii și distrugere.

            „Nicio picătură de băut” este o poveste emoționantă, plină de acțiune și suspans, o lectură captivantă, perfectă pentru fanii romanelor „Acolo unde cântă racii” și „Acest tărâm al blândeții”. Volumul de față este prima parte a dilogiei cu același titlu, care, din păcate, n-a fost continuată în limba română. În ciuda acestui impediment, cartea merită toată atenția voastră și vă garantez că nu veți fi dezamăgiți.


COMANDĂ CARTEA


miercuri, 4 mai 2022

Recenziile Mădălinei 25 - Aceste patimi zbuciumate de Chloe Gong


Titlu: Aceste patimi zbuciumate

Serie: Aceste patimi zbuciumate #1

Autor: Chloe Gong

Editura: CORINT (CORINTEENS)

Titlu original: These Violent Delights (2020)

Traducere de Loredana Voicilă

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,00 (din 75.362 note)

 

Pentru că timpul îmi este cel mai mare inamic și pentru că nu reușesc să scriu câte o recenzie despre fiecare carte pe care o citesc, ajung să notez câteva idei direct pe Goodreads. Însă există anumite romane asupra cărora trebuie neapărat să mă opresc și să despic firul în patru, așa cum îmi place mie. De data asta, volumul care are norocul sau ghinionul de a se afla în lumina reflectoarelor este „Aceste patimi zbuciumate”, de Chloe Gong. Autoarea transformă una dintre cele mai cunoscute și triste povești de dragoste din literatura universală – „Romeo și Julieta” – într-o ficțiune istorică plină de întuneric, de violență și de personaje pentru care vărsarea sângelui dușmanilor este cea mai mare distracție. Povestea de iubire, a lui Shakespeare, devine o istorisire închinată urii și vicleniei, iar Verona, cu atmosfera ei romantică și tragică a secolului al XVI-lea, se transformă în Shanghaiul plin de cadavre și teroare al secolului al XX-lea.

               Cu fiecare pagină lecturată pătrundem tot mai adânc pe teritoriul celor mai periculoase bande de gangsteri din China. Florile Albe și Banda Stacojiilor duc un război cumplit, căruia nici măcar legătura profundă dintre doi copii nevinovați nu îi poate pune capăt. Însă cei doi copii au crescut, iar gustul dulce al prieteniei a fost înlocuit de amăreala trădării, și acum răzbunarea este tot ceea ce contează. Dar o boală misterioasă, împrăștiată în oraș de către un monstru nevăzut, pune cele două clanuri pe jar. Orgoliile sunt atât de mari încât, nici în fața pericolului iminent, căpeteniile nu se pot pune de-acord, misiunea cea mai grea căzând pe umerii tinerilor. Juliette Cai, moștenitoarea de drept a Bandei Stacojiilor, și Roma Montagov, fiul conducătorului Florilor Albe, trebuie să uite trecutul lor comun și să lucreze împreună, pentru a salva viitorul națiunii.

               Există o discrepanță majoră între bărbați și femei în acest roman. Femeile, în frunte cu Juliette, sunt elementul activ, care ar fi în stare să mute munții, pentru a găsi sursa maladiei, în timp ce bărbații sunt cei pasivi, care așteaptă să le pice din cer un răspuns. Ce-i drept, caracterele lor sunt duse la extrem, în special în cazul protagoniștilor. Roma, în ciuda aparențelor, este un romantic incurabil, care nu ar ucide nici măcar o muscă, dacă nu ar fi numele familiei în joc. Acest aspect îl face să poarte mereu o mască, o identitate falsă, sub care se ascunde un băiețel speriat și nedemn de moștenirea Florilor Albe. La polul opus, se află Juliette, o femeie independentă, educată în străinătate, care mânuiește arma mai bine decât oricine și care ucide cu sânge rece pe oricine îi stă în cale. Miza feministă ce este introdusă prin personajul ei se răsfrânge asupra tuturor femeilor din roman. Însă curajul exagerat și de multe ori inconștiența de care dă dovadă mi-au făcut-o repede antipatică.

