Recenziile lui Gică 217 - Fiica greșită de Dandy Smith (CRIME CLUB)

Titlu: Fiica greșită 

Autor: Dandy Smith

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: The Wrong Daughter (2024)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,03 (din 48.487 note)

 

            Cum ai reacționa dacă sora ta răpită în urmă cu șaisprezece ani s-ar întoarce acasă? Care ar fi prima întrebare pe care i-ai adresa-o? Unde a fost? Ce i s-a întâmplat? Cum a scăpat? Acum e în siguranță? E posibil ca răpitorul să fie iarăși pe urmele sale? Sunteți cu toții în pericol? Sau poate că ai primi-o cu brațele deschise, așteptând răbdătoare ziua în care se va simți în stare să vorbească despre experiența cumplită prin care a trecut? Probabil că nu... Nu ești terapeutul care trebuie să se scufunde în bezna psihicului pentru a pune mâna pe o mărturisire dureroasă. Ești sora ei, sânge din sângele ei... Ai așteptat în tot timpul ăsta un semn, sperând că ar putea să fie încă în viață. Ai refuzat să te gândești la mormântul anonim în care ar fi putut să-i putrezească rămășițele. Ai dat interviuri peste interviuri, în ziare, la radio și la televizor, pentru conștientizare, spuneau ei, însă tu ai căutat în continuu un indiciu care să te pună pe pista corectă. Și uite că rugăciunile ți-au fost ascultate, sora ta s-a întors...

            Caitlin Arden și-a văzut pentru ultima oară sora mai mare într-o seară de vară, când părinții lor erau plecați la o petrecere, și un necunoscut cu o mască venețiană pe chip s-a strecurat până în camera Oliviei și a răpit-o. Caitie avea zece ani, iar Olivia, treisprezece. Își amintește zgomotele nocturne, chipul hidos cu nasul alungit care a ieșit din camera surorii sale și degetul pe care Olivia l-a dus la buze ca să-i facă semn să tacă, în timp ce era condusă, amenințată cu un cuțit pe la spate, afară din casă, răpitorul și victima pierzându-și împreună urmele în pădure. Timpul a trecut, Caitie a crescut, are un logodnic chipeș și devotat și lucrează ca învățătoare la o școală din oraș. Și uite că acum, după ce toate speranțele au fost îngropate, Olivia s-a întors teafără și nevătămată în brațele propriei familii. Clara și Miles sunt fericiți peste poate că fiica lor preferată trăiește, însă Caitie, oricât de entuziasmată ar fi de veste, nu ezită să-și pună câteva întrebări firești. Unde a fost Olivia în acești șaisprezece ani? Ce s-a întâmplat cu bărbatul care a răpit-o? Prin ce suferințe a trecut? Și de ce, la urma urmelor, se comportă de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, de parcă n-ar fi dispărut nicicând în noapte.

            De la vârsta de zece ani, mai exact din acea noapte, Caitie a fost nevoită să-și asume rolul surorii ei cu ochii albaștri ca gheața fiordurilor și buclele aurii. Olivia era ca o floarea-soarelui, întorcea privirile, ca un sol care atrage magnetic corpurile din jur. Era perfecțiunea întruchipată, ceea ce Caitie nu ar putea să fie niciodată. Deși a urmat facultatea sugerată de părinți și a ajuns învățătoare, aidoma Clarei, se percepe ca pe o imitație ieftină, simte că joacă un rol de mâna a doua, că e o străină în propria piele. A renunțat pe jumătate la pasiunile sale, s-a obișnuit cu ideea că nu va părăsi niciodată țărmurile Angliei, a fost nevoită să înglobeze în sine forma și fontul surorii răpite. A devenit ceea ce și-au dorit ceilalți să fie, renunțând la visuri și scindându-și identitatea, în așa fel încât să păstreze netulburat zâmbetul de pe chipurile lui Miles și Clara, care sunt conștienți că trupul Oliviei ar fi putut fi devorat de viermi și gândaci, dar refuză să privească în față adevărul, aruncând vina dispariției prințesei lor asupra mezinei.

            Nu e un plot original, însă e bine dezvoltat. Ne întrebăm în permanență dacă în scenă a reintrat Olivia însăși sau dacă în casa familiei Arden s-a strecurat o impostoare. Surorile, care cândva erau de nedespărțit, își aruncă acum priviri arzătoare și își pun bețe-n roate, Olivia provocând-o pe Caitie la fiecare întrevedere, furându-i prietena cea mai bună din copilărie, pe Florence, căreia i se apropie nunta cu Daniel, și flirtând cu Oscar, logodnicul acesteia, care nu poate să refuze să-i ofere ajutorul unei fete superbe aflate la ananghie. De altfel, avem și o componentă gotică esențială, prezentă mai întâi prin aparițiile repetate ale unui bărbat cu mască de carnaval, și apoi de cei doi frați incestuoși care locuiesc singuri într-un conac vechi, și ai căror părinți au pierit înecați, singura lor rudă apropiată fiind unchiul care ar putea să-i ucidă într-o zi și să pună mâna pe avere. E un roman în coadă de șarpe, povestea surorilor desfășurându-se în paralel cu cea a fraților, urmărind două fire narative distincte care urmează să se înnoade. Scriitura e decentă, atractivă, cu mici răsturnări de situație plasate exact acolo unde trebuie. Minciunile sunt nenumărate, realitatea e camuflată în supoziții și informații false. Și dacă vrei să ieși cu bine la liman, ai grijă să n-o crezi pe fiica greșită...

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dandy Smith: 

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 84 - Nimeni n-a văzut nimic de Andrea Mara (CRIME CLUB)

Titlu: Nimeni n-a văzut nimic  

Autor: Andrea Mara

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: No One Saw a Thing (2023)

Traducere de Maria Adam

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,96 (din 30.543 note)

 

            Disperarea îți poate deveni cel mai mare inamic... Nevăzută, nebănuită, mereu tăcută, stă la pândă ca un animal sălbatic fioros, așteptând răbdătoare momentul în care vei lăsa garda jos, urmând să te atace cu toate armele de care dispune. Nu ai cum să i te împotrivești... Nu ai unde să fugi sau să te ascunzi... Ea e deja în tine. Mai întâi, o vei simți ca pe un fior rece pe șira spinării, apoi, încetul cu-ncetul, te va învălui cu tentaculele ei glaciale, strângându-te într-un cocon de panică și dezorientare. Își va înfige ghearele adânc în mintea ta, paralizându-ți simțurile și întunecându-ți judecata, ca, în cele din urmă, să-ți sfâșie inima cu colții ei veninoși, secând și ultimul strop de speranță. Realitatea se va transforma într-un amalgam de sunete și culori din care nu vei mai pricepe nimic. Vei deveni o marionetă care se mișcă prin bunăvoința păpușarului, străduindu-te din răsputeri să-ți salvezi lumea care se năruie alarmant de repede în jurul tău. Ceilalți te vor compătimi, îți vor da sfaturi și te vor mângâia blând pe spate ca să-ți dea curaj – așa cum au făcut și cu mine –, însă nimeni nu știe cu adevărat prin ce treci... Nimeni nu știe cum e să-ți dispară copilul și să trăiești cu gândul că tot ce s-a întâmplat e din vina ta, fiindcă n-ai fost o mamă responsabilă. Numai eu știu cât de dificil e să lupți cu groaza că nu-ți vei mai vedea fiica niciodată.

