Recenziile Mădălinei 53 - Terapeutul de B.A. Paris (CRIME CLUB)

Titlu: Terapeutul 

Autor: B.A. Paris

Editura: TREI

Titlu original: The Therapist (2021)

Traducere de Monica Vlad

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,77 (din 86.557 note)

Ai întârziat! Ai alergat până aici pentru că știi cât de importante  sunt ședințele noastre, pentru că știi că ele te ajută să-ți rezolvi toate problemele. Așază-te confortabil pe fotoliu și trage-ți sufletul. Începem imediat. Poate vrei un pahar cu apă? Un ceai? O cafea? Orice îți face plăcere! Și acum că te-ai liniștit, spune-mi ce ai mai făcut de când ne-am văzut ultima dată... Ai înțeles cum stă treaba cu fericirea? Citesc în privirea ta că nu i-ai descifrat pe deplin sensul, așa că îți voi arăta din nou calea. Trebuie să reții faptul că „fericirea e ca un fluture; cu cât îl vânezi mai mult, cu atât va fugi mai mult de tine. Dar, dacă îți îndrepți atenția spre alte lucruri, va veni și ți se va așeza ușor pe umăr.” Un geniu acest Henry David Thoreau, nu-i așa? Mă asculți cu atenție, aranjându-ți părul superb după ureche. Ai nevoie de mine, dar, pe de altă parte, te gândești că locul tău nu e aici. Eu îți spun că este. Nu accept pe oricine, prin urmare, consideră-te norocoasă că ai pătruns în micul, dar cochetul meu cabinet. Ești aici pentru că ne potrivim. Însă ai grijă... De-ndată ce-mi părăsești sanctuarul, vei fi iarăși înghițită de vinovăția ce te va face vulnerabilă în fața maniacilor ascunși în spatele unor măști candide. Mulți vor să-ți fie prieteni, să te ajute, prefăcându-se că te înțeleg, și poate că vei cădea în capcana lor. Dar fi atentă, oamenii sunt egoiști și ascund mai multe secrete decât ar trebui. Să nu ai încredere în nimeni, cu excepția mea. Sunt singurul care ține cu adevărat la tine; singurul care te înțelege și te poate ajuta!

Nu sunt o fană înfocată a thrillerelor psihologice, însă B.A. Paris m-a făcut să-mi schimb părerea. Din momentul în care am citit „În spatele ușilor închise”, mi-am dat seama că am de-a face cu o autoare talentată, care știe cum să-mi desființeze toate teoriile la care mă pot gândi pe parcursul lecturii cu privire la identitatea criminalului. Răsturnările neașteptate de situație și finalurile pline de suspans îi sunt caracteristice, iar romanul de față nu face excepție. „Terapeutul” e construit în jurul ideii de manipulare și fragilitate a psihicului uman, care cedează în fața armelor logosului. Aparent, niște simple cuvinte, spuse într-un context favorabil, sunt suficiente să convingă o persoană s-o apuce pe o anumită cale, totul depinzând de intențiile celui care deține cheia. B.A. Paris reușește să îmbine perfect elementele thriller cu fenomenele psihologice, fără ca acestea din urmă să le sufoce pe cele dintâi, și să condimenteze totul cu câteva tușe horror, ce completează perfect tabloul haotic al unei societăți decadente. În ciuda faptului că reacțiile și trăsăturile de caracter sunt exagerate, cu scopul de a scoate în evidență cât de ușor e să cazi în capcana întinsă de un maestru al minciunilor, personajele sunt foarte bine construite, majoritatea ghidându-se după zicala homo homini lupus est. Cu excepția protagonistei, o victimă a minciunilor, nimeni nu e sincer. Toți sunt egoiști și atât de prinși în păstrarea aparențelor, încât devin nepăsători la suferințele aproapelui, străduindu-se să mențină comunitatea închegată, dar excluzând tot ceea ce nu face parte din structura pe care o consideră originală. 

Te simți cu adevărat împlinit atunci când reușești să-ți îndeplinești cel mai mare vis, iar din acest punct de vedere, Alice și Leo se consideră cei mai norocoși oameni de pe pământ. După multe sacrificii, cei doi ajung fericiții proprietari ai unei case recent renovate din complexul rezidențial Cercul, o comunitate restrânsă, în care toți sunt prieteni și vecini exemplari. Alice face tot posibilul să se integreze, să simtă că face parte din mica societate exclusivistă, însă misiunea îi este îngreunată de o informație cutremurătoare, pe care o află din greșeală. Se pare că în casa lor a avut loc o crimă – cu doi ani în urmă, Nina Maxwell a fost ucisă cu sălbăticie, iar vinovat a fost găsit Oliver, soțul acesteia. Alice se zbate între dorința de a fugi cât mai departe de locuința îmbibată în sânge și curiozitatea obsesivă de a descoperi ce s-a întâmplat cu Nina. Femeia începe să pună întrebări, să-și iscodească vecinii, dar se izbește de un zid de ostilitate. Locuitorii Cercului nu sunt dornici să-și dezvăluie minciunile și secretele întunecate ce zac sub vălul strălucitor al perfecțiunii, și asta o determină pe Alice să accepte ajutorul unui detectiv angajat de sora lui Oliver, pentru a demonstra nevinovăția acestuia. Lucrurile o iau foarte repede razna, protagonista noastră simțindu-se din ce în ce mai legată de Nina, a cărei poveste vrea s-o afle cu prețul propriei vieți.

Mai mult decât un detectiv foarte ambițios, care încearcă, nu tocmai subtil, să dezgroape trecutul, Alice este, de fapt, o intrusă în Cerc, de aici și dușmănia anumitor persoane. Simpla ei prezență este o amenințare pentru echilibrul comunității, pentru că ceea ce se întâmplă în Cerc trebuie să rămână în Cerc, iar nimeni din exterior nu trebuie să aibă acces la armele, adică secretele, cu care îi poate distruge pe ceilalți. Mi-a plăcut foarte mult de protagonistă, mai ales pentru că nu se dă bătută în fața fricii; nu fuge atunci când are impresia că e urmărită de fantome, plăsmuirile unei minți surmenate, sau de ceva mult mai solid, ce aduce izbitor de mult cu un bărbat. Cu alte cuvinte, are un caracter puternic, însă chiar și cele mai tari persoane pot fi manipulate cu ușurință, dacă li se cunosc slăbiciunile, iar slăbiciunea lui Alice este dorința de a fi plăcută și crezută.

Mă opresc aici... Am spus deja prea multe... Dar măcar știți că trebuie să vă așteptați la o poveste captivantă, cu un ritm alert și multă tensiune, ce vă va ține în priză de la început până la final. Ah, da... În caz că vă întrebați care e faza cu terapeutul și de ce nu am pomenit nimic de el până acum, ei bine, pot să vă spun doar că intervențiile sale reprezintă un indiciu important pentru descoperirea criminalului.

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui B.A. Paris:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea

                                                           Analogii, Antologii 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 52 - Secretul din pădure de Kate Alice Marshall (CRIME CLUB)

Titlu: Secretul din pădure

Autor: Kate Alice Marshall

Editura: STORIA BOOKS

Titlu original: What Lies in the Woods (2023)

Traducere de Alina Marc Ciulacu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 408

Media pe Goodreads: 3,97 (din 77.670 note)

 

            Trecutul ne bântuie...

            Ne suflă în ceafă cu respirația ce-i duhnește a hoit, dându-ne fiori de gheață pe șira spinării. își întinde mâinile descărnate după noi, căutând să ne lege pe vecie de faptele pe care le-am săvârșit odinioară, pe când eram doar niște copile care nu știau ce înseamnă cu adevărat viața, și pe care am vrut să le uităm cu orice preț. Ne sfâșie cu secretele mârșave ce le credeam foarte bine îngropate în inima pădurii, în sufletele noastre. Se înfășoară în jurul nostru aidoma unui cocon, sufocându-ne prezentul și înecându-ne viitorul, iar tot ce mai lipsește e un mic ghiont ca să ne prăbușim în gol, în brațele întinse ale amintirilor ce pândesc de după copacii însemnați cu sânge. Pe-atunci eram neînfricate, lăsându-ne vrăjite de jocul căruia ne-am dedat trup și suflet, fără să ținem cont de consecințe. Am transformat pădurea într-un templu, și pe noi în zeițele care-l patronau, am călătorit prin infern, am adus ofrande și am făcut tot posibilul să îndeplinim cele șapte ritualuri cerute de joc. Am jurat să păstrăm tăcerea ca nimeni să nu afle cu ce ne îndeletnicim prin pădure, însă acum îmi dau seama că am fost naivă... Tăcerea aproape mi-a adus sfârșitul!

            Pentru trei fetițe dornice să-și inventeze mereu și mereu jocuri noi de care să nu se plictisească, pădurea devine un ținut al tuturor posibilităților, un univers paralel, doar al lor, în care pot fi oricine și orice își doresc. Astfel ia naștere Jocul Zeiței. Naomi, Olivia și Cassidy își fac un obicei din a hoinări pe cărările tainice, numai de ele știute, imaginându-și că sunt zeițe din Grecia Antică, ridicând altare și vărsându-și propriul sânge în cadrul ritualurilor pe care le săvârșesc. Însă fetele nu au luat în considerare faptul că pădurea poate fi un loc periculos. La doar unsprezece ani, Naomi este înjunghiată de șaptesprezece ori de un criminal în serie, sub ochii celor două prietene ale ei, și lăsată să moară în inima codrului. Acoperite din cap până-n picioare de sânge, Olivia și Cassidy reușesc să fugă de la locul crimei, dând de știre că prietena lor a fost atacată. Printr-un miracol, Naomi supraviețuiește, ucigașul este identificat și trimis în spatele gratiilor, iar fetele încearcă să meargă mai departe, făcând tot posibilul să uite cele întâmplate. Însă nici douăzeci și doi de ani mai târziu, nu le e ușor să se desprindă de trecut, mai ales că fiecare dintre ele poartă niște cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile și povara unui secret cumplit, care, odată dezvăluit, va zdruncina din temelie Chesterul. Echilibrul aparent se destramă în momentul în care primesc vestea morții lui Alan Michael Stahl, atacatorul din pădure. Gesturile necugetate se transformă într-o normalitate, trecutul se suprapune cu prezentul, iar fetele trebuie să înfrunte din nou demonii parșivi care caută să le tragă în cele mai întunecate cotloane ale infernului.

Mi-e destul de greu să scriu despre „Secretul din pădure”, iar asta mi se trage probabil de la faptul că am fost foarte puțin impresionată de povestea lui Kate Alice Marshall. Nici dac-aș vrea, n-aș putea include volumul în categoria romanelor care m-au ținut cu sufletul la gură, și chiar îmi pare rău să spun asta, pentru că miza narațiunii este una fantastică, dar mult prea tărăgănată și forțată. Da, e un thriller sângeros; da, are momente foarte bune în care inima ți-o ia la galop; da, are un final oarecum neașteptat, însă nu mi s-a părut suficient. Cele câteva scene pline de suspans m-au amăgit mai mult decât să mă intrige, pentru că mi-au arătat o frântură din ce ar fi putut să fie, dacă descrierile și gândurile ce puteau să mai aștepte nu le-ar fi întrerupt brusc, înlăturând orice urmă de tensiune. Romanul e construit din secvențe, pe alocuri nu prea bine îmbinate, iar asta mi-a creat o puternică impresie de falsitate, răsfrântă asupra întregului univers. Personajele, inclusiv protagonista, sunt trase la indigo, lipsite de substanță, niște păpuși goale ce împrumută pe rând vocea aceluiași păpușar. Paradoxal, deși nu am empatizat cu niciun personaj, mi s-au părut mult mai verosimile ca în alte cazuri - reacțiile și replicile lor sunt spontane, credibile, fapt care le umanizează.

Nu am intenționat să fac o listă cu aspectele negative ale romanului, dar se pare că asta mi-a ieșit... Nu-mi place să desființez cărțile, dar nici să le ridic în slăvi dacă nu e cazul, așa că tot ce-mi rămâne de făcut e să scriu o părere, poate mult prea sinceră, despre „Secretul din pădure”. Cu toate că am înaintat greu cu lectura și am vrut să renunț, mă bucur că am terminat-o, pentru că finalul merită toți banii, după cum spune o vorbă înțeleaptă. Îmi pare rău că nu-i pot acorda mai mult de trei steluțe, dar sper ca voi să reușiți să o faceți... 

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 147 - Pasagerul 23 de Sebastian Fitzek (CRIME CLUB)

Titlu: Pasagerul 23 

Autor: Sebastian Fitzek

Editura: LEBĂDA NEAGRĂ

Titlu original: Passagier 23 (2014)

Traducere de Catrinel Iordache

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads: 4,03 (din 17.656 note)

 

            Adevăr sau ficțiune, statisticile (lui Fitzek) arată că în fiecare an de pe vasele de croazieră dispar în jur de 23 de persoane. De asta, Pasagerul 23 este un cod pentru cei pierduți pe mare, căzuți accidental peste bord sau care s-au aruncat, conștienți, în brațele învolburate ale morții. Ce loc mai potrivit în care să-ți pui capăt zilelor? În mijlocul întinsului ocean, departe de orice privitor nedorit care ar putea să-ți oprească avântul, dar aproape de cei pe care vrei să-i lași cu inimile zdrobite, distrugându-le vacanța de două săptămâni și restul vieții. Nimic mai simplu... Într-o clipă ai făcut saltul, iar dacă apa înghețată nu-ți va veni de hac, atunci sigur elicele vasului te vor face bucățele. Să știi că există și site-uri pentru asta, unde alte persoane ca și tine, aflate pe marginea prăpastiei, dar care nu au făcut încă pasul final, îți pot da o mână de ajutor, nu de alta, dar o astfel de experiență nu e tocmai ieftină și nu și-ar dori nimeni să dai greș.

            În urmă cu cinci ani, Nadia și Timmy Schwartz au dispărut de pe un vas de croazieră, camerele de supraveghere surprinzând cum femeia și-a aruncat, mai întâi, fiul peste bord, iar apoi cum l-a urmat în ocean. De atunci, Martin, soțul ei și protagonistul romanului, polițist sub acoperire, nu a mai simțit nimic, fiind stors, la aflarea cumplitei vești, de orice emoție puternică. A suferit o dată cât pentru toată viața, și în prezent e în stare de orice, devenind agentul perfect pentru misiunile de infiltrare. Nu are o problemă dacă trebuie să se tundă chel, și e în stare să-și scoată, fără anestezie, un dinte, dacă asta-l va face să semene cu individul dubios căruia i-a preluat rolul. Dar normalitatea, așa apăsătoare cum era, se schimbă în ziua în care este invitat pe Sultan of the Seas (același vas), ca să ancheteze dispariția unei alte familii, formate tot dintr-o mamă și o fiică de unsprezece ani.

            După atâta timp, scenariul pare să se repete. Însă problema e că de data asta Pasagerul 23, adică fetița de unsprezece ani, a reapărut, nu tocmai teafără și nevătămată. Dar nu e în stare să vorbească și comunică, cu greu, prin intermediul unor desene realizate cu o măiestrie de neegalat. Martin ajunge să se implice trup și suflet în investigație abia după ce i se înmânează un ursuleț de pluș, jucăria preferată a lui Timmy, pe care Anouk o strângea în brațe când a fost găsită bântuind îngrozită pe coridoarele navei. Conștient că dacă va reuși să afle ce se petrece în prezent, va descoperi ce s-a întâmplat și cu soția și fiul lui, detectivul o vizitează din când în când pe fetiță ca să afle unde a fost ținută prizonieră timp de șaizeci de zile și dacă mama ei, Naomi, ar mai putea fi încă în viață, ascunsă prin vreun loc „nevizitat” al navei. Dar ancheta e împinsă de la spate, și timpul se scurge, iar dacă Martin nu va reuși să descopere adevărul, Anouk va dispărea din nou și pentru totdeauna, pentru că proprietarii vasului nu-și permit să piardă, din cauza unui inconvenient, milioane de dolari.

            Chiar dacă ne aflăm (teoretic) într-o croazieră, să știți că autorul german nu ne lasă nici pentru o clipă să ne bucurăm de soare și valuri. În timp ce lumea se distrează la piscină, pe ringul de dans, prin cinematografe sau pe plaja artificială, noi îl urmăm pe Martin în partea neexplorată a vasului, acolo unde răul își poate face liniștit de cap. Cu un card special și o lanternă, coborâm în camera provizorie a lui Anouk și încercăm să aflăm cine a ținut-o captivă. Și când ne întoarcem la suprafață, nu pe punte, evident, dăm ori peste bătrâna nebună cu aspirații de scriitoare de romane polițiste, adeptă declarată a conspirațiilor, a cărei protagonistă nimfomană are doar 73 de ani, mai puțin decât ea ce-i drept, ori peste hoțul argentinian ce cotrobăie prin camerele și seifurile clienților, și care asistă, ascuns după pat, la o scenă ce l-ar putea costa mai mult decât a reușit să șparlească în toate croazierele sale.

            Fitzek e Fitzek, oricât ai încerca să te implici în poveste, de la un punct firul se destramă și rămâi acolo doar ca să vezi care e deznodământul. Intriga e promițătoare, suspansul se simte la cote maxime, însă narațiunea își pierde cu pași din ce în ce mai mari coerența, lăsându-te să te întrebi despre ce e, până la urmă, vorba în carte. De pe la jumătate, ca în toate romanele sale, vrea să meargă în prea multe direcții și își pierde credibilitatea, în special după ce răstoarnă, în stilul lui caracteristic, finalul de vreo patru ori. Ba e așa, ba nu e, dar de ce nu ar putea fi și așa... Prea multe posibilități pentru un cititor care vrea să meargă la sigur. Dar bineînțeles că are și părți bune, sumbre și traumatizante, așa cum ne place, și merită o șansă, chiar dacă riști, la urma urmelor, să fii dezamăgit.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 146 - Codul Twyford de Janice Hallett (CRIME CLUB)

Titlu: Codul Twyford 

Autor: Janice Hallett

Editura: TREI

Titlu original: The Twyford Code (2022)

Traducere de Alexandra Fusoi

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,65 (din 19.361 note)

 

Bună, Maxine! Sunt tot eu. Să știi că  astăzi am fost un infractor cuminte. Ți-am zis că nu mă mai întorc în închisoare, mai bine mor decât să mai stau vreo zi pe-acolo. (...) Odată ce ai făcut parte din banda Harrisonilor, e greu să-ți ștergi păcatele, și nimeni n-o să-l uite pe ticălosul care a tulit-o cu lingourile de aur și diamantele, în urmă cu unsprezece ani. Ți-am promis că mă schimb, dar vechile mele talente îmi sunt de folos mai ales acum. Sunt la un pas să aflu ce s-a întâmplat cu Misive în ziua excursiei. Oricât de ciudat ar suna, știu că în cartea pe care obișnuia să ne-o citească, Șase pe dealul Goldtop, se află un cod secret, pe care, cu ajutorul foștilor mei colegi, cred că voi reuși să-l descifrez. Și nu, Edith Twyford nu a scris o poveste pentru copii, acum sunt sigur de asta, ci un ghid de instrucțiuni cifrate, care îl va conduce pe cel mai deștept dintre căutători la mult râvnita comoară.

Scuzați scurta licență artistică, acum s-o luăm de la capăt... Steve Smith, cunoscut printre gangsteri drept „Micul Smithy”, a ieșit de curând de la închisoare. Soția la părăsit când a intrat la pârnaie, luându-i și fiul cu ea, de ambii având grijă de atunci un alt bărbat. Nu are un loc de muncă, nu prea are bani și locuiește în vechea lui mașină rablagită. Dar are o obsesie... Ce s-a întâmplat cu Misive, profesoara lui de la cursul ajutător de limba engleză? Ultima dată când a văzut-o, mai exact la sfârșitul clasei a VIII-a, i-a dus într-o excursie de o zi, într-un loc legat, într-un fel sau altul, de scriitoarea lor favorită, Edith Twyford. Dar înainte să dispară, le-a dat de înțeles că, în seria de cărți pentru copii a autoarei, ar exista un cod secret, și voia cu tot dinadinsul să-l dezlege. Pornind pe urmele lui Misiva, Steve face rost de respectivele cărți și începe să caute modele și simboluri comune, fiind sigur că, dacă va descoperi misterul de dincolo de pagini, va afla în sfârșit unde a dispărut femeia pe care o privise cândva ca pe o mamă.

Sună provocator, nu? Ei bine, asta e povestea de început în mare, doar că nu e redată tocmai așa. Cartea e formată din 200 de înregistrări audio, realizate pe parcursul a unsprezece săptămâni din 2019, descoperite pe un IPhone 4, transcrise cu un soft special și organizate în nouă calupuri mărișoare. La acestea, se mai adaugă și mail-urile dintre un inspector de poliție și un profesor universitar de matematică, plasate la începutul și finalul cărții, ambii mai mult sau mai puțin interesați de povestea lui Steve Smith. Dar telefonul nu e al lui Steve, ci al fiului său, de la care l-a împrumutat ca să-și înregistreze mesajele pentru Maxine, ofițerul lui pentru eliberare condiționată. Și fiindcă avem de-a face cu niște transcrieri realizate de un progrămel, evident că apar și câteva erori gramaticale și de punctuație. Astfel, așa cum o să le găsiți și în introducere, „musai să” apare ca „muștar”, „urma să”, ca „armă”, „armăsari”, ca „armă seacă”, iar „Miss Iles (pentru că ăsta e numele fostei lui profesoare) apare ca „Misiva” sau „Misive”.

Steve își ține aproape tot timpul aplicația pentru înregistrare pornită, astfel încât „îl auzim” atât pe el cum ne povestește ce s-a întâmplat sau ce face chiar acum, dar și pe oamenii din jurul lui. Unii prieteni știu de noua lui pasiune, așa că îi opresc (sau îi cer să oprească) funcția, dar nicio grijă... omul nostru o repornește imediat, deci nu pierdem mai nimic din conversație. Până și apelurile telefonice sunt înregistrate, interlocutorii fiind identificați de program după voce și marcați ca „Voce 1”, „Voce 2”, „Voce 3”... Deși până pe la jumătate e (oarecum) ușor să citim transcrierile, în ultimele calupuri documentele își pierd coerența, fiind intercalate, organizate după datele din calendar. Uneori acțiunea se întrerupe, dar Smithy, aflat în mașină, pe o bancă în parc sau într-un WC public, ne spune cu lux de amănunte ce s-a întâmplat, cârpind golurile dintre pasaje.

Așa cum a zis și colegul meu, Emil, e o carte pentru cei avansați într-ale thrillerelor, dispuși să aibă răbdare până la revelatorul sau dezamăgitorul final. Se citește greu, necesită atenție permanentă și ajunge uneori să te scoată din sărite. Povestea se învârte în cerc, nu apar prea multe schimbări, personajul nu prea evoluează (pare că e același dintotdeauna), iar intriga, aparent puerilă, pare să nu ducă la niciun rezultat satisfăcător. Pe unele pagini apare sintagma „Codul Twyford” și de trei ori, ceea ce e prea mult chiar și pentru mine. Am scos-o până la urmă la capăt, chiar dacă mi-a luat o săptămână, dar nu aș mai repeta experiența nici dacă la sfârșitul călătoriei s-ar afla, într-adevăr, „aur furat, bijuterii chinezești, armament nuclear, petrol, comoara nazistă, un portal secret către o societate utopică paralelă, un buncăr subteran plin de opere de artă neprețuite, o bibliotecă etanșă cu cărți de valoare, dovezi că am fost vizitați de extratereștri, un tratament pentru cancer, o mașină a timpului, un dispozitiv cu care să iei legătura cu lumea spiritelor sau o hartă a genomului uman cu 50 de ani înainte să-l fi descoperit știința modernă.”

 

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 51 - La cuțite de Zoje Stage (CRIME CLUB)

Titlu: La cuțite

Autor: Zoje Stage

Editura: LEDA BAZAAR (CORINT)

Titlu original: Mothered (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,32 (din 8.622 note)

 

            Dacă privesc înapoi, sora mea îmi iese în întâmpinare, fluturându-mi pe sub nas, cu un zâmbet malefic pe chip, cele două păpuși de hârtie, ale căror haine de blană au fost confecționate din părul meu; dacă merg înainte, mă lovesc de zdrențele existenței mele, pe care mă chinui să le cârpesc cu zâmbete și identități false, doar ca să nu cedez nervos în fața eșecurilor evidente; dacă fac stânga, femeia care mi-a dat viață îmi apare în cale, criticându-mă la fiecare pas și invadându-mi spațiul personal; dacă fac dreapta, mă izbesc de un zid solid de frică și nesiguranță, ridicat de pandemia ce face tot mai multe victime; dacă mă uit în sus, văd cum se apropie tavanul, împins de mâinile fantomelor desprinse din coșmarurile ce mă asaltează în fiecare noapte, iar dacă mă uit în jos, văd cum mi se cască sub picioare un hău întunecat, din care ies la iveală secrete cumplite, care ar fi fost mai bine să rămână pe veci îngropate. Nu am nicio posibilitate de evadare, iar cu fiecare zi pereții casei în care sunt izolată se strâng tot mai mult. Nu mai știu ce e real și ce nu, amintirile mă copleșesc, iar iluziile pe care le-am țesut cu grijă se destramă, lăsându-mă expusă în fața adevărului violent și zdrobitor. Acum, tot ce-mi rămâne de făcut e să lupt în continuare, să mă războiesc cu negura coșmarurilor, însă propria mamă îmi pune bețe în roate și-mi zgândăre rănile pe care le credeam de mult cicatrizate, căutând să-mi demonstreze cu orice preț că sunt un monstru.

            Zoje Stage revine în lumina reflectoarelor cu un nou roman provocator, un thriller captivant, cu nuanțe horror și accente psihologice puternice, prin intermediul căruia ne pune față-n față cu un univers angoasant, măcinat de restricțiile impuse de pandemia de COVID19, fatal personajelor aflate în căutarea libertății, și cu o protagonistă închistată în cercurile vicioase ale societății și ale propriilor alegeri, toate acestea țesând o poveste complicată despre vinovăție, traume și frică. Spre deosebire de „Dinți de lapte”, unde avem de-a face cu o fetiță de șase ani ce suferă de Sindromul Electra și care plănuiește cu sânge rece și cu o ingeniozitate ieșită din comun să-și omoare mama, pe care o vede ca pe o rivală ce trebuie înlăturată pentru a primi toată afecțiunea „prea-iubitului” ei tată, în „La cuțite”, ne confruntăm cu reversul medaliei, așa cum am fi tentați să credem – o mamă care își terorizează fiica, împingând-o prin simpla ei prezență pe marginea prăpastiei –, însă eu tind să nu fiu de acord și o să vin și cu explicația în rândurile ce urmează.

Relația mamă-fiică trebuie întemeiată pe iubire și încredere reciproce, însă Jackie și Grace par să se ghideze după alte principii, tot ceea ce le unește fiind legătura de sânge și o toleranță rece, cu condiția să nu se implice una în viața celeilalte, aranjament ce funcționează de minune când sunt la distanță. Dar vârsta înaintată a lui Jackie, piciorul ce-i cam dă de furcă și faptul că nu se mai poate descurca singură ca înainte, plus promisiunea unui ajutor financiar substanțial cu care Grace să-și poată plăti ipoteca noii locuințe pe care a cumpărat-o înainte să rămână fără serviciu, o conving pe aceasta din urmă să accepte ca mama ei să se mute în apartament. La stresul conviețuirii cu Jackie, care are tabieturi complet diferite de ale ei, se adaugă și vestea îmbolnăvirii celui mai bun prieten și izolarea timp de paisprezece zile. Lucrurile o iau razna, coșmarurile lui Grace devin tot mai intense, iar realitatea se distorsionează, aruncând-o cu capul înainte într-un vârtej de amintiri întunecate. Mintea îi joacă feste, și simpla prezență a mamei, care n-a știut niciodată să fie mamă, o scoate din sărite, amintindu-i constant de Hope, sora geamănă pe care a pierdut-o în copilărie.

Asistăm la un fenomen psihologic cel puțin bizar. Jackie reprezintă o oglindă în care Grace se vede așa cum este – o femeie nesigură, vulnerabilă, bântuită de trecut, care se dă peste cap să arate că are o viață perfectă, chiar dacă asta înseamnă să mintă și să-și nege propria identitate –, își vede toate defectele, ceea ce o aduce în pragul nebuniei, în ciuda faptului că mama ei nu mișcă un deget. Prezența lui Jackie în refugiul ei este un declanșator al traumelor din copilărie, pe care acum le trăiește mult mai intens decât atunci. Faptul că a fost nevoită să aibă grijă de sora sa paralizată, în timp ce mama era plecată zi și noapte la muncă, și-a pus amprenta asupra lui Grace, fiind obligată să-și asume rolul matern pe care nu și l-a dorit niciodată. Cu toate acestea, prezența mamei nu este îndeajuns ca s-o aducă la disperare. Trăirile ei sunt ridicate la superlativ din cauza izolării și a contextului pandemic, care inserează involuntara frică de celălalt, și în cele din urmă frica de propriul sine. Cu alte cuvinte, dacă libertatea ei n-ar fi fost suprimată, funcția catalizatoare dintre trecut și prezent, pe care Jackie o poartă în ființa sa, și-ar fi pierdut efectul, iar deznodământul ar fi fost cu totul altul.

Sinceră să fiu, nu pot afirma că „La cuțite” e un thriller sută la sută – suspansul și crima care are loc nu mi se par suficiente ca volumul să facă cinste genului –, cât despre dimensiunea horror, aș prefera să mă abțin, fiindcă n-am găsit niciun element care să mă înfioreze măcar puțin. L-am lecturat ca pe un roman de criză, cu o protagonistă pe care, de cele mai multe ori, am simțit nevoia s-o strâng de gât. Cu toate că povestea curge și are un ritm antrenant, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca „Dinți de lapte”, care m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la final. Pe scurt, trei stele cred că este un rating suficient pentru „La cuțite”, dar ATENȚIE, asta e strict părerea mea, și nu înseamnă că romanul nu merită mai mult de atât.

Un proiect:

COMANDĂ CARTEA