Recenziile lui Gică 172 - Stăpânul Muntelui de Anders de la Motte (CRIME CLUB)

Titlu: Stăpânul Muntelui 

Serie: Leo Asker (#1)

Autor: Anders de la Motte

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Bortbytaren (2022)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 4,19 (din 1.772 note)

 

Dacă Anders de la Motte ar fi fost american, cu siguranță numele lui s-ar fi regăsit în topurile celor de la The New York Times, alături de John Grisham și David Baldacci. Autorul suedez nu doar că scrie cu o măiestrie greu de egalat, ci reușește și să se adapteze subgenurilor și tendințelor din spațiul scandinav și cel anglo-saxon. Cărțile sale sunt provocatoare și ludice, așa cum am putut observa în trilogia „Jocul” (Jocul, Buzz și Bubble), comice și pline de vitalitate, precum „O casă mortală”, și serioase, violente și întunecate, precum „Stăpânul Muntelui”. Combinând atmosfera specifică Nordic Noirului cu suspansul prezent în romanele cu criminali în serie, fostul polițist dezvoltă un thriller impecabil, complex, trepidant și tensionat, în centrul căruia plasează un ucigaș diabolic și meticulos, nebun și  inteligent deopotrivă, ce ne aduce aminte de faimoșii antagoniști ai lui Mo Hayder și Jeffery Deaver.

            Faceți loc, intră în scenă inspectorul Leonore Asker! Competentă și cu o mulțime de cazuri rezolvate la activ, Leo urmează să fie avansată în funcția de șefă a Departamentului Infracțiuni Grave. Însă după ce fostul ei coleg (și iubit), Jonas Hellman, se întoarce la secția din Malmo și-și reface echipa, Leo nu doar că pierde ancheta mediatizată la care lucrase, ci este expediată de superiori la subsol, acolo unde urmează să conducă Departamentul Cazurilor Rătăcite și al Suflete­lor Pierdute. Și în timp ce polițiștii de la etajele superioare investighează dispariția Smillei Holst și a iubitului ei, Malik Mansur (MM), Leonore face cunoștință cu noii ei colegi, niște agenți scoși elegant din joc, puțin săriți de pe fix, care, în lipsa oricărei activități fizice sau intelectuale, așteaptă ziua pensionării. Dar inspectoarea noastră nu vrea nici în ruptul capului să stea deoparte, așa că își continuă cercetarea pe cont propriu, fiind sigură că, dacă va elucida misterul dispariției celor doi îndrăgostiți, va reuși să-și spele reputația și  să revină la suprafață.

            Și astfel, folosindu-se de notițele fostului șef al Departamentului Sufletelor Pierdute, în prezent aflat în comă după un atac de cord, care anchetase în secret dispariția Smillei și a lui MM, Leo ajunge la clubul de modelism feroviar din Hassleholm, unde cineva plasează pe ascuns figurine de plastic într-o machetă feroviară, ultima reprezentând-o chiar pe Smilla. Dar de ce și-ar fi lăsat răpitorul amprenta tocmai aici? Pe lângă faptul că-și asumă acțiunile, vrea să perturbe microuniversul utopic, să pângărească frumusețea și perfecțiunea. Printre locomotive și vagoane în miniatură, căsuțe, copăcei, oameni, câini și pisici, monstrul își potrivește micile siluete pictate, sfidând ordinea stabilită, modificând scenariul în funcție de viziunea lui bolnavă. El e un Bortbytaren (acesta fiind titlul original), o creatură fantastică din mitologia celtică și scandinavă, care fură lucruri și răpește persoane, în special copii, pe care îi înlocuiește cu ființe identice ca aspect, însă diabolice asemenea lui.

