Titlu: Noi,
carnivorii
Autor: Agustina Bazterrica
Editura:
PANDORA M (ANANSI. WORLD FICTION)
Titlu
original: Cadáver Exquisito (2017)
Traducere
de Marin Mălaicu‑Hondrari
Anul
apariției: 2023
Număr
pagini: 240
Media pe
Goodreads: 3,81 (din 188.264 note)
„Noi, carnivorii” (sau mai bine spus, Noi, canibalii) este un
roman distopic cu puternice nuanțe horror, care, prin tematica abordată, poate fi
încadrat cu ușurință și în sfera literaturii apocaliptice. Pe scurt, într-un
viitor nu foarte îndepărtat, un virus letal a infectat viețuitoarele lipsite de
rațiune, de la câini, porci și vite, până la păsări, astfel încât toate animalele
au fost sacrificate. Și fiindcă nu a existat niciun produs care să înlocuiască proteinele
necesare organismului (cele vegetale fiind nesatisfăcătoare), guvernul a aprobat
legea conform căreia omul are tot dreptul să consume carne de om. Mă rog, carne
specială, pentru că așa îi spune acum. Astfel, au apărut abatoarele și
măcelăriile, locurile unde sunt „procesate” și vândute noile produse de proveniență
umană.
Marcos lucrează la abatorul El Cipres, fiind, de-asemenea, mâna dreaptă a patronului.
Munca lui constă în „procesarea” mecanică a oamenilor, adică a capetelor care
sunt aduse, claie peste grămadă, în camioane, de la „crescătorii”. În fiecare
zi e la fel, un nou specimen e transportat în camera de anihilare, unde va fi anesteziat
printr-o lovitură de ciocan în frunte, exact în locul unde e ștampilat, urmând
să ajungă în încăperea unde doi angajați îi vor face vivisecția și îi vor
selecta membrele și organele. Rinichi, la rinichi, ochi, la ochi, limbă, la
limbi, inimă... În cel mai bun caz, pielea
îi va fi jupuită, ca să poată fi transformată într-un trofeu sau bun comercial.
Iar carcasa va fi aruncată la hoitari, adică la vagabonzii flămânzi ce și-au
întins tabăra lângă gardul electrificat al abatorului. De altfel, și calitatea cărnii
variază, de la tânără la bătrână, de la resturile cu care s-a hrănit subiectul,
la alimentația atent planificată și observată, cu cea mai bună hrană, astfel
încât mușchiul să fie fraged și apetisant.
Urmărind povestea lui Marcos, realizăm
că nu e deloc un om fericit. Fiul i-a murit, după care soția l-a părăsit, iar
tatăl lui se află într-un azil, luptându-se cu demența. Dar viața lui se
schimbă atunci când primește cadou o femelă, un exemplar de lux, cu gene
curate, hrănit doar cu mâncare pe bază de migdale. Deși în primele zile protagonistul
o ține captivă în șură, legată, firește, ca să nu evadeze, după un timp o
introduce în locuința sa, chiar în propria existență. Însă e interzis prin lege
să tratezi un produs ca pe o ființă umană, și asta l-ar putea costa, împreună
cu femeia, o vizită la abatorul municipal.
Așa cum am spus, cartea de față e o
distopie. Mai întâi, avem cenzură, o anumită limitare a termenilor folosiți și
a afectivității, care este, pe urmă, anulată complet. Oamenii (mai precis cei
care nu ar trebui să se numească oameni) nu mai simt nimic, au pietre în loc de
inimi, fac totul pe repede-înainte, de parcă ar putea să oprească, în vreun
fel, sfârșitul inevitabil. Apoi, teritoriile sunt împărțite, și umanitatea
(neumană) e scindată în trei mari grupuri. Pe de-o parte, îi avem pe cei de
condiție bună, care-și permit carne specială, ba chiar un subiect viu pe care
să-l țină într-o cușcă în bucătărie, ca să taie bucăți din el pentru a-și servi
musafirii. Pe de alta, sunt hoitarii, indivizii măcinați de foamete, posibili
(dar nu e cazul) insurgenți, care se hrănesc cu rămășițele cadavrelor, ilustrați
ca niște șacali-zombie. Și în centrul tuturor, fiindcă mâncarea asigură
supraviețuirea, se regăsesc subiecții crescuți în condiții speciale, cărora li
s-au scos corzile vocale, fiindcă muțenia îi reifică, însemnați cu ștampile și
sigle, victime încă de la naștere, a căror soartă e pecetluită de drujbele și
lamele ce-i Spintecă și „procesează”.
Și, da, e un text prin excelență expresionist. Pe lângă
faptul că este violent, vulcanic, plin de angoasă și decadență, e conturat
printr-o cromatică stridentă, cu nuanțe de gri, negru și roșu. Culorile apăsătoare
nu fac decât să sublinieze pierzania, dezaprobarea divină, fiindcă cea de-A Cincea
Poruncă a fost încălcată (a unui zeu care pare să fi fost măcelărit de propria
creație) și parazitul din trupul celor damnați. În acest cerc al Infernului, nu
există eroi, suflet sau sentimente, doar hrană și consumatori. Însă, spre
deosebire de practicile șamanilor, unde carnea celui ucis îi conferea putere și
vitalitate învingătorului, aici lucrurile merg într-o direcție futuristă,
lipsită de orice fel de simbolistică. Prin urmare, istoria se întoarce în
punctul zero, abandonând sensurile abstracte, iar șarpele ajunge, iarăși, să-și
devoreze propria coadă, pentru că pământul trebuie purificat de germenii săi grotești
și sadici.
