ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Buzz Books. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Buzz Books. Afișați toate postările

duminică, 28 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 161 - Furia de Alex Michaelides


Titlu: Furia 

Autor: Alex Michaelides

Editura: LITERA

Titlu original: The Fury (2024)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 336

Media pe Goodreads: 3,58 (din 17.550 note)

 

Șapte prieteni, o insulă privată și o crimă. Oare unde am mai auzit asta? Aa, da, în „Daisy Darker”. Și înainte de „Daisy Darker”, în „Lista de invitați”. Și înainte de „Lista de invitați”, în „Zece negri mititei”, pardon, „Și din zece n-a mai rămas nici unul” (ca să fim corecți politic). Prin urmare, subiectul noului bestseller al lui Alex Michaelides nu e tocmai original, dar, în mod paradoxal, e la modă. Putem spune că s-a conformat cerințelor, astfel încât să-și mulțumească și vechii fani, dar și noul val de cititori. M-a convins, pe de-o parte, cu „Pacienta tăcută”, mi-a plăcut „Fecioarele”, deși amicii mei n-au fost foarte impresionați, dar m-a cam dezamăgit cu „Furia”. Prea multe așteptări, prea multă reclamă și prea mult entuziasm general pentru un thriller care, în ciuda complexității aparente, nu-și depășește condiția de nuvelă.

Bun... Să intre în scenă personajele. Lana Farrar e o vedetă de cinema, retrasă în prezent din activitate, care a primit în dar de la soțul ei, un celebru regizor de la Hollywood, acum decedat, o insulă privată în sudul Mării Egee, la douăzeci de minute distanță cu barca de Mykonos. Jason e soțul ei, un mascul complexat, căruia-i place să se joace cu armele de foc, pretinzând că e pasionat de vânătoare. Leo e fiul Lanei, un adolescent de șaptesprezece ani naiv, vegan, și despre care bănuim că ar fi gay. Kate e (mda) cea mai bună prietenă a Lanei, o actriță care are probleme cu alcoolul, haotică, posibil depresivă, și care suferă enorm pentru că nimeni nu-i apreciază munca și talentul. Nikos e grădinarul, o fire solitară, care se bucură de liniște și valuri. Agathi e bona, menajera... adică femeia bună la toate. Și Elliot e un amic apropiat de-al Lanei, haios, puțin dus cu pluta, dar și protagonistul (subiectiv) al romanului.

            Până la crimă, adică până la subiectul care ne interesează, hai să vedem care-i problema cu oamenii ăștia. Elliot ar vrea să fie mai mult decât prietenul Lanei (cel puțin așa ne lasă impresia), Nikos, la fel, are niște vise erotice care ar fi mai bine să rămână în mintea lui. Leo vrea să fie actor, dar mama lui nu prea e de-acord cu asta. Kate o urăște pe Lana pentru că i-a furat iubitul, pe Jason, și pentru că o eclipsează întotdeauna, ceilalți neluându-și privirea de la silueta fostei actrițe. Iar Jason, Jason încă are ceva de împărțit cu Kate, dar are și un mare secret, din cauza căruia ar putea să-și piardă capul. Ce mai... Lana în sus, Lana în jos, toată lumea o iubește (sau urăște) pe Lana. Până la urmă, ea e zeița, nu? Când apare, întoarce privirile, oamenii se înghesuie la masa ei ca să primească un autograf, se gândește mereu la ceilalți, dar, asemenea Afroditei, are și o furie mistuitoare, care s-ar putea ca, în următoarele pagini, să dea pe dinafară.

            OK, crima a avut loc, dar n-o să vă spun cine a murit. Așadar, avem un ucigaș, poate, unul dintre ei. Sau poate, vreun personaj care încă nu și-a făcut apariția... Să nu obstrucționăm ancheta, cum s-ar spune. Știau că insula e blestemată. Probabil că n-au consultat bijuteria lui Agathi, micul lor oracol. Se pare că nici Leo nu a interpretat prezența diavolului din pădure ca pe un semn rău. De fapt, era un satir, dar ce așteptări să mai ai de la puștii din ziua de astăzi? Ei bine, unde e demonul cu picioare de țap, acolo e și stăpânul lui, Dionisos, zeul desfrâului și al sângelui. Afrodita și Dionisos, asta da combinație fatală, la banchetul cărora se alătură și Aura (pentru că ăsta e numele insulei), zeița aerului de dimineață sau a adierii, care se preschimbă într-un vânt năprasnic, în Furia, așa cum îi spunea bunica lui Agathi. Deci, stați pe-aproape, petrecerea e abia la început...

            Și pentru că ne ducem, din nou, spre Grecia, narațiunea primește veșmintele purpurii ale Tragediei Antice. Vărsarea de sânge a avut loc, adică greșeala inițială a fost comisă, astfel încât se solicită prezența unui pedepsitor, om sau zeu, care să spele onoarea celui ucis. Da, da, despre asta e vorba și în romanul polițist, în general. Poate că, totuși, există o legătură, dar hai s-o lăsăm pe altă dată... Oricum ar sta lucrurile, avem un personaj care se află în Hybris, cred că șapte inși ar putea fi percepuți și ca un cor, cu Elliot, corifeul, în centru. Până la analiză, textul e împărțit în acte, și nu în capitole. Să fi încercat, de fapt, Michaelides să îmbine două genuri literare? Voi să-mi spuneți, bineînțeles, după ce veți citi cartea.


COMANDĂ CARTEA


joi, 25 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 160 - Insomnia de Sarah Pinborough


Titlu: Insomnia 

Autor: Sarah Pinborough 

Editura: LITERA

Titlu original: Insomnia (2022)

Traducere de Mihaela-Magdalena Dumitru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,69 (din 23.346 note)

 

            Emma nu mai poate să doarmă. Nici măcar somniferele n-o mai ajută. Și în timp ce familia sa e plecată în țara viselor, rătăcește ca un strigoi prin casa tăcută. Din când în când, mai deschide ușile și aruncă câte o privire în camerele copiilor, ca să se asigure că totul e în ordine. Chloe, fiica ei de șaptesprezece ani, a adormit cu telefonul în mână, sigur a stat la taifas până târziu cu o prietenă. Sau, poate, cu vreun iubit... Cine știe? E treaba ei, e aproape majoră. Will, băiețelul ei de cinci ani, doarme adânc, și-și dorește atât de mult să-l strângă-n brațe, dar nu vrea să-l trezească, pentru că mâine e o nouă zi de școală. La Etaj, în dormitorul conjugal, Robert se întoarce de pe-o parte pe alta în timp ce sforăie... Numai ea nu reușește să ațipească, măcar câteva minute, cât să-și reîncarce bateriile pentru următoarea zi la birou.

            Dar noaptea s-a sfârșit, iar acum Emma e la job, la cabinetul de avocatură. E specializată în cazurile de divorț, nu degeaba e urmărită de o femeie nebună care-i reproșează că i-a ajutat fostul soț să obțină custodia celor doi fii. Însă, pe lângă problemele de zi cu zi, eroinei noastre încep să i se petreacă lucruri stranii. Cineva îi zgârie mașina și-i lasă un bilet pe care scrie „TICĂLOASĂ”. Să fie vorba despre o altă soție care simte că nu i s-a făcut dreptate la partaj? Să fie oare cineva invidios pe cariera Emmei? Sau, poate, pe averea ei? E drept că locuiește într-un cartier de lux, are o mașină scumpă, doi copii frumoși și un soț care stă acasă și se ocupă de gospodărie. Și, colac peste pupăză, în peisaj își face apariția și sora ei, Phoebe, care o roagă să meargă în vizită la Patricia, mama lor internată la ospiciu, mama despre care familia ei crede că e moartă, femeia care, într-o clipă de nebunie, era să-și sufoce cu perna una dintre fiice.

            Și peste câteva zile Emma va împlini patruzeci de ani, vârsta la care Patricia a înnebunit. Din momentul în care nu mai poate să doarmă, protagonista se cufundă în incertitudine, pierzându-și adesea cunoștința. Și în timp ce bântuie prin casă, un cântec îi răsună în buclă în minte, „O lumânare, o carte și un clopot”, câteva versuri care, inițial, nu au niciun sens. Ba mai mult, atunci când se desprinde de realitate, începe să bâiguie, obsesiv, o înșiruire de numere, aparent, aleatorii. Are momente în care rămâne cu privirea pierdută pe fereastră, de parcă soluția s-ar afla undeva afară, în grădină, poate la vreun străin care o privește, la rândul lui, de dincolo de geam. Să se afle avocata noastră, într-adevăr, pe marginea prăpastiei? Ei bine, așa s-ar părea... Dar atunci când problemele vin pe bandă rulantă, cel mai bine e să mergi direct la sursa lor, ca să le poți tăia de la rădăcină.

            Cât despre viața socială, deși s-a realizat prin propriile puteri, șeful ei, în ciuda aparențelor, dă dovadă de misoginism, în special atunci când o forțează să meargă la o întâlnire cu un client viclean, care-i face de-o vreme ochi dulci. În acel moment, toți anii ei de experiență se prăbușesc, simțindu-se folosită și nemaigăsindu-și locul în firma de avocatură. Acasă, Will o privește cu prudență, de parcă Emma ar fi o fiară care ar vrea să-i facă rău, ba chiar a realizat câteva desene cu ea, caricaturizată ca o vrăjitoare, cu perna în mână, deasupra unui copil care doarme liniștit. Cu fiecare zi ce trece, eroina se teme să nu-și piardă mințile, însă comportamentul celor din jur, atenți la fiecare mișcare a ei, îi confirmă temerile. Și se pare că, în ultimul timp, Phoebe și Robert s-au apropiat. Oare e pe cale să-și piardă familia?

            Știu că o recenzie ar trebui să includă și o oarecare parte analitică. Însă aici, oricât de mult m-am străduit, nu am găsit sensuri absconse. Povestea lui Sarah Pinborough se prezintă ca un thriller telenovelistic (sau thriller psihologic, așa cum i se spune), astfel încât avem un traseu linear, care virează abia spre deznodământ, atunci când piesele încep să se potrivească. De altfel, spre final, lucrurile nu doar că o iau într-o direcție greu de anticipat, ci pare că suntem proiectați într-o altă poveste, chiar într-un alt gen literar. A fost ok, noroc că se citește ușor, e o pauză binemeritată după o lectură complexă, o carte pe care, dacă ai timp liber, o devorezi în câteva ore.


COMANDĂ CARTEA


luni, 8 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 157 - Contracronometru de Anthony McCarten


Titlu: Contracronometru  

Autor: Anthony McCarten

Editura: LITERA

Titlu original: Going Zero (2023)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 400

Media pe Goodreads: 3,90 (din 7.615 note)

 

Ei știu totul despre tine. Cum arăți, cum te îmbraci, ce mănânci, la ce filme te uiți, ce gen de muzică asculți... Crezi că Big Brother e doar invenția lui Orwell? Ai fi surprins să descoperi că nu au nevoie de pereți de sticlă ca să-ți observe acțiunile. Gândește-te la ultima ta achiziție. Probabil că ți-ai luat țigări, ca de-obicei, aceeași marcă. Ți-ai făcut o rutină și ești mult mai ușor de supravegheat, fiindcă ești previzibil. Dacă ai plătit cu cardul, le-ai dat o mână de ajutor, pentru că tranzacția ta se va înregistra într-un sistem electronic (ora, produsul, prețul). Sigur ai un smartphone și e posibil să fi uitat, după ultimul traseu sau City Break, să dezactivezi Locația. Tu nu-i poți observa, dar ei sunt acolo, pentru că tehnologia le permite să-ți urmărească, în timp real, mișcările. Dar hai să-i punem puțin în încurcătură... Închide telefonul, scoate-i bateria, deghizează-te... și pregătește-te să câștigi 3.000.000 de dolari.

Da, ai auzit bine, ăsta e premiul dacă vei reuși să scapi de echipele speciale de capturare. Ai la dispoziție treizeci de zile și trebuie să faci pe dracu-n patru ca să nu fi descoperit. Dar nu ești singurul care ia parte la proiect, mai sunt nouă participanți, patru oameni obișnuiți, ca și tine, și cinci agenți sau foști agenți experimentați, care știu cum stă treaba cu supravegherea electronică. În momentul în care veți primi mesajul cu „Start Zero”, trebuie s-o luați din loc și să vă ștergeți toate urmele. Să vedem cine va câștiga. Și ar fi bine să fiți prinși cu toții în timp eficient, nu de alta, dar Cy Baxter, șeful proiectului, nu-și permite să piardă o posibilă colaborare cu guvernul și viitoarele milioane de dolari. Trei, doi, unu, Start Zero! Jocul a început.

De la biroul lui din Fusion Central, Cy Baxter urmărește, alături de iubita sa, Erika Coogan, și de cei trei agenți de la CIA, cum mașinile cu trupe special antrenate, elicopterul și dronele de supraveghere pornesc la vânătoare. (...) Deja a apărut o alertă, se pare că bibliotecara singuratică, Kaitlyn Day, s-a oprit la un bancomat și și-a scos masca anticovid chiar în fața camerelor de luat vederi. Ce naivă, era clar că va fi prinsă... Dar, ca prin minune, ea scapă de urmăritori, pierzându-se în masa omogenă de oameni. Pe parcurs ce alți participanți sunt găsiți, Kaitlyn se dovedește o fugară experimentată, alegând când să-și facă simțită prezența și când să-i privească din umbră. Ei cred că au de-a face cu o persoană oarecare, cu un nul al societății, dar doamna noastră știe cum să-i pună pe jar, pentru că ea a pornit la drum cu un plan foarte bine pus la punct și va risca totul ca cei de sus să-i asculte, în final, doleanțele.

            Ceea ce pare la început un pseudo-thriller de spionaj se transformă, cu viteză amețitoare, într-o distopie. Cy Baxter vrea să le demonstreze partenerilor lui de la CIA că a pus bazele unui sistem eficient de urmărire. Dar dacă statul știe totul despre tine, atunci mai putem vorbi despre libertate? Nu contează că nu ai comis nicio infracțiune, te vei regăsi în permanență pe lista posibililor delicvenți, pentru că reprezinți un risc pentru societate, și cei de sus vor să-ți taie din fașă orice posibil act de rebeliune. În timp ce unii fugari se străduiesc să-și găsească locuri sigure în care să se ascundă, alții se camuflează la vedere, gândindu-se că, dacă au renunțat la tehnologie, se află acum în siguranță. Dar ochiul de ciclop al lui Big Brother vede dincolo de ziduri, și e doar o chestiune de timp până când urmăritorii îți vor bate la ușă și te vor pune să declari în scris că ai fost descoperit.

            Un roman plin de suspans, fără să fie violent, cu situații extreme și nervi întinși la maximum. Chiar dacă avem de-a face cu un joc de-a șoarecele și pisica, cei vânați doar pierd partida, numele lor fiind bifate pe o listă. Cu toate astea, simți cum povestea escaladează cu fiecare capitol, cum lucrurile o iau într-o direcție  greu de anticipat și cum o simplă simulare se transformă într-o operațiune de amploare, pentru că un singur pion e în stare să doboare întregul castel din cărți de joc. Și astfel, Anthony McCarten primește un loc special în clubul scriitorilor de Thriller Distopic, alături de Rob Hart și John Marrs, pe care, dacă nu ați făcut-o deja, trebuie neapărat să-i citiți.


COMANDĂ CARTEA


vineri, 8 decembrie 2023

Recenziile lui Gică 152 - Cartea accidentelor de Chuck Wendig (Provocare)


Titlu: Cartea accidentelor 

Autor: Chuck Wendig 

Editura: LITERA

Titlu original: The Book of Accidents (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 640

Media pe Goodreads: 3,75 (din 21.089 note)

 

Pentru că am fost provocat ieri de colegul meu, Andrei Cioată (https://falled.blogspot.com/), în lanțul de provocări deschis alaltăieri de prietena noastră, Cristina Lazăr (https://carti.blog/), a venit rândul meu să scriu despre „Cartea accidentelor”, de Chuck Wendig. Sincer vă spun că habar nu am cu ce să încep... Oare să vorbesc despre aspectele care fac din romanul de față un horror veritabil? Despre complexitatea narațiunii și miza cosmică pusă în joc? Sau să procedez ca de-obicei și s-o iau cu începutul, poate cu prologul sau cu primele capitole? Dar întrebarea e cu care prolog, pentru că, surpriză, avem două. Și încă de-aici ne dăm seama că nu avem de-a face cu un amator sau cu un autor lipsit de inspirație, ci cu un maestru al scrierii, capabil să construiască o lume nouă și s-o arunce apoi în haos, extrăgând, aidoma unui ceasornicar, piesele din care ar putea fi reasamblată. Dar hai să vedem mai întâi cine, când, unde și de ce...

            Edmund Walker Reese are un singur regret, că a fost prins în timp ce încerca să-și execute cea de-a cincea victimă. Abia a cincea... când el plănuia, de fapt, să ajungă la 99... Dar asta e, nemernicii l-au închis, și acum urmează să fie prăjit pe scaunul electric. Are un singur prieten, „dar diavolul nu-i aici”, și e pregătit să dea piept cu moartea, fiindcă numerele i-au arătat că ăsta nu-i, la urma urmelor, sfârșitul. Publicul s-a adunat, cei doi gardieni l-au așezat „confortabil” pe scaun, au pornit curentul, și Edmund a trecut, călărind trăsnetul, DINCOLO.  

            Făcând un salt în viitor, adică în prezent, ne trezim în biroul unui avocat, unde Nate Graves află că, în schimbul unui dolar, dorință lăsată de tatăl lui în testament, poate achiziționa casa în care a copilărit. Copleșit de amintirile în care el și mama sa erau snopiți în bătaie și urându-și din tot sufletul tatăl, protagonistul refuză, inițial, propunerea, dorindu-și să stea departe de infern, chiar dacă monstrul și-a dat de curând duhul. Dar pentru că Maddie, soția și sculptorița familiei, are nevoie de un loc liniștit în care să-și dea frâu liber imaginației, și fiindcă fiul lor, Oliver, are probleme la școală, empatia lui excesivă nefiind înțeleasă nici de colegi, nici de cadrele specializate, Nate hotărăște în cele din urmă să se mute cu familia în Pennsylvania, în locuința coșmarurilor ce i-au marcat primii ani de existență. Dar nu trece mult timp până când încep să se petreacă lucruri stranii, o siluetă fantomatică pare să bântuie prin vechea casă și prin tunelurile din apropiere, iar viețuitoarele încep să se comporte ciudat, de parcă ar fi conștiente că răul umblă nestingherit printre ele.

Sună bine, așa-i? Vă spun eu că e excepțională, o lectură de care ai parte o dată la câțiva ani, o carte pe care nu doar că vrei s-o recomanzi prietenilor, ci ajungi să-ți dorești să-i obligi s-o citească. Și acum hai să vedem împreună trei motive pentru care merită s-o treceți urgent pe TBR.

            Pentru început, e un roman Horror, și cu asta cred c-am spus tot. Nu, nu e Fantasy etichetat ca Horror, nici Romance, precum „Mexican Gotic”, nici măcar Thriller, știu că uneori granițele sunt aproape invizibile, dar nu e cazul și aici. Este exact ce trebuie, o capodoperă a literaturii de groază, plină de episoade întunecate și terifiante în care simți cum sângele ți-o ia la galop. Avem parte de scene înfricoșătoare la fiecare capitol sau o dată la două capitole, și chiar dacă poate părea prea mult, ajungi să-ți dorești și mai mult, pentru că e o groază care se construiește cu pași mici, îndreptată spre un final exploziv. În al doilea rând, avem niște personaje, la prima vedere, simple, dar care își expun complexitatea pe parcurs. Nate nu e doar o victimă a abuzurilor propriului tată, ci și un „răzvrătit” care a înțeles că violența e doar o consecință a slăbiciunilor. El e tatăl model, cel care-și iubește familia mai presus de orice, pregătit să treacă chiar prin infern pentru ei. La rândul ei, Maddie nu e o femeie conservatoare, nu stă doar în bucătărie, iar printre activitățile  ei se numără bătutul de cuie, reparatul țevilor și sculptatul cu drujba în lemn. E o artistă în adevăratul sens al cuvântului, iar dacă arunci o privire la creațiile sale, vei avea impresia că sunt pline de viață. Iar Oliver, micul nostru neînțeles, poate să simtă, în mod inexplicabil, toată suferința celorlalți, și chiar dacă se declară împotriva violenței, e gata să sară oricând la bătaie, atât timp cât prietenii lui scapă nevătămați. E curajos, se sacrifică pentru alții și se simte bine în preajma celor ca el, chiar dacă noul lui amic, Jake, e puțin ciudat și are o pasiune bolnavă pentru magia neagră.

Și vin în concluzie și cu ultimul argument (profesorii mi-ar sări în cap pentru asta), Chuck Wendig e un autor cult, care știe cu ce se mănâncă Horror-ul. De asta, unele scene trimit (direct sau indirect) la operele altor autori de gen. Prologul cu scaunul electric este evident o trimitere la „Culoarul morții”, al lui Stephen King, ba unele episoade, mai târzii, par să aducă a „Shining”. Maddie și Oliver m-au dus cu gândul la cei doi protagoniști din „Prieten imaginar”, capodopera lui Stephen Chbosky, unde avem de-a face cu o altă miză cosmică, aceeași luptă de proporții între bine și rău. Iar construcția lui Edmund Walker Reese mi-a amintit de Charles Manx, anti-eroul din „NOS4A2”, al lui Joe Hill, care, la fel ca antagonistul de-aici, avea un plan măreț cu copiii pe care-I făcea să dispară. Gata, gata, mă opresc aici, am spus mai mult decât trebuia, și pentru că recenzia face parte dintr-un Blog Tour, îi dau penița Ancăi Adriana Rucăreanu (https://ancasicartile.ro/), pe care o provoc, la rândul meu, să scrie despre „Cartea accidentelor”.

Tu pe cine provoci să citească „Cartea accidentelor”?


COMANDĂ CARTEA


joi, 20 aprilie 2023

Recenziile lui Gică 122 - Condamnarea celor vii de Marco De Franchi


Titlu: Condamnarea celor vii  

Autor: Marco De Franchi

Editura: LITERA

Titlu original: La condanna dei viventi (2022)

Traducere de Georgiana-Monica Iorga

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 688

Media pe Goodreads: 3,98 (din 199 note)

 

Arta nu doar că transcende moartea, ci și o conține. Pictorul sau sculptorul lucrează cu forme și imagini vii, pe care le capturează pe pânză sau în piatră, încercând să redea o replică fidelă sau (intenționat) eronată. În cele din urmă, produsul finit, oricât de estetic sau grotesc s-ar prezenta, păstrează în el atât ideea a ceea ce a fost, un lucru vital, cât și conștiința morții, a condamnării la neființă. În toate portretele sale, Michelangelo Merisi (Caravaggio) a pictat fețele unor oameni obișnuiți, prieteni de-ai săi sau pur și simplu femei și bărbați de pe stradă, păstrându-le astfel chipurile pentru eternitate. Prin urmare, chiar dacă acei oameni au murit cu sute de ani în urmă, le putem regăsi trăsăturile faciale în personalitățile din picturi, de la reprezentări ale Mântuitorului și Sfinților, până la scene în care apar diverse personaje istorice sau mitologice.

Undeva, într-un sat din apropierea Toscanei, un băiat dispare, și este găsit câteva zile mai târziu într-o pădure, alergând nebunește ca să-și salveze viața. Din spusele sale, Fosco fiind numele lui, s-a trezit într-o dubă, ce avea pereții acoperiți de jos până la plafon cu portrete, și a luat-o la goană, fiind sigur că individul cu părul alb, legat într-o coadă, ce meșterea prin hambarul dărăpănat, nu avea tocmai intenții curate cu privire la el. De asemenea, tânărul nostru le-a povestit polițiștilor și despre celălalt băiat din dubă, care ori dormea foarte adânc, ori, cel mai probabil, era mort. Însă, câteva zile mai târziu, la mai puțin de 100 de kilometri de aici, Andrea este răpit, iar tatăl său este descoperit ucis în ușa locuinței, înjunghiat în abdomen și piept de zeci de ori. Nu doar că Fosco și Andrea au aceeași vârstă, ei seamănă izbitor de mult, de parcă ar fi fost croiți din același material genetic.

Ancheta cade în mâinile Valentinei Medici, o polițistă dedicată, ce este decisă să treacă peste ordinele superiorilor pentru a-l găsi pe monstrul care a putut să le facă rău celor trei copii. Însă, pe parcurs ce ceața se evaporă, și drumul începe să devină din ce în ce mai vizibil, protagonista realizează că a intrat pe un teren periculos, presărat cu orori la fiecare răscruce. Și, ca să înainteze cu investigația, are nevoie de ajutorul lui Fabio Costa, un agent căzut în dizgrație, acuzat de hărțuire sexuală și violență la locul de muncă. Dar, dincolo de tot ce se crede despre el, Costa este un geniu printre polițiști, rezolvând cu brio toate cazurile de care se ocupase în trecut. Împreună, dar ajutați și de câteva personaje memorabile, printre care se numără un expert în calculatoare, un specialist în arta renascentistă și barocă și un agent novice, dornic să dea tot timpul o mână de ajutor, echipa de șoc se pune în mișcare, afundându-se într-o lume a sângelui vărsat și a tenebrelor, unde răului pur i se aduc tot mai des jertfe umane.

De cealaltă parte a baricadei, răpitorul își vede liniștit de treabă, lucrând de zor la proiectul său odios. Nu are nevoie nici de Fosco, nici de Andrea, ci doar de chipul lor, de modelul pe care Caravaggio a reușit să-l portretizeze într-una dintre picturile sale. Fețele victimelor nu le aparțin cu adevărat, sunt doar niște consecințe ale geneticii ce s-au repetat de-a lungul timpului. Dar arta... arta are nevoie de sacrificii, așa că el este dispus să ucidă, dacă situația o cere, totul ca mărețele opere de artă să fie duse la bun sfârșit. Dar copoii se apropie și bănuiesc deja pe unde-și face veacul, iar el va trebui să fie mult mai atent și tenace, ca să rămână ascuns până-n momentul crucial. Colecția lui e abia la început, cei trei copii nu au fost nicidecum primele victime, însă acum e mult mai priceput, pregătit în sfârșit să-i primească pe vizitatori în fascinanta galerie a morții.

Ideea nu e originală, o mai regăsim în „Arta crimei”, de Michael White, și în „Lucia”, de Bernard Minier (care, apropo, este în curs de apariție la Editura TREI), însă Marco De Franchi are câteva lecturi în spate și știe că, dacă vrea să ne țină prinși în pânza textuală, trebuie să ducă povestea la un alt nivel, unul de-a dreptul terifiant. Începutul nu promite multe... prea multe dialoguri, prea dezlânată intriga, dar, după ce treci de primele două sute de pagini, descoperi un thriller bun, croit așa cum trebuie, cu mult suspans și răsturnări de situație radicale. Cred că, dincolo de replici și context, esența cărții stă în personaje, pe care nu ai cum să nu le îndrăgești sau respecți. Protagoniștii noștri dau dovadă de prietenie sinceră, fiind pregătiți să sară-n foc unul pentru celălalt. Deși unii au văzut acest roman ca fiind uniform, eu simt nevoia unei continuări, fiindcă multe aspecte au rămas încă neclare, și abia aștept să văd cu ce bestie se va confrunta echipa noastră data viitoare.


COMANDĂ CARTEA


luni, 27 martie 2023

Recenziile lui Gică 117 - Vara lupilor de Hans Rosenfeldt


Titlu: Vara lupilor 

Serie: Hannah Wester #1 

Autor: Hans Rosenfeldt

Editura: LITERA

Titlu original: Vargasommar (2020)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 432

Media pe Goodreads: 3,52 (din 3.093 note)

 

O polițistă de vârsta a doua, un schimb de droguri ce a mers foarte prost, treizeci de mii de euro (în jur de trei milioane de coroane), reglări de conturi, cadavre, un lup mort și o asasină trimisă de ruși să recupereze marfa și sumele de bani ce se aflau în mașina uneia dintre victime, altfel spus, un Nordic Noir cu de toate, al cărui acțiune are loc în retrasa comunitate din Haparanda, un oraș la granița cu Finlanda, locul propice în care moartea să-și facă neîngrădită de cap. Mai mult decât o poveste despre un subiect utilizat aproape până la epuizare, cartea lui Hans Rosenfeldt se prezintă ca o radiografie a unei societăți restrânse, echilibrate, în care fiecare membru contribuie, prin gândurile și acțiunile sale, la bunul (sau răul) mers al lucrurilor, găsindu-și un loc perfect în pestrițul peisaj însorit din nord.

            Marfa trebuie predată finlandezilor, ordinul a fost cât se poate de clar. Aflat în mașină, alături de ceilalți trei colegi ruși, Vadim Tarasov este decis să păstreze atât valizele cu valuta, cât și pe cea plină cu amfetamină, pe care ar putea, datorită contactelor sale din lumea interlopă, s-o vândă unor tipi dubioși pentru un preț foarte bun. Așadar, a ajuns și cealaltă mașină în punctul stabilit de întâlnire din Rovaniemi, toată lumea s-a dat jos... și a început măcelul. Arme automate, trupuri spulberate, mult sânge, șapte cadavre pe caldarâm, și uite că, totuși, omul nostru a scăpat cu viață. Însă, în timp ce se întoarce spre casă, ceva îi taie calea prin noapte, iar Vadim se trezește fără de-apărare în bătaia a două faruri ce se îndreaptă cu viteză spre el. Câteva zile mai târziu, un lup mort este găsit pe câmp, iar în stomacul lui sunt descoperite rămășițe umane, bucăți dintr-un cadavru ce pare să fi fost îngropat la repezeală.

            Astfel, intră în scenă Hannah Wester, o polițistă aflată în al patrulea deceniu al vieții sale, ajunsă de curând la menopauză. Pe cât de perspicace, pe atât de impulsivă din cauza durerilor de cap ce izbucnesc tot mai des în ultima vreme, ea vrea mai mereu să iasă în față, încercând să descopere vreun indiciu despre cei la care s-ar putea afla în prezent marfa rușilor. Dar nici mafiotul din Moscova nu stă deoparte, așa că trimite pe teren o asasină special antrenată, care să-i recupereze, prin orice mijloace, miile de euro  pierdute în apropierea orașului Haparanda. În vreme ce Katia, tot mai presată de timp, face vizite persoanelor cu cazier sau despre care se știe că ar putea face rost de droguri, intrând astfel în vizorul unui dealer local extrem de periculos, Hannah are parte de un amplu proces de introvertire, afundându-se tot mai tare în suferințele și incertitudinile propriului trecut.

            Așa cum spuneam mai sus, cel mai important și, totodată, interesant personaj este însuși Haparanda. Aici nu doar că oamenii se nasc, trăiesc și mor, ci toți locuitorii, de la cei mai tineri, la cei mai în vârstă, își iau suflarea din esența orașului și dau la schimb energia prin care mica localitate continuă să existe. Fiecare deces, natural sau subit, se adaugă ca o nouă cărămidă la imensa structură ce-i înconjoară, moartea devenind pedeapsa prin care comunitatea are parte de propria istorie. În acest loc, toată lumea se știe cu toată lumea, nu contează cine e rău sau bun, pentru că fiecare-n parte va avea parte de lumânări, bilețele cu mesaje triste de despărțire sau persoane care să-l plângă și să-i ducă dorul. Haparanda funcționează ca orice localitate, un mecanism circular, închis, în care orice gest influențează direct sau indirect dinamica de grup, și în care speranța și dorința îi pot ridica sau îngropa pe cei cu visuri prea mari.

            Utilizând o tehnică adesea întâlnită în literatura postmodernă, Hans Rosenfeldt se instituie de la început pe sine drept regizorul absolut, drept zeul care guvernează amplul construct narativ căruia i-a dat viață. Vocea naratorului se suprapune peste glasul Haparandei, iar noi suntem smulși din poveste, înălțați undeva deasupra cadrului spațial, într-un loc unde ni se comunică așteptările personajelor și schimbările prin care le va trece soarta în anii ce urmează. Deși se prezintă ca un volum polițist, dintr-o serie ce promite multe, acțiunea nu se intensifică rapid, așa cum ne-am aștepta, ci cu pași mărunți, îndreptându-se spre un final de-a dreptul exploziv. Categoric e o capodoperă a genului thriller, care merită savurată frază cu frază, până când ajungi să-ți găsești și tu un loc în micul oraș de la graniță, acolo unde vara clocotește-n sângele celor visători și nevinovați.


COMANDĂ CARTEA


luni, 12 iulie 2021

Recenziile lui Gică 40 - Fecioarele de Alex Michaelides


Titlu: Fecioarele  

Autor: Alex Michaelides

Editura: Litera

Titlu original: The Maidens (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,74 (din 28.906 note)

 

Sincer, nu mă aşteptam să citesc un roman atât de bun. Aveam un presentiment că cel de-al doilea volum al lui Alex Michaelides va fi un eşec total. Mă gândeam că autorul a dat de faimă, iar, în consecinţă, nu se va axa aşa de mult pe poveste, totul devenind o chestiune comercială. Nici că puteam să mă înşel mai tare…

Un investigator prea raţional, un criminal care pare să ucidă cu sânge rece şi foarte calculat şi o atmosferă ce ne poartă înapoi în timp, într-un loc şi într-o perioadă în care crima era justificată, iar oamenii erau doar nişte pioni ai sorţii – despre asta este cartea lui Alex Michaelides, un maestru al scrierii care mi-a aruncat suspiciunile în aer a doua oară.

 „Fecioarele” e un thriller foarte bine realizat, în care vechile mituri din Grecia Antică se împletesc cu psihanaliza, redând o poveste pe cât de originală, pe atât de incitantă. Pe de o parte, roman de suspans, pe de alta, un text despre întunericul din psihicul uman, cartea de faţă a reprezentat o lectură fascinantă, plină de personaje bizare – un potpuriu de figuri şi de imagini a căror vitalitate ia naştere din moarte şi ajunge, în final, să se întoarcă tot în negura din care a fost plămădită.

Edward Fosca este profesor de tragedie greacă la Cambridge şi e unul dintre cei mai iubiţi oameni ai colegiului. El este atât de îndrăgit, încât îşi are propriul cult de studente, care sunt cunoscute drept „Fecioarele”. Se pare că inteligenţa şi carisma l—au dus foarte departe, oferindu-i un loc de seamă atât între studenţi, cât şi între intelectualii locului. Însă faima îşi are şi ea punctele slabe, iar atunci când una dintre tinere este găsită moartă, lucrurile o iau razna, iar cineva este sigur că Fosca e vinovat de crimă. Acel cineva este Mariana Andros, o psihoterapeută care, odată ce află despre evenimentul cumplit, vine, cât poate de repede, la universitate, pentru a avea grijă de nepoata ei, Zoe. Nu doar că fata ucisă era prietenă bună cu Zoe, aceasta făcea parte şi din aşa-zisul cult al „Fecioarelor”, lucru care confirmă, într-un fel sau altul, apartenenţa lui Edward Fosca la delict.

La fel ca în cazul primului roman al lui Michaelides, nici aici nu avem un detectiv în rolul principal, ci un terapeut care încearcă să-şi pună la contribuţie cunoştinţele, pentru a elucida un mister complex. Mariana nu este un specialist care lucrează cu indicii fizice, ea se axează, în special, pe psihicul uman şi pe traumele care ar putea duce la o crimă atât de oribilă. În viziunea ei, nu există criminal fără scrupule, ci o minte bolnavă care, la un moment dat, a luat contact cu violenţa, iar acum a ajuns să o folosească, pentru a-şi duce la sfârşit planurile. Însă instinctul raţional al Marianei nu o face decât să meargă orbeşte într-o singură direcţie, fiind sigură că Edward Fosca e criminalul. Nu pot să vă dezvălui dacă asta e adevărat sau nu, însă, după cum ştim cu toţii, romanele poliţiste nu încep niciodată cu ucigaşul.

Mi s-a părut că povestea de faţă constituie o farsă imensă la adresa cititorului. De la început avem un investigator şi un presupus vinovat, nu mai e nevoie decât de nişte indicii valide care să lege povestea, urmând ca Fosca să fie aruncat în temniţă. Un aspect interesant e că profesorul de tragedie antică nu e singurul pe care autorul l-a înzestrat cu trăsături culpabile. Mai există câteva personaje care ar putea foarte uşor să fie plasate în poziţia de ucigaş, datorită unor detalii minore, pe care naratorul le plasează în diverse locuri din poveste.

            Însă lucrul care face din acest volum o lectură fascinantă este aura elină care învăluie locul şi personajele. Crimele nu sunt simple crime, ele constituie jertfe umane aduse unei zeiţe păgâne, o figură răzbunătoare pe care Hades a răpit-o în Infern. Cultul „Fecioarelor” poartă imaginea Persefonei, iar din această cauză, omorurile nu doar că sunt justificate, ci capătă şi un caracter sacru. În plus, locul, fiind o universitate, este perfect pentru reînvierea unei tradiţii străvechi, tinerele fiind iniţiate în viaţă şi în moarte, cu scopul de a lua contact cu necunoscutul sau cu „misterul”, aşa cum i se spunea, în antichitate, la Eleusis.

. Ştiu ce a reprezentat „Pacienta tăcută”, însă, credeţi-mă, romanul de faţă este de zece ori mai bun şi mai puternic. Aşa că sfatul meu este să puneţi cât mai repede mâna pe carte şi să vă bucuraţi de o poveste excepțională, care se va juca, în continuu, cu mintea voastră, urmând să vă proiecteze într-un deznodământ incredibil și răvășitor.  

 

COMANDĂ CARTEA


joi, 25 martie 2021

Recenziile lui Gică 26 - Pacientul de Jasper DeWitt


Titlu: Pacientul 

Autor: Jasper DeWitt

Editura: LITERA

Titlu original: The Patient (2020)

Traducere de Alexandru Cormoș

Anul apariției: 2020

Număr pagini: 288

Media pe Goodreads: 3,48 (din 4.002 note)

 

„Pacientul” este un roman ce începe ca un thriller psihologic și se sfârșește într-un horror de toată frumusețea. În timp ce lecturam cartea lui Jasper DeWitt, mi-am adus aminte de poveștile Creepypasta pe care le citeam în liceu. Îmi place literatura de groază și îmi doresc să existe mai multe traduceri din acest gen, dar mă bucur și atunci când găsesc, și în alte texte, inserții macabre care reușesc să mă țină în priză. În cazul acestui volum, nu e vorba doar de elemente înfricoșătoare, ci de o construcție narativă care se îndreaptă accelerat înspre un deznodământ plin de teroare.

Într-un spital de psihiatrie din New England se află Joseph M., un pacient internat aici de la vârsta de șase ani. Problema cu Joe e că nimeni nu reușește să-și dea seama de ce suferă mai exact. Toți cei care au încercat să-l diagnosticheze au sfârșit prin a-și da demisia sau chiar a se sinucide. Din cauza nebuniei pe care o emană în jur, nici o persoană nu poate sta prea mult timp în apropierea lui Joe. Însă există un om care își dorește, mai mult decât oricine, să se ocupe de dosarul pacientului problemă. Acesta e Parker, un doctor psihiatru care, în urma unui eveniment tragic din trecut, vede tratarea lui Joe ca pe propria misiune.

Nu vorbeam degeaba despre Creepypasta, pentru că povestea lui Parker este configurată sub forma unor postări pe internet. Pe lângă textele publicate la diverse date, sunt sugerate și unele dintre comentariile urmăritorilor, răspunsuri prin care este prezentat atât interes, cât și scepticism, cel de-al doilea fiind predominant în ultima parte a narațiunii. Pentru că romanul este destul de scurt, iar capitolele sunt de câteva pagini, chiar ai impresia că citești o povestire de pe un site și că nu ești singurul care asistă la această istorisire.

Cel mai slab punct al romanului e legat de personaje. Parker este un construct superficial care are nevoie doar de un motiv puternic pentru a intra în joc. În afară de evenimentul tragic din copilărie, nu există nici un episod în care să ni se dea mai multe detalii cu privire la trecutul său. El e acolo pentru că trebuie să fie acolo, și dorința de a-l vindeca pe Joe este mai mult o provocare pentru el. În nici un moment nu ia în calcul consecințele și nu se gândește că își pune viața în pericol. Uneori e prea curajos, iar alte ori dă dovadă de o naivitate ieșită din comun. Pe de altă parte, Joe este un maestru al groazei care știe să profite de cea mai mare frică a lui Parker și să-l facă, pe acesta, să comită numai greșeli. Cât despre restul doctorilor, nici nu am ce să spun, personalități simple, închistate în propria mentalitate, care s-au obișnuit cu situația și nu doresc să se implice deloc în evenimente, lăsându-l pe Parker drept țap ispășitor.

Trebuie să recunosc că nu aveam cum să mă aștept la un asemenea final. Am pornit, și eu ca orice cititor de thrillere, cu ideea că vinovatul va fi prins, și lucrurile o vor lua pe un făgaș normal. Poate că a fost așa, poate că nu, asta veți afla când veți citi romanul. Ce vă pot spune sigur este că veți fi surprinși de deznodământ și vă veți întreba, după aceea, ce naiba ați citit.

„Pacientul” de Jasper DeWitt, este un roman hibrid, perfect pentru cititorii atrași de suspans și de paranormal. Tranziția de la o anchetă psihiatrică, la o poveste cu monștri, se produce brusc și te propulsează într-un univers de coșmar. Sunt sigur că mulți dintre noi am fost interesați de acest volum după ce am citit „Pacienta tăcută”, și, cu toate că par să aibă ceva în comun, romanul de față părăsește realitatea și atinge o dimensiune mai puțin rațională, iar acesta a fost lucrul pentru care l-am apreciat cel mai mult și pentru care i-am dat patru stele pe Goodreads. Nu cred că e cazul să spun mai multe, vă las pe voi să intrați în lumea lui Joe, ca să vă dați seama care e problema cu el, însă, vă avertizez, să vă lăsați orice frică afară, altfel e posibil să deveniți următoarea victimă a celui mai ciudat pacient imaginat vreodată.

 

COMANDĂ CARTEA