Nu poți fugi, nu te poți ascunde
Yrsa Sigurdardottir
Titlu original: Lok lok og læs
Limba originală: islandeză
Traducere din limba engleză: Roxana Mirică
ISBN: 978-606-40-2589-0
Format: 130x200mm, paperback
480 pagini
Editura Trei
Colecția Fiction Connection Crime
Volum I din seria Black
Ice
Crezi că ești în
siguranță? Mai gândește-te...
Perfectă pentru fanii lui Stephen
King!
Într-o seară geroasă de iarnă, într-un
fiord izolat din Islanda, un vecin vizitează casa unei familii care nu mai
fusese văzută de o săptămână. Cum nu-i răspunde nimeni, sparge ușa din spate și
cele mai întunecate temeri ale sale se adeveresc. Casa este acum scena îngrozitoare
a unei crime. Polițistul Týr și medicul legist Iðunn sunt chemați să investigheze
cazul, iar curând li se alătură și tânăra polițistă Karólina. Pe măsură ce
ancheta avansează, apar secrete teribile despre familie. În scurt timp cu toții
înțeleg că acest caz îi obligă să-și confrunte propriul trecut suprimat și
deschide o cutie a Pandorei pentru crime mult mai îngrozitoare.
Îngrozitor de bun... Nopțile lungi și
întunecate ale Islandei sunt cele mai amenințătoare în thrillerele Yrsei Sigurdardóttir.
- FINANCIAL TIMES
Una dintre cele mai bune cărți pe care
le-am citit în ultima vreme: întunecată, înfiorătoare și captivantă de la
început până la sfârșit. - STUART MACBRIDE, scriitor
Ca întotdeauna, Sigurdardóttir are o scriitură
fermă și concisă. - SUNDAY TIMES
FRAGMENT
3. Miercuri
Ștergătoarele de
parbriz cedaseră în lupta cu zăpada abundentă. Týr deja fusese nevoit să se
oprească de două ori pentru a le curăța și probabil că urma să facă asta din
nou în curând. Bulgării de gheață care se acumulau pe geam lăsau dâre tot mai
largi cu fiecare mișcare, dar asta nu era nimic pe lângă prima parte a
deplasării, când scopul lui principal fusese să mențină mașina pe drumul
înghețat, în timp ce vântul violent lovea peninsula Kjalarnes. Articulațiile
degetelor i se albiseră pe volan, iar icnetele intermitente de pe scaunul
pasagerului nu ameliorau deloc situația. În afară de asta, Idunn aproape că nu
scosese un cuvânt pe tot parcursul drumului. La început, Týr atribuise tăcerea
nervozității cauzate de condițiile periculoase, dar începea să creadă că era
doar firea ei. Părea o introvertită tipică: toate încercările lui de a o face
să se deschidă fuseseră întâmpinate cu răspunsuri monosilabice. Privea cu
buzele strânse în golul întunecat și înzăpezit din față, evitând contactul
vizual care ar fi fost o invitație sigură la conversație. Týr presupunea că
lipsa ei de sociabilitate era motivul pentru care ceilalți ofițeri fuseseră
vizibil ușurați când se oferise el să o ducă. Nu se putea spune că era tocmai
un izvor de veselie.
Týr încetini pentru
că GPS‑ul îi indica un viraj la dreapta în apropiere. Verificase traseul
înainte de plecare și știa că virajul era chiar înainte de capătul fiordului.
Nu mai condusese niciodată pe lângă Hvalfjörður, de obicei trecea prin tunel
când călătorea spre nord sau vest din Reykjavík. Vizibilitatea era atât de
scăzută, încât era ușor să rateze virajul dacă nu era atent. Cu doar o bandă pe
sens și fără acostament, ar fi preferat să evite o manevră de întoarcere,
considerând că existau șanse de 50% să se răstoarne într‑un șanț dacă ar fi
încercat. Ar fi trebuit să țină pasul cu convoiul de mașini de poliție, dar
încetinise din considerare pentru pasagera lui, rămânând în urmă. De ceva timp
nu mai văzuse strălucirea roșie a luminilor de poziție ale mașinii din față,
așa că n‑o mai putea urma, ca un boboc de rață ce își urmează mama.
Când Týr viră spre
dreapta, Idunn rupse într‑un final tăcerea.
— Mai avem mult?
Întrebarea îl
surprinse atât de tare, încât Týr își desprinse privirea de la drum pentru un
moment, întorcându‑se spre ea. Idunn încă privea fix, în direcția parbrizului.
Dacă ar fi aruncat o privire la GPS‑ul de pe bord, și‑ar fi putut răspunde
singură la întrebare.
— Nu. Mai sunt cam
15 minute.
Týr strânse mai
tare de volan în timp ce mașina derapă ușor în curbă.
Idunn continuă:
— Sunt îngrijorată
în legătură cu drumul de întoarcere. Nu suport zăpada și gheața, iar drumurile
blocate m‑au adus la capătul răbdării.
Týr realiză că era
posibil să fi înțeles‑o greșit pe partenera lui de drum. Poate că Idunn era
totuși o persoană vorbăreață și doar avea niște probleme cu nervii. I‑ar fi
plăcut să petreacă timpul discutând, însă se temea că ar urma genul acela de
conversație pe care o considera cel mai greu de suportat: o discuție despre el
și trecutul său. Oh, serios? Ai crescut în Suedia? Cum așa? Și ce te‑a făcut
să te întorci acasă?
În ceea ce‑l
privea, mutarea în Islanda fusese ca o plecare de acasă, însă pentru
majoritatea islandezilor „acasă“ însemna mereu Islanda. Nu putea fi nicăieri
altundeva. Chiar și petrecând mai mult de jumătate din viață în străinătate,
cum făcuse el, sentimentul rămânea același. Dacă erai islandez, trebuia să consideri
Islanda ca fiind acasă. Poate că într‑o zi avea să creadă, dar pentru asta ar
trebui să rămână în țară, iar în prezent nu exista nicio certitudine că avea să
facă asta. Luase decizia impulsiv, după o despărțire urâtă, fără să reflecteze
prea mult asupra viitorului său pe care inevitabil avea să‑l înfrunte. Totuși,
mutarea îl făcuse să se lămurească — îi dăduse distanța necesară pentru a
realiza că relația lui ajunsese la capăt de drum. Acceptase că niciunul dintre
ei nu fusese cu adevărat fericit și că despărțirea fusese singura soluție
rațională.
Partea proastă a
mutării era că în prezent se simțea groaznic de singur și nu reușise încă să‑și
construiască un cerc social în Reykjavík. Puținele rude care îi mai rămăseseră
fuseseră foarte atente la început, dar treptat se retrăseseră în propriile
vieți, odată ce noutatea prezenței lui se evaporase. Nu le putea reproșa asta.
Deși se întâlniseră în vacanțele de vară petrecute în Islanda, nu fusese o
prezență constantă în viețile lor și, oricât de mult își dorea companie, nu‑i
plăcea ideea de a fi considerat un caz caritabil, așa că încerca să evite să
profite de rude.
Se hotărâse să
reziste în Islanda un an și intenționa să‑și respecte decizia, dar, dacă
lucrurile ar continua în acest ritm, ar fi nevoit să recunoască faptul că
încercarea lui de a se reconecta cu rădăcinile a fost o greșeală și s‑ar
întoarce în Suedia, rușinat. Chiar și așa, ar fi fost mai bine decât să se
lupte cu singurătatea. Poate că era timpul să accepte că rădăcinile lui nu se
aflau, de fapt, aici. Poate că nu avea rădăcini nicăieri.
Crescut de părinți
islandezi în Suedia, nu se simțea pe deplin nici suedez, nici islandez.
Pentru a complica
și mai mult lucrurile, Týr era adoptat și nu avea nicio amintire despre
părinții biologici, care dispăruseră prea devreme din viața lui. Mama murise de
cancer la sân când el avea doar patru ani, iar tatăl fusese ucis într‑un
accident la scurt timp după aceea, deși Týr suspecta că adevăratul motiv al
decesului era altul. Părinții lui adoptivi evitau mereu să‑i ofere un răspuns
clar când încerca să afle detalii despre accidentul tatălui său. Týr era
convins că fie se sinucisese, fie fusese dependent de droguri și murise din
cauza unei supradoze, iar părinții lui adoptivi încercau să‑l protejeze dintr‑o
dorință bine intenționată — însă direcționată greșit — de a fi buni. Situația
era și mai complicată, deoarece tatăl biologic nu conviețuise cu mama lui și
avusese rețineri în a‑și recunoaște fiul, așa că părinții lui adoptivi știau
foarte puține despre acel om.
Týr știa multe
despre mama lui biologică, ale cărei chip și amintire erau păstrate vii de sora
și de cumnatul ei — părinții săi adoptivi. Pe șemineul din casa lor se afla o
urnă frumos decorată ce conținea cenușa ei, alături de o fotografie în care ea
zâmbea larg, fără să știe de soarta tragică ce o aștepta. Sora și cumnatul ei,
care nu aveau copii, îl luaseră după ce rămăsese fără mamă. Tatăl biologic,
neavând aparent niciun interes pentru el, semnase rapid actele de adopție. Deși
acest abandon era greu de acceptat, Týr știa că, în fond, fusese un noroc; îi
era greu să își imagineze părinți mai buni decât cei care îl crescuseră. Era
perfect conștient de acest lucru și în prezent nu simțea niciun impuls de a
afla ceva despre tatăl biologic. Ajunsese să accepte această situație, mai ales
că tatăl lui nu dăduse doi bani pe el — simțea că distanțarea era justificată.
Acea ruptură îi provoca un sentiment de neliniște, simțea că nu își stabilise
niciodată rădăcinile într‑un loc.
Pentru a evita
întrebările lui Idunn despre trecutul lui neobișnuit, Týr decise să preia
controlul conversației. Cea mai simplă variantă era să discute despre muncă,
singurul subiect pe care îl aveau în comun, reducând astfel șansele de a devia
spre chestiuni personale.
— Ce informații ți‑au
oferit? întrebă el. E posibil să fi fost vorba de un accident?
— Presupun că am
auzit același lucru ca și tine: mai mulți membri ai gospodăriei au fost găsiți
morți în interiorul fermei, iar bărbatul care i‑a descoperit susține că au fost
uciși. Nu știu dacă are dreptate. Ar putea fi un caz de intoxicație cu monoxid
de carbon, iar rănile pe care credea că le‑a observat să fie de fapt doar
rezultatul descompunerii.
Týr încuviință.
Idunn era patolog, probabil știa despre ce vorbea. Studiile lui de criminologie
abia atinseseră subiectul examinării cadavrelor și niciodată nu regretase că nu
aprofundase mai multe. Din punctul lui de vedere, alte persoane ar fi putut să
se ocupe de acea sarcină. Totuși se îndoia că martorul nu ar fi fost capabil să
recunoască semnele descompunerii, mai ales că era fermier. Cel puțin ar fi +trebuit
să fie obișnuit să vadă cadavre de animale.
— Destul de sumbru,
indiferent de ce s‑ar fi întâmplat.
Idunn expiră adânc,
iar sunetul îi aminti lui Týr de nenumăratele dăți când și el făcuse la fel. În
meseria aleasă era inevitabil — o reacție involuntară, ca și când corpul
încerca să alunge de la sine impresiile negative, dar niciodată nu funcționase
astfel.
Týr observă cu
coada ochiului cum Idunn își întoarse capul pentru a‑l studia din profil. Îi
zâmbi rapid, încercând să diminueze disconfortul creat. Își dorea ca ea să știe
că o remarcase în timp ce îl privea.
— Trebuie să te
întreb ceva, spuse ea. Sper să nu ți se pară nepoliticos.
Týr o îndemnă să
continue. Intuia deja ce întrebare urma să‑i pună, aceeași care i se adresa cel
mai frecvent, și avea dreptate.
— Cum ai căpătat
cicatricea de pe frunte?
— Din păcate, fără
să fac nimic interesant. Am căzut de pe tricicletă când eram copil. Pedalam în
mare viteză fără să fiu atent la drum. Roata din față a intrat într‑o groapă
din trotuar și m‑am răsturnat peste ghidon, despicându‑mi fruntea. Ghinion —
dar putea să fie mult mai rău.
— Ai putea să porți
breton, astfel nimeni nu ar mai putea s‑o vadă.