               Mai mult decât un roman despre confruntarea dintre două familii puternice, „Aceste patimi zbuciumate” ne prezintă și o frântură din fascinanta istorie a Chinei, mai precis, ascensiunea Partidului Comunist și Revoluția care i-a urmat. Monstrul și boala misterioasă sunt alegorii pentru noul regim, care, odată instaurat, va distruge echilibrul unei lumi deja fragile. Cei doi protagoniști, Juliette și Roma, cochetează cu toate formațiunile politice, încercând să rezolve misterul care îi aruncă pe cetățeni în brațele morții. Pentru că avem de-a face cu o cercetare aproape detectivistică, putem spune că romanul are și câteva nuanțe fine de Thriller, însă acestea se pierd în oceanul de violență nejustificată.

               Shanghaiul ne este prezentat ca un mozaic multicultural. Cu excepția localnicilor, mai întâlnim ruși, francezi, englezi, americani, germani etc, toți aceștia încercând să schimbe lumea după bunul lor plac. Astfel, orașul chinezesc devine o scenă pe care defilează toți cei care doresc să aibă o influență cât mai mare, pentru a-și impune ideile, neținând cont de faptul că distrug unicitatea societății care i-a găzduit. Și vă dați seama câte conflicte pornesc de aici...

               Cu toate că ideea autoarei de a rescrie „Romeo și Julieta” este una interesantă, nu pot spune că a fost chiar ce mă așteptam. Am sperat să nu o dea într-un clișeu romantic, ceea ce s-a întâmplat doar pe jumătate, dar marea problemă a constat n faptul că prea multă violență fără rost ajunge să redirecționeze totul în sfera grotescului de mâna a doua. Aș fi preferat ca acțiunea să fie mai fluidă, și nu atât de aglomerată pentru a șoca, iar personajele să fie mai umane, și nu supereroi care cred că pot răsturna lumea pocnind din degete. Poate nu am știut să o apreciez la justa ei valoare – iar dacă nu am făcut-o, vă rog să mă contraziceți –, dar asta nu înseamnă că voi renunța la serie. Aștept cu interes volumul doi, despre care am auzit că va apărea în curând și care sper că o va poziționa pe Chloe Gong pe lista autorilor mei preferați.

 

COMANDĂ CARTEA


joi, 12 august 2021

Recenziile Mădălinei 13 - Nume de cod: Tura de Daniel O’Malley


Titlu: Nume de cod: Tura   

Serie: Dosarele Checquy #1

Autor: Daniel O’Malley

Editura: Leda Edge

Titlu original: The Rock (2012)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 4,09 (din 52.626 note)

 

Eu, înainte să încep cartea: „Sper să fie ceva de capul ei..." 😶

Eu, la jumătatea cărţii: „E mult prea interesant ca să pot dormi!" 😯

Eu, la sfârşitul cărţii: „WOW! Ce am citit!?" 😍

 

             De multe ori se întâmplă să trec, în secţiunea „Want to Read” de pe Goodreads, cărţi care îmi atrag atenţia şi de care uit apoi cu lunile. La fel s-a întâmplat şi cu romanul „Nume de cod: Tura”, de Daniel O’Malley, primul volum din seria „Dosarele Checquy”. Acum, după ce l-am citit, mi-am dat seama că am dat peste ceva cu totul original, o adevărată mină de aur. Un Fantasy urban, cu un subiect serios şi cu personaje intrigante, plin de mister, suspans, forţe demonice, prieteni falşi, duşmani prietenoşi şi iluzii înnebunitoare, „Nume de cod: Tura” este acea carte pe care fie o îndrăgeşti şi o citeşti cu sufletul la gură, fie o abandonezi de la primele pagini. Autorul construieşte un univers cu atât mai veridic, cu cât istoria acestuia este mai stufoasă, însă cu un echilibru precar, gata în orice clipă să se prăbuşească, trăgându-i după sine pe cei care se zbat să-l menţină pe linia de plutire.

Lumea este cotropită de fenomene supranaturale şi de creaturi fantastice şi periculoase, însă oamenii nu trebuie să afle despre existenţa lor. Din acest motiv, cu secole în urmă, a luat naştere o organizaţie strict secretă ce are datoria de a se ocupa de tot ceea ce este neobişnuit în Marea Britanie. Foarte interesant este modul în care e construită Checquy, autorul reinventând jocul de şah. Fiecare funcţie poartă denumirea unei piese, iar sarcinile şi beneficiile variază în funcţie de importanţa piesei în joc. Însă nu este deloc simplu să ajungi în Checquy, şi asta din două motive esenţiale: 1 – trebuie să fii un agent special din toate punctele de vedere, adică, pe lângă instruire, trebuie să posezi şi nişte puteri supranaturale, pe care să le pui în slujba organizaţiei, şi 2 – trebuie să fii conştient că orice misiune pe care o primeşti poate fi ultima. Ei bine, Myfanwy Thomas a înţeles toate acestea, fapt pentru care a ajuns într-una dintre cele mai râvnite funcţii ale organizaţiei, cea de Tură.

Dacă lucrurile ar fi aşa simple, cartea chiar ar fi plictisitoare, însă Daniel O’Malley a avut grijă să încurce şi mai tare iţele poveştii. Myfanwy, protagonista noastră cu două feţe (veţi vedea mai târziu de ce spun asta), suferă o amnezie profundă, după ce este atacată de mai mulţi bărbaţi cu mănuşi de latex. Nu o să vă spun care e treaba cu tipii ăştia sau de ce a fost Myfanwy atacată – vă las pe voi să descoperiţi asta. Ceea ce pot să vă spun are legătură cu faptul că, în roman, există două personaje principale, feţe ale aceleiaşi monede. După ce memoria sa intră în colaps, Myfanwy devine o altă persoană, total diferită de cea care fusese înainte, chiar dacă se străduieşte să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile. Pe parcursul întregii poveşti, ea încearcă să-şi recompună vechiul eu pe baza unor scrisori foarte precise, care ar stârni invidia oricărui medium sau prezicător, dar, în acelaşi timp, să construiască o nouă persoană. Organizata, timida şi geniala Myfanwy Thomas se transformă într-o furtună care debordează de curaj şi de iniţiativă, dar la fel de genială.

Viaţa sa se complică şi mai tare în momentul în care, în organizaţie, apare o cârtiţă, un trădător periculos care vrea să-i vândă pe cei din Checquy. De aici începe un adevărat Roller Coaster, în care singura pasageră este Myfanwy. Ea trebuie să ţină secretă amnezia, să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar, mai ales, trebuie să-l găsească pe cel care vrea să distrugă Checquy, pentru că ea este o Tură. Nimeni nu mai are încredere în nimeni, iar aparenţele sunt mai înşelătoare ca niciodată. Ceaţa de iluzii o transformă pe protagonista noastră într-un super-detectiv care se luptă cu forţe stranii pentru a-şi regăsii identitatea.

Cât despre celelalte personaje, îmi este destul de greu să vorbesc fără să dau spoilere, aşa că o să trec aspectele compromiţătoare sub tăcere. Toţi agenţii din Checquy sunt serioşi, încrâncenaţi şi morbizi – poate meseria e de vină sau cine ştie – dar am găsit şi o rază de lumină în persoana secretarei protagonistei. Ingrid  e genul ăla de secretară care nu pune întrebări şi respectă regulile pentru a nu-şi pierde slujba din cadrul organizaţiei. Ea e singura care zâmbeşte sincer oricât de grea i-ar fi viaţa, iar atitudinea ei pozitivă va fi un sprijin important pentru Myfanwy.

Chiar dacă are puţin peste 600 de pagini, „Nume de cod: Tura” este o lectură fascinantă, care nu merită trecută cu vederea. Aştept cu multă nerăbdare să se traducă şi volumul doi al seriei, dar, până atunci, vă recomand cu mare căldură acest roman şi sunt curioasă dacă va plăcut sau nu.


COMANDĂ CARTEA


marți, 11 mai 2021

Recenziile lui Gică 32 - Întotdeauna diavolul de Donald Ray Pollock

 


Titlu: Întotdeauna diavolul 

Autor: Donald Ray Pollock

Editura: Corint

Titlu original: The Devil All the Time (2011)

Traducere de Lucian Popa

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,12 (din 25.097 note)

 

            Una dintre cele mai sângeroase cărți pe care le-am citit în ultimul timp. O poveste violentă, plină de evenimente macabre, care mizează totul pe deviza: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. „Întotdeauna diavolul” ne prezintă o lume în care pare că soarta oamenilor stă în mâinile lui Dumnezeu sau în ghearele diavolului, dar în care, de fapt, indivizii sunt cei care au puterea de a salva și de a ucide. Astfel, soarta depinde de fiecare în parte sau devine cu totul impersonală. Având în vedere faptul că romanul de față se află la intersecția dintre thriller și horror, crimele și scenele atroce au rolul de a te scoate din confort. Deși suntem introduși într-un univers ficțional, volumul lui Pollock își extrage esența din realitatea anilor 1960, o perioadă în care criminalii colindau liberi America, în căutare de noi victime.

            Cartea este construită pe trei mari fire narative. În primul plan, îl avem pe Willard, un veteran, întors recent din război, ce își întemeiază o familie, alături de Charlotte, chelnerița de care s-a îndrăgostit și cu care urmează să aibă un fiu. Însă, după câțiva ani, soția lui se îmbolnăvește de cancer, iar acesta, fiind un bun creștin, se roagă lui Dumnezeu să o salveze de la soarta cumplită. Aici intervine o problemă – fostul soldat nu se raportează unei divinități iubitoare, ci unui creator nemilos care trimite mai mult la un zeu păgân, decât la o instanță biblică. Willard aduce jertfe de sânge, însă strigătul lui de disperare nu este auzit, iar soția sa „este luată la cer”. Acesta este fundalul pe care evoluează Arvin, Fiul lui Willard, eroul principal al romanului.

            Pe autostrăzile Americii, doi soți iau la ocazie diverși indivizi pe care îi fotografiază, iar apoi îi omoară. Studenți, soldați, pușcăriași care fug de mâna justiției, cuplul de criminali își alege victimele după niște reguli știute numai de ei. Aceștia nu sunt doi ucigași scoși din filmele de groază, ci doi indivizi care încearcă să-și condimenteze viața banală. Deși ni se spune că cei doi urmăresc un plan bine stabilit, de multe ori lucrurile se potrivesc pentru că ei vor asta, iar Semnele pe care le urmează sunt doar pretexte prin care să își justifice acțiunile. Despre cel de-al treilea fir narativ nu are rost să vorbesc, deoarece aș risca să vă dau prea multe spoilere.

            Aproape toate personajele din acest volum sunt antieroi. Deși Dumnezeu este evocat în mod repetat, oamenii prin care se crede că el ar acționa sunt persoane care se încadrează, mai degrabă, în tertipul justițiarului sau al răzbunătorului. Binele este cu totul absent, iar răul poate fi învins numai de rău. Titlul pare să fie o explicație pentru această lume condamnată, însă eu l-am văzut mai mult ca pe o ironie, o sintagmă prin care oamenii își atribuie aproape tot timpul vina unei entități malefice, greu de contestat într-o societate religioasă. Arvin nu este justițiarul divinității, el e o persoană care caută să facă dreptate între oameni și pentru oameni. Diferența dintre judecată și justiție este diferența dintre o posibilă iertare și o crimă sigură, iar cea de-a doua pare să fie cea mai bună soluție pentru acest univers strident.

            Deși este o carte horror, „Întotdeauna diavolul” nu mizează pe un suspans realizat prin elemente supranaturale, ci pe o tensiune care ia naștere din exagerare. Jertfele lui Willard sunt descrise atât de oribil și de grotesc, încât normalitatea este suspendată, iar astfel el ajunge să fie înfățișat ca un diavol. Cei doi criminali, care iau diverși indivizi la ocazie, ucid pentru că doar moartea, în special crima, îi poate scoate din monotonia vieții, iar cel mai important moment pentru ei este atunci când victima devine conștientă de ceea ce urmează.

            Romanul lui Donald Ray Pollock se construiește pe un fundal religios care, pe urmă, este deconstruit, pentru a evidenția golul imens care există, de fapt, în spatele scenariului mitic. Avem de-a face cu un univers lipsit de metafizic, în care oamenii devin vânători și vânați, iar judecata constituie o chestiune extrem de personală. Pentru mine, această carte a reprezentat o lectură interesantă și plină de fiori, iar dacă, în urma acestei recenzii, veți fi tentați să o citiți, vă aștept, ca de obicei, părerile pe blog.

 

COMANDĂ CARTEA