ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Blog Tour. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Blog Tour. Afișați toate postările

duminică, 14 aprilie 2024

Recenziile lui Gică 178 - Când regele moare de Elina Backman (CRIME CLUB)


Titlu: Când regele moare 

Serie: Saana Havas (#1)

Autor: Elina Backman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ 

Titlu original: Kun kuningas kuolee (2020)

Traducere de Zsuzsa Máthé

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,68 (din 1.651 note)

 

            Ca suspans și acțiune, romanul Elinei Backman e undeva între „Tămăduitorul”, de Antti Tuomainen, și „Vânătoarea de vrăjitoare”, de Max Seeck. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, cartea pendulează între scenele pitorești din Hartola, unde protagonista, Saana Havas, investighează o crimă ce a avut loc în urmă cu treizeci de ani, și povestea lui Jan Leino, un polițist din capitală, celibatar, care cercetează, alături de colega lui, Heidi, moartea violentă a directorului unei renumite companii de marketing. Pe scurt, crime ritualice, secrete din trecut, răzbunare, furie ținută-n frâu  decenii de-a rândul și doi eroi, un el și o ea, care, printr-o conjunctură banală, ajung să trăiască o frumoasă poveste de dragoste, întinsă pe zeci de pagini. E adevărat că începutul e anevoios, îți ia ceva până te imersezi în narațiune, dar, după primele cinci/șase capitole, reușește să te prindă, și rămâi acolo până la ultima filă, ca să descoperi cine e ucigașul cu fierul încins.

            Acum, să dăm puțin scenariul pe slow-motion... După ce este concediată de la publicația unde lucrase ca jurnalistă de tip clickbait, Saana pleacă în Hartola, unde intenționează să-și petreacă vara în compania mătușii sale, o gospodină desăvârșită, pasionată de grădinărit. Și pentru că tânăra noastră este atrasă de ploturile polițiste, vizionând toate episoadele din Poirot și urmărind în prezent sezonul 2 (ep. 03) din The Killing, pe Netflix, devine repede interesată de o tragedie ce a avut loc în toamna anului 1989, când Helena, o fată de cincisprezece ani, a fost găsită moartă în repezișul râului. La trei ore și jumătate distanță cu autobuzul (când ești îndrăgostit nebunește, timpul nu mai reprezintă vreun impediment), adică în Helsinki, directorul unei importante companii de marketing este găsit ucis, înecat într-un vas cu apă și însemnat, cu un fier încins, pe testicule cu o coroană. Curând, Jan Leino realizează că există încă trei regi care urmează să fie omorâți, dar ce nu știe el e că ucigașul e acum în drum spre Hartola, acolo unde trăiește cea de-a doua victimă.

            Deși ne-am aștepta ca Saana și Jan să colaboreze pentru a-l demasca pe criminalul din prezent, polițistul nostru e un profesionist, așa că nu divulgă nimic despre ancheta în desfășurare și apelează doar la propriii colegi. Și astfel intră în scenă Heidi, o investigatoare competentă, dedicată meseriei, care are o slăbiciune pentru damele frumoase, în special pentru ultima ei parteneră de-o noapte, o antrenoare care predă cursuri de autoapărare pentru femei. Heidi e o dură, mai puternică decât majoritatea bărbaților pe care i-a cunoscut, printre care se numără și Jan, care, din cauza serviciului extrem de solicitant, nu reușește să-și găsească o iubită și e nevoit să-și creeze cont pe  o aplicație de dating. Însă, când o cunoaște pe Saana, viața lui prinde culoare, ajungând să se comporte ca un adolescent prostuț și dorindu-și să petreacă cât mai mult timp în compania tinerei blonde, chiar dacă asta înseamnă să-și sacrifice orele de odihnă și nopțile.

            Și dacă sunt prezenți patru regi (vii sau decedați), e obligatoriu să avem și un regat. Dar puțini știu că Hartola e singurul regat din Finlanda. Mai mult de atât, primele două crime au avut loc la Poarta Regelui, mă rog, la cele două Porți ale Regelui, din cele câteva zeci care se regăsesc, împrăștiate, pe teritoriul țării. Dar în Hartola nu mai există niciun rege, niciunul oficial. Ultimul vlăstar de viță nobilă care a trecut pe-aici a fost baronul Von Reichmann, care s-a înapoiat în Germania chiar în 1989, anul în care Helena a fost omorâtă, după sau în timpul Balului Venețian de la conac. Să fi avut baronul vreo legătură cu moartea tinerei? S-o fi ucis din cauza unei iubiri neîmpărtășite? Și ce căuta o fată modestă, care vindea căpșune la taraba din fața casei sale, la conac? Chiar dacă nimeni nu știe adevărul pe deplin, localnicii trecuți de prima tinerețe îi oferă piesele lipsă Saanei, pe care fata le potrivește în imaginea de ansamblu, observând cum povestea se modifică la fiecare îmbinare.

               Mi-a plăcut, merită 3,5 stele, dacă nu pentru intriga polițistă din prim plan, atunci pentru povestea de dragoste din background, sinceră și inocentă, care-i transformă pe cei doi adulți în toată firea în niște copii răsfățați, amanți legitimi ai nopții și amatori ai zilelor cu soare. Peisajul feeric din Hartola invită la introspecție, la analiza deciziilor greșite luate cândva la repezeală și la posibilitatea schimbării. Componenta ocultă, puțin diluată, oferă un iz gotic intrigii, care se resimte destul de puternic prin atmosfera sumbră. Dacă ești puțin atent la detalii, te prinzi repede ce s-a întâmplat în 1989, dar nu ai suficiente amănunte încât să-ți dai seama cine e ucigașul din prezent. Sau... care sunt ceilalți doi regi, fiindcă acțiunea e în toi, și poliția încă nu pricepe de ce victimele sunt ucise prin înec.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Elinei Backman:

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea



marți, 9 aprilie 2024

Recenziile lui Gică 177 - Mystic River de Dennis Lehane (CRIME CLUB)


Titlu: Mystic River 

Autor: Dennis Lehane 

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Mystic River (2001)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,17 (din 145.050 note)

 

Jimmy Marcus și David Boyle locuiau în Flats, iar amicul lor, Sean Devine, era din Point. Sean mergea duminica la casa parohială Saint Mike purtând Pantaloni negri, cravată neagră și cămașă albastră, în timp ce Jimmy și Dave umblau în haine de stradă, trei zile din cinci. De la casa lui Sean până la cea a lui Jimmy erau doar douăsprezece străzi, dar locuitorii din Point erau proprietari, iar cei din Flats, chiriași. Tatăl lui Sean lucra împreună cu tatăl lui Jimmy la fabrica de dulciuri, astfel încât cei doi puști de unsprezece ani s-au împrietenit, incluzându-l în grupul lor și pe Dave, un copil cu ochi apatici și încheieturi de fată. Însă, într-o zi, în timp ce se încăierau în mijlocul străzii, și-a făcut apariția o mașină de poliție, iar cei doi agenți l-au luat pe Dave Boyle cu ei, ca să-l ducă acasă, fiindcă, așa cum spuneam, era din Flats. Dar copoii nu erau copoi, și, după câteva zvonuri și apeluri la poliție, nimeni nu a crezut că puștiul se va mai întoarce vreodată în oraș. Însă, după patru zile, Dave Boyle a pășit din nou pe străzile din Flats, iar ei au știut atunci că el este un supraviețuitor, că e băiatul care a scăpat din gura lupilor.

După douăzeci și cinci de ani, cei trei prieteni se regăsesc pe drumuri separate. Sean e anchetator, Dave Boyle face antrenamente cu fiul său, Michael, ca să ajungă cel mai bun jucător de baseball din Boston, așa cum fusese și el în timpul colegiului, iar Jimmy, după câteva jafuri reușite și un eșec care l-a costat doi ani la Casa de corecție Deer Island din Winthrop, deține un magazin la colț de stradă. Așadar, liniște și pace... Cu fiecare an rata criminalității scade, nici gangsterii nu mai sunt ce-au fost cândva. Însă, după o noapte cu alcool și o odisee prin barurile din East Bucky, în compania celor două prietene, Katie Marcus nu a mai ajuns acasă. Mașina ei, lovită și cu o gaură de glonț în parbriz, a fost găsită în apropierea parcului Pen Channel, iar dârele de sânge și pașii din nisip i-au condus pe polițiști pe malul râului Mystic, acolo unde se pare că fata pur și simplu s-ar fi evaporat. Ce nu știe Sean, și nu ar trebui să afle niciodată Jimmy, e că exact în aceeași noapte s-a întors și Dave Boyle acasă de la bar, lovit și plin de sânge.

Crima e motivul care-i aduce pe cei trei prieteni la un loc, dar și mobilul care-i pune față în față, ca posibili inamici. Dave ar putea fi ucigașul, dar la fel de bine, așa cum susține în fața soției sale, Celeste, ar putea fi doar victima unui bărbat de culoare care a încercat să-l jefuiască. Să fim serioși... Ce hoț ar veni cu replica „Banii sau viața, frate”? Treaba lui Sean e să-l găsească pe ucigașul lui Katie, cât de repede, adică până nu-și trimite Jimmy Marcus cumnații pe teren, foștii (și actualii) bandiți care nu stau prea mult la discuții, mai ales când e vorba de nepoata lor vitregă. East Bucky e o bombă cu ceas, gata oricând să se întoarcă cu treizeci de ani în urmă, când criminalilor și răpitorilor nu le era frică de poliție. Adevărul e că Jimmy nu mai e același om de la moartea fostei sale soții, dar omorul de acum ar putea să trezească în el instinctul de prădător de altădată.

               Mai mult decât o carte polițistă, „Mystic River” e un roman social. Evoluția celor trei protagoniști se datorează, în primul rând, mediului în care au crescut. Cei din Point au avut de mici lumea la picioare, nu datorau nimic nimănui, astfel încât au putut să urmeze o profesie, să-și facă un renume. Dave Boyle a reușit asta datorită baseball-ului, însă forțele te părăsesc odată ce îmbătrânești, și acum vrea să dea ștafeta fiului său, pentru a-i oferi un viitor (relativ) ușor. Dar Jimmy... Jimmy a fost întotdeauna un locuitor al Flats-ului, copil și apoi infractor adult, un ins care a știut mereu cum să se impună și să-i atragă pe locuitori de partea lui. Pentru că jafurile se comit cât mai departe de casă, pe ai tăi trebuie întotdeauna să-i protejezi. Și, până la urmă, poate că băiatul care a scăpat din gura lupilor n-ar fi trebuit să se mai întoarcă, fiindcă odată ce ai dispărut, ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâi dispărut.

               Dacă evenimentele ar fi escaladat într-o altă direcție, m-aș fi prins de unde și-ar fi luat materia Don Winslow pentru „Orașul în flăcări”. Însă cele două romane nu au prea multe în comun, în afară de fresca socială, un soi de oraș al parveniților, care s-au autoproclamat stăpâni peste ce nu-i al lor de drept. Sărăcia eclipsează bunul trai, destinele pot fi forțate, dar nu și schimbate, iar crima rămâne singurul mecanism prin care justiția și nelegiuirea sunt puse în oglindă, ambele încercând să soluționeze, prin propriile mijloace, problema centrală. Scriitura lui Dennis Lehane e una puternică, ascuțită, care pune presiune atât pe personaje, cât și pe cititor. Treaba e serioasă, atât de serioasă încât ți se transmite la fiecare pagină că ar trebui neapărat rezolvată, însă rămâne de văzut ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte, în apropierea râului Mystic.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dennis Lehane:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



duminică, 7 aprilie 2024

Recenziile Mădălinei 61 - Buna fată rea de Alice Feeney (CRIME CLUB)


Titlu: Buna fată rea 

Autor: Alice Feeney

Editura: STORIA BOOKS 

Titlu original: Good Bad Girl (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,66 (din 46.144 note)

 

Luna aceasta, Alice Feeney, regina suspansului, revine la Blog Tour cu un nou roman misterios și provocator. Dacă în cărțile anterioare (Piatră, hârtie, foarfecă și Daisy Darker) am avut parte de familii bizare în care secretele și minciunile ocupă un loc primordial, case și capele bântuite, parcă scoase din filmele cu Scooby-Doo, și criminali imprevizibili, care apar la momentul oportun, acum, autoarea ne prezintă povestea a patru femei de vârste diferite, ale căror destine se intersectează într-un mod neașteptat. O lectură lejeră, dar incitantă, „Buna fată rea” constituie melanjul perfect dintre un Thriller Psihologic și un Cozy Mystery, ce are ca premisă relația complicată mamă-fiică, răzvrătirile adolescentine și prăpastia dintre generații ce devine tot mai greu de trecut, elemente pe care autoarea le împletește, le șlefuiește, construind un tablou pictat în nuanțe de suferință, lacrimi, neîncredere și regrete. Toate personajele sunt captive într-un carusel al fatalității, din care vor putea scăpa doar atunci când vor avea curajul să-și recunoască greșelile, să-și înfrunte trecutul și să repare răul făcut în urmă cu aproape două decenii.

            Edith are optzeci de ani, dar se poate spune despre ea că este încă în floarea vârstei. Energică și plină de surprize, femeia ar da orice să locuiască din nou în căsuța ei, în tovărășia celui mai bun prieten, Dickens, un cățeluș loial, care i-a alinat clipele de singurătate, și să se plimbe prin oraș, poposind pe câte o bancă în mijlocul naturii. Însă toate astea sunt imposibile acum, pentru că  fiica ei, Clio, a decis că locul mamei este într-un cămin de bătrâni unde să-i fie acordate toate îngrijirile necesare. La Windsor Care Home, Edith o întâlnește și se împrietenește cu Patience, care, la doar optsprezece ani, face ordine în camerele locatarilor în etate. Patience este o rază de soare și de voie bună pentru bătrânica noastră excentrică, în ciuda faptului că viața sa nu e deloc atât de roz pe cât ar părea. Certurile cu mama sa, Frankie, au determinat-o pe fată să-și ia lumea-n cap și să caute adevăratele răspunsuri la întrebările ce-i vizează identitatea. Niciuna dintre cele patru protagoniste nu are cugetul curat; toate ascund câte ceva, de la lucruri neînsemnate, precum un furtișag mărunt, la chestiuni esențiale, ce ar putea da existența tuturor peste cap.

            Dar, pentru că mai înainte de toate romanul este un thriller, avem nevoie și de o crimă. Și iat-o... Joy, administratoarea-șefă a azilului, este găsită moartă în lift, cu o plăcuță agățată de gât pe care scrie „defect”. Firește, acolo unde are loc un omor, trebuie să existe și un inspector de poliție care să investigheze cazul, iar rolul i-a fost distribuit lui Charlotte Chapman (sau cum îmi place mie să-i spun, „Păpușa Barbie”). Ancheta se desfășoară cu repeziciune – poate chiar prea repede ca să fie credibilă –, lista suspecților e plină, iar evenimentele se țin lanț, fiecare pistă (valabilă sau nu) aducându-ne tot mai aproape de mult așteptatul deznodământ.

            Alice Feeney construiește un univers întru totul feminin, elementul masculin fiind mai neînsemnat decât o agrafă pentru păr. Nici Edith, nici Clio sau Frankie nu au în viața lor o prezență de sex opus, toate reușind, într-un fel sau altul, să dea greș în relația cu partenerul. Doar Patience se sustrage cercului femeilor care au eșuat în dragoste, fiind încă inocentă și candidă, neștiind cum este lumea cu adevărat, cel puțin din punctul ăsta de vedere. Femeile dețin cu adevărat puterea, fiecare dintre ele putând fi (pe rând) o bună fată rea, indiferent de intențiile curate în contul cărora acționează. Una peste alta, singurul bărbat care se numără printre personajele principale este Jude, în mansarda căruia locuiește Patience, și cu care Clio „pune la cale un complot” pentru a pune mâna pe moștenirea lăsată de mama ei. Scenele în care cei doi discută despre bani parcă sunt desprinse din Tom și Jerry, pline de umor și gravitate aparentă, chiar absurde pe alocuri, cu alte cuvinte, niște dialoguri demne de Mătușica Figg și Domnul Linge-Cizmă. Sinceră să fiu, n-aș fi fost deloc surprinsă dacă, la un moment dat, s-ar fi oprit și-ar fi început să cânte „Bani e un cuvânt atât de frumos...”. Cât despre Charlotte, ea e femeia delicată, care pare că nu poate intimida pe nimeni, darămite să rezolve un caz de crimă, însă se dovedește capabilă și profesionistă, scoțând la iveală mai mult de un secret murdar.

            Nu știu ce-aș putea să mai spun... Vă las pe voi să descoperiți cât de încâlcite pot fi ițele într-o carte relativ scurtă. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să insiste mai mult asupra anumitor episoade, oferind ceva mai multă consistență personajelor și întâmplărilor în sine, dar, oricum, a fost o lectură plăcută. Preferatul meu dintre romanele autoarei rămâne în continuare Daisy Darker, și dacă vreți să aflați mai multe despre ea, puteți arunca o privire pe blogul nostru și pe recenziile colegilor noștri din CRIME CLUB.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alice Feeney:

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Falled

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea



duminică, 31 martie 2024

Recenziile lui Gică 176 - Omul de zăpadă de Jo Nesbø (CRIME CLUB)


Titlu: Omul de zăpadă  

Serie: Harry Hole (#7)

Autor: Jo Nesbø

Editura: TREI

Titlu original: Snømannen (2007)

Traducere de Bogdan Nicolae Marchidanu

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 576

Media pe Goodreads: 4,02 (din 138.305 note)

 

            Ia spuneți... Așa-i că v-a fost dor de Harry Hole? Nouă, celor din Crime Club, cu siguranță ne-a fost, așa că am decis ca în aprilie să scriem, printre altele, despre „Omul de zăpadă”, cel de-al șaptelea volum al seriei. (...) Pe repede-înainte, Harry pornește pe urmele unui ucigaș ingenios, poate cel mai viclean de până acum, bineînțeles, asta dacă nu-l punem la socoteală pe Mântuitor. După mult timp, în țara cu cea mai scăzută rată a criminalității, apare (pardon, își face anunțată prezența) un criminal în serie. Dar omul nostru s-a mai confruntat cu așa ceva, în Australia (în „Liliacul”), astfel încât este invitat, chiar de autoproclamatul său rival, printr-o scrisoare, să ia parte la vânătoare, fiindcă e singurul polițist din Norvegia capabil să-l prindă.

            Mami te iubește! Dar mami n-a fost cuminte, și trebuie să fie pedepsită. Mami nu l-a iubit pe tati, a stat cu el doar pentru tine, și în toți anii ăștia și-a făcut de cap cu alți bărbați, întorcându-se acasă cu acel zâmbet suav și inocent pe buze. Dar mami trebuie să primească o lecție. Așa că, odată cu prima ninsoare, Omul de zăpadă a lovit din nou. O crimă fără cadavru, mă rog, ei îi vor spune, în ziare și la televizor, „dispariție”, dar eu știu că nu-i vor găsi niciodată trupul. Pentru că nu e prima, nici ultima, și de fiecare dată am avut grijă să-mi las semnătura la locul faptei, un om de zăpadă (cum altfel). Prima oară am acționat impulsiv, am ciopârțit-o, dar acum sunt mult mai atent la detalii, pentru că acțiunile mele trebuie să transmită un mesaj, un avertisment. Dar aici nu e vorba doar de omoruri, ci de adrenalină, de provocare, și de asta am ales să-l atrag pe Harry Hole, cel mai inteligent inspector din poliția din Oslo, într-o anchetă din care doar unul din noi va scăpa cu viață.

            Luând-o pas cu pas (ca să avem un fir logic), îl regăsim pe Hole în cea mai bună formă a sa de până acum, împăcat (momentan) cu demonii alcoolului și vizitat, în unele nopți, de Rakel – „pentru că nimeni nu părăsește pe cineva cu care a făcut sex de calitate” – în noul său birou fără ferestre, în compania tovarășilor lui morți, ce-l privesc din fotografiile înrămate. Odată cu raportarea dispariției lui Birte Becker, mamă și soție „fidelă”, este reorganizat grupul care urmează să se ocupe de caz, din care va face parte și noua lor colegă, Katrine Bratt, un ofițer care a lucrat în cadrul poliției din Bergen, la departamentul pentru abuzuri sexuale. Ajunși la locuința victimei, Harry și echipa sa sunt întâmpinați de un om de zăpadă, în jurul gâtului căruia se află eșarfa dispărutei. La puțin timp de la tragedie, Hole primește scrisoarea de la făptaș, care-și spune chiar Omul de zăpadă. Dar moartea de acum și cele ce vor urma sunt legate de o crimă din Bergen, care s-a petrecut cu doisprezece ani în urmă, și de care s-a ocupat un investigator extrem de competent, dar căzut în dizgrație, care, pur și simplu, a dispărut.

               Dar de ce ar vrea antagonistul să fie cunoscut drept Omul de zăpadă? Pentru început, oricărui criminal în serie îi trebuie un nume, o poreclă care să rămână pe buzele tuturor chiar și după moarte sau întemnițare. Prin „redenumire”, el se ridică de la poziția de om la statutul de zeu, de entitate care are control asupra destinului celorlalți. Așa-i că Liliacul, Călăul sau Mântuitorul sună dur? Au o altă rezonanță, provoacă frică. Dar cum sună Omul de zăpadă... Cam sec, așa-i? Ei bine, tranziția e mult mai puternică atunci când preschimbi ceva inofensiv în ceva periculos. Frica, poate și groaza, se transformă în teroare, fiindcă normalitatea devine ceva nesigur, încropirea unui om de zăpadă se transformă într-o crimă bine planificată, iar ucigașul se identifică cu o forță a naturii, printr-un anotimp.

               Știm că suntem în urmă, luna trecută a apărut „Cuțitul”, (Harry Hole #12), dar ne străduim să ajungem la zi și sperăm că, prin recenziile noastre, ne adresăm, îndeosebi, celor care nu au citit încă seria. Ca o concluzie la volumul de față, pot să spun că s-a numărat printre cele mai bune, intense și întortocheate (din cele șapte), la același nivel cu „Mântuitorul”. Hole e un personaj pe care, chiar dacă nu-l îndrăgești, ajungi să-l apreciezi, poate nu ca om, dar cu siguranță ca polițist. Și că tot vorbeam de nume și supranume... Cum vă sună „Leopardul”? Fioros, nu? Aveți dreptate, e volumul al optulea, și cu el ne vom întâlni data viitoare. 


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Jo Nesbø

Falled

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



vineri, 29 martie 2024

Recenziile Mădălinei 58 - Ultima petrecere de Clare Mackintosh (CRIME CLUB)


Titlu: Ultima petrecere

Serie: Ffion Morgan (#1)

Autor: Clare Mackintosh

Editura: TREI

Titlu original: The Last Party (2022)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 560

Media pe Goodreads: 3,78 (din 36.467 note)

 

               Ce poate fi mai frumos decât să sărbătorești venirea Anului Nou împreună cu toți locuitorii micii comunități din care faci parte: rude, cei mai buni prieteni și câțiva necunoscuți, oaspeți celebri și bogați, dornici să-și cheltuiască banii într-un loc liniștit și aproape uitat de lume; să dansezi până la epuizare; să dai pe gât, unul după altul, pahare de șampanie, fără să-ți pese la al câtelea ai ajuns; să faci sute de selfie-uri, care mai de care mai provocator, ca să-ți amintești mereu această noapte specială; să uiți de necazuri și, așa cum se spune, să lași toate problemele în vechiul an, pentru că la orizont apare o nouă șansă să îndrepți lucrurile sau să realizezi tot ce ți-ai propus... Iar aici intră și reglarea conturilor cu persoanele cu care ai răfuieli mai vechi, nerezolvate, ce nu mai suportă amânare. Imaginați-vă o astfel de petrecere, toată lumea se distrează, iar cei mai curajoși, printre care se numără majoritatea membrilor așezării în care ne aflăm, în cazul de față satul Cwm Coed, situat chiar pe granița ce desparte Anglia de Țara Galilor, se pregătesc să facă, la miezul nopții, o baie rece în lacul Llyn Drych. Apa nu are mai mult de 4 grade, dar toți sunt înflăcărați și gata să împlinească o tradiție veche, ale cărei începuturi nu se mai cunosc. Însă elanul petrecăreților este tăiat de apariția unui cadavru ce plutește nestingherit printre înotătorii experimentați care spintecă suprafața lucioasă a lacului. Voia bună se preschimbă în teroare, iar cele douăsprezece bătăi ale ceasului anunță o anchetă polițienească învăluită în mister.

După o noapte incendiară – și nu mă refer la petrecerea găzduită de Rhys Lloyd, cântăreț, om de afaceri și proprietarul unor căsuțe de vacanță pe malul Lacului Oglinzii, ci la partenerul cu care a împărțit patul la cumpăna dintre ani – Ffion Morgan își începe anul investigând moartea în condiții suspecte a sus-numitului proprietar. Rhys Lloyd a fost ucis cu sânge rece și aruncat în lac, aidoma unui sac cu cartofi, iar întrebările sunt Cine și de ce. Bărbatul trecut de prima tinerețe este un cântăreț celebru, un tată și soț devotat, un om cinstit până în măduva oaselor și loial intereselor comunității din care face parte, cel puțin în aparență, fiindcă în realitate Rhys este un fustangiu și jumătate, un libidinos fără cusur, care profită de fiecare femeie ce are ghinionul să-i iasă în cale, un mincinos fără scrupule și dator vândut. De fapt, ERA, pentru că cineva a avut grijă să-i facă felul. Acum toți sunt suspecți, iar Ffion  trebuie să navigheze printr-o mare de secrete dezvăluite doar pe jumătate, ferindu-se de pistele false, pentru a ajunge la adevăr.

Dar fiindcă nu se cunoaște momentul exact în care Rhys a murit – imediat după ce a fost lovit în cap cu un obiect contondent sau înecat, după ce a fost aruncat în lac – Ffion trebuie să facă echipă cu Leo Brady, polițist detașat din cadrul forțelor de ordine engleze, având în vedere că Lacul Oglinzii marchează granița dintre cele două țări. Prezența lui Leo o cam încurcă pe protagonistă, pentru că a jurat să nu se mai întâlnească a doua oară cu partenerii ocazionali de sex. Plus că nici ea nu are tocmai conștiința curată, secretele roind în jurul ei ca albinele în jurul stupului. Ostilitatea dintre cei doi este palpabilă, subliniind veșnicul război dintre autoritățile galeze și cele engleze, dar și dintre localnicii galezi care îi privesc cu suspiciune pe englezii care s-au stabilit în trei dintre cele cinci căsuțe ale lui Rhys. Prezența străinilor în comunitate destabilizează într-o oarecare măsură echilibrul acesteia, diferențele de limbă, cultură și mentalitate fiind vizibile cu ochiul liber. Dacă pentru localnici Cwm Coed este căminul ce trebuie protejat cu orice preț de invazia celor de pe celălalt țărm, pentru străini este un simplu loc în care se pot retrage din viața mondenă, unde își pot da frâu liber dorințelor ascunse și poftelor trupești, fără să fie subiect de bârfă prin tabloide. Lucrurile funcționează pe principiul „ce se întâmplă în Vegas, rămâne în Vegas”. Însă Leo, purtând propriul război cu fosta soție pentru a reuși să-și vadă fiul pe care îl iubește mai mult decât orice pe lume, este hotărât să scormonească adânc, elucidând enigma ce planează în jurul morții lui Lloyd.

Povestea se mută din prezent, unde Ffion și Leo își desfășoară ancheta, în trecut, cu câteva luni înainte de sărbători, unde asistăm la punerea pe picioare a afacerii lui Lloyd și la faptele demne de dispreț ale acestuia. Mi-ar fi plăcut ca ritmul narațiunii să fie mult mai alert, scenele sunt mult prea statice, zeci de pagini în care ai impresia că nu se întâmplă nimic; că investigația bate pasul pe loc, doar ca finalul să fie plin de suspans și de-a dreptul exploziv. Nu m-am împăcat cu niciun personaj, toate mi s-au părut superficiale și neșlefuite, niște schițe pentru marele proiect ce va urma. Poate că a fost doar romanul nepotrivit, la momentul nepotrivit, însă, de data asta, Clare Mackintosh nu m-a convins. Dar nu renunț, mai ales că „Ultima petrecere” este doar primul volum al seriei „Ffion Morgan”, prin urmare, mai am o șansă să-mi schimb părerea.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Clare Mackintosh:

Biblioteca lui Liviu

Literatura pe tocuri

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Anca și cărțile.ro

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii



joi, 28 martie 2024

Recenziile Mădălinei 56 - Casa dintre pini de Ana Reyes (CRIME CLUB)


Titlu: Casa dintre pini  

Autor: Ana Reyes

Editura: TREI

Titlu original: The House in the Pines (2023)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,12 (din 133.346 note)

 

            Vine furtuna... Vântul suflă cu putere, zgâlțâind ferestrele casei și crengile pomilor din grădină. Căsuța păsărelelor stă să cadă dintre ramurile ce nu o pot apăra de vijelia dezlănțuită, și am impresia că, odată cu ea, o să mă prăbușesc și eu în abisul amintirilor, fiindcă nimeni nu mă poate proteja de propriul trecut. Mă simt neputincioasă, aidoma unei păpuși de cârpe, captivă într-un vârtej de senzații, forme și culori pe care nu le pot descifra. Poate că și alcoolul ce-mi gonește prin sânge e de vină, învăluindu-mi creierul într-o ceață densă, însă nu pot controla nimic din ceea ce mi se întâmplă. Simt pe limbă gustul fricii, care seamănă izbitor de mult cu voma. Simt mirosul înțepător și amețitor al pinilor de odinioară, iar în dosul pleoapelor închise zăresc conturul cabanei din pădure. Chipul lui mă bântuie, fiori reci de gheață scurgându-mi-se pe șira spinării. Trebuie să fac ceva înainte să fie prea târziu, înainte să mă destram complet.

            La prima vedere ar putea fi vorba despre o poveste de dragoste neîmplinită. Știți voi... scenariul clasic – el și ea se întâlnesc întâmplător, se plac, ies împreună de câteva ori, au o noapte pasională, apoi are loc un eveniment neașteptat și se despart, urmând să se reîntâlnească peste șapte ani, dându-și, din nou, unul altuia existența peste cap. Însă nu avem de-a face cu o poveste de dragoste, ci cu un thriller psihologic plin de variabile și întorsături de situație, totul bine condimentat cu puțină nebunie. „Casa dintre pini”, de Ana Reyes, reprezintă un roman caleidoscopic, în care narațiunea este reorganizată cu fiecare întâlnire a personajelor, tabloul de ansamblu fiind unul enigmatic, cu tușe de incertitudine, teamă și mister, ce devin din ce în ce mai accentuate cu fiecare pagină citită. Aș fi tentată să spun că este un experiment psihanalitic, oarecum exagerat, fiindcă ăsta e rolul ficțiunii, dar cât se poate de incitant. Este sau nu este? Asta-i întrebarea ce stă la temelia cărții, provocându-ne  să urmărim cu atenție povestea și să descoperim de această dată nu cine este criminalul, ci dacă persoana vizată este cu adevărat un criminal.

