Cărțile Mele Și Alți Demoni: Editura Tritonic

Se afișează postările cu eticheta Editura Tritonic. Afișați toate postările

marți, 23 ianuarie 2024

Recenziile lui Gică 159 - 1991. Prima anchetă a lui Sharko de Franck Thilliez (CRIME CLUB)

Titlu: 1991. Prima anchetă a lui Sharko

Serie: Franck Sharko #0

Autor: Franck Thilliez

Editura: TRITONIC

Titlu original: 1991 (2021)

Traducere de Alexandru Pompiliu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 430

Media pe Goodreads: 4,39 (din 1.886 note)

Excepțional! Bine scris, grotesc, tranșant, alambicat, complex, cu personaje puternice și ritm alert, „1991. Prima anchetă a lui Sharko” are tot ce ți-ai putea dori de la un thriller Polar. E sângeros, chiar dacă nu curg râuri de sânge, atmosfera e întunecată și apăsătoare, așa cum îi place „psihopatului” din mine, iar frigul îți intră în oase încă de la primele pagini, odată ce e descoperit omorul. Dacă, prin absurd, nu aș fi știut că povestea îi aparține lui Franck Thilliez, cu siguranță le-aș fi atribuit-o lui Jean-Christophe Grangé, pentru oroare și suspans, sau lui Bernard Minier, pentru construcția narativă amplă și psihologia geniului criminal. Deci, da, deja o recomand, de la mine primește cinci steluțe și trece, fără nicio obiecție, pe lista cu cele mai bune lecturi din 2024.

Așadar, avem un colet. Expeditorul este anonim, iar destinatarul este Philippe Vasquez. Și pentru că necunoscutul îi cere să se gândească la un nume de femeie, primul care îi vine în minte omului nostru este Delphine. Exact numele care apare la pagina menționată din exemplarul din „Florile răului”, de Charles Baudelaire, care se află, alături de cele două scrisori, în pachet. Astfel, Philippe, tulburat și entuziasmat deopotrivă, are acces la adresa din cea de-a doua scrisoare, acolo unde locuiește Delphine Escremieu. Dar Delphine e moartă. Trupul ei zace în pat, cu mâinile legate, măcelărită, cu sexul și sânii arși și cu o pungă pe cap, pe care sunt mâzgăliți doi ochi și o gură. Iar în spatele ei, pe perete, sunt lipite mai multe fotografii cu copii dezbrăcați, băieți și fete care încercau, în timp ce erau pozați, să-și ascundă părțile intime. Dar nimeni nu pricepe de ce lângă ușă e scris cuvântul „PAGODĂ”.

După ce Philippe, în urma descoperirii terifiante, alertează poliția, la fața locului sosesc băieții de la secția 36, printre care se numără și tânărul inspector Franck Sharko. Deși se află pentru prima oară la scena unei crime, protagonistul nu stă deoparte și încearcă să-și dea seama cum a pătruns ucigașul în locuință, fiindcă ușa era încuiată pe dinăuntru. Modul de operare al criminalului dă naștere unei serii de întrebări, aparent, fără răspuns. Există vreo legătură, în ciuda declarației, între Philippe și Delphine? De ce e acoperit peretele cu pozele unor copii goi? Să fi fost Delfine o abuzatoare? Sau o victimă? Și de ce făptașul a ales să se folosească de un soi de ghicitoare, chiar manipulare mentală, pentru a-l conduce pe străin la trupul mutilat? Dar, în tot haosul creat, un lucru e clar, 36 nu s-a mai confruntat până acum cu așa ceva, cu un geniu atât de diabolic.

Cu fiecare pistă cercetată, polițiștii înaintează pe un drum abrupt și încețoșat, ce îi va conduce, în cele din urmă, în inima răului. Ucigașul nostru este foarte perspicace, nu degeaba l-au poreclit „Meticulosul”. Și-a terminat reprezentația, iar acum i-a invitat pe spectatori în culisele minții sale bolnave. Nu doar că e tot timpul cu un pas înaintea forțelor de ordine, ba chiar îi împinge pe agenți de la spate atunci când își pierd inspirația. Indiciile sunt acolo, presărate intenționat peste tot, și e nevoie doar de cineva care să le pună cap la cap, ca să poată, apoi, să descindă în infern. El e Vrăjitorul sau Iluzionistul, de fapt, nici nu mai contează cum îi spunem... Dar să nu credeți că e nebun. E doar diferit, și de asta se situează, ca un stăpân al codurilor și magiei negre, deasupra muritorilor de rând.

Abia dacă am cuprins primele 50 de pagini, să-mi fie cu iertare, dar sper c-am reușit să vă conving s-o citiți. Mda, cam dură, macabră, uneori simți cum limitele sunt împinse la maximum, dar merită, chiar e ce trebuie. Nu e Horror, chiar dacă unele scene duc, oarecum, în direcția asta, dar simți cum frigul și întunericul îți pătrund în suflet. Nu e pentru cei slabi de înger, ci pentru aceia care știu cu ce vine la pachet un thriller bun. Iar pentru Bogdan Hrib (pentru că știu că vei citi recenzia), vreau să-ți spun că trebuie musai să continuați seria, adică să treceți la volumul 1, ca să-l întâlnim și noi pe legendarul inspector Franck Sharko, așa cum a apărut, pentru prima dată, în literatura de suspans din Franța.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Franck Thilliez:

vineri, 15 decembrie 2023

Recenziile Mădălinei 54 - DezOnoare de Awais Khan (CRIME CLUB)

Titlu: DezOnoare

Autor: Awais Khan

Editura: TRITONIC

Titlu original: No Honour (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 364

Media pe Goodreads: 4,29 (din 731 note)

Am crezut că iubirea mă va salva de o căsătorie nedorită, de o viață trăită în frică și tăcere, de supunerea oarbă față de un bărbat respingător, căruia trebuie să-i suport atingerile dezgustătoare și să-i nasc doar fii sănătoși, care să-i moștenească averea și numele, însă am fost naivă. Iubirea m-a condamnat la moarte. Am făcut o greșeală cumplită, ce a adus dezonoare familiei mele, iar acum trebuie să plătesc cu viața pentru ceea ce am crezut că mă va salva. Simt cum mâinile tatălui meu mi se strâng în jurul gâtului, cum apa rece îmi pătrunde în nări și-n gură, învăluindu-mă în întuneric încetul cu-ncetul. Tot ce mai aud sunt bătăile năvalnice și neregulate ale inimii mele și ecoul straniu al celor trei cuvinte din cauza cărora au murit zeci de alte fete și femei: „iubire sau onoare?”, „Iubire sau Onoare?”, „IUBIRE SAU ONOARE?” Sunt gata să mor, dar nu sunt pregătită să-i las să ucidă micuța ființă ce crește în pântecul meu. Vreau să lupt, dar mâinile vânjoase mă scufundă tot mai adânc, până ce aerul nu-mi mai intră deloc în plămâni, iar apoi revine, mai dulce și mai curat ca niciodată. În loc să părăsesc această lume, mă trezesc față-n față cu întreaga comunitate, care mă privește cu scârbă. Am încălcat regulile noastre sacre, iar în ochii lor sunt un nimic, o târfă ce merită să fie arsă de vie, însă tatăl meu a ales să mă salveze, și povestea mea abia acum începe...

Violență, suferință și disperare, cred că sunt cele mai potrivite cuvinte care descriu romanul lui Awais Khan. Povestea Abidei este plină de cruzime, fiecare pagină tăind și mai adânc în carne vie. La doar șaisprezece ani, Abida rămâne însărcinată cu băiatul pe care îl iubește, dar care nu i-a fost hărăzit de soț. Cu toate că se străduiește să ascundă cât mai mult timp sarcina, adevărul iese la lumină, distrugând planurile de căsătorie pe care tatăl ei le făcuse cu fiul pirului din Khan Wala. Comunitatea cere să se facă dreptate, cere moartea păcătoasei și transformarea ei într-un exemplu, însă tatăl ei se împotrivește mulțimii și conducătorului satului. Abida se căsătorește cu Kalim și se mută în Lahore, unde are și mai multe de înfruntat. Cu un soț dependent de droguri, violent, care nu se mai îngrijește de bunăstarea soției și a copilului nenăscut, Abida ajunge să fie vândută unui bordel, un spațiu ce îi va destrăma încrederea în oameni și îi va distruge sufletul, dar care, în mod paradoxal, o va face mai puternică și o va pregăti să devină un sprijin pentru alte femei aflate la un pas de moarte.

Deși e o ficțiune, „DezOnoare” are la bază cazuri reale, petrecute în micile comunități rurale pakistaneze, în care fete de nici șaisprezece ani au fost ucise cu pietre, arse de vii sau înecate pentru că au rămas însărcinate înainte de căsătorie sau pentru că, pur și simplu, au refuzat să se mărite cu bărbatul ales de către familie. Iubirea nu-și are locul în aceste comunități, onoarea fiind cea care dictează legea, iar din acest motiv, crimele sunt permise, mai ales dacă sunt săvârșite pentru spălarea reputației, caz în care nici măcar poliția nu se implică. Lumea musulmană se ghidează după alte reguli, pe care noi, europenii, care vedem (de bine, de rău) în femeie un egal, nu le înțelegem pe deplin și care ni se par primitive și barbare, ba chiar demne de condamnat, însă trebuie să luăm în considerare faptul că sistemul lor de gândire și de a acționa este complet diferit de al nostru. Femeia musulmană trăiește pentru un singur scop, și anume să-și mulțumească bărbatul. Și cum poate face acest lucru? Supunându-se fără să crâcnească și născând cât mai mulți băieți. Prin urmare, femeia nu are un statut mai important decât un obiect... Nu are voie să vorbească neîntrebată, nu are voie să iubească, și cel mai rău, nu are voie să gândească. Este redusă la un trup, de care bărbatul se folosește, fără sentimente și păreri; un robot care trebuie să se îngrijească de gospodărie și să tacă atunci când este bătută din cele mai nesemnificative motive, fiind conștientă că orice împotrivire îi poate aduce moartea.

Dar chiar și în cele mai tradiționale comunități poate apărea o rază de speranță, o mică schimbare care să îmbunătățească traiul femeilor, iar în cazul de față schimbarea o reprezintă Jamil, tatăl Abidei. Jamil refuză să-și ucidă fiica, și astfel se împotrivește legilor străvechi, devenind un paria al societății. Ba mai mult, o ajută pe Abida să fugă din sat și să se refugieze cu iubitul ei în Lahore, un oraș mare, aglomerat, unde onoarea și tradiția au fost înlocuite cu tentațiile paradisurilor artificiale și desfrâu. Așa cum e și firesc, între viața la sat și cea de la oraș se cască o prăpastie adâncă, cele două spații fiind antitetice, dar având ceva în comun. Nici în Khan Wala, nici în Lahore, Abida nu este în siguranță. Greșeala ce-i poate aduce moartea în Khan Wala poate fi trecută cu vederea într-un oraș mare, în care nu o cunoaște nimeni, însă și spațiul acesta vast îi este fatal. Dar protagonista noastră e o supraviețuitoare și va deveni o eroină, muncind împreună cu întreaga sa familie la reabilitarea tinerelor care au avut de suferit din cauza legilor stricte, ce apără castitatea și puritatea viitoarelor soții ca pe singurul dar pe care i-l poate oferi femeia soțului ei.

Trebuie să fiu sinceră și să vă mărturisesc că nu este cea mai bună carte de acest gen pe care am citit-o... Nu am fost nici șocată, nici surprinsă în vreun fel de acțiune. iar finalul este complet previzibil, însă are ceva special. Stilul deosebit al scrierii, perspectiva plină de speranță într-un viitor diferit, departe de violență și frică, vârtejul de emoții ce răzbat din greutățile prin care trece Abida, dar cel mai important, întrezărirea unei schimbări ce nu poate fi dezrădăcinată, fac din „DezOnoare” o lectură ce merită adăugată în bibliotecă și, neapărat, pe lista de Want to Read.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Awais Khan:

Literatura pe tocuri