Cartea „Țara cu un singur gras”,
scrisă de Adelin Petrișor, a fost publicată în anul 2013, la editura Polirom.
Această carte prezintă călătoria autorului în Coreea de Nord, într-o epocă în
care comunismul este la putere. Călătoria este o adevărată aventură pe un
teritoriu necunoscut, în care, autorul, în calitate de jurnalist, pătrunde
pentru a aduce la cunoștința tuturor ceea ce se întâmplă în Coreea de Nord,
având grijă să facă mișcările corecte, pentru a nu atrage asupra sa consecințe
nefaste.
„Ştiu ce a însemnat comunismul românesc.
Din fericire, l-am trăit pe pielea mea mult mai puţin decât au făcut-o alţii,
doar vreo 14 ani. Dar a fost de-ajuns ca să gust din mai toate „plăcerile” unei
vieţi controlate dement de un regim ostil omului: mâncare pe cartelă, cozi la
alimentară, lumină şi apă caldă cu program, propagandă turnată cu găleata în puţinele
ore de program TV, manifestări faraonice organizate pentru omagierea dictatorului.”
Acesta a fost primul gând al lui Adelin Petrișor,
corespondent de război, înainte de a porni în aventura sa spre cea mai închisă țară
din lume, Coreea de Nord. Curiozitatea, voința și curajul l-au determinat să înceapă
demersurile pentru a primi o viză de jurnalist în țara lui Kim Jong-un, pentru
a verifica, pe cât posibil, informațiile care circulau prin lume, despre Coreea
de Nord, o țară „sigilată” din cauza unui regim totalitar dus la extrem.
Cartea intitulată „Țara cu un singur gras”, îl ia pe
cititor într-o călătorie emoționantă, plină de adrenalină, într-o lume în care
nimeni nu și-ar dori să trăiască; într-un timp care pare rupt dintr-un scenariu
dur, dar care este cât se poate de real. În această călătorie, Adelin pleacă
împreună cu Cătălin Popescu, zis și „grasu”, cameramanul său. Acesta l-a însoțit
pe jurnalist în zone mult mai periculoase de-a lungul timpului.
Ajunși în Coreea de Nord, toți jurnaliștii străini au fost ajutați
de ghizi care pregăteau cetățenii pentru interviu. Glumele cameramanului îl puneau
de multe ori pe Adelin într-o lumină stânjenitoare. Replicile lui „Grasu”, îl șochează
pe ghid, acesta neștiind ce să mai spună. În astfel de moment, Adelin remediază
de multe ori situația, folosindu-se, din plin, de calitățile sale de jurnalist.
Drumul până în țara lui Kim Jong-un a fost plin de tensiuni
care, mai târziu, s-au dovedit a fi inutile. Odată ajunși în Fenian, capitala Coreei
de Nord, jurnaliștilor străini li s-au confiscat telefoanele mobile.
Pe parcursul lecturii, veți observa unele asemănări
evidente între Coreea comunistă și România dinainte de 1989. Aceste puncte
comune se datorează faptului că Nicolae Ceaușescu a vizitat, de mai multe ori, țara
dinastiei Kim, și a preluat, într-o oarecare măsură, anumite modele de
conducere și stăpânire a maselor.
Toți corespondenții străini au fost cazați la Yanggakdo, hotelul din Coreea de Nord, a doua cea mai înaltă clădire din
țară.
Munca jurnaliștilor străini este controlată. Nu filmezi ce vrei
și cum vrei. Laitmotivul acestei cărți este cu siguranță „No picture, no
picture!” O propoziție pe care Adelin avea s-o audă de foarte multe ori, în timpul
deplasării.
Oficialii Coreei de Nord au vrut să marcheze împlinirea a o
sută de ani de la nașterea fondatorului, lansând o rachetă care, din cauze tehnice,
a explodat. Accidentul a fost extrem de umilitor pentru țara lui Kim Jong-un,
așa că au apelat la planul secund, acela de a prezenta parade militare și armamentul
de care aceștia dispuneau. Marele eșec al rachetei a fost o bucurie pentru umanitate.
Tot în aceeași zi, ghizii și-au strâns corespondenții pentru
a-i urca într-un autocar, cu care să meargă la locul de întâlnire cu liderul suprem.
Controlul de securitate a fost foarte dur, teoretic. Spun asta pentru că Grasu,
cameramanul, a strecurat în rucsacul în care se afla microfonul, câteva ţigări și
o brichetă.
Acțiunea merită urmărită pagină cu pagină. Poate vă
întrebați, la cine se referă titlul cărții. Trebuie să recunosc că și eu mi-am
pus această întrebare, dar citind cartea am aflat că acel „gras”, pe care
autorul îl așează în titlu, nu este nimeni altul decât Kim Jong-un. Această
remarcă poate fi legată atât de fizionomia sa, cât și de poziția pe care o
ocupă ca lider politic.
„Nu de puţine ori, atunci când m-am întors din diverse
războaie, i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-am născut în Europa. Da, a fost foarte
bine, chiar şi în partea de est a bătrânului continent. Ca jurnalist, sper din
tot sufletul să trăiesc ziua în care regimul Kim se va prăbuşi. Mi-ar plăcea să stau din nou de vorbă cu toţi cei
pe care i-am întâlnit. În Irak am avut şansa să mă duc și în plină eră dictatorială,
şi după aceea. În Libia şi Egipt, la fel. De ce n-ar fi posibil şi în Coreea de
Nord? Da, sper ca întrebarea asta să-l macine şi pe marele Kim Jong-un, să-I
ardă creierul şi viscerele, să nu-i dea nicio secundă pace! Măcar atât.” Acesta
este gândul cu care Adelin încheie cartea.
Reportajul „Coreea de Nord”, nimic de invidiat, a rulat și
la festivalul de film TIFF, unde a avut parte de un succes fenomenal. Recomand mai
întâi vizionarea reportajului, apoi citirea cărții, pentru a lua parte la
lucrurile care nu sunt spuse în reportaj.