            Leonore Asker e polițista cu care nu vrei să ai de-a face... Dacă ai ceva de ascuns, ar fi bine să stai departe de ea, pentru că poate fi foarte convingătoare și nu dă niciodată înapoi. Iar dacă ai de gând s-o confrunți, poate s-o iei la palme și pumni, cu siguranță ți-ai semnat sentința. Practică arte marțiale și se antrenează zilnic, până și Attila, fostul instructor de autoapărare al poliției, o privește cu interes neprefăcut cum lovește în sacul de box, de parcă l-ar înfrunta însuși pe diavol. Tatăl ei, un autoproclamat Predicator al Apocalipsei, a pregătit-o pentru Sfârșit, instruind-o cum să recunoască și să utilizeze armele de foc, trezind-o în crucea nopții și urmărind-o prin ochelarii cu infraroșu cum se străduiește să ajungă la barcă, la posibila lor salvare în caz de cataclism. Și acum, la ani buni după ce a evadat de la Fermă, Leo își dă seama când ceva e în plus sau nelalocul lui. Sau dacă cineva o urmărește prin binoclu, camuflat de învelișul verde și des al pădurii.

            Ce să vă mai zic? E exact ce trebuie, un thriller bine scris, plin de acțiune, cu o protagonistă deosebită și un antagonist pe măsură. De multe ori ai impresia că ești pe drumul cel bun, pentru că piesele se potrivesc la fix, însă după câteva pagini îți dai seama că ai căzut în capcană. Firul narativ principal e întrerupt de capitolele în care este dezvoltată povestea Stăpânului Muntelui, din trecut și până acum, astfel încât să ne putem face o idee despre evenimentele stranii și tragice care i-au marcat evoluția psihologică, transformându-l într-o ființă egoistă, perversă și sadică, într-un adevărat prădător. De la mine primește, clar, cinci stele, și abia aștept să fie tradus și cel de-al doilea volum, pentru că data viitoare vom fi vizitați de ucigași fără ochi, din alte lumi.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte:

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 138 - O casă mortală de Anders de la Motte & Måns Nilsson (CRIME CLUB)

Titlu: O casă mortală 

Serie: Crimele din Österlen #1

Autor: Anders de la Motte & Måns Nilsson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Döden går på visning (2021)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,60 (din 2.179 note)

 

            Mi-a plăcut, dar cam atât. Nu prea mă împac cu romanele polițiste cu iz de divertisment britanic. Știu că e scrisă de doi suedezi, dar atmosfera asta lejeră și plină de umor e specifică englezilor și americanilor. Da, unul dintre ei, pe lângă restul preocupărilor, e și comediant, însă mi se pare că umorul e mai mult sugerat, cel puțin pentru mine nu au existat scene atât de puternice încât să râd cu lacrimi. Am zâmbit, pot să spun că am savurat unele episoade, dar, trăgând linie, a fost prea Cozy Mystery, poate că de asta nu prea rezonez nici cu bătrânii lui Osman. Nu mi-o luați în nume de rău, nu e în niciun caz o recenzie negativă, e strict părerea mea... Prefer thrillerele sângeroase, cu ucigași feroce care-și sfâșie victimele-n bucăți, împinși de o motivație bolnavă... altfel spus, ceva puternic, care să-mi dea fiori și să mă lase cu un sentiment bizar multă vreme după ce am terminat cartea.

Lume, lume, se vinde o casă într-un mic sat din Österlen! Jessie Anderson, celebra vedetă pe care o știți de la cozeriile de vară de la radiodifuziunea suedeză, s-a apucat de curând de imobiliare și a scos la licitație o vilă superbă, construită pe plaja din frumoasa noastră localitate. Bineînțeles că are deja și câțiva posibili cumpărători, evident că toți sunt oameni cu bani, și cel mai probabil casa va fi achiziționată până la sfârșitul acestei zile. Dar noi... localnicii, cei ale căror familii trăiesc aici de generații, nu vom lăsa să se întâmple așa ceva... Pentru că avem un plan... Cineva, nici noi nu suntem siguri cine, se va strecura în casă și o va împinge pe Jessie de pe scara interioară, direct în sculptura masivă în formă de cârlig, cu care, neghioaba, credea că va reuși să ne prindă în plasă.

Aflat în concediu medical, inspectorul Peter Vinston (cu „V”, da?) se îndreaptă spre Österlen, unde urmează să participe la aniversarea de șaisprezece ani a fiicei sale, Amanda. În timpul petrecerii organizate la castel, află despre proiectul lui Jessie Anderson, ocazie cu care este invitat să  ia parte la vizionare. Însă la puțin timp după ce omul nostru ajunge la vilă, asistenta lui Jessie o descoperă pe aceasta moartă, înfiptă ca o râmă în cârligul sculptat pe care urma, chiar ea, după ce casa era cumpărată, să-l ofere micului sat pescăresc. Împreună cu polițista locală, Tove Esping, Vinston îi ia la rând pe suspecți, cu scopul de a descoperi un fir care să-i conducă la adevăratul făptaș. Însă cu cât interoghează mai multe persoane, cu atât își dau seama că lucrurile sunt mai complicate decât par și că cel care a înfăptuit crima ar putea să fie oricine, fiindcă aproape toți cei din jur aveau un motiv, mai mult sau mai puțin serios, s-o ucidă pe faimoasa Jessie Anderson.

Pe rând, prin cadru defilează o mulțime de personaje, unul mai bizar decât celălalt, fiecare culpabil în felul său. Criminalul ar putea fi oricare dintre ei, de la Margit Dybbling, bătrânica cu ochelari, președinta consiliului sătesc, care s-a împotrivit de la început construirii vilei cu proporții de hangar, până la Jan-Erik Sjbholm, actorul cu baston, care citează în mod repetat din „Regele Lear” (vasăzică, cel mai bun spectacol pe care l-a jucat în Compania navală) sau asistentul, costumierul și soțul acestuia (doar în ordinea asta), Alfredo, un fost circar, specializat în acrobațiile cu cai, încă în stare de o ultimă reprezentație prin care s-o propulseze pe Jessie direct în brațele morții. De asemenea, vinovatul ar putea fi și unul dintre cei doi electricieni care s-au ocupat de sistemul de securitate, Fredrik și Hasse, sau, de ce nu, unul dintre soții Modigh, fiindcă Daniella o ura pe defunctă încă de când îi furase lumina reflectoarelor în spectacolele din SUA, iar Niklas, fostul tenismen cu trăsături de Adonis, avea o aventură cu agenta imobiliară, o poveste despre care soția lui geloasă credea că s-a sfârșit cu luni în urmă.

Odată cu crima, măștile încep să crape și fiecare își dă, încet-încet, arama pe față. Niciunul dintre ei nu e un sfânt, unii au acționat prin forță, alții doar cu gândul, dar cu toții au contribuit într-un fel sau altul la tragedie. Fiecare vizită se lasă cu un apel dat pe ascuns, polițiștii noștri nefăcând decât să tulbure niște ape deja agitate, scoțând la lumină intențiile necurate ale localnicilor. Uneori mai în glumă, alteori mai în serios, autorii adaugă pe rând bucățile de puzzle, redând în final o imagine la care, să fiu sincer, eu, unul, nu m-am așteptat. Mi-a plăcut că au încercat să iasă de câteva ori de sub cupola asta Cozy, lăsând întunericul și răul să-și facă de cap prin împrejurimi, omorul păstrându-și proporțiile relevante de act abominabil ce trebuie pedepsit. Deci... indiferent de ce am spus în introducere, vă recomand cartea asta, nu ca un mijloc de divertisment, ci ca un roman polițist serios, așa cum l-am perceput pe alocuri. Și în acest caz vom avea parte de o continuare, așa că stați pe-aproape, pentru că data viitoare moartea din Österlen merge la o licitație de antichități.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA