Cărțile Mele Și Alți Demoni: Blog Tour

Se afișează postările cu eticheta Blog Tour. Afișați toate postările

luni, 2 decembrie 2024

Recenziile lui Gică 201 - Ultima crimă de la sfârșitul lumii de Stuart Turton (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima crimă de la sfârșitul lumii

Autor: Stuart Turton

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Last Murder at the End of the World (2024)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,67 (din 29.895 note)

La începutul sfârșitului au fost gropile. Și din gropi au ieșit insectele și ceața. Pâcla s-a extins și a împresurat pământul, ucigând toate formele de viață care i-au ieșit în cale. Nimeni nu-și imaginase că așa va arăta sfârșitul, că buncărele, armamentul și medicamentele nu vor proteja omenirea de „molimă”. Și când speranța păruse pierdută, în ultimele clipe, cineva a găsit o soluție... Pe o mică insulă grecească, în laboratoarele de sub o fortăreață militară abandonată, o savantă a reușit să ridice o barieră care să țină ceața la distanță. Mesajul ei a fost recepționat în mai multe colțuri ale lumii, iar supraviețuitorii au sosit în ultimul avanpost, pregătiți să o ia de la capăt. Au alcătuit o comunitate unită, guvernată după principii clare și de bază, formând familii, ajutând la perpetuarea speciei și ocupându-se de pescuit și agricultură. Dar acum, după aproape un secol, bariera a căzut, și doar descoperirea și neutralizarea ultimului ucigaș o poate repune în funcțiune.

Pe insulă locuiesc în prezent 211 indivizi și cei trei Bătrâni. Pe lângă faptul că sunt bătrâni, adică trecuți de șaizeci de ani, Niema Mandripilias, fiul ei, Hephaestus, și Thea Sinclair sunt ultimii oameni de știință de pe Pământ. Și în timp ce Hephaestus repară și inventează dispozitive, iar Thea își reface echipa de ucenici pe care-i pregătește pentru cercetare, Niema petrece timp alături de micul ei popor, asigurându-i educația și divertismentul de care are nevoie orice comunitate. Ziua, copiii merg la școală, și adulții pregătesc hrană sau își dedică timpul pasiunilor, iar seara se adună cu toții și citesc poezii, cântă și ascultă muzică sau vizionează piese de teatru. Niema ar face orice ca ultimii oameni să se afle în siguranță, iar sătenii ar face la rândul lor orice pentru Niema. Dar ceva cumplit s-a întâmplat azi-noapte... Dimineață, savanta a fost găsită moartă într-un depozit incendiat, cu capul zdrobit sub o grindă. Se pare că, înainte sau în timpul incendiului, Niema a fost înjunghiată în piept. Cineva a ucis-o... Dar cine? Cheia apocalipsei a fost întoarsă în broască, iar ultimii oameni au la dispoziție doar 46 de ore ca să-l găsească pe vinovat, înainte ca roiul și ceața să acopere insula.

Dacă Niema și-a iubit poporul, atunci de ce a setat ca, odată cu moartea ei, bariera să cadă? Dacă i-a păsat cu adevărat de ei, de ce erau programați să moară, bolnavi sau sănătoși, la șaizeci de ani? Ca niște roboți, ca niște specimene de laborator... Și ce se petrecea, de fapt, noaptea? De ce adormeau la o anumită oră și se trezeau la o altă oră stabilită? Și ce e cu rănile și arsurile cu care se trezeau de dimineață? Unde fuseseră? Ce făcuseră și pentru cine? Oare Niema să fi fost într-adevăr mântuitoarea insulei? Sau doar un geniu nebun care făcuse experimente pe săteni... Avuseseră încredere în ea, și acum sunt nevoiți să-i răzbune sfârșitul, ca să nu fie exterminați. Dar ei nu sunt în stare să facă rău nimănui, nu a mai avut loc o crimă de mai bine de 90 de ani, de când au apărut gropile, nu sunt obișnuiți cu violența. Și dacă nu ei au ucis-o, atunci e posibil ca ceilalți doi Bătrâni s-o fi înjunghiat? E clar, după aproape un secol, avem nevoie de un detectiv...

Emory nu se pricepe la construit, reparat, pictat sau scris piese de teatru, altfel spus, nu e capabilă să ofere niciun serviciu semenilor săi. Dar în mintea lui Emory zace un Sherlock Holmes încă nedescoperit, care e cazul să iasă acum la iveală. Împreună cu fiica ei, Clara, care-și caută prietena dispărută, posibil ucisă din cauză că a văzut ceva ce nu trebuia să vadă în grădina căldării, detectivul nostru recompune întâmplările petrecute cu o noapte în urmă, pășind pe urmele ucigașului a cărui memorie a fost ștearsă (sau nu) la trezire. Dar cum poți să prinzi un criminal care nu-și mai aduce aminte de propria faptă? Și dacă-l vei prinde, vei fi în stare să-l pedepsești? Vina se mută de la un individ la altul, unii fugind de judecată, alții asumându-și omorul ca să-și salveze familia și prietenii. Dar nu poți să-i iei pe toți la rând până când îl vei executa pe adevăratul criminal... Tic-tac, timpul se scurge, și oamenii noștri trebuie să ia o decizie, fiindcă doar jumătate dintre localnici ar putea să încapă în grădina căldării, cupola care a fost gândită ca o ultimă capsulă de salvare.