Sive Sullivan e o femeie împlinită din toate punctele de vedere. Are o casă frumoasă în Dublin, un soț devotat și iubitor, trei copii sănătoși și frumoși și o carieră de jurnalistă destul de înfloritoare, toate fiind încununate de faptul că e o mamă minunată, care ar face orice doar ca să-și știe cele două fetițe – cea mare, de șase ani, și cea mică, de doi ani –, și pe băiețelul de câteva luni în siguranță. Dar chiar și celor mai bune și responsabile mame li se întâmplă uneori lucruri îngrozitoare ce scot la lumină secrete și minciuni oribile. Ceea ce începe ca o excursie liniștită la Londra, organizată cu prilejul întâlnirii anuale pe care Aaron o are cu foștii săi colegi din studenție, se transformă într-un adevărat coșmar pentru familia Sullivan. Străduindu-se să manevreze căruciorul prin aglomerația matinală de pe peronul unei stații de metrou, Sive este despărțită de fiicele ei, care înaintează spre ușile deschise ale garniturii staționate pe șine. Femeia le roagă s-o aștepte, însă cuvintele ei se pierd în cacofonia de voci ce o înconjoară. Într-o clipă de neatenție, fetele urcă, ușile se închid, iar trenul se pune în mișcare, lăsând-o pe Sive în urmă. Cuprinsă de panică, femeia apucă totuși să le strige să coboare la următoarea stație. Personalul metroului este alertat, însă, când Sive ajunge la următoarea oprire, are parte de un șoc – acolo o așteaptă doar Bea, fiica cea mică, Faye fiind de negăsit. Nimeni nu știe nimic, angajații nu-i sunt de niciun folos, călătorii își văd de drum, nepăsători la disperarea mamei, Bea e prea mică pentru a le spune ce s-a întâmplat, iar poliția face  speculații peste speculații, neștiind dacă Faye a fost răpită sau doar s-a pierdut pe undeva. Concluzia, nimeni n-a văzut nimic... Însă dispariția ei nu e deloc întâmplătoare... Cineva nu-și dorește ca misterul să fie elucidat, oricât de multă suferință le-ar pricinui soților Sullivan.

Andrea Mara scrie o poveste tulburătoare, un thriller plin de suspans, cu scene tensionate și personaje complexe care excelează în arta prefăcătoriei. Romanul este structurat pe două planuri, evenimentele ce preced dispariția lui Faye – întâlnirile cu prietenii lui Aaron, amintirile depănate din studenție și frânturi din viața de familie a lui Sive – și întâmplările ulterioare dispariției – investigația poliției, interviurile, căutările neobosite și zbuciumul interior al părinților care ar da orice să-și găsească copilul teafăr. Cu toate că ritmul narațiunii este alert, există și câteva momente de respiro în care accentul se mută pe dimensiunea psihologică a personajelor, ce sunt reduse la o formă arhetipală, simple chipuri lipsite de esență, actori în propria lor existență.

Scott – un bărbat arogant, care a renunțat la meseria de avocat pentru a duce o viață tihnită, scăldată în bani, mereu dispus să-și bată joc de cei din jur și să se ia la întrecere cu oricine îi subapreciază calitățile; Dave – un polițist ratat, care nu pare să aibă viață personală, timid și cu capul pe umeri; Maggie – mereu punctuală, vocea rațională a grupului, blândă și organizată; și Nita – diva grupului, mereu aranjată, liberă de orice obligație și mereu pusă pe distracție – ei sunt prietenii lui Aaron, la rândul lui, un avocat de succes, puțin egocentric, dar fidel și afectuos față de familia sa. Cei cinci sunt foarte diferiți, însă sunt legați de rămășițele unui trecut comun și de amintirea accidentului tragic în care fosta logodnică a lui Aaron și-a pierdut viața, care revin să le tulbure prezentul. Toți, cu excepția lui Sive – care, deși e protagonista romanului, este distribuită adesea în rolul outsiderului, nefiind cu adevărat inclusă în grupul omogen din care face parte soțul ei – au ceva de ascuns, iar din momentul în care Faye dispare, minciunile se desfac aidoma unor cuburi LEGO prost îmbinate, dând la iveală ranchiuna și setea de răzbunare ce zace în spatele unei tovărășii de ani de zile.

Pe jumătate thriller psihologic, pe jumătate drama unei familii care și-a pierdut un copil, „Nimeni n-a văzut nimic” e o lectură lejeră, rapidă și captivantă. În pofida faptului că Andrea Mara adoptă un scenariu clișeic, mi-a plăcut cum a construit intriga, în așa fel încât amănuntele, care la prima vedere par să încarce textul, să-l conducă pe cititor cu pași mici spre finalul șocant, care, sinceră să fiu, mi-a dat complet așteptările peste cap.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Andreei Mara:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l 

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 82 - Cine moare în zori de Holly Jackson

Titlu: Cine moare în zori 

Autor: Holly Jackson

Editura: LEDA EDGE (CORINT)

Titlu original: Five Survive (2022)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,07 (din 187.810 note)

 

            Cine s-ar fi gândit că vacanța de primăvară se poate transforma într-un coșmar? Cine s-ar fi gândit că drumul de o mie și ceva de kilometrii ar putea deveni o capcană mortală pentru șase suflete tinere, pierdute printre aburii alcoolului și promisiunile deșarte ale distracțiilor incendiare ce-i așteaptă la destinație? Cine și-ar fi închipuit vreodată că va ajunge o țintă vie pentru un trăgător fantomă; un degenerat care e hotărât să ucidă pe oricine încearcă să-i zădărnicească misiunea? Cui i-ar fi trecut prin minte că, la finalul celor opt ore de agonie, râuri de sânge vor scălda pământul sterp al câmpiei infernale ce se întinde până departe, îngropând adânc, fără pic de milă, sub pietrișul potecii neumblate, speranțele prizonierilor că vor putea fi salvați ca prin minune de un bun samarinean întrupat din umbrele misterioase ale pădurii? Cine s-ar fi așteptat ca șuieratul gloanțelor să sfâșie tăcerea rău prevestitoare a nopții, lăsându-i pe cei șase călători pradă disperării? Răspunsul e NIMENI! Nimeni n-ar fi putut prevedea așa ceva... Nimeni n-ar fi putut ști că secretul pe care îl ocrotește de ani de zile cu atât de multă grijă va fi cea mai valoroasă monedă de schimb. Însă, atunci când nu ești dispus să renunți la mantia țesută din minciuni sau la armura de vinovăție, devine aproape imposibil să anticipezi deznodământul, să susții cu tărie că toți vor supraviețui calvarului sau să rostești numele celui care va muri în zori.