Orice ar face, Maya nu reușește să uite. Era doar o adolescentă când Aubrey, cea mai bună prietenă a sa, a murit subit în fața ei, lăsând-o să se scalde într-o mare de întrebări fără răspuns. Cum e posibil ca o fată sănătoasă să se prăbușească din senin fără suflare? În cei șapte ani care s-au scurs de atunci, a răsucit momentul pe toate părțile, doar, doar își va  da seama ce s-a petrecut. Însă concluzia la care a ajuns e de-a dreptul nebunească. În ziua în care fata a murit în casa Mayei, cele două tinere nu erau singure. Cu toate că Frank Bellamy, bărbatul de care eroina s-a cam îndrăgostit, n-a atins-o pe Aubrey nici măcar cu un deget, protagonista noastră crede că el e cumva vinovat. Nimeni n-a crezut-o când a depus mărturie împotriva lui, ba chiar i s-a recomandat, fără pic de tact, să consulte un psihiatru. Dar terapia n-a fost de niciun folos. Bănuielile sale au rămas neclintite, iar lacunele pe care le are în memorie îi confirmă că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Cu excepția amintirilor tulburi, Maya poartă un război cu dependența de alcool și cu sevrajul nemilos care îi încețoșează și mai tare gândurile. Însă un lucru este clar, Frank a mai făcut o victimă. După ce femeia  urmărește un clip postat pe internet, în care o tânără moare din senin în plină zi, într-un restaurant, fantomele care o bântuie încep să strige din ce în ce mai tare că ceva nu este în ordine cu acel bărbat.

Romanul este construit pe două planuri, trecut – în care urmărim povestea celor două adolescente, Maya și Aubrey, și relația celei dintâi cu Frank – și prezent – în care asistăm la zbuciumul Mayei și la ancheta detectivistică pe care femeia, dornică să afle adevărul, o întreprinde pe cont propriu. Alternarea celor două planuri nu face decât să surprindă metamorfoza prin care trece protagonista, transformându-se dintr-o tânără naivă, fără curaj, într-o femeie hăituită de coșmaruri, care se străduiește să-și clădească o viață în Boston, alături de iubitul ei, dar hotărâtă să facă lumină și să le demonstreze tuturor că nu e sărită de pe fix. Mult mai eficientă decât poliția – nimeni nu se pune cu o femeie distrusă, care caută să-și recompună identitatea – Maya adună indiciu cu indiciu, punând piesele puzzle-ului cap la cap, și vă garantez că descoperirea pe care o face este de-a dreptul neașteptată.

În caz că vă întrebați care e faza cu titlul romanului, „Casa dintre pini”, vă pot da un singur indiciu. Gândiți-vă la cele trei stadii ale psihicului uman propuse de Freud – conștient, inconștient, subconștient – și la cât de fluidă poate fi limita dintre ele dacă sunt supuse influenței potrivite. Nu vă pot spune mai multe, fiindcă nu vreau să vă stric surpriza. Țineți minte doar că  nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. Vă mai zic doar atât... În ciuda subiectului „științific”, Ana Reyes ne pune pe rafturile bibliotecii un roman interesant și intrigant, cu scene pline de suspans, șovăielnic și superficial pe alocuri – mi-ar fi plăcut să fie puțin mai sângeros și mai tenebros, cu alte cuvinte, puțin mai thriller, decât psihologic –, dar captivant, numai bun de savurat după o zi de muncă.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Anei Reyes:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



marți, 19 martie 2024

Recenziile lui Gică 175 - Un motiv bun pentru a muri de Morgan Audic (CRIME CLUB)


Titlu: Un motiv bun pentru a muri  

Autor: Morgan Audic

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: De bonnes raisons de mourir (2019)

Traducere de Horia Nicola Ursu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 4,07 (din 1.124 note)

 

            Scurtă și necesară lecție de istorie... La data de 26 aprilie 1986, reactorul numărul patru al centralei Vladimir Ilici Lenin a explodat. Mai bine de 2000 de kilometri din Ucraina și Belarus au fost iradiați, precipitațiile purtând radiațiile și pe teritoriul Rusiei. Din cauza secretizării sovietice, nu s-a putut aproxima numărul victimelor Accidentului Nuclear de la Cernobîl. Pe lângă muncitorii de la centrală și pompierii ce și-au pierdut viața în momentul deflagrației, o mare parte a populației din zonă a fost contaminată, fiind depistată, în lunile și anii ce au urmat, cu cancer sau alte boli greu sau imposibil de tratat. Într-un lung proces natural de decontaminare fiziologică, afecțiunile și-au făcut apariția de la o generație la alta, de la bătrâni la nou-născuți, variind de la ușoare la grave, de la deficiențe de motricitate, auz sau vedere, până la absența unora dintre membre sau chiar a sistemului limfatic.

            Povestea noastră, incredibil de plină de suspans, se deschide cu o scenă greu de digerat. Cadavrul unui bărbat stă suspendat, cu ajutorul unor cabluri, pe fațada Turnului Voshod, cea mai înaltă clădire din Pripiat. Mortul cu pleoapele cusute, al cărui trup prezintă urme clare de tortură, a fost descoperit de către un grup de turiști, al cărui ghid a chemat imediat autoritățile. După o analiză superficială, autopsia fiind imposibil de realizat din cauza trupului iradiat, căpitanul Joseph Melnik și ofițerul Galina Novak ajung la concluzia că la mijloc e vorba de o răzbunare, victima fiind Leonid Vektorovici Sokolov, fiul lui Vektor Sokolov, un magnat al petrolului și fost ministru al Energiei. În tot acest timp, în Rusia, Alexandr Ribalko, un polițist cu relații în lumea interlopă și cu grave probleme cu femeile și alcoolul, primește vestea că suferă de mai multe forme de cancer, la nivelul ficatului, plămânilor și stomacului, astfel încât doctorul îi mai dă doar câteva luni de trăit. Și fiindcă soarta lui e pecetluită, dar mai ales pentru că s-a născut la Pripiat și vorbește ucraineana, este angajat de Vektor Sokolov ca să investigheze moartea fiului său. Și pentru că are nevoie de bani pentru operația fiicei sale, Tassia (Anastasia), care suferă de deficiențe de auz, polițistul pleacă spre Cernobîl, împins de un motiv bun pentru care merită să moară.

            La scurt timp de la cumplita descoperire, căpitanul Melnik primește un colet anonim în care se află o rândunică împăiată, aceeași pasăre pe care o găsește, printre alte animale împăiate, și Ribalko în apartamentul din care pare să fi fost suspendat Leonid. Se pare că au de-a face cu un ucigaș cu sânge rece, pasionat de taxidermie. Dar ce reprezintă pasărea? E semnătura criminalului sau mesajul pe care acesta vrea să-l transmită? Însă până la deznodământ e un drum lung și abrupt. Odată ce pornesc în cercetare, în paralel, neștiind unul de celălalt, prin zona interzisă, cei doi polițiști pășesc pe un teritoriu minat (pardon, iradiat), cu floră și faună contaminate, un pustiu în care moartea și-a lăsat amprentele toxice, aidoma petelor de pe blana unui leopard. Case abandonate, cai iradiați ce pasc vegetația contaminată, blocuri, biserici și școli în ruină, dar și locuitori, foști localnici care, neavând încotro sau din cauza nostalgiei sau patriotismului, s-au întors acasă, dar și braconieri și tâlhari care se strecoară prin gardul de sârmă, găurit ca un cașcaval elvețian, ca să vâneze sau să taie copacii al căror lemn urmează să ajungă pe piața neagră, preschimbat în mobilier și vândut clienților bogați, care nici nu-și închipuie la ce riscuri se expun. Cernobîl e mai mult decât un nume, o zonă, un accident, e blestemul pe care-l ducem mai departe, e moartea pe care doar timpul și douăzeci de generații de sacrificiu o vor putea opri.

            Acțiunea romanului lui Morgan Audic are loc în 2019, astfel încât este abordat, prin intermediul fiului lui Melnik, Nikolai, și subiectul conflictelor armate din Republica Donețk. Realitatea și ficțiunea se împletesc, schițând un portret, pe cât se poate de fidel, al măcelului din Donbas, unde copiii se joacă de-a soldații, iar mamele stau la rând, la morgi, ca să identifice trupurile împușcate și sfâșiate ale propriilor băieți, cadavre așezate claie peste grămadă, care urmează să fie îngropate, fără sicrie, la un loc. Proaspeții soldați nu doar că nu au fost pregătiți să ia parte la operațiunile militare, dar le lipsesc și antrenamentul, armamentul și vestele antiglonț. Războiul (care va urma) nu e nimic mai mult decât o confruntare între victime, din care vor ieși victorioși doar politicienii și oligarhii ruși, printre care se numără și Vektor Sokolov, cei care urmăresc, netulburați, masacrul, de la o distanță sigură și comodă.

            „Un motiv bun pentru a muri” e, fără discuție, o capodoperă. Pe de-o parte, roman Polar, pe de alta, ficțiune istorică/contemporană, cartea ne aruncă în vâltoarea unor evenimente imposibil de controlat, într-un ținut sterp, al sufletelor damnate și rătăcite, unde cei doi protagoniști încearcă să-l prindă/anihileze (depinde de intențiile fiecăruia) pe ucigașul cu rândunica. Dacă Melnik e fostul milițian și actualul polițist care vrea să facă dreptate, Ribalko e omul care nu mai are nimic de pierdut, dându-și sufletul diavolului la schimb pentru sănătatea fiicei și bunăstarea fostei sale familii. Așadar, un erou și un antierou, ambii urmărind același scop, două anchete care se completează una pe cealaltă și un antagonist care și-a planificat ani în șir crimele... trei personaje prinse, încă din 1986, în pânza  de păianjen a morții.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Morgan Audic:

Literatura pe tocuri

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro