Titlu:
Casa din marea azurie
Autor:
T.J. Klune
Editura:
STORIA BOOKS
Titlu
original: The House in the Cerulean Sea (2020)
Traducere
de Irina Stoica
Anul
apariției: 2021
Număr
pagini: 448
Media
pe Goodreads: 4,47 (din 224.540 note)
Îmi
e din ce în ce mai greu să îmi pun ideile pe hârtie. Poate din cauza timpului
insuficient, poate din cauza lipsei de inspirație (sau poate ambele), însă
oricât de dificil ar fi, despre romanul lui T.J. Klune trebuie să vă spun
câteva cuvinte. Înainte de toate, vreau să vă avertizez că nu avem de-a face cu
un YA clasic, despre copii cu puteri supranaturale, ci, mai degrabă, cu un
amestec foarte interesant dintre Fantasy și roman psihologic, personajele
magice fiind construite în așa fel încât să reflecte o întreagă categorie
socială. Mai mult decât atât, „Casa din marea azurie” este un roman despre
schimbare și acceptare. Autorul preia o serie de elemente din alte cărți,
precum „Harry Potter” și „Miss Peregrine”, pe care le așază în rama unei
povești LGBTQ+, pentru a crea o lume a marginalilor, un univers paradisiac al
celor disprețuiți și neînțeleși de cei care au pretenția să se numească
normali. Cred că este cel mai corect politic volum pe care l-am citit în
ultimii ani, însă, din punctul de vedere al acțiunii, m-am așteptat la cu totul
altceva. Accentul nu este pus pe ce se întâmplă, ci pe cum se întâmplă, motiv
pentru care desfășurarea evenimentelor este destul de lentă și monotonă, dar
există și o oarecare tensiune dată de aerul misterios al personajelor și de
secretele ascunse în spatele unor ochi blânzi și senini.
Cât de periculoși ar putea fi șase
copii orfani care dețin, mai mult sau mai puțin, niște puteri magice? Conform
Comisiei Extrem de Superioare, din cadrul Departamentului Responsabil de
Tineretul Magic, foarte periculoși – atât de periculoși, încât ar putea aduce
sfârșitul lumii. Dar, pentru a fi evitată o astfel de catastrofă, DIRECTIMA a
luat decizia de a-i izola pe acești copii pe o insulă pustie, unde să nu intre
în contact cu restul civilizației. Crud, nu-i așa? Partea bună e că de
bunăstarea și educația lor a fost desemnat să se ocupe Arthur Parnassus, un
bărbat simplu, bun la suflet, care știe să privească dincolo de aparențe și pentru
care defectele devin cele mai mari calități. Datorită lui, orfelinatul de pe
insula Marsyas reprezintă un adevărat cămin pentru cei șase copii. Însă
liniștea se spulberă atunci când pe insulă este trimis un asistent social, din
cadrul DIRECTIMA, care primește însărcinarea de a verifica dacă lucrurile sunt
în regulă sau dacă orfelinatul trebuie închis pentru totdeauna.
Linus Baker trăiește într-o carapace formată
din temeri și reguli pe care le respectă cu strictețe, orice abatere de la
acestea dându-i întregul univers peste cap. Din acest motiv, este perceput ca
fiind un ciudat, un om antisocial care își împarte viața între funcția de
asistent social și grija pentru pisica sa, Calliope, o creatură extrem de
antipatică dacă mă întrebați pe mine. în cei 17 ani de când ocupă acest post,
nu a cerut nici o mărire de salariu, nici o avansare, ba chiar s-a străduit să
își îndeplinească sarcinile cu profesionalism – să facă cele mai bune rapoarte,
astfel încât să nu atragă atenția Comisiei Extrem de Superioare – cu alte
cuvinte, Linus ar fi putut fi ales angajatul lunii în fiecare lună, dacă ar fi
vorba despre așa ceva. Rutina este singura protecție pe care o are, iar atunci
când este trimis să petreacă o lună pe insula Marsyas, pentru a investiga
situația orfelinatului de acolo, zidurile atent construite încep să se clatine.
Orice lucru ieșit din comun îl face pe Linus și mai anxios, nereușind să vadă,
din cauza fricii, dincolo de prejudecățile celorlalți.
Chiar dacă asistăm la evoluția lui Linus,
romanul nu are un singur protagonist. Fiecare personaj are momentul său în
lumina reflectorului. Există o mare discrepanță între modul de construcție al nou-venitului
și cel al copiilor. În timp ce primul este un caracter slab, efeminat, marcat
de tușele personajului de hârtie și lipsit de profunzime, cei din urmă sunt
foarte atent creionați, cu personalități puternice și visuri ce așteaptă un
mediu propice pentru a se împlini. Cel mai interesant personaj este Arthur Parnassus,
care înfățișează o copie mai tânără și mai ștearsă a lui Albus Dumbledore. Cei
doi au în comun blândețea, dorința de a-i ajuta pe toți, de a vedea binele în
orice creatură și afinitatea pentru
culori stridente. Arthur devine un mentor pentru cei care au fost izgoniți din
lume; un demiurg ce transformă un spațiu de penitență într-un loc pe care îl
poți numi acasă. Cu toate că numele personajelor au conotații mitice, important
este faptul că fiecare reprezintă, în sens metaforic, o categorie marginală.
Astfel, pe insulă sunt adunate mai multe modele ale unei realități compuse din
dizabilități și deviații sociale.
Spațiul se numără printre cele mai
importante aspecte. Avem de-a face cu un mediu antitetic, care îi influențează,
atât în comportament, cât și în modul de a gândi, pe cei ce trăiesc în el. Pe
de o parte, ne este înfățișat orașul din care vine Linus, un loc întunecos,
apatic, în care soarele se arată rare ori și în care oamenii sunt reci, superficiali,
mimând grija pentru ceilalți, plini de ranchiună și prejudecăți la adresa celor
diferiți, închistați în reguli și reglementări, fără de care viața lor nu ar
mai avea sens. Opusă acestui oraș sumbru, avem insula Marsyas, un paradis pe Pământ,
unde soarele strălucește tot timpul, iar libertatea este cea mai importantă
regulă. Locuitorii de aici au dreptul să viseze și să facă ce le place, fără să
fie judecați.
Tot ce pot să mai spun în final e că
mi-a plăcut povestea, cu toate că mi-aș fi dorit ceva mai multă acțiune, mai
multe întâmplări neașteptate și un final nu chiar așa de previzibil, dar asta
ține de gusturile fiecăruia. Însă problemele pe care le aduce în discuție T.J.
Klune sunt cât se poate de serioase și actuale, iar primul pas pentru a schimba
realitatea stă în acceptarea celor diferiți și în înțelegerea unei lumi care a
stat aproape tot timpul ascunsă.