            În general, rulota noastră răsună de râsete și voie bună, uneori, de strigăte și înjurături, fiindcă cineva nu a citit corect indicațiile de pe GPS, alteori, tăcerea apăsătoare îmi face urechile să țiuie. Suntem pe drum de ore bune, iar oboseala își spune cuvântul. Am parcurs mai bine de o mie de kilometri și suntem tot mai aproape de locația unde ne vom petrece vacanța de primăvară, împreună cu restul colegilor de clasă. Am fi putut alege varianta mai ușoară și să zburăm cu avionul, însă Maddy, cea mai bună prietenă a mea din copilărie, a decis să mergem cu mașina ca să nu mă simt prost că nu-mi pot permite biletul mult prea costisitor. De fapt, de când a murit mama nu-mi mai permit prea multe, cu toate că familia lui Maddy mi-a fost mereu alături, ajutându-mă de fiecare dată când am avut nevoie. Însă nimeni nu mă poate ajuta să mă descotorosesc de vina zdrobitoare, de furia nimicitoare și de tristețea copleșitoare pe care le-am modelat într-o lume întunecată în care mă pierd adesea. Chiar și acum, când Maddy se străduiește să-mi atragă atenția cu jocurile ei de călătorie, eu mă gândesc la ultimul apel primit de la mama, la cuvintele înveninate pe care i le-am spus și la faptul că, la zece minute după ce am trântit receptorul în furcă, a fost ucisă. Da, ați auzit bine... Mama a fost omorâtă într-o centrală dezafectată – cu două gloanțe în ceafă, în timp ce stătea în genunchi, implorând să fie cruțată. Fiind polițistă, a fost înmormântată cu toate onorurile, colegii ei făcând tot posibilul să-l găsească pe criminal, însă cercetările au fost zadarnice. Din acel moment, existența mea s-a destrămat, iar la 17 ani am impresia că am trăit 3 vieți. Tot ce-mi mai doresc acum e să aflu cine e cel de-al doilea ucigaș, cel care a apăsat pe trăgaci, fiindcă primul am fost eu, atunci când i-am spus c-o urăsc.

            Ei bine, ea e Red, protagonista romanului nostru, și, din câte puteți observa, poartă pe umeri povara unui trecut traumatic, ce a transformat-o într-o adolescentă retrasă, mereu rătăcită printre gânduri, puțin aeriană, dar bună la suflet și foarte inteligentă. De multe ori, cei din jur îi remarcă doar defectele, considerând-o ciudată, o cantitate neglijabilă, o fantomă printre cei vii. Excepție nu fac nici tovarășii ei de călătorie. În afară de Maddy, care o cunoaște mai bine decât oricine, și Arthur, un băiat simplu și plăcut, care, fără să știe, i-a cam furat inima lui Red, restul abia dacă o bagă în seamă. Simon, petrecărețul înnăscut și cel care a împrumutat rulota de la unchiul său, e mult prea ocupat să golească pe ascuns sticlele de alcool dosite pe te miri unde ca să schimbe vreo vorbă cu ea; Oliver, fratele mai mare al lui Maddy și adultul responsabil în această vacanță, profită de orice prilej ca să facă pe șeful și s-o desconsidere, iar Reyna, iubita lui, celălalt adult responsabil, face tot posibilul să aplaneze conflictele.

Însă o minte diabolică le dă peste cap toate planurile. La căderea nopții, rulota lor face pană în mijlocul pustietății. Lucrând în echipă, reușesc să schimbe roata și să pornească iarăși la drum, însă, nici bine n-apucă să întoarcă rulota, că toate cele patru cauciucuri se dezumflă brusc. O întâmplare bizară, având în vedere că pe jos nu sunt nici cioburi, nici pietre ascuțite sau orice altceva ar fi putut produce o pană. Colac peste pupăză, telefoanele lor sunt complet inutile, în zonă neexistând acoperire pentru nicio rețea. Dar găurile din roți, și apoi cea din rezervorul de benzină, nu sunt altceva decât urme de gloanțe. Cei șase tineri rămân blocați în rulotă, fiind nevoiți să ofere ceva la schimb pentru a scăpa cu viață din ambuscada în care au fost prinși. Misteriosul trăgător caută un secret, o taină pe care unul dintre prizonieri o păstrează cu sfințenie. Neștiind despre cine e vorba, fiecare dintre ei își dă arama pe față, dezvăluindu-și secretul ce le-ar putea salva viața tuturor. Măștile atent construite crapă, iar adevărurile cumplite ce ies la lumină îi zdruncină pe toți până la oase.

Thrillerul psihologic pe care Holly Jackson îl asamblează cu atât de multă minuțiozitate e unul dintre cele mai bune pe care le-am citit anul acesta, cu toate că începutul pueril al romanului mi-a dat puțin de furcă – povestea debutează ca o ciorovăială nesfârșită între adolescenți, care își aruncă replici superficiale, adesea lipsite de sens. Dar scenele acestea sunt mai mult decât necesare, fiindcă așa facem cunoștință cu personajele noastre, așa cum vor ele să fie văzute de cei din jur, ca ulterior, după ce sunt luați prizonieri de trăgătorul misterios, să-și dezvăluie adevăratul sine. De exemplu, Oliver renunță să se mai stăpânească și devine un monstru avid de control, căruia nu-i pasă pe cine aruncă în ghearele morții ca să-și scape pielea mizerabilă. Nu pot să vă spun în cuvinte cât de antipatic mi-a fost individul ăsta și cât de mult mi-am dorit să primească o lecție ca să-și bage mințile-n cap. La polul opus se află Red, prin ochii căreia sunt expuse întâmplările. Situația fatală în care se află o impulsionează pe protagonistă să iasă din anonimat și să se facă auzită peste vacarmul vocilor ce o trag înapoi în umbră. Ea devine pârghia ce pune în mișcare mecanismele, fiecare dintre cei prezenți deținând o frântură din cheie.

Intriga complexă, ritmul amețitor al întâmplărilor, premisele un pic trase de păr, dar, luând în calcul adrenalina pe care ți-o pompează prin vene, nici nu mai contează cât de verosimile sunt, deznodământul tensionat, pe de-o parte satisfăcător, pe de alta, nu prea, și personajele dificile, duale, care trec cât ai clipi de la îngeri la demoni, fac din „Cine moare în zori” lectura perfectă pentru momentele în care nu știi ce să mai citești. N-am crezut că-mi va plăcea atât de mult acest roman oarecum clișeic, însă a fost cu adevărat o gură de aer proaspăt, mai mult decât binevenită.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 76 - Mămici mincinoase de Katherine Faulkner (CRIME CLUB)

Titlu: Mămici mincinoase 

Autor: Katherine Faulkner  

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: The Other Mothers (2023)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 3,84 (din 26.940 note)

 

            Să fii mamă e un job cu normă întreagă, în care trebuie să-ți investești toată atenția, afecțiunea și energia, în așa fel încât copilul tău să nu ducă lipsă de nimic și să nu simtă cât ți-e de greu uneori, mai ales atunci când refuză vehement să se desprindă de tine, agățându-se de gâtul tău ca de un colac de salvare. În aceste momente dificile, trebuie să reziști, să nu te lași influențată de lacrimile de crocodil și de zbieretele sfâșietoare, fiindcă tu știi ce e cel mai bine pentru puiul tău care abia începe să descifreze lumea. Te gândești în fiecare clipă la dezvoltarea lui și încerci să-i găsești prieteni, băieței și fetițe de vârsta lui, cu care să se joace, și așa te împrietenești și tu cu mămicile lor. Ești atât de fascinată de viața lor perfectă, de hainele elegante și de casele splendide, încât, în scurt timp, lucrurile devin mai mult despre tine, decât despre copilul tău. Aștepți cu nerăbdare ieșirile la cafea, îți depășești bugetul cumpărându-ți haine noi și te străduiești să-ți schimbi viața ca să te potrivești în lumea lor extravagantă. Dar curiozitatea e prea mare, și, într-o zi, te apuci să sapi adânc în trecutul noilor tale prietene, descoperind secrete ce ar fi trebuit să rămână pe veci îngropate, iar asta te pune într-un mare pericol. E prea târziu să dai înapoi, e prea riscant să mergi înainte, iar dacă stai pe loc, rămâi captivă între ciocan și nicovală. E imperios necesar să iei o decizie... Ori mergi până la capăt și dai în vileag tot ce ai descoperit, sperând că familia ta nu va avea de suferit, ori păstrezi tăcerea și devii una de-a lor, așa cum ți-ai dorit întotdeauna. Ești pregătită să faci parte din grupul mămicilor mincinoase?

Romanul lui Katherine Faulkner poate fi rezumat printr-o ecuație matematică, care ar suna cam așa: Tash, mamă devotată și iubitoare, care jonglează cu activitățile cotidiene, îngrijirea fiului său de nici doi ani și lansarea carierei de jurnalist independent + un grup de joacă exclusivist și costisitor + celelalte mămici, un trio de femei stilate și bogate, care se laudă cu locuințele luxoase, vizitele frecvente la SPA și orele în șir petrecute la cumpărături sau prin cine știe ce restaurante extravagante + o dădacă moartă în circumstanțe suspecte = o mulțime de probleme pentru cea care se apucă să descâlcească ițele unui caz plin de neconcordanțe.

Tash e captivă într-un carusel de complicații și dezamăgiri. Și-a pierdut locul de muncă; teancul de facturi devine tot mai mare; banii pe care îi primește pentru articolele pe care le vinde diverselor publicații, la care se adaugă și salariul de medic al soțului ei, sunt insuficienți pentru nevoile familiei; apartamentul în care locuiesc e prea mic și prea vechi, iar diminețile ei sunt acompaniate de plânsete și împotriviri zgomotoase din partea lui Finn, băiețelul său, care nu vrea să fie lăsat la grupul de joacă. Chinuindu-se să-l desprindă pe copil de gâtul ei, într-o zi e abordată de Laura, mama lui Oscar, propunându-i ca băieții să petreacă mai mult timp împreună ca să se împrietenească. Din acest moment, viața lui Tash se schimbă, fiind inclusă în grupul select al Laurei, din care mai fac parte Nicole și Clare. Prietenia lor pare înfloritoare, protagonista noastră dorindu-și din ce în ce mai tare să aibă viața lor perfectă doar în aparență. Dar fiindcă asta nu e posibil momentan, nu fără a face anumite sacrificii, cum ar fi să vândă colecția neprețuită de fotografii a tatălui său ca să facă rost de banii necesari pentru a-și cumpăra o casă frumoasă și mare, Tash e forțată de împrejurări să caute un subiect bombă cu care să rupă gura târgului și să devină o jurnalistă cunoscută. Din păcate, cade, firește, în sens metaforic, într-o groapă cu șerpi veninoși, alegând să investigheze moartea Sophiei Blake, fosta dădacă a lui Clare. Pe lângă faptul că îi place să facă parte din grupul lor și să experimenteze tot felul de lucruri pe care în mod obișnuit nu și le-ar permite, Tash încearcă să le tragă de limbă, doar, doar o descoperi ce i s-a întâmplat tinerei al cărei deces nu pare nicidecum un accident. Punând lucrurile cap la cap, ea își dă seama că toți o mint, că toți au ceva de ascuns, ajungând să creadă că și soțul ei e implicat cumva în povestea asta. Iar atunci când o a doua dădacă este găsită fără suflare în propria casă, ancheta desfășurată de Tash se complică de o mie de ori mai tare.

Mai mult decât un thriller, „Mămici mincinoase” e un roman social, cu o puternică tentă psihologică, care plasează în centrul său slăbiciunile umane și cum pot fi acestea exploatate în favoarea câștigului individual. Intriga se construiește pe ciocnirea dintre două lumi diferite, cea a lui Tash, ce gravitează în jurul muncii și rezolvării problemelor financiare, și cea a prietenelor sale, construită în jurul banilor și timpului pierdut pentru păstrarea măștilor bine șlefuite. Altfel spus, universul protagonistei, chiar dacă mai sărac, e mult mai plin de căldură și dragoste decât lumea celorlalte mame, care e rece și distantă. Prin faptul că Tash vrea să elucideze cazul pe care chiar și poliția l-a abandonat, excluzând cu desăvârșire posibilitatea unei crime, declanșează în celelalte personaje o serie de mecanisme de apărare ce vor deveni o amenințare serioasă pentru ea. Dimensiunea psihologică a poveștii este subliniată și de existența capitolelor prezentate din perspectiva Sophiei, acestea aducând în prim plan anumite subiecte considerate tabu și la ora actuală, precum depresia postnatală, aversiunea față de propriul copil, creșterea copiilor fără un model patern și ceea ce înseamnă să fii mamă. Bineînțeles, toate aceste teme sunt inserate discret în cadrul evenimentelor tensionate, devenind și ele un instrument al manipulării în mâinile păpușarului potrivit.

Aș fi tentată să spun că stilul lui Katherine Faulkner seamănă destul de mult cu cel al lui Zoje Stage, ambele autoare țesând thrillere complexe din situații banale și întâmplări verosimile, pe care, firește, le condimentează cu puțină exagerare. Însă diferența majoră e că Stage se concentrează pe relații la nivel micro, între mamă și fiică, în timp ce Faulkner analizează legăturile la nivel macro, orientându-se spre personaje cu statute sociale și valori etice diferite. Scriitura ei e dirijată de hazard, în ciuda faptului că evenimentele sunt organizate și coerente. Răsturnările de situație, pendularea între prezent și trecut și finalul intens m-au ajutat să trec peste pasajele statice și repetitive, lăsându-mă, per total, cu o impresie bună. Eu i-am acordat, fără să stau pe gânduri, patru steluțe pe Goodreads și aștept cu interes următorul sau (de ce nu) Greenwich Park, primul ei roman.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Katherine Faulkner:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 75 - Nu mă uita de Julie Soto

Titlu: Nu mă uita 

Autor: Julie Soto

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: Forget Me Not (2023)

Traducere de Roxana Dragne

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,99 (din 54.397 note)

 

            Organizarea unei nunți n-a fost nicicând ușoară... De la aranjamentele florale ce vor împodobi mesele invitaților și locația atent aleasă, până la rochia albă, diafană, și costumul elegant comandate de peste hotare; de la trupa și muzica ce va răsuna toată noaptea în difuzoare, până la tortul cu trei etaje bogat decorat și Candy Barul multicolor, parcă desprins dintr-un basm; de la șampania fină, spumoasă, ce curge neîncetat, până la caleașca elegantă, covorul roșu și arcada de baloane în formă de inimă ce constituie atracția principală pentru domnișoarele de onoare care vor să umple Instagramul cu poze splendide, toate necesită o pregătire minuțioasă, un ochi antrenat și două mâini pricepute care să știe cu precizie unde să așeze fiecare element, în așa fel încât evenimentul să fie de neuitat pentru miri și invitații lor. E nevoie de cineva care să se dedice trup și suflet, să știe să asculte și să țină cont de dorințele fiecărei mirese, să creeze o experiență inedită chiar și cu un buget redus. Altfel spus, e nevoie de o persoană talentată, pasionată de fericirea altora, cu multă imaginație, deschisă spre noi orizonturi, visătoare, dar pragmatică, care, indiferent de obstacole, găsește imediat o soluție, salvând situația ca un supererou.

            Ama e o femeie frumoasă, carismatică și foarte talentată, o eroină pentru cuplurile care au ales-o să se ocupe de organizarea celei mai importante zile din viața lor, însă cariera sa se află în pericol. Înainte să-și deschidă propria firmă de organizat nunți, ea a lucrat pentru Whitney, o scorpie înțepată și afurisită, care are aroganța să se creadă cea mai bună organizatoare de evenimente din oraș, când, de fapt, renumele său a fost construit pe spatele angajaților care au dat tot ce aveau mai bun, fără să fie vreodată îndeajuns. În afară de contactele pe care și le-a făcut, protagonista noastră nu s-a ales cu mare lucru din colaborarea cu Whitney, dimpotrivă, a avut doar de pierdut. Mai exact, și-a pierdut încrederea în sine și-n ideile sale, fiind sfâșiată între dorința de a se implica cât mai mult și profesionalismul ce îi cere să trateze totul cu răceală, adică să nu depășească linia invizibilă dintre angajator și angajat. Acum, când are propria afacere, poate face lucrurile așa cum vrea, dar dubiile nu-i dau pace, în ciuda faptului că miresele care colaborează cu ea o încurajează în acest sens.

Viața ei se schimbă la 180 de grade în momentul în care este contactată de Hazel Renee, o influenceriță arhicunoscută, și Jackie, iubita ei, pentru a le organiza ceremonia de nuntă. Asta ar fi un pas uriaș pentru Ama, însă oportunitatea vine cu unele sacrificii. Protagonista noastră trebuie să lucreze cu Elliot, fostul ei iubit, cel care a moștenit florăria Blooming de la tatăl său. Ama și Elliot nu și-au mai vorbit de doi ani, după ce relația lor s-a încheiat brusc, dar acum sunt nevoiți să treacă peste orice s-o fi întâmplat în trecut ca să-și propulseze amândoi carierele și să ajungă cunoscuți.

Julie Soto ne pune pe tavă un romance complex, pe cât de fierbinte, pe atât de problematic, pe cât de pasional, pe atât de rece, în care scenele nebune de sex nu constituie centrul universului, acesta fiind rezervat luptelor interioare devastatoare, deconstruirii convingerilor solide, ce ajung să destrame o relație plină de culoare. Romanul e structurat pe două planuri, trecut – unde aflăm cum s-au cunoscut protagoniștii noștri și suntem martorii unei povești intense de dragoste – și prezent – unde asistăm la reînnodarea relației dintre cei doi, dar mai ales la depășirea barierelor, spargerea zidurilor de apărare ridicate cu multă grijă în jurul fiecărei inimi și la vindecarea sufletelor pierdute în uraganul de senzații și gânduri contradictorii. Amândoi au ceva de învățat, în primul rând despre ei înșiși, apoi unul despre celălalt, în așa fel încât istoria să nu se mai repete. În pofida faptului că Ama e pasionată de nunți, ea nu crede în căsătorie, în ceea ce înseamnă și implică o căsnicie, din cauză că modelul pe care l-a avut – mama ei, o ființă nestatornică, care își schimbă soții mai des decât șosetele – nu a fost unul prea bun. Teama că va sfârși la fel ca mama ei o macină și o împinge să facă greșeli ireparabile. Însă ea are cheia propriului său destin, tot ce trebuie să facă e să accepte că nu e mama ei și că poate fi fericită alături de cel pe care-l iubește.

Spre deosebire de alte romane de dragoste citite, în care femeia este obiectul seducției, bărbatul fiind întotdeauna cuceritorul, în acest caz, fără ca autoarea să facă apel la un feminism excesiv, Ama primește rolul agentului activ, ea fiind de fapt cea care poartă pantalonii în poveste, în timp ce Elliot devine elementul pasiv, fiind cel cucerit. Ea preia frâiele relației de la bun început, reușind cu energia sa nesecată și zâmbetul strălucitor să umple de culoare lumea pictată în alb și negru a morocănosului Elliot. Însă greșeala pe care tânăra o face distruge tot ce a construit, fiind nevoită să o ia de la capăt, motiv pentru care reîntâlnirea lor poate fi considerată o primă întâlnire. Nu contează că-și cunosc trupurile și inimile, ei trebuie s-o ia de la început, înlăturând ruinele trecutului.

„Nu mă uita” poate fi inclusă pe lista cărților pe care, dacă le începi, nu le vei mai lăsa din mână până ce nu ajungi la ultima pagină. Cu un stil lejer, întâmplări peste întâmplări, personaje bine construite, emoții cât cuprinde, scene amuzante, toate soiurile posibile de gogoși, flori exotice   și probleme etice îndelung dezbătute, romanul Juliei Soto e cu siguranță o lectură de patru stele, perfectă pentru orice anotimp.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 62 - Invitație la nuntă de Amanda Jayatissa

Titlu: Invitație la nuntă

Autor: Amanda Jayatissa 

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: You’re Invited (2022)

Traducere de Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 3,52 (din 21.887 note)

 

               Anul trecut am reușit să citesc destul de multe cărți din TBR, însă n-am apucat să scriu despre niciuna, cu toate că am un folder doldora de idei, impresii și recenzii începute despre romanele pe care le consider demne să facă parte, indiferent de gen, din categoria celor mai bune opere de ficțiune și cărora le-am acordat 4 sau 5 stele pe Goodreads. Și pentru că mi-am regăsit cheful să-mi dau cu părerea, profit de avântul pe care l-am avut în ultima vreme ca să transform amalgamul de cuvinte în ceva coerent. Știu că unele dintre romane sunt apărute de ceva timp, și probabil nu vor mai stârni prea mult interes, dar, cine știe, poate unii dintre voi le vor descoperi abia acum. Așadar, cartea despre care vreau să vă vorbesc în cele ce urmează este prima pe care am început-o după Gaudeamus; un thriller exotic, incitant și plin de capcane, ce mi-a lăsat pe limbă un gust dulce-amărui. Acestea fiind spuse, dacă doriți să aflați cine și de ce, atunci vă rog să acceptați o „Invitație la nuntă”.

            Ani de-a rândul, singurul țel al Amayei a fost să-și croiască o nouă viață, adunând fiecare frântură de zâmbet, fiecare amintire senină, fiecare crâmpei de speranță, doar ca să trăiască cu impresia că este fericită. A lăsat în urmă tot ce-i mai amintea de casa părintească din Colombo, încercând să-și făurească un nou destin în Anglia, departe de ceea ce a mai rămas din familia ei, de cea mai bună prietenă cu care n-a mai vorbit de secole, dar pe care o urmărește obsesiv pe conturile de socializare, de fostul ei iubit, alături de care a nădăjduit că-și va întemeia un cămin. Însă a pierdut tot, iar acum e un simplu martor neputincios la fericirea celor pe care a vrut să-i dea uitării. Kaavi, o influenceriță frumoasă, cu milioane de urmăritori, și fosta ei tovarășă din copilărie, și Spencer, bărbatul care sălășluiește încă în inima ei, urmează să se căsătorească. Colac peste pupăză, Amaya primește invitația la eveniment printr-un e-mail, chiar de la Kaavi, care, aparent, vrea să îngroape securea războiului și s-o aibă alături pe cea care i-a fost odinioară ca o soră.

Zis și făcut, Amaya își ia inima în dinți și se întoarce acasă, unde, pe lângă faptul că trebuie să se obișnuiască cu ideea că Spencer nu va mai fi niciodată al ei, are de înfruntat și o oarecare ostilitate din partea localnicilor, având în vedere trecutul și originea sa. Însă lucrurile se complică de o mie de ori mai tare atunci când mireasa dispare chiar în ziua nunții, lăsând în urmă o cameră devastată și urme de sânge. Astfel, cel mai frumos eveniment din viața unei femei se transformă într-o scenă a crimei, hotelul în care au fost cazați oaspeții este împânzit de polițiști, iar invitații și o parte dintre persoanele implicate în organizarea nunții, chiar și mirele, ajung fără drept de apel pe lista suspecților. Mulți dintre cei prezenți au un motiv să scape de frumoasa și bogata Kaavi, moștenitoarea imperiului Fonseka, sau să se răzbune pe familia ei pentru nedreptățile comise – mai ales Amaya. Oricum ar sta treaba, cert e că cineva i-a făcut felul, iar vina a căzut în cârca protagonistei noastre. Dar ar fi mult prea simplu ca vinovata să fie Amaya, nu-i așa?

Sinceră să fiu, rolul de suspectă principală i se potrivește mănușă Amayei. Pare că vinovăția i se citește în fiecare trăsătură a chipului și în fiecare gest; mereu lasă impresia că a făcut ceva rău; plus că are motive întemeiate să se războiască cu familia Fonseka. La toate astea, se adaugă și obsesia ei pentru numere – protagonista urmărește întotdeauna anumite tipare doar de ea știute, refuzând să întreprindă ceva sau să ia vreo decizie dacă cifrele nu-i sunt favorabile; dacă nu este ora potrivită sau dacă face un pas în plus sau în minus față de numărul stabilit – care, pe de-o parte, o face să pară sărită de pe fix, iar pe de alta, perfectă pentru a pune la cale, în cele mai mici detalii, moartea celei care i-a furat iubitul. Însă Amaya e un personaj simpatic și complex, pe cât de straniu, pe atât de captivant. Mi s-a părut cel mai energic și consistent personaj, singurul caracter pur dintr-o grămadă de siluete din carton cu trăiri prefabricate, ce pălesc în umbra protagonistei.

Amanda Jayatissa construiește un thriller psihologic interesant, plin de suspans, în care personajele sunt mânate doar de faimă, avere și șantaj, pervertite de idealuri mârșave, orbite de propriile interese, toate meritând să fie pedepsite pentru faptele lor. Prezentarea evenimentelor dinaintea nunții – autoarea accentuează pasajele în care sunt descrise pregătirile, tradițiile și ceremoniile sri lankeze ce oferă romanului o aură exotică – sunt întrerupte de ancheta propriu-zisă și de interogatoriile desfășurate imediat după moartea lui Kaavi, însă misiunea poliției nu este deloc ușoară, fiindcă, după cum știm, toți au un secret de protejat; toți caută să-și apere imaginea. E dificil să-l găsești pe vinovat într-o mare de oameni care se încăpățânează să mintă, în pofida faptului că dovezile sunt împotriva lor. Plus că la sfârșitul întregii tărășenii va exista mai mult decât un cadavru.

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 170 - Prințul din Umbră de Cassandra Clare

Titlu: Prințul din Umbră  

Serie: Cronicile din Castellane (#1)

Autor: Cassandra Clare

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Sword Catcher (2023)

Traducere de Ioana Bena

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 624

Media pe Goodreads: 3,83 (din 16.939 note)

 

            Nobili și muritori de rând, familii regale și tâlhari, curtezane și prostituate, vrăjitori lipsiți de magie și monarhi care citesc în stele, moștenitori forțați să se căsătorească pentru consolidare politică și un orfan adus la Palat ca să devină sosia prințului. Așadar, o lume fantasy inedită, plină de intrigi și desfrâu, în care-și fac de cap cei cu avere, deprinși cu artele orgiastice, izolați, prin ziduri, de cei nenorociți și bolnavi. O societate scindată, crudă, cu principii egoiste, nepăsătoare și disprețuitoare, care-și dă pe față lăcomia la fiecare serată privată, unde criticile și aroganța sunt la ordinea zilei. Dincolo de aur și șofran, de mătase și purpură, de săbii  din argint și robe din sticlă, viclenia stă la pândă, lupii dându-și târcoale și analizând ce avantaje ar putea să obțină dacă (și după) ce-și înjosesc sau sfâșie așa-zișii prieteni din copilărie. Ei sunt moștenitorii Cartelor, ai Vopselurilor și Cernelii, ai Ceaiului și Cafelei, ai Sticlei, Mătăsii și ai Lemnului...

Povestea noastră începe cu un orfan. Când avea doar zece ani, Kel a fost luat de la orfelinat de Aristide Jolivet, căpitanul Escadronului Arcașilor, și adus la palat, ca să devină Prințul din Umbră al moștenitorului Aurelian. Cu ajutorul unui medalion vrăjit, tânărul putea lua înfățișarea lui Conor, înlocuindu-l pe acesta la evenimentele publice și private, astfel încât să țină otrăvurile și lamele ascuțite departe de pielea prințului din Castellane. Însă, cu timpul, după antrenamente intense și lecții de onorabilă purtare, Kel a ajuns să-l vadă pe Conor ca pe propriul frate, mai ales că împărțeau aceeași cameră, mă rog, atunci când viitorul rege nu era vizitat de vreo frumoasă curtezană. Dar a venit vremea când Conor trebuie să-și aleagă o soție, o prințesă care ar putea să aducă și mai multă prosperitate orașului-stat, și nu contează că el are alte planuri, fiindcă un simplu gest de nesupunere ar putea porni revolta.

            Așa cum era de așteptat, palatul se află pe deal. La poale, se întinde orașul, locul unde trăiesc negustorii și familiile nobiliare. Dar tot aici se regăsește și Labirintul, un soi de cartier întortocheat pe unde-și fac de cap hoții și ucigașii. Pe străzile sale găsești fel și fel de nemernici care-ți vând arme și droguri, ba chiar și prostituate (probabil bolnave) pe care, pentru câțiva bănuți de argint, poți să le lipești de pereții prăvăliilor mizerabile și dărăpănate. Peste acest loc domnește, din umbră, Prosper Beck, un infractor „cumsecade”, al cărui nume a reușit să-l pună-n gardă până și pe Regele Nelegiuiților. Acesta din urmă locuiește la marginea orașului, în Palatul Negru, și se deplasează doar în trăsura neagră cu roțile roșii, asemenea sângelui. Dacă Markus Aurelian este monarhul ales, prin vinele căruia curge sânge albastru, atunci Regele Nelegiuiților se prezintă drept al doilea conducător al Castellane-ului, ambii piloni ținând, prin deciziile și acțiunile lor, regatul în echilibru.

            Și tot în oraș, însă dincolo de zidurile interioare, îi găsim pe ashkari, un popor cândva nomad, singurii care mai practică o formă de magie. Odată cu Despărțirea, când regina lor s-a preschimbat în zeiță, distrugând toate artefactele și creaturile magice din lume și pedepsindu-i astfel pe Regii-Vrăjitori, ashkarii au fost nevoiți să-și părăsească pământurile, împrăștiindu-se în toate zările. Lin Caster face parte din neamul lor și își dorește cu orice preț să-și vindece cea mai bună prietenă, pe Mariam. Dar tămăduitoarea are acces doar la câteva descântece mărunte, care pot trata temporar unele boli. Însă, în timp ce-și vizitează unul dintre pacienți, primește o piatră magică, un artefact care o conduce (indirect) la Regele Nelegiuiților, acolo unde a ajuns, nu cu mult timp în urmă, și Prințul nostru din Umbră.

            Cronotopul romanului ne trimite în Antichitate, mai exact în Roma, numele monarhilor din Castellane fiind asociate cu cele ale împăraților romani. De asemenea, este prezent și un personaj (posibil) slav, Anton Petrov, care, dincolo de evidenta sugestie legată de piatra vrăjită, s-ar putea identifica cu Petru, piatra de temelie a Bisericii Creștine. La rândul lor, Ashkarii, prezenți ca David, Samuel, Rahel sau Mariam, reprezintă Poporul Ales, unele cuvinte din limba lor străveche fiind preluate chiar din ebraică. Lăsând factorul lingvistic deoparte, ei sunt practicanți ai magiei, aidoma cabaliștilor, și cei care așteaptă venirea Zeiței, în fiecare an, la sărbătoarea cunoscută și ca Învierea.

            Povestea Cassandrei Clare nu are prea multă acțiune, într-adevăr există episoade care-ți pun sângele în mișcare, însă tensiunea se acumulează pagină cu pagină, pregătindu-se să explodeze spre final. Nici Kel nu are prea multe ocazii în care să-și pună în valoare abilitățile, chiar dacă ni se vorbește de câteva ori despre cicatricile de pe trupul lui, rolul său fiind mai mult de înlocuitor, și nu de protector, încercând mai mereu să păstreze aparențele, ferindu-se de deciziile importante pe care le-ar putea lua, pe bună dreptate, doar prințul moștenitor. Trăgând linie, pe cât e de complexă, pe atât e de lejer de parcurs, putea să fie mai subțire cu vreo 200 de pagini, însă mi-a plăcut, m-a ținut captiv, și aștept cu interes și apariția celui de-al doilea volum al seriei, programat, conform Goodreads, pentru 1 ianuarie 2025.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 51 - La cuțite de Zoje Stage (CRIME CLUB)

Titlu: La cuțite

Autor: Zoje Stage

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Mothered (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,32 (din 8.622 note)

 

            Dacă privesc înapoi, sora mea îmi iese în întâmpinare, fluturându-mi pe sub nas, cu un zâmbet malefic pe chip, cele două păpuși de hârtie, ale căror haine de blană au fost confecționate din părul meu; dacă merg înainte, mă lovesc de zdrențele existenței mele, pe care mă chinui să le cârpesc cu zâmbete și identități false, doar ca să nu cedez nervos în fața eșecurilor evidente; dacă fac stânga, femeia care mi-a dat viață îmi apare în cale, criticându-mă la fiecare pas și invadându-mi spațiul personal; dacă fac dreapta, mă izbesc de un zid solid de frică și nesiguranță, ridicat de pandemia ce face tot mai multe victime; dacă mă uit în sus, văd cum se apropie tavanul, împins de mâinile fantomelor desprinse din coșmarurile ce mă asaltează în fiecare noapte, iar dacă mă uit în jos, văd cum mi se cască sub picioare un hău întunecat, din care ies la iveală secrete cumplite, care ar fi fost mai bine să rămână pe veci îngropate. Nu am nicio posibilitate de evadare, iar cu fiecare zi pereții casei în care sunt izolată se strâng tot mai mult. Nu mai știu ce e real și ce nu, amintirile mă copleșesc, iar iluziile pe care le-am țesut cu grijă se destramă, lăsându-mă expusă în fața adevărului violent și zdrobitor. Acum, tot ce-mi rămâne de făcut e să lupt în continuare, să mă războiesc cu negura coșmarurilor, însă propria mamă îmi pune bețe în roate și-mi zgândăre rănile pe care le credeam de mult cicatrizate, căutând să-mi demonstreze cu orice preț că sunt un monstru.

            Zoje Stage revine în lumina reflectoarelor cu un nou roman provocator, un thriller captivant, cu nuanțe horror și accente psihologice puternice, prin intermediul căruia ne pune față-n față cu un univers angoasant, măcinat de restricțiile impuse de pandemia de COVID19, fatal personajelor aflate în căutarea libertății, și cu o protagonistă închistată în cercurile vicioase ale societății și ale propriilor alegeri, toate acestea țesând o poveste complicată despre vinovăție, traume și frică. Spre deosebire de „Dinți de lapte”, unde avem de-a face cu o fetiță de șase ani ce suferă de Sindromul Electra și care plănuiește cu sânge rece și cu o ingeniozitate ieșită din comun să-și omoare mama, pe care o vede ca pe o rivală ce trebuie înlăturată pentru a primi toată afecțiunea „prea-iubitului” ei tată, în „La cuțite”, ne confruntăm cu reversul medaliei, așa cum am fi tentați să credem – o mamă care își terorizează fiica, împingând-o prin simpla ei prezență pe marginea prăpastiei –, însă eu tind să nu fiu de acord și o să vin și cu explicația în rândurile ce urmează.

Relația mamă-fiică trebuie întemeiată pe iubire și încredere reciproce, însă Jackie și Grace par să se ghideze după alte principii, tot ceea ce le unește fiind legătura de sânge și o toleranță rece, cu condiția să nu se implice una în viața celeilalte, aranjament ce funcționează de minune când sunt la distanță. Dar vârsta înaintată a lui Jackie, piciorul ce-i cam dă de furcă și faptul că nu se mai poate descurca singură ca înainte, plus promisiunea unui ajutor financiar substanțial cu care Grace să-și poată plăti ipoteca noii locuințe pe care a cumpărat-o înainte să rămână fără serviciu, o conving pe aceasta din urmă să accepte ca mama ei să se mute în apartament. La stresul conviețuirii cu Jackie, care are tabieturi complet diferite de ale ei, se adaugă și vestea îmbolnăvirii celui mai bun prieten și izolarea timp de paisprezece zile. Lucrurile o iau razna, coșmarurile lui Grace devin tot mai intense, iar realitatea se distorsionează, aruncând-o cu capul înainte într-un vârtej de amintiri întunecate. Mintea îi joacă feste, și simpla prezență a mamei, care n-a știut niciodată să fie mamă, o scoate din sărite, amintindu-i constant de Hope, sora geamănă pe care a pierdut-o în copilărie.

Asistăm la un fenomen psihologic cel puțin bizar. Jackie reprezintă o oglindă în care Grace se vede așa cum este – o femeie nesigură, vulnerabilă, bântuită de trecut, care se dă peste cap să arate că are o viață perfectă, chiar dacă asta înseamnă să mintă și să-și nege propria identitate –, își vede toate defectele, ceea ce o aduce în pragul nebuniei, în ciuda faptului că mama ei nu mișcă un deget. Prezența lui Jackie în refugiul ei este un declanșator al traumelor din copilărie, pe care acum le trăiește mult mai intens decât atunci. Faptul că a fost nevoită să aibă grijă de sora sa paralizată, în timp ce mama era plecată zi și noapte la muncă, și-a pus amprenta asupra lui Grace, fiind obligată să-și asume rolul matern pe care nu și l-a dorit niciodată. Cu toate acestea, prezența mamei nu este îndeajuns ca s-o aducă la disperare. Trăirile ei sunt ridicate la superlativ din cauza izolării și a contextului pandemic, care inserează involuntara frică de celălalt, și în cele din urmă frica de propriul sine. Cu alte cuvinte, dacă libertatea ei n-ar fi fost suprimată, funcția catalizatoare dintre trecut și prezent, pe care Jackie o poartă în ființa sa, și-ar fi pierdut efectul, iar deznodământul ar fi fost cu totul altul.

Sinceră să fiu, nu pot afirma că „La cuțite” e un thriller sută la sută – suspansul și crima care are loc nu mi se par suficiente ca volumul să facă cinste genului –, cât despre dimensiunea horror, aș prefera să mă abțin, fiindcă n-am găsit niciun element care să mă înfioreze măcar puțin. L-am lecturat ca pe un roman de criză, cu o protagonistă pe care, de cele mai multe ori, am simțit nevoia s-o strâng de gât. Cu toate că povestea curge și are un ritm antrenant, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca „Dinți de lapte”, care m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la final. Pe scurt, trei stele cred că este un rating suficient pentru „La cuțite”, dar ATENȚIE, asta e strict părerea mea, și nu înseamnă că romanul nu merită mai mult de atât.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA