Recenziile lui Gică 122 - Condamnarea celor vii de Marco De Franchi

Titlu: Condamnarea celor vii  

Autor: Marco De Franchi

Editura: LITERA

Titlu original: La condanna dei viventi (2022)

Traducere de Georgiana-Monica Iorga

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 3,98 (din 199 note)

 

Arta nu doar că transcende moartea, ci și o conține. Pictorul sau sculptorul lucrează cu forme și imagini vii, pe care le capturează pe pânză sau în piatră, încercând să redea o replică fidelă sau (intenționat) eronată. În cele din urmă, produsul finit, oricât de estetic sau grotesc s-ar prezenta, păstrează în el atât ideea a ceea ce a fost, un lucru vital, cât și conștiința morții, a condamnării la neființă. În toate portretele sale, Michelangelo Merisi (Caravaggio) a pictat fețele unor oameni obișnuiți, prieteni de-ai săi sau pur și simplu femei și bărbați de pe stradă, păstrându-le astfel chipurile pentru eternitate. Prin urmare, chiar dacă acei oameni au murit cu sute de ani în urmă, le putem regăsi trăsăturile faciale în personalitățile din picturi, de la reprezentări ale Mântuitorului și Sfinților, până la scene în care apar diverse personaje istorice sau mitologice.

Undeva, într-un sat din apropierea Toscanei, un băiat dispare, și este găsit câteva zile mai târziu într-o pădure, alergând nebunește ca să-și salveze viața. Din spusele sale, Fosco fiind numele lui, s-a trezit într-o dubă, ce avea pereții acoperiți de jos până la plafon cu portrete, și a luat-o la goană, fiind sigur că individul cu părul alb, legat într-o coadă, ce meșterea prin hambarul dărăpănat, nu avea tocmai intenții curate cu privire la el. De asemenea, tânărul nostru le-a povestit polițiștilor și despre celălalt băiat din dubă, care ori dormea foarte adânc, ori, cel mai probabil, era mort. Însă, câteva zile mai târziu, la mai puțin de 100 de kilometri de aici, Andrea este răpit, iar tatăl său este descoperit ucis în ușa locuinței, înjunghiat în abdomen și piept de zeci de ori. Nu doar că Fosco și Andrea au aceeași vârstă, ei seamănă izbitor de mult, de parcă ar fi fost croiți din același material genetic.

Ancheta cade în mâinile Valentinei Medici, o polițistă dedicată, ce este decisă să treacă peste ordinele superiorilor pentru a-l găsi pe monstrul care a putut să le facă rău celor trei copii. Însă, pe parcurs ce ceața se evaporă, și drumul începe să devină din ce în ce mai vizibil, protagonista realizează că a intrat pe un teren periculos, presărat cu orori la fiecare răscruce. Și, ca să înainteze cu investigația, are nevoie de ajutorul lui Fabio Costa, un agent căzut în dizgrație, acuzat de hărțuire sexuală și violență la locul de muncă. Dar, dincolo de tot ce se crede despre el, Costa este un geniu printre polițiști, rezolvând cu brio toate cazurile de care se ocupase în trecut. Împreună, dar ajutați și de câteva personaje memorabile, printre care se numără un expert în calculatoare, un specialist în arta renascentistă și barocă și un agent novice, dornic să dea tot timpul o mână de ajutor, echipa de șoc se pune în mișcare, afundându-se într-o lume a sângelui vărsat și a tenebrelor, unde răului pur i se aduc tot mai des jertfe umane.

De cealaltă parte a baricadei, răpitorul își vede liniștit de treabă, lucrând de zor la proiectul său odios. Nu are nevoie nici de Fosco, nici de Andrea, ci doar de chipul lor, de modelul pe care Caravaggio a reușit să-l portretizeze într-una dintre picturile sale. Fețele victimelor nu le aparțin cu adevărat, sunt doar niște consecințe ale geneticii ce s-au repetat de-a lungul timpului. Dar arta... arta are nevoie de sacrificii, așa că el este dispus să ucidă, dacă situația o cere, totul ca mărețele opere de artă să fie duse la bun sfârșit. Dar copoii se apropie și bănuiesc deja pe unde-și face veacul, iar el va trebui să fie mult mai atent și tenace, ca să rămână ascuns până-n momentul crucial. Colecția lui e abia la început, cei trei copii nu au fost nicidecum primele victime, însă acum e mult mai priceput, pregătit în sfârșit să-i primească pe vizitatori în fascinanta galerie a morții.

Ideea nu e originală, o mai regăsim în „Arta crimei”, de Michael White, și în „Lucia”, de Bernard Minier (care, apropo, este în curs de apariție la Editura TREI), însă Marco De Franchi are câteva lecturi în spate și știe că, dacă vrea să ne țină prinși în pânza textuală, trebuie să ducă povestea la un alt nivel, unul de-a dreptul terifiant. Începutul nu promite multe... prea multe dialoguri, prea dezlânată intriga, dar, după ce treci de primele două sute de pagini, descoperi un thriller bun, croit așa cum trebuie, cu mult suspans și răsturnări de situație radicale. Cred că, dincolo de replici și context, esența cărții stă în personaje, pe care nu ai cum să nu le îndrăgești sau respecți. Protagoniștii noștri dau dovadă de prietenie sinceră, fiind pregătiți să sară-n foc unul pentru celălalt. Deși unii au văzut acest roman ca fiind uniform, eu simt nevoia unei continuări, fiindcă multe aspecte au rămas încă neclare, și abia aștept să văd cu ce bestie se va confrunta echipa noastră data viitoare.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 117 - Vara lupilor de Hans Rosenfeldt

Titlu: Vara lupilor 

Serie: Hannah Wester #1 

Autor: Hans Rosenfeldt

Editura: LITERA

Titlu original: Vargasommar (2020)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,52 (din 3.093 note)

 

O polițistă de vârsta a doua, un schimb de droguri ce a mers foarte prost, treizeci de mii de euro (în jur de trei milioane de coroane), reglări de conturi, cadavre, un lup mort și o asasină trimisă de ruși să recupereze marfa și sumele de bani ce se aflau în mașina uneia dintre victime, altfel spus, un Nordic Noir cu de toate, al cărui acțiune are loc în retrasa comunitate din Haparanda, un oraș la granița cu Finlanda, locul propice în care moartea să-și facă neîngrădită de cap. Mai mult decât o poveste despre un subiect utilizat aproape până la epuizare, cartea lui Hans Rosenfeldt se prezintă ca o radiografie a unei societăți restrânse, echilibrate, în care fiecare membru contribuie, prin gândurile și acțiunile sale, la bunul (sau răul) mers al lucrurilor, găsindu-și un loc perfect în pestrițul peisaj însorit din nord.

            Marfa trebuie predată finlandezilor, ordinul a fost cât se poate de clar. Aflat în mașină, alături de ceilalți trei colegi ruși, Vadim Tarasov este decis să păstreze atât valizele cu valuta, cât și pe cea plină cu amfetamină, pe care ar putea, datorită contactelor sale din lumea interlopă, s-o vândă unor tipi dubioși pentru un preț foarte bun. Așadar, a ajuns și cealaltă mașină în punctul stabilit de întâlnire din Rovaniemi, toată lumea s-a dat jos... și a început măcelul. Arme automate, trupuri spulberate, mult sânge, șapte cadavre pe caldarâm, și uite că, totuși, omul nostru a scăpat cu viață. Însă, în timp ce se întoarce spre casă, ceva îi taie calea prin noapte, iar Vadim se trezește fără de-apărare în bătaia a două faruri ce se îndreaptă cu viteză spre el. Câteva zile mai târziu, un lup mort este găsit pe câmp, iar în stomacul lui sunt descoperite rămășițe umane, bucăți dintr-un cadavru ce pare să fi fost îngropat la repezeală.

            Astfel, intră în scenă Hannah Wester, o polițistă aflată în al patrulea deceniu al vieții sale, ajunsă de curând la menopauză. Pe cât de perspicace, pe atât de impulsivă din cauza durerilor de cap ce izbucnesc tot mai des în ultima vreme, ea vrea mai mereu să iasă în față, încercând să descopere vreun indiciu despre cei la care s-ar putea afla în prezent marfa rușilor. Dar nici mafiotul din Moscova nu stă deoparte, așa că trimite pe teren o asasină special antrenată, care să-i recupereze, prin orice mijloace, miile de euro  pierdute în apropierea orașului Haparanda. În vreme ce Katia, tot mai presată de timp, face vizite persoanelor cu cazier sau despre care se știe că ar putea face rost de droguri, intrând astfel în vizorul unui dealer local extrem de periculos, Hannah are parte de un amplu proces de introvertire, afundându-se tot mai tare în suferințele și incertitudinile propriului trecut.

            Așa cum spuneam mai sus, cel mai important și, totodată, interesant personaj este însuși Haparanda. Aici nu doar că oamenii se nasc, trăiesc și mor, ci toți locuitorii, de la cei mai tineri, la cei mai în vârstă, își iau suflarea din esența orașului și dau la schimb energia prin care mica localitate continuă să existe. Fiecare deces, natural sau subit, se adaugă ca o nouă cărămidă la imensa structură ce-i înconjoară, moartea devenind pedeapsa prin care comunitatea are parte de propria istorie. În acest loc, toată lumea se știe cu toată lumea, nu contează cine e rău sau bun, pentru că fiecare-n parte va avea parte de lumânări, bilețele cu mesaje triste de despărțire sau persoane care să-l plângă și să-i ducă dorul. Haparanda funcționează ca orice localitate, un mecanism circular, închis, în care orice gest influențează direct sau indirect dinamica de grup, și în care speranța și dorința îi pot ridica sau îngropa pe cei cu visuri prea mari.

            Utilizând o tehnică adesea întâlnită în literatura postmodernă, Hans Rosenfeldt se instituie de la început pe sine drept regizorul absolut, drept zeul care guvernează amplul construct narativ căruia i-a dat viață. Vocea naratorului se suprapune peste glasul Haparandei, iar noi suntem smulși din poveste, înălțați undeva deasupra cadrului spațial, într-un loc unde ni se comunică așteptările personajelor și schimbările prin care le va trece soarta în anii ce urmează. Deși se prezintă ca un volum polițist, dintr-o serie ce promite multe, acțiunea nu se intensifică rapid, așa cum ne-am aștepta, ci cu pași mărunți, îndreptându-se spre un final de-a dreptul exploziv. Categoric e o capodoperă a genului thriller, care merită savurată frază cu frază, până când ajungi să-ți găsești și tu un loc în micul oraș de la graniță, acolo unde vara clocotește-n sângele celor visători și nevinovați.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 40 - Fecioarele de Alex Michaelides

Titlu: Fecioarele  

Autor: Alex Michaelides

Editura: Litera

Titlu original: The Maidens (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,74 (din 28.906 note)

 

Sincer, nu mă aşteptam să citesc un roman atât de bun. Aveam un presentiment că cel de-al doilea volum al lui Alex Michaelides va fi un eşec total. Mă gândeam că autorul a dat de faimă, iar, în consecinţă, nu se va axa aşa de mult pe poveste, totul devenind o chestiune comercială. Nici că puteam să mă înşel mai tare…

Un investigator prea raţional, un criminal care pare să ucidă cu sânge rece şi foarte calculat şi o atmosferă ce ne poartă înapoi în timp, într-un loc şi într-o perioadă în care crima era justificată, iar oamenii erau doar nişte pioni ai sorţii – despre asta este cartea lui Alex Michaelides, un maestru al scrierii care mi-a aruncat suspiciunile în aer a doua oară.

 „Fecioarele” e un thriller foarte bine realizat, în care vechile mituri din Grecia Antică se împletesc cu psihanaliza, redând o poveste pe cât de originală, pe atât de incitantă. Pe de o parte, roman de suspans, pe de alta, un text despre întunericul din psihicul uman, cartea de faţă a reprezentat o lectură fascinantă, plină de personaje bizare – un potpuriu de figuri şi de imagini a căror vitalitate ia naştere din moarte şi ajunge, în final, să se întoarcă tot în negura din care a fost plămădită.

Edward Fosca este profesor de tragedie greacă la Cambridge şi e unul dintre cei mai iubiţi oameni ai colegiului. El este atât de îndrăgit, încât îşi are propriul cult de studente, care sunt cunoscute drept „Fecioarele”. Se pare că inteligenţa şi carisma l—au dus foarte departe, oferindu-i un loc de seamă atât între studenţi, cât şi între intelectualii locului. Însă faima îşi are şi ea punctele slabe, iar atunci când una dintre tinere este găsită moartă, lucrurile o iau razna, iar cineva este sigur că Fosca e vinovat de crimă. Acel cineva este Mariana Andros, o psihoterapeută care, odată ce află despre evenimentul cumplit, vine, cât poate de repede, la universitate, pentru a avea grijă de nepoata ei, Zoe. Nu doar că fata ucisă era prietenă bună cu Zoe, aceasta făcea parte şi din aşa-zisul cult al „Fecioarelor”, lucru care confirmă, într-un fel sau altul, apartenenţa lui Edward Fosca la delict.

La fel ca în cazul primului roman al lui Michaelides, nici aici nu avem un detectiv în rolul principal, ci un terapeut care încearcă să-şi pună la contribuţie cunoştinţele, pentru a elucida un mister complex. Mariana nu este un specialist care lucrează cu indicii fizice, ea se axează, în special, pe psihicul uman şi pe traumele care ar putea duce la o crimă atât de oribilă. În viziunea ei, nu există criminal fără scrupule, ci o minte bolnavă care, la un moment dat, a luat contact cu violenţa, iar acum a ajuns să o folosească, pentru a-şi duce la sfârşit planurile. Însă instinctul raţional al Marianei nu o face decât să meargă orbeşte într-o singură direcţie, fiind sigură că Edward Fosca e criminalul. Nu pot să vă dezvălui dacă asta e adevărat sau nu, însă, după cum ştim cu toţii, romanele poliţiste nu încep niciodată cu ucigaşul.

Mi s-a părut că povestea de faţă constituie o farsă imensă la adresa cititorului. De la început avem un investigator şi un presupus vinovat, nu mai e nevoie decât de nişte indicii valide care să lege povestea, urmând ca Fosca să fie aruncat în temniţă. Un aspect interesant e că profesorul de tragedie antică nu e singurul pe care autorul l-a înzestrat cu trăsături culpabile. Mai există câteva personaje care ar putea foarte uşor să fie plasate în poziţia de ucigaş, datorită unor detalii minore, pe care naratorul le plasează în diverse locuri din poveste.

            Însă lucrul care face din acest volum o lectură fascinantă este aura elină care învăluie locul şi personajele. Crimele nu sunt simple crime, ele constituie jertfe umane aduse unei zeiţe păgâne, o figură răzbunătoare pe care Hades a răpit-o în Infern. Cultul „Fecioarelor” poartă imaginea Persefonei, iar din această cauză, omorurile nu doar că sunt justificate, ci capătă şi un caracter sacru. În plus, locul, fiind o universitate, este perfect pentru reînvierea unei tradiţii străvechi, tinerele fiind iniţiate în viaţă şi în moarte, cu scopul de a lua contact cu necunoscutul sau cu „misterul”, aşa cum i se spunea, în antichitate, la Eleusis.

. Ştiu ce a reprezentat „Pacienta tăcută”, însă, credeţi-mă, romanul de faţă este de zece ori mai bun şi mai puternic. Aşa că sfatul meu este să puneţi cât mai repede mâna pe carte şi să vă bucuraţi de o poveste excepțională, care se va juca, în continuu, cu mintea voastră, urmând să vă proiecteze într-un deznodământ incredibil și răvășitor.  

 

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 26 - Pacientul de Jasper DeWitt

Titlu: Pacientul 

Autor: Jasper DeWitt

Editura: LITERA

Titlu original: The Patient (2020)

Traducere de Alexandru Cormoș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 3,48 (din 4.002 note)

 

„Pacientul” este un roman ce începe ca un thriller psihologic și se sfârșește într-un horror de toată frumusețea. În timp ce lecturam cartea lui Jasper DeWitt, mi-am adus aminte de poveștile Creepypasta pe care le citeam în liceu. Îmi place literatura de groază și îmi doresc să existe mai multe traduceri din acest gen, dar mă bucur și atunci când găsesc, și în alte texte, inserții macabre care reușesc să mă țină în priză. În cazul acestui volum, nu e vorba doar de elemente înfricoșătoare, ci de o construcție narativă care se îndreaptă accelerat înspre un deznodământ plin de teroare.

Într-un spital de psihiatrie din New England se află Joseph M., un pacient internat aici de la vârsta de șase ani. Problema cu Joe e că nimeni nu reușește să-și dea seama de ce suferă mai exact. Toți cei care au încercat să-l diagnosticheze au sfârșit prin a-și da demisia sau chiar a se sinucide. Din cauza nebuniei pe care o emană în jur, nici o persoană nu poate sta prea mult timp în apropierea lui Joe. Însă există un om care își dorește, mai mult decât oricine, să se ocupe de dosarul pacientului problemă. Acesta e Parker, un doctor psihiatru care, în urma unui eveniment tragic din trecut, vede tratarea lui Joe ca pe propria misiune.

Nu vorbeam degeaba despre Creepypasta, pentru că povestea lui Parker este configurată sub forma unor postări pe internet. Pe lângă textele publicate la diverse date, sunt sugerate și unele dintre comentariile urmăritorilor, răspunsuri prin care este prezentat atât interes, cât și scepticism, cel de-al doilea fiind predominant în ultima parte a narațiunii. Pentru că romanul este destul de scurt, iar capitolele sunt de câteva pagini, chiar ai impresia că citești o povestire de pe un site și că nu ești singurul care asistă la această istorisire.

Cel mai slab punct al romanului e legat de personaje. Parker este un construct superficial care are nevoie doar de un motiv puternic pentru a intra în joc. În afară de evenimentul tragic din copilărie, nu există nici un episod în care să ni se dea mai multe detalii cu privire la trecutul său. El e acolo pentru că trebuie să fie acolo, și dorința de a-l vindeca pe Joe este mai mult o provocare pentru el. În nici un moment nu ia în calcul consecințele și nu se gândește că își pune viața în pericol. Uneori e prea curajos, iar alte ori dă dovadă de o naivitate ieșită din comun. Pe de altă parte, Joe este un maestru al groazei care știe să profite de cea mai mare frică a lui Parker și să-l facă, pe acesta, să comită numai greșeli. Cât despre restul doctorilor, nici nu am ce să spun, personalități simple, închistate în propria mentalitate, care s-au obișnuit cu situația și nu doresc să se implice deloc în evenimente, lăsându-l pe Parker drept țap ispășitor.

Trebuie să recunosc că nu aveam cum să mă aștept la un asemenea final. Am pornit, și eu ca orice cititor de thrillere, cu ideea că vinovatul va fi prins, și lucrurile o vor lua pe un făgaș normal. Poate că a fost așa, poate că nu, asta veți afla când veți citi romanul. Ce vă pot spune sigur este că veți fi surprinși de deznodământ și vă veți întreba, după aceea, ce naiba ați citit.

„Pacientul” de Jasper DeWitt, este un roman hibrid, perfect pentru cititorii atrași de suspans și de paranormal. Tranziția de la o anchetă psihiatrică, la o poveste cu monștri, se produce brusc și te propulsează într-un univers de coșmar. Sunt sigur că mulți dintre noi am fost interesați de acest volum după ce am citit „Pacienta tăcută”, și, cu toate că par să aibă ceva în comun, romanul de față părăsește realitatea și atinge o dimensiune mai puțin rațională, iar acesta a fost lucrul pentru care l-am apreciat cel mai mult și pentru care i-am dat patru stele pe Goodreads. Nu cred că e cazul să spun mai multe, vă las pe voi să intrați în lumea lui Joe, ca să vă dați seama care e problema cu el, însă, vă avertizez, să vă lăsați orice frică afară, altfel e posibil să deveniți următoarea victimă a celui mai ciudat pacient imaginat vreodată.

 

COMANDĂ CARTEA