Recenziile lui Gică 118 - Drumul spre casă de Sebastian Fitzek (CRIME CLUB)

Titlu: Drumul spre casă  

Autor: Sebastian Fitzek

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Der Heimweg (2020)

Traducere de Catrinel Iordache

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 4,17 (din 9.217 note)

 

Un studiu realizat în 2020 de către Ministerul Federal al Familiei din Germania a arătat că „una din patru femei sunt supuse cel puțin o dată în viață la violență domestică de natură fizică sau sexuală. Victimele fac parte din toate categoriile sociale.” De asemenea, „femeile care observă abuzul domestic în copilărie la părinții lor sunt de două ori mai predispuse să devină victime ale abuzului domestic. Femeile care au fost chiar ele victime ale abuzului părinților sunt până la de trei ori mai predispuse, în perioada adultă, să devină victimele partenerului lor.” Așadar, prin intermediul romanului lui Fitzek, ne cufundăm încă o dată în abisul agresiunilor conjugale, unde rolul victimei îi revine de fiecare dată sexului slab, fiindcă bărbatul este cel puternic, acela care alege mereu prin ce metode, deja testate, să-și conducă soția, veriga slabă și rebelă a familiei.

Pentru că amicul său din copilărie, Caesar, aflat de câțiva ani buni în scaunul cu rotile, vrea să iasă în seara asta la o întâlnire romantică, Jules îi preia rolul la Linia Telefonică de Însoțire, serviciul la care apelează femeile ce au nevoie să discute cu un voluntar pe drumul spre casă. Este abia trecut de ora 22:00, și telefonul începe să sune. La celălalt capăt, o tânără, Klara, ce spune că e în permanență urmărită de un psihopat, criminalul cunoscut drept Kalendar-Killer, care i-a scris cu puțin timp în urmă data morții pe perete, 30 noiembrie, adică ziua de astăzi. Însă ceea ce nu spune interlocutoarea e că ucigașul a pus-o să facă o alegere: ori își va ucide soțul, monstrul care i-a provocat de când îl știe doar frică și durere, ori, în caz contrar, va veni după ea imediat ce se va crăpa de ziuă.

Dar Klara nu e o femeie puternică, chiar dacă are mai multe motive pentru care să trăiască, așa că decide să-și pună capăt zilelor. Ușor de zis, greu de făcut... Din păcate sau din fericire, nu găsește forța necesară ca să comită ultimul și singurul act de rebeliune, astfel încât nu-i rămâne decât să-și aștepte cu capul sus călăul. Ei bine, odată ce miezul nopții se apropie, eroina noastră nehotărâtă este aruncată într-un alt coșmar, pentru că fuga ei nu face decât s-o pună în noi și noi primejdii. Gândindu-se că Martin nu ar fi în stare să-i facă rău Ameliei, fiica lor, este dispusă să se sacrifice, dacă asta ar putea aduce liniștea în propria familie. Dar Martin nu a dat niciodată dovadă de milă, profitând cu fiecare ocazie să-și abuzeze din nou și din nou soția, până când a adus-o la limita umanității. El o tratează pe Klara ca pe o vită, nu doar că o violează și o maltratează, ci îi invită și pe alții să-și bată joc de trupul și psihicul ei, ducând-o în diverse locuri unde masculii se adună cu scopuri deloc ortodoxe. Scuza și, totodată, motivul lui este că femeile știu doar să-i facă pe bărbați să sufere, să se simtă ca niște jigodii, ca niște animale înspăimântate, așa că merită să fie pedepsite, ca să fie readuse cât mai des pe calea cea dreaptă. Fiecare bătaie are scop educativ, pentru că așa curajul și obrăznicia sunt sancționate, fiindu-le imposibil să evolueze în amazoanele ce vor reuși cândva să-i părăsească.

Povestea de față este construită pe două fire narative, care, deși fuzionează, nu reușesc în niciun chip să se întâlnească. La telefon, o avem pe Klara, protagonista dinamică, care dă nas în nas cu pericolul și e tot timpul pe drum, cea despre care nu știm dacă va reuși să prindă răsăritul de care o despart doar câteva ore. Dincoace, cu bateria pe terminate și căștile în urechi, îl găsim pe Jules, însoțitorul ce pare să aibă parte de o nouă cădere psihică, fiindcă un aspect din povestea Klarei seamănă izbitor cu o întâmplare din propriul trecut, legată de fosta lui soție, care apelase și ea la gestul extrem. Ascultând și încercând să dea sfaturi într-o situație critică, Jules își dezgroapă traumele, ajungând să fie cuprins de incertitudine și disperare. Perspectiva lui ține doar de convorbirea telefonică, rămânând un caracter pasiv aproape până la finalul romanului.

            Nesiguranță, frică, paranoia, groază, teroare și, în cele din urmă, prăbușire psihică, toate personajele lui Sebastian Fitzek au parte de același traseu, fiind împinse în pragul nebuniei, de unde ori se pierd pentru totdeauna, ori se reinventează, devenind fluturi din omizile ce au fost iarăși și iarăși călcate în picioare. Lumea imaginară a scriitorului german se naște din întuneric și sânge, sacrificiul uman fiind detaliul esențial pentru închipuirea unei noi intrigi halucinante. Mai bun decât „Pachetul”, dar cu siguranță mai slab decât „Cadoul”, „Drumul spre casă” reprezintă un thriller cu o intrigă originală, dar superficială, ale cărui elemente dispersate nu reușesc, nici în al doisprezecelea ceas, să-și găsească locul potrivit în imaginea de ansamblu. Dar, după cum spune și autorul în postfață, ficțiunea nu funcționează după legile realității, așa că exagerările sunt permise, atâta timp cât te țin în priză și nu te îndepărtează de romanul pe care ai decis, cu intuiția fidelă de cititor, să-l răsfoiești în această seară.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 35 - Cadoul de Sebastian Fitzek

Titlu: Cadoul 

Autor: Sebastian Fitzek

Editura: Lebăda Neagră

Titlu original: Das Geschenk (2019)

Traducere de Andreea Odoviciuc

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,74 (din 3.142 note)

 

E dificil să trăiești într-un sistem în care trebuie să te conformezi unor cerințe, pentru a fi acceptat de către ceilalți oameni. Orice fel de dizabilitate poate fi cauza excluderii din societate și poate aduce cu sine o serie de dificultăți. Nu vorbesc aici despre handicapuri extrem de grave, ci despre probleme care nu sunt vizibile, dar care, totuși, există, despre afecțiuni pe care oamenii preferă să le ascundă, pentru a nu deveni niște paria. O simplă miopie sau o frică mai stranie pot face obiectul unei scindări sociale, lumea perfectă renunțând la membrii care nu se pot conforma normalității.

Romanul lui Sebastian Fitzek ne vorbește despre o problemă extrem de importantă, și anume, despre defectele pe care trebuie sau nu să le ascundem de ceilalți. Personajul principal, Milan, este un analfabet funcțional, una dintre miile de persoane cu această problemă care  locuiesc în Germania. Însă el nu vrea să-și arate deficiența, așa că preferă să o țină ascunsă, chiar dacă acest lucru îi poate aduce diferite probleme în relația de cuplu. Partenera sa, Andra, simte că ceva nu este în ordine și recurge la un psiholog, pentru a afla care este secretul iubitului ei. Însă Milan ține cu tot dinadinsul ca Andra să nu afle despre analfabetismul său, deoarece îi e frică de reacția ei, atunci când va afla că a decis să-și împartă viața cu un individ cu probleme.

Să nu credeți că vorbesc, aici, despre un roman clasic. Fitzek nu renunță la genul său definitoriu, astfel își plasează personajul într-o situație periculoasă, așa cum se cere de la unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere psihologice din Germania. Iar atunci când Milan vede, într-o mașină, o fetiță care pare să-i ceară ajutorul, prin intermediul unei hârtii pe care sunt scrise câteva cuvinte neinteligibile, el își dă tot interesul să afle ce urmează să se întâmple cu fata și dacă ea se află cu adevărat în pericol. Acest episod îi pune limitele la încercare, iar Milan este nevoit să ceară sprijinul cuiva pentru a descifra textul, cuiva căruia poate să-i încredințeze marele lui secret.

Apreciez foarte mult faptul că eroii lui Fitzek nu sunt persoane excepționale, ci indivizi cu probleme care încearcă să-și depășească condiția, apelând la diverse tertipuri. Asemenea protagonistei din „Pachetul”, Milan face tot posibilul să ajungă la adevăr, chiar dacă acesta ar putea să-i distrugă viața. Călătoria pe care el o face, pentru a salva fetița necunoscută, reprezintă un parcurs inițiatic, prin care va ajunge să se regăsească și să-și reevalueze existența. Analfabetismul personajului nu se manifestă doar la nivel fizic, el constituie și o incapacitate de înțelegere a propriului trecut. El nu este protagonistul unui univers liniștit, ci face parte dintr-o lume violentă în care furtul și crima joacă rolul de stimulente sociale.

„Cadoul” este un thriller psihologic, răvășitor, care mizează totul pe răsturnări de situație, prezente aproape la fiecare capitol. Tensiunea crește pagină cu pagină, personajele încep să-și arate adevăratele intenții, iar protagonistul pătrunde tot mai adânc într-un univers întunecat în care moartea pare să fie cea mai simplă soluție. Este un roman atât de complex și de alert, încât atunci când ajungi la final, ai impresia că mai urmează să se întâmple ceva tulburător. Mi-au plăcut mult ambele romane, și aștept ca Editura Lebăda Neagră să scoată „Întoarcerea acasă”, o altă carte, de Sebastian Fitzek, care sunt sigur că va avea un succes la fel de răsunător.

COMANDĂ CARTEA