ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »

joi, 31 august 2023

Recenziile lui Gică 139 - Zbor de noapte spre Paris de David Gilman (CRIME CLUB)


Titlu: Zbor de noapte spre Paris 

Autor: David Gilman

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Night Flight to Paris (2018)

Traducere de Ines Simionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 568

Media pe Goodreads: 4,24 (din 2.554 note)

 

Paris, 1943. Franța se află sub ocupație germană, și singurii care luptă împotriva naziștilor sunt membrii din mișcarea de Rezistență. Divizați în mai multe celule pe tot teritoriul statului, acolo unde razele Soarelui Negru își pierd strălucirea, rebelii depun eforturi considerabile ca să facă rost de armamentul necesar cu care să-i saboteze pe invadatori. Capitala, transformată cu forța într-un al doilea Berlin, tresare la fiecare marș și glonț, aparent, rătăcit pe străzile întunecoase și pustii. Colaboratorii au parte de privilegii, dar stau cu frica-n sân că ar putea fi săltați până la următorul răsărit. Vecinii stau la pândă ca niște vulturi, așteptând un pas greșit ca să te dea pe mâna autorităților. Trădătorii sunt peste tot, iar trenurile spre Auschwitz și Ravensbrück sunt pline de cadavre umblătoare, destinate muncii silnice sau execuției prin împușcare, gazare sau ardere în îngrozitoarele cuptoare ale morții.

Fostul profesor de matematică, în prezent unul dintre cei mai buni decodificatori ai armatei britanice, Harry Mitchell, e abordat de către doi superiori pentru a lua parte la o misiune în Parisul ocupat. După câteva luni de antrenament intensiv, omul nostru este expediat cu un zbor de noapte clandestin spre capitala Franței, însă nemții anticipează operațiunea, astfel încât avionul este identificat și doborât. Ajutat mai mult de soartă decât de pregătirea militară, Harry se parașutează în ultima clipă, aterizând rănit pe câmp, departe de destinație. Norocul face ca pe-acolo să treacă un braconier, care îl preia și-l duce într-una dintre casele din sat, în siguranță. Curând, Mitchell descoperă că printre localnici se află un grup de insurgenți, exact oamenii de care are nevoie pentru a ajunge la Paris, acolo unde, conform instrucțiunilor, urmează să-l găsească și să-l scoată din țară pe Alfred Korte, un om de știință german și un anti-nazist convins.

Alături de membrii mișcării de Rezistență din Saint-Just, Harry Mitchell, acum sub identitatea de Pascal Garon, provoacă daune nemților, capturând și executând un grup de soldați de patrulă. Numele de Pascal capătă destul de repede o conotație puternică atât printre aliați, cât și printre naziști, generalii lui Hitler încercând din răsputeri să pună mâna pe el. Deși la început, în timpul antrenamentelor, protagonistul nu s-a îndepărtat prea mult de poziția sa de profesor de matematică, nereușind nici măcar să tragă un glonț într-un butoi plin cu apă, reculul armei punându-l în dificultate, acum el se dovedește un ucigaș cu sânge rece și un bun strateg, pregătit oricând să dea ordine și să-i nimicească pe trădătorii de patrie. Chiar dacă transformarea lui pare bruscă, actele de violență îi sunt justificate de contextul beligerant și de amintirea soției și fiicei sale, cea din urmă fiind prizonieră în închisoarea La Santé.

Pe lângă acțiunea care se concentrează în cea mai mare parte asupra lui Pascal și a camarazilor săi de sabotaj, există și câteva pasaje despre două dintre iubitele ofițerilor germani, o insurgentă ce conduce mișcarea din Saint-Just și o radiotransmisionistă care urmează să sosească cu un alt zbor de noapte. Chiar dacă, la prima vedere, războiul pare să fie dus între bărbați, nici femeile nu se lasă mai prejos, acționând pe ascuns și luând decizii radicale. Eroinele noastre înverșunate contrastează puternic cu tinerele fete din capitală, parfumate și rujate cu produse de contrabandă, care au devenit în scurt timp dame de companie pentru agenții SS și cei din Gestapo. Orașul luminilor și-a pierdut eleganța și splendoarea, fiind transformat într-un imens cartier militar, unde nimeni nu mai poate să aibă încredere în nimeni, și o simplă cafea cu lapte, neobișnuită printre francezi, te poate da de gol că nu ești de pe-aici.

Dacă ați citit „Englezul”, trebuie neapărat să vă spun că cele două cărți sunt destul de diferite. E drept că m-am așteptat să fie puțin mai alert, însă de data asta Gilman a pus accentul pe dimensiunea strategică, introducându-și personajul într-o realitate istorică ficționalizată. Omul nostru, oricât ar fi de priceput și oricât de mulți aliați ar avea, nu poate să oprească un război, așa că își păstrează poziția de pion aflat în centrul tablei de joc, hârțuindu-și inamicul. De asemenea, autorul nu mizează pe latura emoțională a cititorilor, nu le plângem de milă bieților evrei, nici măcar camarazilor pierduți. Relația dintre personaje se construiește pe respect și devotament, Maquis de Pascal devenind un simbol al rebeliunii. Sincer vă spun că mi-a plăcut mai mult cealaltă carte și abia aștept să mă reîntâlnesc cu Dan Raglan, pentru că „Trădarea” (Englezul #2) urmează să iasă în următoarea perioadă din tipar.


Un proiect:


luni, 21 august 2023

Recenziile lui Gică 138 - O casă mortală de Anders de la Motte & Måns Nilsson (CRIME CLUB)


Titlu: O casă mortală 

Serie: Crimele din Österlen #1

Autor: Anders de la Motte & Måns Nilsson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Döden går på visning (2021)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,60 (din 2.179 note)

 

            Mi-a plăcut, dar cam atât. Nu prea mă împac cu romanele polițiste cu iz de divertisment britanic. Știu că e scrisă de doi suedezi, dar atmosfera asta lejeră și plină de umor e specifică englezilor și americanilor. Da, unul dintre ei, pe lângă restul preocupărilor, e și comediant, însă mi se pare că umorul e mai mult sugerat, cel puțin pentru mine nu au existat scene atât de puternice încât să râd cu lacrimi. Am zâmbit, pot să spun că am savurat unele episoade, dar, trăgând linie, a fost prea Cozy Mystery, poate că de asta nu prea rezonez nici cu bătrânii lui Osman. Nu mi-o luați în nume de rău, nu e în niciun caz o recenzie negativă, e strict părerea mea... Prefer thrillerele sângeroase, cu ucigași feroce care-și sfâșie victimele-n bucăți, împinși de o motivație bolnavă... altfel spus, ceva puternic, care să-mi dea fiori și să mă lase cu un sentiment bizar multă vreme după ce am terminat cartea.

Lume, lume, se vinde o casă într-un mic sat din Österlen! Jessie Anderson, celebra vedetă pe care o știți de la cozeriile de vară de la radiodifuziunea suedeză, s-a apucat de curând de imobiliare și a scos la licitație o vilă superbă, construită pe plaja din frumoasa noastră localitate. Bineînțeles că are deja și câțiva posibili cumpărători, evident că toți sunt oameni cu bani, și cel mai probabil casa va fi achiziționată până la sfârșitul acestei zile. Dar noi... localnicii, cei ale căror familii trăiesc aici de generații, nu vom lăsa să se întâmple așa ceva... Pentru că avem un plan... Cineva, nici noi nu suntem siguri cine, se va strecura în casă și o va împinge pe Jessie de pe scara interioară, direct în sculptura masivă în formă de cârlig, cu care, neghioaba, credea că va reuși să ne prindă în plasă.

Aflat în concediu medical, inspectorul Peter Vinston (cu „V”, da?) se îndreaptă spre Österlen, unde urmează să participe la aniversarea de șaisprezece ani a fiicei sale, Amanda. În timpul petrecerii organizate la castel, află despre proiectul lui Jessie Anderson, ocazie cu care este invitat să  ia parte la vizionare. Însă la puțin timp după ce omul nostru ajunge la vilă, asistenta lui Jessie o descoperă pe aceasta moartă, înfiptă ca o râmă în cârligul sculptat pe care urma, chiar ea, după ce casa era cumpărată, să-l ofere micului sat pescăresc. Împreună cu polițista locală, Tove Esping, Vinston îi ia la rând pe suspecți, cu scopul de a descoperi un fir care să-i conducă la adevăratul făptaș. Însă cu cât interoghează mai multe persoane, cu atât își dau seama că lucrurile sunt mai complicate decât par și că cel care a înfăptuit crima ar putea să fie oricine, fiindcă aproape toți cei din jur aveau un motiv, mai mult sau mai puțin serios, s-o ucidă pe faimoasa Jessie Anderson.

Pe rând, prin cadru defilează o mulțime de personaje, unul mai bizar decât celălalt, fiecare culpabil în felul său. Criminalul ar putea fi oricare dintre ei, de la Margit Dybbling, bătrânica cu ochelari, președinta consiliului sătesc, care s-a împotrivit de la început construirii vilei cu proporții de hangar, până la Jan-Erik Sjbholm, actorul cu baston, care citează în mod repetat din „Regele Lear” (vasăzică, cel mai bun spectacol pe care l-a jucat în Compania navală) sau asistentul, costumierul și soțul acestuia (doar în ordinea asta), Alfredo, un fost circar, specializat în acrobațiile cu cai, încă în stare de o ultimă reprezentație prin care s-o propulseze pe Jessie direct în brațele morții. De asemenea, vinovatul ar putea fi și unul dintre cei doi electricieni care s-au ocupat de sistemul de securitate, Fredrik și Hasse, sau, de ce nu, unul dintre soții Modigh, fiindcă Daniella o ura pe defunctă încă de când îi furase lumina reflectoarelor în spectacolele din SUA, iar Niklas, fostul tenismen cu trăsături de Adonis, avea o aventură cu agenta imobiliară, o poveste despre care soția lui geloasă credea că s-a sfârșit cu luni în urmă.

Odată cu crima, măștile încep să crape și fiecare își dă, încet-încet, arama pe față. Niciunul dintre ei nu e un sfânt, unii au acționat prin forță, alții doar cu gândul, dar cu toții au contribuit într-un fel sau altul la tragedie. Fiecare vizită se lasă cu un apel dat pe ascuns, polițiștii noștri nefăcând decât să tulbure niște ape deja agitate, scoțând la lumină intențiile necurate ale localnicilor. Uneori mai în glumă, alteori mai în serios, autorii adaugă pe rând bucățile de puzzle, redând în final o imagine la care, să fiu sincer, eu, unul, nu m-am așteptat. Mi-a plăcut că au încercat să iasă de câteva ori de sub cupola asta Cozy, lăsând întunericul și răul să-și facă de cap prin împrejurimi, omorul păstrându-și proporțiile relevante de act abominabil ce trebuie pedepsit. Deci... indiferent de ce am spus în introducere, vă recomand cartea asta, nu ca un mijloc de divertisment, ci ca un roman polițist serios, așa cum l-am perceput pe alocuri. Și în acest caz vom avea parte de o continuare, așa că stați pe-aproape, pentru că data viitoare moartea din Österlen merge la o licitație de antichități.


Un proiect:


sâmbătă, 19 august 2023

Recenziile lui Gică 137 - Dincolo de ură de Barbara Abel (CRIME CLUB)


Titlu: Dincolo de ură 

Autor: Barbara Abel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Derrière la haine (2003)

Traducere de Simona Brînzaru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,86 (din 1.632 note)

 

            Suntem vecini. Ne respectăm și ne înțelegem de minune. Ne petrecem weekendurile împreună, la o gustare sau, pur și simplu, la palavre. Nu ratăm nicio ocazie ca să vorbim despre ce s-a mai petrecut în lume sau, de ce nu, despre secrete de familie care ar fi mai bine să rămână îngropate. Casele noastre sunt despărțite de un gard viu, dar există și un perete comun prin care putem comunica, dacă liniștea de sâmbătă dimineața e perturbată de mingea ce se lovește repetat în el. Fiii noștri se joacă împreună, de fapt, nu cred că greșim cu nimic când spunem că au o relație aproape fraternă. Chicotesc, își împart jucăriile, deseori uitându-le unul la celălalt, și par să aibă un limbaj doar al lor, pe care noi, adulții, nu avem capacitatea să-l înțelegem. Ce mai... pe-aici toată lumea e fericită, parcă undeva acolo sus zeul ne zâmbește și ne binecuvântează fiecare zi. Bine... asta până la tragedie, atunci când lucrurile se vor schimba o dată pentru totdeauna.

            În urmă cu șase ani, Laetitia Brunelle a rămas însărcinată, o veste extraordinară atât pentru David, cât și pentru dragii lor vecini. După trei luni, ca un dar venit de sus, a urmat-o Tiphaine, care urma să afle că și ea va da naștere tot unui băiețel. Așa au apărut pe lume Milo și Maxime, doi prieteni de nedespărțit. Zilele treceau în tihnă, pe cât de fericiți erau cei doi copii, pe atât de împliniți erau părinții lor, privindu-i de la fereastră în timp ce se jucau împreună pe pajiștea din fața celor două locuințe. Și pentru că se înțelegeau ca frații, voiau să facă o trecere prin gardul viu, astfel încât să poată să ajungă mai repede și eficient unul la celălalt. Dacă-mi permiteți un clișeu, lumea lor era numai lapte și miere. Dar într-o zi totul s-a schimbat, atunci când, din neatenție, Tiphaine, înainte să meargă la duș, a lăsat fereastra camerei lui Maxime deschisă, și de aici vă dați seama și voi ce a urmat...

            Laetitia a asistat la căderea lui Maxime, a văzut trupul firav zdrobindu-se de caldarâm, dar nu a putut face nimic ca să evite tragedia. Era prea departe, i-a trebuit prea mult timp ca să ajungă în grădina soților Geniot, și fiindcă Tiphaine nu răspundea la strigătele sale îngrozite, nu a putut să o avertizeze despre ce urma, chiar sub privirea ei, să se petreacă. Gata, nenorocirea a avut loc, iar acum iadul s-a instaurat pe pământ. Dincoace, toată lumea e bine, urmărind cu interes neprefăcut mișcările din casa vecinilor, încercând să înțeleagă prin ce coșmar vor fi forțați să treacă de acum înainte. Dincolo de gard, Tiphaine și Sylvain au rămas fără cuvinte, nefiind în stare să mai dea ochii cu lumea din jur, damnați pentru eternitate la suferință. Aici e paradisul, dar un eden afectat de ce se-ntâmplă în proximitatea sa, dincolo e infernul, un pustiu de amărăciune care nu va mai auzi niciodată glăsciorul suav al lui Maxime.

            Nu după mult timp, cele două familii încep să se urască, aruncându-și reproșuri dure, cufundându-se și mai adânc într-un ocean de incertitudine și paranoia. Cele mai întunecate gânduri încep să pună stăpânire pe mintea personajelor, Tiphaine și Sylvain fiind, aparent, geloși pe fericirea familiei Brunelle. De altfel, Laetitia vede în fosta ei prietenă un pericol la adresa lui Milo, așa că încearcă să pună o barieră între cei doi, ținându-și odorul în siguranță. Fiecare cuvânt se transformă într-o jignire, fiecare gest al vecinilor este interpretat drept un atac direct, și așa începe războiul, o luptă dusă prin zâmbete viclene și priviri aruncate pe furiș. Dar nimeni nu se preocupă cu adevărat de integritatea psihică a lui Milo, care și-a pierdut cel mai bun prieten. În timp ce Brunelle și Geniot își dau târcoale, așteptând momentul propice în care să-și arunce veninul unii asupra celorlalți, băiețelul nostru încearcă să se împotrivească conștientizării morții, înlocuind absența lui Maxime cu un iepure de pluș, nefiind în stare să dea piept cu realitatea crudă a dispariției persoanelor dragi.

            Cartea asta m-a sfâșiat, m-a zdrobit, mi-a rupt inima-n bucăți, pe care le-a cusut laolaltă ca să mă ucidă din nou. Barbara Abel taie în carne vie, romanul ei fiind o adevărată dramă domestică, din care nu vei reuși să mai ieși cu mintea întreagă. Majoritatea thrillerelor psihologice au o limită, povestea se oprește când totul devine prea sinistru, astfel încât să ne ofere catharsis, să fim satisfăcuți de finalul fericit despre care eram conștienți că va urma. Dar autoarea noastră depășește acea limită și ne duce dincolo de ură, acolo unde nebunia nu poate lua în niciun caz forma unui happy-end. Nu întotdeauna există o salvare, o așa-zisă mântuire, și de data asta cartea bate viața într-un mod apoteotic, nenorocirea făcând parte din creație, încununând-o atunci când răul pune stăpânire pe mintea umană. Și în cazul în care nu știați, am ajuns abia la jumătatea poveștii, fiindcă romanul de față are și o continuare, pe care sper ca prietenii de la Crime Scene Press să reușească s-o publice cât mai curând.


Un proiect:


marți, 15 august 2023

Recenziile lui Gică 136 - Acolo unde sângele îngheață de Giles Kristian (CRIME CLUB)


Titlu: Acolo unde sângele îngheață 

Autor: Giles Kristian

Editura: NICULESCU

Titlu original: Where Blood Runs Cold (2022)

Traducere de Timea Kovacs

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 4,01 (din 448 note)

 

E frig. Atât de frig că-ți simți oasele înghețând. Zăpada cade și ne acoperă pașii. Dacă nu s-ar așeza pe urmele noastre, le-ar fi mult mai ușor bărbaților înarmați să ne găsească. Știu că încă sunt în spatele nostru, poate la câteva sute de metri, poate la kilometri întregi, însă, oriunde s-ar afla în pustiul alb ce ne înconjoară, cert e că ne vor găsi și ne vor ucide. Am obosit, dar instinctul autoconservării ne împinge înainte, ca niște animale vânate, conștiente că sfârșitul le e aproape. Am căzut de câteva ori, ne-am ridicat, am înnoptat în adăposturi săpate în zăpadă, unde am făcut pe rând de pază, urmărind flacăra lumânării ce ne confirma că nu vom muri în somn din cauza lipsei de oxigen. Oriunde ne-am ascunde, oricât de adânc ne-am îngropa sub omăt, știm că urmăritorii noștri sunt undeva acolo, așteptând să ne ia în cătare sau să ne întindă o capcană. Dar trebuie să mergem mai departe, nu pentru mine, eu am renunțat la propria salvare, ci pentru Sofia, fiica mea, pentru care voi face tot ce-mi stă în putință ca să o protejez.

Erik i-a promis fiicei sale că, atunci când va fi mai mare, vor merge împreună într-o aventură cu schiurile, că vor dormi sub zăpadă, vor bea ciocolată caldă și vor consuma mâncare la plic, gătită la un aragaz portabil. Ei bine, ocazia se ivește atunci când soția lui, Elise, este trimisă cu munca în Norvegia, unde se alătură unei grupări de ecologiști ce protestează împotriva redeschiderii unei mine de cupru. Dacă exploatările vor începe din nou, habitatul natural al renilor va fi compromis, iar femelele vor fi obligate să-și găsească un alt loc în care să fete. Nu foarte implicați în munca soției/mamei, Erik și Sofia își pregătesc echipamentul și pornesc în excursia mult visată, trăgând după ei sania plină de provizii. Însă după câteva ore de schiat, are loc un accident neprevăzut, și cei doi sunt nevoiți să se adăpostească în cabana cuplului de bătrâni ecologiști pe care i-au cunoscut cu o zi în urmă. Dar, târziu în noapte, cineva bate la ușa locuinței izolate din munți, iar vizitatorii ce-și fac pe rând apariția par să fi fost trimiși aici cu ordine clare, și, după câteva îndemnuri din ce în ce mai constrângătoare, sângele începe să păteze vechea podea de lemn.

Forțați să-și părăsească refugiul, Erik și Sofia o iau la goană prin tundra înghețată, încercând să se îndepărteze de locul crimei și de ucigași. Însă nu durează mult până când vizitatorii nedoriți și nepoftiți îi văd și pornesc pe urmele lor. De aici, totul se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica, în care prada trebuie să se piardă în decor pentru a nu fi descoperită de prădător. Aidoma unui deșert, ținutul rece este ilustrat în toată complexitatea sa, un imens pustiu de zăpadă, presărat cu păduri de brazi, posibile popasuri și ascunzători. Pe cât de greu le e celor doi protagoniști să înainteze, pe atât de dificil le e și vânătorilor să-și observe țintele, astfel încât confruntările se pot desfășura doar în spații limitate, unde victimele își pot privi în față atacatorii. Hăituiți și din ce în ce mai slăbiți, eroii noștri schiază împinși de voința de supraviețuire, sperând că de cealaltă parte a ghețarului s-ar putea afla posibila lor scăpare.

            După tragedia care le-a lovit familia în urmă cu zece luni, când Emilie, sora Sofiei, s-a prăbușit de pe peretele de cățărat din sudul Londrei, covorașul de cauciuc nereușind să-i atenueze căderea, Erik nu-și permite să mai piardă o fiică, așa că e gata, dacă situația o va cere, să-și înfrunte inamicii, transformându-se dintr-un biet tâmplar într-un soldat asumat, cu gândire de strateg, pregătit să folosească tot ce are la îndemână pentru a-i răpune pe criminali. De asemenea, călătoria forțată prin pustiu, departe de orice formă de civilizație, marchează trecerea Sofiei de la copilă la adolescentă. Entuziasmul resimțit la început se transformă în groază, tânăra de treisprezece ani neputând inițial să înțeleagă gravitatea morții. Pe parcurs, împinsă de la spate să înainteze în ciuda puterilor ce-i părăsesc trupul, eroina își asumă rolul de salvatoare, ajutându-și tatăl să iasă din câteva situații critice, conștientă că doar împreună vor reuși să ajungă înapoi în orășelul montan, înapoi la Elise.

            Trebuie să recunosc că mi-a plăcut destul de mult povestea, poate că nu e cea mai bună pe care am citit-o (și aici nu am cum să nu mă gândesc la „Fără ieșire”, a lui Taylor Adams), însă reprezintă o lectură de calitate, plină de răsturnări de situație și de fiori. Tensiunea crește de la o pagină la alta, angoasa pune stăpânire atât pe protagoniști, cât și pe mintea cititorului, iar deznodământul atât de necesar pare să se regăsească undeva dincolo de filele cărții. Deși se parcurge repede, sentimentul de coșmar fără sfârșit rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o. E intensă, e dură, e exact ce trebuie pentru o noapte lungă de iarnă în care nu te ia somnul, dar trebuie să știi de la început că intri într-un ținut himeric, unde vei avea senzația că tu ești cel vânat, hăituit la nesfârșit în eterna și înghețata noapte polară.


Un proiect:

vineri, 11 august 2023

Fragment în avanpremieră: ARMELE LUMINII de Ken Follett


Titlu: Armele luminii
Autor: Ken Follett
Editura: RAO
Traducere de Alexandru Marinescu
Număr pagini: 640
Data apariției: 26.09.2023

Descriere:

Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului.


FRAGMENT

CAPITOLUL 5

   Amos Barrowfield lucra într-un depozit rece, din spatele casei familiei sale, aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după-amiaza aceea, iar el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineață, pregătind încărcăturile pen¬tru caii de povară, care erau hrăniți în grajdul alăturat.
Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.
Grupă sacii în legături care puteau fi ușor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii înghețați, apoi înțelese că nu avea des¬tul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi trebuit să cumpere ceva de la piața de lână din Kingsbridge, de pe High Street.
Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul și traversă curtea, simțind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire veche și mare, prost întreținută: din acoperiș lipseau țigle și pe palierul de sus exista o găleată care aduna apa de la scur-gere. Construită din cărămidă, avea o bucătărie la subsol, două etaje principale și o mansardă. Familia Barrowfield era compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile afacerii; și mai erau, de asemenea, câțiva servitori care dormeau în incintă.
Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb și negru și intră în biroul din față, care avea și propria ușă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabar- dină țesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah avea cunoștințe impresionante despre tipurile tradiționale de lână și despre stilurile de țesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit cu serii scurte de țesături de lux, angora și meri-nos, precum și cu amestecuri de mătase, dar tatăl său pre¬fera să rămână la ceea ce știa.
Obadiah era așezat la birou, citind dintr-un registru gros, cu un opaiț alături de el. Amos știa cât de diferiți erau ei doi: tatăl lui era scund și chel, în timp ce el era înalt, cu părul sănătos și des. Obadiah avea o față rotundă și un nas cârn; Amos avea fața lungă, cu o bărbie pronunțată. Amândoi purtau haine din materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era îngri¬jit și cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui Obadiah era desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boțiți.
- Nu mai este fir, spuse Amos fără nicio introducere. După cum ar trebui să știi...
Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat. Amos se pregăti pentru o dispută: tatăl lui devenise arțăgos în ultimul an.
- N-am ce să fac, spuse Obadiah. N-am putut să cumpăr nimic la un preț rezonabil. La ultima licitație, un țesător din Yorkshire l-a cumpărat pe tot, la un preț ridicol de mare.
- Ce vrei să le spun țesătorilor?
Obadiah oftă, simțind din plin presiunea, apoi spuse:
- Spune-le să-și ia o săptămână de odihnă.
- Și copiii lor să moară de foame?
- Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.
Asta era cea mai mare diferență dintre tată și fiu. Amos considera că avea o responsabilitate față de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, așa că schimbă abordarea.
- Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.
- Așa să fie.
Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arțag. Era aproape ca și cum tatălui său nu-i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?
- S-ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos. Vom intra în criză de materiale de vândut.
Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:
- Și ce ai vrea să fac eu?
- Nu știu. Tu ești șeful, după cum nu încetezi niciodată să-mi spui.
- Ocupă-te de dificultăți, ce zici?
- Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plă¬tit deloc.
- Ești un ucenic! Așa vei fi până la douăzeci și unu de ani. Asta este practica obișnuită.
- Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulți ucenici primesc un salariu, chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.
Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.
- Tu nu trebuie să plătești pentru mâncare, haine și cazare - pentru ce ai nevoie de bani?
Și-ar fi dorit bani ca să poată să-i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu-i spuse asta tatălui său.
- Ca să nu mă simt ca un copil.
- Ăsta este singurul motiv la care te poți gândi?
- Am nouăsprezece ani și fac cea mai mare parte a mun-cii. Am dreptul la un salariu.
- Încă nu ești bărbat, așa că eu sunt cel care va lua această decizie.
- Da, tu iei deciziile. Și din cauza asta nu mai avem fir.
Amos ieși furios din cameră.
Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de rațiune. Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil și mai zgârcit odată cu vârsta? Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv pen-tru comportamentul său?
Neavând bani, Amos se simțea ca un copil. Unei fete ar fi putut să i se facă sete, cerându-i să-i cumpere o ulcică de bere într-o tavernă. Poate că el ar fi vrut să-i cumpere o por-tocală de la o tarabă din piață. Dacă voiai să curtezi o fată, primul pas era să ieși cu ea, mai ales în cazul fetelor respec-tabile din Kingsbridge. Amos nu era interesat de altfel de fete. Știa despre Bella Lovegood, al cărei nume adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulți băieți de vârsta lui susțineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună adevărul. Amos nu ar fi fost ten-tat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău pentru Bella, dar nu se simțea atras de ea.
Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legă¬tură cu o fată și ar fi dorit să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms? Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?
Se întoarse în hambar și termină repede de împachetat. Îl deranja faptul că tatăl său fusese atât de neglijent încât să rămână fără fir. Pierdea bătrânul controlul afacerii?
Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinții lui. Se duse la bucătărie. Mama lui era așezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecționată dintr-o pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre țesătorii din Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o mângâia cu afecțiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl răsfățaseră în cea mai mare parte a vieții lui.
Tăie câteva felii de șuncă și începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine alături și o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama lui:
- Înainte să te măriți ai ieșit cu tata?
Ea zâmbi timid, ca o fată, și, pentru un moment, păru că părul ei grizonant devine negru și lucios și că ridurile dis¬par, dezvăluind o femeie tânără și frumoasă.
- Desigur, spuse ea.
- Unde mergeați? Ce făceați?
- Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică și ne plimbam prin oraș, ne uitam la magazine, vorbeam cu prie-teni de vârsta noastră... Pare destul de plictisitor, nu-i așa? Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.
- Îți cumpăra lucruri?
- Nu prea des. Într-o zi, mi-a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piața din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.
- Înseamnă că avea bani.
- Cu siguranță. Avea douăzeci și opt de ani și se des¬curca bine.
- Tu ai fost prima fată cu care a ieșit?
- Amos! spuse Ellen. Cum poți să-i pui mamei tale o astfel de întrebare?
- Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă-mă, mamă!
- Nicio problemă.
- Trebuie să mă grăbesc.
- Te duci la întrunirea metodistă?
- Da.
Ea îi dădu un penny din poșeta ei. Metodiștii îți îngăduiau să participi fără să plătești, dacă le spuneai că nu îți permiți, și, pentru o vreme, Amos așa făcuse, dar când aflase mama lui, insistase să-i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el considera că metodiștii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfi¬dase autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană“, spusese ea indignată. „Rușine!“ Și tata dăduse înapoi.
Amos îi mulțumi pentru penny și ieși în stradă, la lumina felinarelor. De acum Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street și High Street, plătit de consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.
Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street. Aceasta era într-o clădire simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea. Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfințită, după cum subliniaseră metodiștii când colectaseră fondurile pentru construcție, cerând donații de la micii țesători și de la meșteșugarii prosperi, care formau cea mai mare parte a congregației lor. Mulți metodiști considerau că ar fi trebuit să se despartă de Biserica Anglicană, dar alții doreau să rămână și să reformeze biserica din interior.
Lui Amos nu-i păsa prea mult de toate acestea. El consi-dera că religia însemna modul în care-ți trăiești viața. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese: „Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora“. Tatăl lui îl considera un tânăr ide¬alist și prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că și Iisus era.“
Se bucura de animatele discuții despre studiul Bibliei de la sala metodistă, pentru că își putea spune părerea și era ascultat cu politețe și respect, în loc să fie invitat să tacă și să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbații mai în vâr¬stă - și chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulți oameni de vârsta lui mergeau la aceste întruniri, așa că sala metodistă era, neintenționat, un fel de club pentru tineretul respecta¬bil. Participau și multe fete drăguțe.
În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată - numele ei era Jane Midwinter și, după părerea lui, era cea mai drăguță dintre toate. Se gândea foarte mult la ea când călărea pe la țară, fără să aibă nimic de privit în afară de câmpuri. Și ea părea să-l placă, dar nu era sigur.
Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală - probabil, în mod intenționat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii. Scaunele și băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra prin ferestre și se reflecta pe pereții văruiți în culori deschise. La catedrală, liniștea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric, dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei cântau tare, fără acompaniament, așa cum făceau de obicei metodiștii. Exista o anumită exuberanță în adorația lor, care practic lip¬sea la slujbele Bisericii Anglicane.
Amos cercetă încăperea și observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja acolo. Pielea ei palidă și sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede. Purta o rochie din cașmir, în aceeași nuanță delicată de gri ca ochii ei. Dar, din nefericire, locurile aflate de ambele părți ale scaunului ei erau deja ocupate de prietenele sale.
Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiștilor din Kingsbridge, canonicul Charles Midwinter, un bărbat chi¬peș și carismatic, cu un păr grizonant, bogat, pe care-l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol, comite¬tul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera metodismul canonicului Midwinter, deși cu reticență. Amos se gândea că reticența era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o mișcare care spunea că bise¬rica trebuia reformată.
Canonicul Midwinter îi strânse mâna lui Amos și îl întrebă: - Ce mai face tatăl tău?
- Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Își pierde răsuflarea și trebuie să evite să ridice baloturi de pânză.
- Probabil că ar trebui să se retragă și să-ți predea ție treaba.
- Aș vrea eu.
- Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunțe.
Amos era concentrat asupra propriei nemulțumiri și nu luase în considerare faptul că situația ar fi putut să consti¬tuie o încercare și pentru tatăl său. Se simți ușor rușinat. Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te privești în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.
Amos se duse mai aproape de Jane și se așeză pe o bancă alături de Rupe Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci și cinci de ani. Rupe confecționa panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel, nu prea profitabilă.
- O să ningă, spuse Rupe.
- Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.
- Încalță două perechi de șosete.
Amos nu putea să-și ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece și, dacă era necesar, chiar să riște să înghețe.
Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter deschise discuția, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.
- Binecuvântați sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăția cerurilor.
Lui Amos această declarație a lui lisus i se părea mistică și nu reușise niciodată să o înțeleagă. Ascultă cu atenție și se bucură de dispută, cântărind argumentele pro și contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuție. „Mâine, pe drum, asta o să-mi dea prilejul să mă gândesc și la altceva decât la Jane“, își spuse el.
După aceea se servi ceai, cu lapte și zahăr, în căni simple, din argilă, cu farfurioare. Metodiștilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.
Amos se uită după Jane și observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta avea un breton blond și lung și, din când în când, scutura din cap ca să-și îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.
Observă pantofii lui Jane, din piele neagră și sobră, cu o panglică legată într-o fundă în loc de șireturi și cu toc înalt, care o făcea să pară cu câțiva centimetri mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce-i spusese Rupe și îl mângâia pe piept, mustrându-l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.
În timp ce aștepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut drept Spade. Acesta avea treizeci de ani și era un țesător foarte talentat, în special pentru haine care se vindeau la prețuri mari. Spade angaja și alți oameni, printre care se numărau și câțiva țesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr-o țesătură gri-albăstruie cu inserții de roșu și galben.
Lui Amos îi plăcea să-i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deștept, fără să fie condescendent. Amos îi spuse despre problema cu firele.
- Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot.
Spade citea ziare și reviste și, prin urmare, era bine informat.
Amos era derutat.
- Cum s-a putut întâmpla așa ceva?
- Îți spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce-și aduna gândurile. Există o invenție numită suveica zbu¬rătoare. Tragi de un mâner și suveica sare dintr-un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite țesătorului să lucreze cam de două ori mai rapid.
Amos auzise despre asta.
- Credeam că nu a prins.
- Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulți țesători din vestul Angliei nu o fac. Ei cred că diavolul însuși mișcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este populară.
- Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima licitație.
- Acum știi de ce. O cantitate dublă de pânză cere o can¬titate dublă de fire. Dar noi producem firul pe roata de tors, așa cum se face de nu știu când, probabil dinainte ca Noe să-și construiască arca.
- Deci avem nevoie de mai mulți torcători. Și tu ești în criză de fire?
- Am prevăzut că va apărea această problemă și mi-am creat un stoc. Sunt surprins că tatăl tău nu a făcut același lucru. Obadiah a fost întotdeauna prevăzător.
- Nu mai este, spuse Amos.
Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe și era nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câțiva pași, ținând în mână cana și farfuria, și spuse:
- Bună seara, Jane!
- Bună seara, Amos. Nu-i așa că a fost o discuție interesantă?
El nu dorea să discute despre Beatitudini.
- Îmi place rochia ta.
- Mulțumesc.
- Are aceeași culoare precum ochii tăi. 
Ea își înclină capul într-o parte și zâmbi, într-o postură care lui îi făcea gura să se usuce de dorință.
- Frumos din partea ta că mi-ai observat ochii, spuse ea.
- Este neobișnuit?
- Mulți bărbați habar n-au ce culoare au ochii soțiilor lor.
Amos râse.
- E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?
- Da, deși s-ar putea să nu-ți răspund.
- Ai vrea să ieși cu mine?
Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el știu imediat că visurile lui erau condamnate.
- Te plac, spuse ea. Ești dulce.
El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieți care erau dulci.
- Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n-are nimic de oferit în afară de speranțe, continuă ea.
El nu știu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând alt¬ceva decât speranțe și era șocat că ea îl privea în felul acesta.
- Suntem metodiști, așa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare rău.
Se priviră preț de un moment lung, apoi ea își puse ușor mâna pe brațul lui, într-un gest de simpatie, și se întoarse.
Amos se duse acasă.