După un mystery cu elemente cyberpunk și o ficțiune istorică cu iz de horror, Stuart Turton revine cu un Science-Fiction cu miză polițistă, labirintic și grotesc, intens și halucinant. „Ultima crimă de la sfârșitul lumii” e o distopie în toată regula, asamblată prin tropii romanului apocaliptic. Insula grecească e un paradis pe cât de sigur, pe atât de efemer, deciziile importante se iau între Bătrâni, iar cetățenii joacă după cum le cântă oamenii de știință. Fericirea și pacea nu au nimic de-a face cu realitatea, păcatul cunoașterii fiind absent până în noaptea crimei. Pericolul este palpabil, însă oamenii se simt oarecum binecuvântați, conștienți că doar iubirea mântuitoarei lor îi protejează. Minciuna este camuflată în cotidian, cuvintele Niemei liniștesc sufletele agitate, făcându-le să se simtă privilegiate. Dar cine cunoaște, până la urmă, adevărul? Sătenii, savanții sau conștiința care le șoptește în cap atunci când sunt pe cale să comită o greșeală. Ah, da, ea e Abi, vocea care-ți spune ce să faci, dușmanul liberului arbitru, entitatea fără trup care deține, prin fiecare sfat și ordin, puterea.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Stuart Turton:

luni, 18 noiembrie 2024

Recenziile lui Gică 199 - Renașterea de David Gilman (CRIME CLUB)

Titlu: Renașterea

Serie: Englezul (#3)

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: The Resurection (2023)

Traducere de Bogdan Piticariu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 472

Media pe Goodreads: 4,34 (din 488 note)

Dan Raglan e omul pe care-l vrei prin preajmă atunci când situația devine critică. Plin de mușchi, cu o minte ageră, analitică, cu un ochi pe prieteni și cu celălalt pe potențialii dușmani, atent la schimbările din decor, un camarad de arme devotat și un agent care bagă spaima-n oasele mercenarilor și asasinilor. Englezul e, de asemenea, și arma secretă a MI6, chiar dacă s-a retras din activitate și duce un trai liniștit într-un sat uitat de lume, alături de foștii soldați din Legiunea Străină. Și atunci când serviciul de securitate externă al Marii Britanii detectează un pericol iminent la orizont, șefii apelează la Raglan, care nu a dat greș până acum în nicio misiune. Știe cum să se camufleze, să-i atragă pe ceilalți de partea lui, să le fie alături în ultimele clipe și să le ducă povestea mai departe, dar și cum să-i răpună cu propriile arme atunci când cineva drag e la ananghie sau când simte că a căzut, iarăși, într-o capcană.

De data asta, Raglan are o misiune dificilă... Trebuie să găsească un Mustang P51 îngropat sub nisipurile Saharei. Chiar în mâinile scheletului care zace sub dune de mai bine de treizeci de ani, într-o valiză, în carcasa distrusă a avionului, se află un document care conține numele unui important politician rus. Se pare că omul de la Kremlin le transmite de trei decenii informații strict secrete englezilor, și de asta e de importanță maximă ca hârtiile codate să ajungă pe mâinile băieților buni. Și astfel, Englezul ajunge să facă parte dintr-o echipă special antrenată, trimisă în Sahara, formată din doisprezece soldați francezi și condusă de un comandant sârb, poate cel mai periculos rival pentru Raglan, dacă lucrurile o vor lua într-o direcție greșită. Însă omul nostru știe pe cine nu trebuie să scape din ochi și-și dă seama repede pe cine se poate baza, ajungând la puțin timp de la decolare să ia decizii în numele grupului și să-l provoace pe Dragonovic, care îi pusese din prima clipă, din hangar, gând rău.

O furtună de nisip a scos la suprafață epava și scheletul din carlingă, și tot o furtună de nisip urmează să-l îngroape pe pilot, luând secretul pentru totdeauna cu el în mormânt. Și pe cât de hotărâtă e echipa lui Raglan să pună mâna pe document, pe atât de îndârjiți sunt și mercenarii ruși, care au primit misiunea să elimine orice potențiali inamici. Chiar înainte să aterizeze, francezii sunt atacați de către un alt avion... Supraviețuitori și victime... Trunchiuri sfârtecate și soldați care adună proviziile aruncate de la bord în ultimele minute prin deșert. Și, colac peste pupăză, ajung ostaticii unui lider militar sudanez, departe de obiectiv și fără posibilitatea de a le transmite un mesaj de ajutor celor din MI6. Singuri, istoviți, urmăriți de mercenarii ruși, oamenii noștri trebuie să facă tot posibilul să evadeze, înainte ca musulmanul să-și dea seama că e prins între ciocan și nicovală și să decidă să scape de prizonierii-problemă.

Raglan vede operațiunea ca pe ceva personal, pentru că, cu trei decenii în urmă, tatăl său a fost cel care l-a salvat, în deșert, pe rusul al cărui nume se regăsește pe document. Fiul trebuie să ducă mai departe misiunea tatălui, păstrând pacea între națiuni. La urma urmelor, e o chestiune de onoare... Camarazii lui se prăbușesc unul câte unul, răpuși de gloanțe, cuțite și capcanele deșertului, însă Englezul a știut de la început că e de-unul singur, fiindcă aliații se pot preschimba cât ai clipi în inamici. Deșertul contribuie din plin la dezechilibrul grupului, devenind un rival pe măsură, dușmanul care-ți ia totul și nu-ți oferă nimic la schimb. Lipsa apei, căldura istovitoare și peisajul stagnant pun presiune pe intrus, aducându-l în pragul nebuniei, și apoi al morții.

Încă un Blog Tour, încă o trilogie (probabil) încheiată. David Gilman scrie la foc automat, și nu mă refer aici la cantitate, ci la execuție. Subiectele pe care le utilizează sunt inepuizabile, astfel încât Englezul se poate întoarce oricând în scenă, pregătit pentru o nouă misiune. Raglan e Jason Bourne-ul zilelor noastre, depășit și actual în același timp, împrumutând construcția faimoșilor protagoniști din romanele de spionaj. Lectura e ca un drog, ai luat o doză și-ți dorești din nou și din nou, e adrenalina de care ai nevoie, e catharsisul garantat pe care l-ai urmărit de la prima pagină. Și iarăși nu cred că am ajuns la sfârșit, fiindcă trilogia nu s-a concentrat pe o poveste cap-coadă, ci pe situații politice verosimile, contemporane. Ei bine, dacă Editura Lebăda Neagră va decide să preia și alte romane, noi suntem pregătiți, nu de alta, dar mor de curiozitate să văd cum e „Master of War”, o serie Historical Fiction, formată din opt volume.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Gilman:

miercuri, 13 noiembrie 2024

Recenziile Mădălinei 81 - Moștenirea de Howard Linskey (CRIME CLUB)

Titlu: Moștenirea

Autor: Howard Linskey

Editura: NICULESCU

Titlu original: The Inheritance (2022)

Traducere de Evelina Selea

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 4,17 (din 232 note)

Să te trezești peste noapte unicul moștenitor al unei averi considerabile poate fi o lovitură năucitoare, un vârtej amețitor de sentimente provocat de antiteza dintre suferința sfârșitului funest al unui membru al familiei, oricât de îndepărtat ar fi respectivul, și posibilitatea unui nou început pentru cei care rămân, încă o vreme, în lume. Durerea, șocul, neputința în fața morții și, în cele din urmă, resemnarea sunt acompaniate de îndoială și scepticism, ajungând să te întrebi la fiecare pas: De ce eu? Dar mai ales de teama că vei fi aruncat într-un război inegal, în care inamicul sunt celelalte rude care se materializează din neant, doar ca să pună mâna pe o parte cât de mică din moștenire. Însă cel care și-a petrecut mare parte din existență transformându-și pasiunea într-o adevărată comoară știe cum să aranjeze lucrurile, în așa fel încât să te pună la adăpost din calea hienelor nesătule, având în vedere că tu ești singurul care poate descuia ușile ferecate ale unui trecut întunecat și învăluit în mister. Responsabilitatea moștenirii cade acum pe umerii tăi, la fel și îndeplinirea cu sfințenie a ultimelor dorințe ale răposatului, indiferent de natura acestora. Fie că e vorba despre cum și unde vrea să fie înmormântat, fie de vânzarea unor proprietăți sau donarea unor sume semnificative de bani către cine știe ce fundație, misiunea ta e să faci tot ce-ți stă în putință ca să împlinești cerințele testamentare. Dar dacă sarcina pe care o primești presupune să scotocești după cadavre și să găsești un criminal? Ce ai face? Ai da bir cu fugiții? Sau ți-ai pune mintea la contribuție ca să pui indiciile cap la cap și să pornești pe urmele ucigașului de acum treizeci și mai bine de ani?

Evelyn Moore, una dintre cele mai cunoscute romanciere din Marea Britanie, și nu numai, s-a stins din viață, lăsându-i nepoatei sale întreaga avere și o sarcină dificilă de rezolvat. Înainte ca Sarah, la rândul ei scriitoare de romane polițiste, să-și primească moștenirea, trebuie să afle cine a ucis-o pe Lucy Woodfell, prietena din adolescență a mătușii sale. Cu toate că nu era apropiată de Evelyn, Sarah își asumă rolul de detectiv și pornește o anchetă pe cont propriu, hotărâtă să afle cine, când, unde și cum a ucis-o pe Lucy. Meticulozitatea și inteligența cu care îmbină amănuntele, reasamblând tabloul din trecut, îi face de rușine pe polițiștii care au lucrat pe-atunci la caz și care s-au mulțumit să arunce vina în cârca primului nefericit ieșit în cale. În ciuda faptului că tânăra a fost ucisă cu mai bine de treizeci de ani în urmă, protagonista noastră e determinată să afle adevărul, folosindu-se de articolele vechi din ziare, declarațiile rudelor și prietenilor, plus mărturia lui David Young, bărbatul debil psihic care și-a bătut iubita până a lăsat-o fără suflare și care a fost trecut în capul listei de suspecți. Însă ițele sunt mult mai încurcate decât par la prima vedere, iar Sarah trebuie să refacă tot drumul, discutând din nou cu toți cei implicați în acest caz enigmatic. Ați fi tentați să spuneți că Sarah face asta pentru bani... Dimpotrivă, nu banii o atrag în acest cerc vicios, ci dorința de aventură, adrenalina și imboldul puternic de a prelua povara trecutului și de a face dreptate, dar și speranța că va reuși să-și termine cel mai recent roman. Ea se mută în conacul Cragsmoor, o proprietate impunătoare și somptuoasă, impregnată de istorie și secrete – casa în care au copilărit Lucy și cei trei frați vitregi mai mari, Oliver, Freddie și Persephone – pe care mătușa sa l-a cumpărat cu ceva timp în urmă, nădăjduind că va da peste vreo urmă care să-i spună ce sa întâmplat cu prietena ei.

Firul narativ din prezent dirijat de Sarah este completat de cel din trecut, prezentat prin ochii lui Evelyn, o elevă modestă care visează să fie acceptată în grupul fetelor din vârful ierarhiei. Inițial, celelalte fete de la internat au făcut tot posibilul s-o facă să se simtă ca o intrusă în lumea lor exclusivistă și privilegiată, însă, câteva întâmplări mai târziu, Evie ajunge să se împrietenească cu Lucy și să-și petreacă vacanțele cu ea. Astfel, facem cunoștință cu familia Woodfell, ai cărei membrii sunt învăluiți într-o aură rece, distantă și misterioasă. De la părinți, până la copii, toți au ceva de ascuns, toți sunt rezultatul alegerilor dictate de capul familiei, care îi mută ca pe niște pioni pe o tablă de șah, în funcție de interesele familiei. Evie pătrunde în bula lor de cristal, ajungând să facă parte din familie, și, în același timp, să se afle la ani lumină de clanul Woodfell.

Autorul evidențiază din toate punctele de vedere discrepanțele dintre trecut și prezent, mai ales evoluția personajelor. Dacă în trecut Oliver, Freddie, Sephy și Lucy duceau o viață perfectă, cel puțin în aparență, singura lor grijă fiind să-i facă pe plac tatălui sever, chiar dacă asta însemna să-și sacrifice fericirea printr-o căsătorie aranjată, așa cum a fost în cazul Persephonei, în prezent au ajuns în postura unor oameni degradați moral, Oliver și Freddie fiind captivi în ghearele viciilor – droguri și jocuri de noroc –, în timp ce Sephy poartă pe umeri povara infidelității. Vârsta nu i-a făcut mai înțelepți, ba din contră, i-a făcut mai nechibzuiți, faptele lor din trecut afectând și următoarele generații. Dar, dacă Sarah n-ar fi acceptat misiunea încredințată de mătușa ei cu limbă de moarte, rănile familiei Woodfell ar fi rămas cicatrizate, secretele adânc îngropate, iar nuditatea trupului nu s-ar fi transformat într-o pustietate sufletească.

Howard Linskey construiește un roman mystery gotic, incitant, ce emană o energie întunecată, așa cum numai în filmele vechi mai întâlnești. Ritmul nu foarte alert al întâmplărilor îți oferă răgazul de care ai nevoie ca să te implici activ în ancheta desfășurată de Sarah, să-ți dai cu presupusul, să urmezi propriile tale piste, ca deznodământul să-ți arate calea cea dreaptă, neașteptată, plină de revelații grotești și adevăruri dezonorante. Cu toate că avem destul de multe personaje angrenate în narațiune, autorul așază Conacul Cragsmoor în centrul lumii, devenind, indirect, și protagonistul poveștii. Casa, în ciuda faptului că e o simplă construcție din lemn și cărămidă, a înglobat în structura sa zeci de ani de minciuni, lacrimi și taine letale, fiind unicul martor al evenimentelor din trecut și cheia elucidării misterului din prezent. Pentru Lucy și familia ei, conacul a fost aproape o temniță, pentru Sarah a fost locul unui nou început, atât pe plan personal, cât și în ceea ce privește cariera, în pofida faptului că nu aparține deloc acelei lumi în care eticheta și relațiile ierarhice subjugă omenia și bunătatea.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară (alternativ) recenzii despre Martorul durerii și Moștenirea:

miercuri, 6 noiembrie 2024

Recenziile lui Gică 198 - Martorul durerii de Paul Cleave (CRIME CLUB)

Titlu: Martorul durerii

Autor: Paul Cleave

Editura: NICULESCU

Titlu original: The Pain Tourist (2022)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 424

Media pe Goodreads: 4,10 (din 729 note)

O spargere care a mers incredibil de prost, un ucigaș care copiază un faimos criminal în serie și un omor camuflat într-un accident banal, două lumi care funcționează în paralel, una reală, cealaltă nu întrutotul imaginară, un băiat care zace în comă nouă ani și trei monștri care trebuie să acționeze înainte să fie prea târziu. Crime peste crime, unele cu premeditare, altele din impuls, scenarii atent planificate și fracțiuni de secundă în care degetul de pe trăgaci a luat-o înaintea creierului, hărțuire, tortură, sânge și adrenalină, un spectacol morbid în care cei din prim plan vor să se retragă după cortină, iar cei de pe margine vor să le ia locul. Poate că nu ai fost polițistul care l-a prins pe Joe, dar poți oricând să-i iei locul, ca să te bucuri de admirația și teroarea din ochii locuitorilor din Christchurch, Noua Zeelandă.

E noapte. Cineva bate la ușă. O auzi pe mama cum plânge. Îl auzi pe tata cum îi roagă să-i cruțe. Îți dai seama într-o clipă că lumea pe care o cunoști e pe cale să se schimbe. Fugi la Hazel, o trezești și-i spui că trebuie urgent să ieșiți din casă și să cereți ajutor. Însă ea nu are chef iarăși de jocurile tale aiurite. Adolescenții ăștia... Dar e prea târziu. Monstrul intră în cameră. O împingi pe Hazel pe fereastră și încerci să te lupți cu bestia, ca sora ta să poată să fugă în vecini. Ai doar unsprezece ani. Te răpune ușor. Te duce jos, unde se află ceilalți doi monștri. Acum sunt speriați, fata a scăpat și în curând va veni poliția. Se aud trei focuri de armă. Mama se prăbușește, chipul tatălui se preschimbă în țesut și sânge, și ultimul glonț, ultimul e pentru tine. Și toate astea dintr-o greșeală... A sosit doctorul din vecini, poliția e pe drum, dar voi sunteți morți. Stai așa... Se pare că tu încă respiri.

James Garrett a zăcut nouă ani în comă. A fost împușcat în cap la unsprezece ani, iar acum e un adult care gândește ca un copil. Dar creierul puștiului a funcționat, inexplicabil, în continuare... Mai mult decât atât, mintea lui a creat o realitate alternativă în care lucrurile s-au petrecut tocmai pe dos. Părinții săi i-au ucis pe cei trei hoți, după care au locuit o vreme prin hoteluri, ferindu-se de fotografii și jurnaliștii care-i urmăreau la fiecare pas. James a mers în continuare la școală, a terminat între timp și facultatea, Hazel și-a găsit un iubit (ceea ce nu e chiar fals), mama lor și-a vândut picturile la niște prețuri exorbitante, iar tatăl, ambii fiind agenți imobiliari, a dat lovitura pe plan profesional. Însă, din când în când, James a visat că se află pe un pat, conectat la niște aparate, într-o navă extraterestră, realizând, după ce s-a trezit din comă, că visele reprezentau momentele în care medicul neurochirurg reușise să-l stabilizeze pentru câteva secunde.

Pe lângă povestea lui James, romanul îi urmărește și pe Theodore Tate, polițistul, acum pensionat, care a ajuns în noaptea crimelor acasă la familia Garrett, și pe Rebecca Kent, un inspector-detectiv care intră adesea în gura lupului. Chiar dacă Tate nu mai e un om al legii, nu poate sta deoparte când aude că un făptaș a scăpat basma curată sau că cineva se află într-un mare pericol. Și atunci când simte că nu poate face față de unul singur situației, apelează la Rebecca, singura care poate ține pasul cu el și-i poate anticipa gândurile și mișcările. Și acum chiar e nevoie de ambii pe poziții, fiindcă prin oraș umblă un ucigaș în serie poreclit Copia Joe, care reproduce oribilele crime săvârșite de Joe Middleton, psihopatul care lucrase ca om de serviciu în secția principală de poliție din Christchurch.

Ok, înainte să tragem niște concluzii relevante, trebuie să fac câteva precizări. „Martorul durerii” îl readuce în scenă pe Theodore Tate, care are deja o serie dedicată, formată din patru volume, scrise între 2008 și 2014. De asemenea, Joe Middleton, care se află în prezent în închisoare, are propria dilogie (The Cleaner și Joe Victim). Astfel stând lucrurile, ai impresia pe alocuri că parcurgi un roman 3 în 1. Totul a început cu mult timp în urmă și nu ai certitudinea că se va termina aici și acum. Ai senzația că prinzi trenul din mers. Nu spun neapărat că ăsta e un aspect negativ, fiindcă Paul Cleave îți dă toate detaliile de care ai nevoie ca să împletești firele, dar se simte o anumită grabă, pentru că te trezești în toiul acțiunii. Dar nu trebuie să uităm că povestea e despre James Garrett, astfel încât prezența Copiei Joe nu face decât să ofere și mai mult suspans narațiunii. E relatată pe fugă, dar nu are puncte moarte, nu ai timp să-ți tragi sufletul că deja a mai murit cineva. E exact ce trebuie, un thriller complex cu o componentă SF legată de multivers, și din partea mea, cu plusuri și minusuri, primește patru stele pe Goodreads.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară (alternativ) recenzii despre Martorul durerii și Moștenirea:

vineri, 1 noiembrie 2024

Recenziile lui Gică 197 - Miraj de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (CRIME CLUB)

Titlu: Miraj

Serie: Mina & Vincent (#3)

Autor: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus

Editura: TREI

Titlu original: Mirage (2023)

Traducere de Cristina Ekholm

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 4,02 (din 3.323 note)

Gata, s-a terminat. Și, totuși, nu-mi doresc să fi ajuns la sfârșit. A început în forță cu „Cutia”, a coborât o treaptă în „Cult”, dar s-a redresat elegant în „Miraj”. A pornit ca o trilogie, sute de pagini scrise la cerere (așa cum a confirmat însăși autoarea în Mulțumiri), însă ceva-mi spune, în ciuda faptului că ambii autori s-au întors să scrie pe cont propriu, că povestea încă nu s-a încheiat. Ceva lipsește, există detalii care, oricât de mult te-ai strădui să le găsești locul, parcă nu se potrivesc. Avem Alpha și Omega, începutul și sfârșitul, dar nu e de-ajuns... Nu poți să-mi spui că asta-i tot... Nu poți să mă convingi că ăsta-i deznodământul... Acum, fie vorba între noi, nu ne garantează nimeni că în viitor nu-și va găsi calea printre file vreun maniac pentru care Camilla și Henrik vor fi nevoiți să-i scoată din nou la suprafață pe Vincent și Mina. Of, of, iarăși am luat-o pe arătură...

Niklas Stockenberg, ministrul justiției din Suedia, fostul soț al Minei Dabiri și tatăl lui Nathalie, primește o scrisoare anonimă prin care i se comunică că mai are doar paisprezece zile de trăit. La metrou, un artist de graffiti descoperă o movilă de pietriș în care se află un schelet uman. Se pare că oasele extrem de bine curățate aparțin lui Jon Langseth, director și acționar al companiei de investiții Confido, care a dispărut cu patru luni în urmă. Vincent, renunțând pentru o vreme la spectacolele de iluzionism, petrece timp cu familia și-și pune mintea la contribuție pentru a dezlega enigmele pe care i le trimit prin poștă toți nebunii. Dar unele puzzle-uri sunt greu de rezolvat, în special cele care indică ziua morții mamei sale. Să fie vorba despre amenințări? Sau doar despre niște jocuri nevinovate? Și odată cu descoperirea din subteran, Mina este nevoită să apeleze din nou la Vincent, simțindu-se depășită de situație. Însă ce nu știu cei doi e că prin tunelele abandonate trăiesc oamenii de dedesubt, cei care așteaptă întoarcerea Regelui din Metrou.

Povestea noastră se întinde ca o pânză de păianjen, de la protagonist, la omul din Umbră, de la un caz de dispariție, la o legendă ce-i bântuie pe locuitorii din metrou. Firele nu doar că sunt încâlcite, dar se intersectează fix acolo unde trebuie, creând paralele între evenimentele din trecut, ale căror efecte se resimt abia acum, și prezentul care poate fi aruncat în orice clipă (la propriu) în aer. Matricea se construiește în jurul celor doi, Mina, polițista Nordic Noir care se confruntă cu probleme pe toate planurile, și Vincent, mentalistul care nu se poate detașa de logica mundană, trăind după tiparele pe care i le impune destinul. Par și impar, bun și rău, viață și moarte – toate se supun haosului, dar în toată dezordinea asta există cineva care face ordine. Ancheta se transformă într-un joc, cei doi confruntându-se cu inamici diferiți, însă colaborând atunci când talentul vreunuia poate fi de folos. Vincent nu e polițist, dar nimeni nu-i poate contesta capacitatea de a-i citi pe ceilalți, de a descoperi ce ascunde un zâmbet pe jumătate sau o clipire din ochi.

Ruben s-a schimbat. S-a săturat de puștoaicele de-o noapte și are planuri serioase cu Sara, plus că trebuie să cumpere un cadou pentru Astrid de Crăciun. Gata cu greutățile la sală, nu mai e așa tânăr. Christer are grijă de Bosse și-l suportă pe iubitul lui, Lasse, care a dat în febra sărbătorilor de prin octombrie. Julia și Adam... Să spunem doar că petrec mult timp împreună. Peder... Scuze... Mina are mari emoții după ce a aflat că urmează ca Nathalie să se mute la ea pentru un timp nedeterminat. Unde să ascundă tot dezinfectantul? Cum să-i explice fiicei sale că are două sute de perechi de chiloți? Iar Vincent suferă de oribile dureri de cap și nu pricepe de ce a primit patru clepsidre care cronometrează intervale diferite de timp. Deci, totul în regulă. Cu excepția scheletului din metrou. Mă rog, și a faptului că numărătoarea lui Niklas se scurge. Dar cine l-ar amenința însuși pe ministrul justiției? Și de ce Niklas nu apelează la poliție ca să dea de urma hărțuitorului?

După cum am spus, merită. E o poveste pe cât de alambicată, pe atât de omogenă, cu mult suspans, întrebări fără răspuns și revelații finale care zguduie din temelii întreaga trilogie. Nu e doar concluzia seriei, ci și volumul care te trimite la începutul poveștii și te obligă să analizezi pagină cu pagină, scoțând la suprafață piesele care ți-au scăpat. Dincolo de intriga polițistă, trilogia e un număr impresionant de iluzionism. Și tu, dragă cititorule, ești subiectul, tu te lași legat la ochi și închis într-o cutie. Pentru că mirajul e doar în ochii celui care privește, iar în spatele oazei pline de verdeață se află duhul plăsmuirilor, spiritul care-ți otrăvește simțurile și te lasă rătăcit în deșert, urmărind ultimele fire de nisip care se scurg în partea de jos a clepsidrei.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Camilla Läckberg & Henrik Fexeus:

miercuri, 16 octombrie 2024

Recenziile lui Gică 195 - Noi știm că îți amintești de Tove Alsterdal (CRIME CLUB)

Titlu: Noi știm că îți amintești

Serie: High Coast (#1)

Autor: Tove Alsterdal

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: We Know You Remember (2020)

Traducere de Alexandra Florescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,66 (din 6.468 note)

Noi știm că îți amintești... Noi știm că ai făcut-o... Te-a respins, așa-i? Nu ai putut să te abții. Ai urmărit-o în drum spre râu. Ai încercat să vorbești cu ea, să-i pui mâna pe sâni, dar te-a împins și ai căzut. Nu ai putut suporta rușinea. Te-ai înfuriat și i-ai sfâșiat hainele. Ai violat-o chiar acolo, printre mărăcini, ai sugrumat-o și i-ai aruncat trupul neînsuflețit în apă. Au căutat-o în toți acești ani, dar nu i-au descoperit cadavrul. Erai minor, parcă așa te-au poreclit ziarele, Băiatul de paisprezece ani, puștiul care nu avea (legal) cum să dea socoteală justiției și care a fost trimis după acea vară la școala de corecție. Tu ai plecat din Valea Ådalen, ai crezut că ai scăpat, că ai lăsat scheletele în vechea casă părintească, dar noi am fost tot timpul aici și te-am așteptat. Nu, Olof, noi n-am uitat...

Ajuns cu munca pe meleagurile copilăriei sale – achiziționarea de mașini scumpe pentru un șef dubios ce se ocupă la rândul lui cu vânzarea de autovehicule la prețuri nu tocmai oneste – Olof Hagström se simte atras ca de-un magnet de casa părintească, pe care nu a mai văzut-o de mai bine de douăzeci de ani. Și atunci când nostalgia te cuprinde, e ușor să cotești greșit, să parcurgi încă cinci kilometri spre Kungsgården, ca să arunci o privire asupra vechii case roșii, și apoi să-ți vezi de drum. Dar ceva nu e în regulă... Câinele latră dintr-o încăpere din spate, nu din holul de la intrare, iar pe lângă fundație se scurge apă, probabil de la o țeavă spartă. Pendulând între dorința de a pleca și nevoia de a vedea ce s-a întâmplat, Olof, cedând în cele din urmă, intră în locuință și se îndreaptă spre baie, acolo unde, în cabină, pe scaunul de duș, zace mort Sven Hagström, cu o tăietură adâncă în abdomen. Acum Olof vrea cu orice preț să plece, dar momentan asta nu se poate, nu după ce a apărut și Patrik Nydalen, unul dintre vecini, care îi spune să sune la poliție și să raporteze omorul.

Cazul ajunge pe mâinile Eirei Sjödin, tânăra polițistă care-și aduce aminte de moartea Linei Stavred, fata superbă cu părul blond care a fost violată, ucisă și apoi aruncată în râu, pe când ea avea doar nouă ani. Toată lumea din Valea Ådalen știe ce a făcut Olof Hagström. Localnicii nu au putut să se împace cu ideea că în comunitatea lor idilică a avut loc o crimă, că băiețelul ăla ciudat a fost în stare să ucidă cu sânge rece. Ei l-au negat, tatăl l-a negat, mama nu a putut suporta rușinea și în cele din urmă a cedat. Caz clasat, cum s-ar spune... Acum nu e vorba despre cine a ucis-o pe Lina, ci despre cine l-a omorât pe Sven, chiar dacă dovezile, și de atunci, și de acum, indică în aceeași direcție. Ei bine, Eira nu e aici să judece, ci ca să-și facă meseria, iar asta implică intervievarea persoanelor din zonă și punerea informațiilor cap la cap, pentru a descoperi firul roșu care urmează să-i conducă la făptaș.

Și exact ca în Twin Peaks (cu excepția faptului că în serial e găsit cadavrul victimei pe malul râului), oamenii de la munte s-ar părea că știu mai multe decât poliția. Punând Întrebări în stânga și-n dreapta, împreună cu colegul ei simpatic, August Engelhardt, Eira Sjödin ajunge la un alt caz de viol în grup petrecut cu ani buni în urmă, al cărui abuzator (principal) se află în prezent în libertate. Dar Kungsgården-ul are propriile secrete, pe care le cunosc doar cei trecuți de prima tinerețe. Deși Eira s-a născut pe aceste meleaguri, se simte ca o străină, ca o polițistă trimisă de la oraș ca să scoată la suprafață problemele și tragediile locului. La rândul lui, Olof e un proscris. N-ar fi trebuit să se întoarcă niciodată acasă, fiindcă revenirea lui îi pune pe săteni în alertă. Conștientizarea faptului că în proximitatea lor se află un criminal le tulbură somnul și gândurile, și e doar o chestiune de timp până când cineva va acționa. Pentru că răul trebuie stârpit...

„Noi știm că îți amintești” e un Nordic Noir veritabil, pe cât de alambicat, pe atât de alert. Așa cum am putut observa și în „Casa fără oglinzi”, Tove Alsterdal nu insistă pe acțiune, ci pe trăirile și senzațiile personajelor. Te poartă pe un drum, ca să-ți dai seama după trei sute de pagini că te-ai întors în punctul din care ai plecat, dar simți (inexplicabil) că te apropii de sfârșit. Ai aproape toate detaliile la-ndemână, dar ceva nu se potrivește. Oare ai căzut într-o capcană? Sau nu cumva sunt de vină prejudecățile cu care ai pornit la drum? Așadar, două morți violente, doi ucigași „fără scrupule” și o polițistă care vrea cu orice preț să dezlege enigma; familii distruse, secrete și adevăruri spuse pe jumătate – toate astea camuflate în peisajul paradiziac din Valea Ådalen, unde fermierii își văd de treaba lor, și cadavrele nu zac nicidecum pe fundul râului.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Tove Alsterdal:

duminică, 13 octombrie 2024

Recenziile Mădălinei 76 - Mămici mincinoase de Katherine Faulkner (CRIME CLUB)

Titlu: Mămici mincinoase

Autor: Katherine Faulkner

Editura: LEDA BAZAAR

Titlu original: The Other Mothers (2023)

Traducere de Laura Ciobanu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 3,84 (din 26.940 note)

Să fii mamă e un job cu normă întreagă, în care trebuie să-ți investești toată atenția, afecțiunea și energia, în așa fel încât copilul tău să nu ducă lipsă de nimic și să nu simtă cât ți-e de greu uneori, mai ales atunci când refuză vehement să se desprindă de tine, agățându-se de gâtul tău ca de un colac de salvare. În aceste momente dificile, trebuie să reziști, să nu te lași influențată de lacrimile de crocodil și de zbieretele sfâșietoare, fiindcă tu știi ce e cel mai bine pentru puiul tău care abia începe să descifreze lumea. Te gândești în fiecare clipă la dezvoltarea lui și încerci să-i găsești prieteni, băieței și fetițe de vârsta lui, cu care să se joace, și așa te împrietenești și tu cu mămicile lor. Ești atât de fascinată de viața lor perfectă, de hainele elegante și de casele splendide, încât, în scurt timp, lucrurile devin mai mult despre tine, decât despre copilul tău. Aștepți cu nerăbdare ieșirile la cafea, îți depășești bugetul cumpărându-ți haine noi și te străduiești să-ți schimbi viața ca să te potrivești în lumea lor extravagantă. Dar curiozitatea e prea mare, și, într-o zi, te apuci să sapi adânc în trecutul noilor tale prietene, descoperind secrete ce ar fi trebuit să rămână pe veci îngropate, iar asta te pune într-un mare pericol. E prea târziu să dai înapoi, e prea riscant să mergi înainte, iar dacă stai pe loc, rămâi captivă între ciocan și nicovală. E imperios necesar să iei o decizie... Ori mergi până la capăt și dai în vileag tot ce ai descoperit, sperând că familia ta nu va avea de suferit, ori păstrezi tăcerea și devii una de-a lor, așa cum ți-ai dorit întotdeauna. Ești pregătită să faci parte din grupul mămicilor mincinoase?

Romanul lui Katherine Faulkner poate fi rezumat printr-o ecuație matematică, care ar suna cam așa: Tash, mamă devotată și iubitoare, care jonglează cu activitățile cotidiene, îngrijirea fiului său de nici doi ani și lansarea carierei de jurnalist independent + un grup de joacă exclusivist și costisitor + celelalte mămici, un trio de femei stilate și bogate, care se laudă cu locuințele luxoase, vizitele frecvente la SPA și orele în șir petrecute la cumpărături sau prin cine știe ce restaurante extravagante + o dădacă moartă în circumstanțe suspecte = o mulțime de probleme pentru cea care se apucă să descâlcească ițele unui caz plin de neconcordanțe.

Tash e captivă într-un carusel de complicații și dezamăgiri. Și-a pierdut locul de muncă; teancul de facturi devine tot mai mare; banii pe care îi primește pentru articolele pe care le vinde diverselor publicații, la care se adaugă și salariul de medic al soțului ei, sunt insuficienți pentru nevoile familiei; apartamentul în care locuiesc e prea mic și prea vechi, iar diminețile ei sunt acompaniate de plânsete și împotriviri zgomotoase din partea lui Finn, băiețelul său, care nu vrea să fie lăsat la grupul de joacă. Chinuindu-se să-l desprindă pe copil de gâtul ei, într-o zi e abordată de Laura, mama lui Oscar, propunându-i ca băieții să petreacă mai mult timp împreună ca să se împrietenească. Din acest moment, viața lui Tash se schimbă, fiind inclusă în grupul select al Laurei, din care mai fac parte Nicole și Clare. Prietenia lor pare înfloritoare, protagonista noastră dorindu-și din ce în ce mai tare să aibă viața lor perfectă doar în aparență. Dar fiindcă asta nu e posibil momentan, nu fără a face anumite sacrificii, cum ar fi să vândă colecția neprețuită de fotografii a tatălui său ca să facă rost de banii necesari pentru a-și cumpăra o casă frumoasă și mare, Tash e forțată de împrejurări să caute un subiect bombă cu care să rupă gura târgului și să devină o jurnalistă cunoscută. Din păcate, cade, firește, în sens metaforic, într-o groapă cu șerpi veninoși, alegând să investigheze moartea Sophiei Blake, fosta dădacă a lui Clare. Pe lângă faptul că îi place să facă parte din grupul lor și să experimenteze tot felul de lucruri pe care în mod obișnuit nu și le-ar permite, Tash încearcă să le tragă de limbă, doar, doar o descoperi ce i s-a întâmplat tinerei al cărei deces nu pare nicidecum un accident. Punând lucrurile cap la cap, ea își dă seama că toți o mint, că toți au ceva de ascuns, ajungând să creadă că și soțul ei e implicat cumva în povestea asta. Iar atunci când o a doua dădacă este găsită fără suflare în propria casă, ancheta desfășurată de Tash se complică de o mie de ori mai tare.

Mai mult decât un thriller, „Mămici mincinoase” e un roman social, cu o puternică tentă psihologică, care plasează în centrul său slăbiciunile umane și cum pot fi acestea exploatate în favoarea câștigului individual. Intriga se construiește pe ciocnirea dintre două lumi diferite, cea a lui Tash, ce gravitează în jurul muncii și rezolvării problemelor financiare, și cea a prietenelor sale, construită în jurul banilor și timpului pierdut pentru păstrarea măștilor bine șlefuite. Altfel spus, universul protagonistei, chiar dacă mai sărac, e mult mai plin de căldură și dragoste decât lumea celorlalte mame, care e rece și distantă. Prin faptul că Tash vrea să elucideze cazul pe care chiar și poliția l-a abandonat, excluzând cu desăvârșire posibilitatea unei crime, declanșează în celelalte personaje o serie de mecanisme de apărare ce vor deveni o amenințare serioasă pentru ea. Dimensiunea psihologică a poveștii este subliniată și de existența capitolelor prezentate din perspectiva Sophiei, acestea aducând în prim plan anumite subiecte considerate tabu și la ora actuală, precum depresia postnatală, aversiunea față de propriul copil, creșterea copiilor fără un model patern și ceea ce înseamnă să fii mamă. Bineînțeles, toate aceste teme sunt inserate discret în cadrul evenimentelor tensionate, devenind și ele un instrument al manipulării în mâinile păpușarului potrivit.

Aș fi tentată să spun că stilul lui Katherine Faulkner seamănă destul de mult cu cel al lui Zoje Stage, ambele autoare țesând thrillere complexe din situații banale și întâmplări verosimile, pe care, firește, le condimentează cu puțină exagerare. Însă diferența majoră e că Stage se concentrează pe relații la nivel micro, între mamă și fiică, în timp ce Faulkner analizează legăturile la nivel macro, orientându-se spre personaje cu statute sociale și valori etice diferite. Scriitura ei e dirijată de hazard, în ciuda faptului că evenimentele sunt organizate și coerente. Răsturnările de situație, pendularea între prezent și trecut și finalul intens m-au ajutat să trec peste pasajele statice și repetitive, lăsându-mă, per total, cu o impresie bună. Eu i-am acordat, fără să stau pe gânduri, patru steluțe pe Goodreads și aștept cu interes următorul sau (de ce nu) Greenwich Park, primul ei roman.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Katherine Faulkner: