Recenziile lui Gică 181 - Cartea umbrelor de E.O. Chirovici

Titlu: Cartea umbrelor 

Serie: Trilogia Memoriei (#3)

Autor: E.O. Chirovici

Editura: RAO

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 240

 

Pe de-o parte, roman polițist, pe de alta, o carte despre cum să scrii o carte, „Cartea umbrelor”, de Eugen Ovidiu Chirovici, se prezintă ca o ficțiune postmodernă, un text în care orice permutare internă sau externă poate schimba cursul poveștii. Naratorul nu-și asumă opera, nu aruncă un ochi din cer asupra personajelor sale, așa cum procedează Mircea Cărtărescu, ci îl plasează pe cititor în mijlocul acțiunii, printre chipurile de hârtie, forțându-l să schimbe destine, să modifice intriga și, în același timp, deznodământul. Dar ce e o poveste dacă nu rezultatul imaginației și al memoriei? Ei bine, așa cum am putut observa și în „Cartea secretelor”, amintirile (reale sau false) sunt fundamentul pe care se construiește orice narațiune, un crochiu care prin fantezie prinde formă și culoare, transformându-se, capitol cu capitol, într-o veritabilă operă de artă.

Jack Stiller e scriitor. Eve e proprietara unei galerii de artă. Jim Goldman își dorește atât de mult s-o impresioneze pe Eve, pe care a cunoscut-o la o petrecere în Manhattan, încât pleacă în Mexic ca să recupereze manuscrisul nefinalizat al lui Jack, pe care acesta i l-a încredințat unei vrăjitoare. Însă, după ce ajunge la destinație și citește „Cartea umbrelor”, manuscrisul este distrus. La puțin timp află și despre existența unui scriitor surogat, care a continuat să lucreze la romanul lui Jack. Împins de curiozitate și fantezie, Jim Goldman începe să-și aducă propria contribuție asupra textului, recompunându-l din amintiri și modificând paragrafele, realizând cu fiecare intervenție că versiunea din mâinile sale nu seamănă deloc cu cea originală. Dar povestea lui Jack era despre o crimă... descrisă fidel, poate chiar despre uciderea propriei soții.

Scriitor și/sau criminal? E adevărat că fiecare autor își ucide personajele, însă realitatea funcționează după alte legi și principii. Dacă cei trei scriitori lucrează la aceeași carte, atunci care va fi deznodământul? Care va fi varianta finală? Nu contează... Procesul de creație primează, capacitatea de a clădi cronotopuri mundane, și nu concluzia pe care o așteaptă lectorul de rând. Manuscrisul trece dintr-o mână în alta, de la o privire analitică la una comprehensivă, suferind mutații și metamorfozându-se într-o operă despre sine. Eve, care dispare după ce Jim se întoarce din călătorie, pendulează între ipostazele de muză și himeră, împingându-l (intenționat sau nu) pe tânărul doctorand în postura de demiurg. Însă cel din urmă scriitor rămâne însuși cititorul, singurul care are acces la imaginea de ansamblu și poate continua/soluționa oribila crimă. 

            La rândul lui, Jim Goldman e un personaj fad, despre care fiecare dintre noi poate să-și facă o idee, să-l contureze așa cum își dorește. Poate fi doar un student cu capul în nori, la fel de bine cum poate să fie și un protagonist din thrillerele americane, dedicat misiunii și ingenios. Astfel, de la erou și până la cele mai mici detalii, universul ficțional al lui E.O. Chirovici îți stă la dispoziție, așteptând o intervenție externă care să-i dea o nouă formă. Însă, după cum știți deja, „Cartea umbrelor” e ultima parte din „Trilogia Memoriei”, după „Cartea oglinzilor” și „Cartea secretelor”, iar dacă n-ați citit încă primul volum, aruncați o privire peste el și dați fuga la cinema, ca să vizionați „Fantomele trecutului” (Sleeping Dogs), cu inegalabilul Russell Crowe în rolul principal.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 174 - Ascensiunea de Nicholas Binge

Titlu: Ascensiunea 

Autor: Nicholas Binge

Editura: RAO

Titlu original: Ascension (2023) 

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 360

Media pe Goodreads: 3,59 (din 8.083 note)

 

            „Ascensiunea” nu e un roman Science-Fiction în sensul clasic al sintagmei. Știu, există câteva categorii literare în care ar putea fi încadrat, însă eu l-am perceput mai mult ca pe un exercițiu de imaginație, științific, dar oarecum fără o miză științifică (asta înțelegi doar după ce citești cartea), o încercare de a devia de la realitate, de a da peste cap fizica, chimia și geologia, cu scopul de a ajunge la eterna întrebare: de ce și pentru ce/cine? De ce urcă Sisif în continuare bolovanul pe munte dacă știe că acesta o va lua la vale? De ce încercăm să măsurăm și să analizăm o lume în continuă schimbare? Și dacă totul e regizat deja de altcineva? Dacă, în universul ăsta lipsit de limite spațio-temporale, noi suntem, de fapt, niște furnici într-un imens borcan de sticlă? Și ce s-ar întâmpla dacă dintr-odată ne-am trezi într-un mușuroi necunoscut, în care mișună alte specii (nemaiîntâlnite) înzestrate cu rațiune?

În mijlocul Oceanului Pacific a apărut un munte enorm, acoperit de zăpadă. Experții estimează că ar avea o altitudine între 11.500 de metri și 12.800, cu vreo 3.000 de metri mai mult decât Everestul. Orogeneza sa, în urmă cu două luni, nu a putut fi explicată științific, de asemenea, nu este însoțit de un lanț montan care să-l susțină. Și pentru a lămuri misterul, o organizație privată, cu milioane de dolari în cont, îi contactează pe cei mai competenți oameni de știință, din toate colțurile lumii, alcătuind o echipă de elită (altă echipă de elită) care urmează să pornească spre vârf. Avem un chimist, un biolog, un geolog, un fizician, un medic, un antropolog (nimeni nu înțelege de ce e nevoie de el aici), un Paznic (așa s-a prezentat), un colonel, trei soldați care să le asigure paza, un alpinist faimos, pe cât de egocentrist, pe atât de curajos, și, bineînțeles, pe protagonist, Harold Tunmore, un geniu bun la toate, pasionat de călătorii și aventuri, specializat, printre multe altele, în medicină.

La puțin timp după ce încep urcușul spre tabăra unde urmează să poposească câteva zile, ca să se aclimatizeze și să facă rost de provizii, evenimente stranii încep să se petreacă. Timpul pare să curgă altfel, siluete fantomatice își fac apariția pe cealaltă parte a versantului și creaturi monstruoase, parcă desprinse din romanele lui Lovecraft, îi vizitează în timp ce dorm, ucigându-l pe unul dintre soldați. Cu întunericul și frigul care se simt tot mai acut cu fiecare kilometru parcurs, oamenii noștri își anticipează sfârșitul, realizând că doar dacă vor ajunge în vârf își vor găsi salvarea. La rândul lui, muntele e o ciudățenie, un soi de identitate parazitată ce-și doarme somnul de veci, o zeitate nepăsătoare la soarta celor c trăiesc, la propriu, în spinarea sa. Încet-încet, în mintea lui Harold Tunmore începe să se facă lumină, înțelegând, cu fiecare revelație și așa cum spune clișeul, că nu suntem singurele ființe cu rațiune din univers. Dar de unde vin acești monștri? Sunt extratereștri sau o specie inteligentă care a evoluat în paralel cu omenirea?

Pe lângă povestea principală, ne sunt relatate, prin intermediul jurnalului lui Harold Tunmore, scris înainte și în timpul expediției, adresat nepoatei sale, și câteva dintre amintirile marcante ale acestuia, din vremurile când a reușit să-și găsească un scop și un loc, o familie. Din clipa în care o reîntâlnește pe Naoko Tanaka, fosta lui soție și medicul din cele două expediții, care a scăpat cu trupul întreg, dar nu și cu mintea, din prima călătorie, protagonistul își reanalizează greșelile, faptele care au condus la fuga lui de responsabilități și repercusiuni. Dincolo de înfățișarea lui de savant, se află un suflet sensibil, de copil, legat de o minte de geniu, care nu poate înțelege dramele personale și eșecurile. Dar nici ceilalți oameni de știință nu sunt mai întregi la cap. În timp ce unii încearcă să găsească logica din ecuația universală din care fac parte, alții se lasă pradă halucinațiilor, fiind mai ușor de vânat de fiarele din ceață și umbră.

Dincolo de dimensiunea SF, romanul lui Nicholas Binge își trage seva, așa cum v-ați dat deja seama, din literatura Horror. „Ascensiunea” e un omagiu adus lui H.P. Lovecraft, o rescriere curajoasă a capodoperei „În munții nebuniei”. De altfel, muntele devine aici o metaforă, o provocare, o cale spre zei. Poate fi Muntele lui Sisif (sau Olimp), din mitologia greacă, dar și cel pe care a urcat Moise pentru a primi Tablele Legii, din Creștinism. Poate fi orice munte, din orice mitologie, de pe oricare continent sau planetă. Nu forma lui contează aici, ci funcția. De asta, scăparea se află doar în vârf, acolo unde vor fi răsplătiți cu supremul adevăr. Dar câți dintre ei vor supraviețui? Și dacă așa stau cu adevărat lucrurile, atunci ce sunt monștrii? Aventurieri asemenea lor sau gardieni?

COMANDĂ CARTEA

Editura RAO lansează: Ne vedem în august de Gabriel Garcia Marquez

    Descoperirea literară a anului, romanul Ne vedem în august al lui GABRIEL GARCIA MARQUEZ, va avea lansarea internațională pe 6 martie 2024. Este un text inedit, care încă nu a văzut lumina tiparului, fiind păstrat de familia autorului până acum, când se împlinesc 10 ani de la moartea sa.

    Romanul Ne vedem în august redă povestea unei femei de vârstă mijlocie care are o nouă aventură amoroasă în luna august a fiecărui an, când călătorește pe insula unde este îngropată mama ei. Romanul este un minunat imn închinat libertății dragostei, o explorare a psihologiei feminine, îndeosebi a feminității, a sexualității, a dorinței. Eroina acestui roman descoperă posibilitatea de a nu fi îngrădită de convenții sociale și familiale, de a se regăsi pe sine.

Ne vedem în august va apărea în colecția MAESTRO

PRECOMANDĂ

Ne vedem în august se va lansa internațional pe 6 martie 2024 și poate fi comandat pe site-ul editurii noastre și pe cele ale partenerilor noștri la prețul special de 52 de lei:

 https://www.raobooks.com/product/precomanda-ne-vedem-in-august/

Fragment în avanpremieră: ARMELE LUMINII de Ken Follett

Titlu: Armele luminii

Autor: Ken Follett

Editura: RAO

Traducere de Alexandru Marinescu

Număr pagini: 640

Data apariției: 26.09.2023

Precomandă: https://www.raobooks.com/product/armele-luminii-precomanda/

Descriere:

Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului.

FRAGMENT

CAPITOLUL 5

   Amos Barrowfield lucra într-un depozit rece, din spatele casei familiei sale, aflată lângă catedrala din Kingsbridge. Era deja târziu, în după-amiaza aceea, iar el se pregătea să plece devreme a doua zi de dimineață, pregătind încărcăturile pen¬tru caii de povară, care erau hrăniți în grajdul alăturat.

Se grăbea pentru că spera să întâlnească o fată ceva mai târziu.

Grupă sacii în legături care puteau fi ușor încărcate pe ponei, a doua zi, în zorii înghețați, apoi înțelese că nu avea des¬tul fir. Asta era o problemă. Tatăl său ar fi trebuit să cumpere ceva de la piața de lână din Kingsbridge, de pe High Street.

Deranjat de întârzierea planurilor sale pentru seara respectivă, părăsi hambarul și traversă curtea, simțind miros de zăpadă în aer, apoi intră în casă. Era o clădire veche și mare, prost întreținută: din acoperiș lipseau țigle și pe palierul de sus exista o găleată care aduna apa de la scur-gere. Construită din cărămidă, avea o bucătărie la subsol, două etaje principale și o mansardă. Familia Barrowfield era compusă din doar trei persoane, dar aproape tot parterul era ocupat de nevoile afacerii; și mai erau, de asemenea, câțiva servitori care dormeau în incintă.

Amos trecu rapid prin holul cu podeaua de marmură în alb și negru și intră în biroul din față, care avea și propria ușă către stradă. Pe o masă mare, centrală, se aflau baloturi de pânză pe care le vindea Barrowfield: flanel moale, gabar- dină țesută des, postav pentru pălării, pânză aspră de Kersey pentru marinari. Obadiah avea cunoștințe impresionante despre tipurile tradiționale de lână și despre stilurile de țesut, dar nu dorea să se extindă. Amos credea că se putea face profit cu serii scurte de țesături de lux, angora și meri-nos, precum și cu amestecuri de mătase, dar tatăl său pre¬fera să rămână la ceea ce știa.

Obadiah era așezat la birou, citind dintr-un registru gros, cu un opaiț alături de el. Amos știa cât de diferiți erau ei doi: tatăl lui era scund și chel, în timp ce el era înalt, cu părul sănătos și des. Obadiah avea o față rotundă și un nas cârn; Amos avea fața lungă, cu o bărbie pronunțată. Amândoi purtau haine din materiale scumpe, ca să facă reclamă bunurilor pe care le vindeau, dar Amos era îngri¬jit și cu jacheta închisă la nasturi, în timp ce gulerul lui Obadiah era desfăcut, haina sa era mototolită, iar ciorapii săi erau boțiți.

- Nu mai este fir, spuse Amos fără nicio introducere. După cum ar trebui să știi...

Obadiah ridică privirea, părând iritat că fusese deranjat. Amos se pregăti pentru o dispută: tatăl lui devenise arțăgos în ultimul an.

- N-am ce să fac, spuse Obadiah. N-am putut să cumpăr nimic la un preț rezonabil. La ultima licitație, un țesător din Yorkshire l-a cumpărat pe tot, la un preț ridicol de mare.

- Ce vrei să le spun țesătorilor?

Obadiah oftă, simțind din plin presiunea, apoi spuse:

- Spune-le să-și ia o săptămână de odihnă.

- Și copiii lor să moară de foame?

- Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora.

Asta era cea mai mare diferență dintre tată și fiu. Amos considera că avea o responsabilitate față de oamenii care depindeau de el ca să trăiască. Obadiah nu credea asta. Dar Amos nu dorea să intre din nou în această dispută, așa că schimbă abordarea.

- Dacă vor putea să găsească de lucru pentru altcineva, o vor face.

- Așa să fie.

Amos se gândi că ăsta era mai mult decât arțag. Era aproape ca și cum tatălui său nu-i mai păsa de afacere. Ce era în neregulă cu el?

- S-ar putea să nu se mai întoarcă la noi, spuse Amos. Vom intra în criză de materiale de vândut.

Obadiah ridică vocea, spunând pe un ton de exasperare furioasă:

- Și ce ai vrea să fac eu?

- Nu știu. Tu ești șeful, după cum nu încetezi niciodată să-mi spui.

- Ocupă-te de dificultăți, ce zici?

- Nu sunt plătit să conduc afacerea. De fapt, nu sunt plă¬tit deloc.

- Ești un ucenic! Așa vei fi până la douăzeci și unu de ani. Asta este practica obișnuită.

- Nu, nu este, spuse Amos nervos. Cei mai mulți ucenici primesc un salariu, chiar dacă este mic. Eu nu primesc nimic.

Obadiah gâfâia doar din cauza efortului de a se certa.

- Tu nu trebuie să plătești pentru mâncare, haine și cazare - pentru ce ai nevoie de bani?

Și-ar fi dorit bani ca să poată să-i ceară unei fete să iasă cu el, dar nu-i spuse asta tatălui său.

- Ca să nu mă simt ca un copil.

- Ăsta este singurul motiv la care te poți gândi?

- Am nouăsprezece ani și fac cea mai mare parte a mun-cii. Am dreptul la un salariu.

- Încă nu ești bărbat, așa că eu sunt cel care va lua această decizie.

- Da, tu iei deciziile. Și din cauza asta nu mai avem fir.

Amos ieși furios din cameră.

Era tulburat la fel de mult pe cât era de mânios. Tatăl lui nu asculta de rațiune. Oare doar pentru că devenea tot mai irascibil și mai zgârcit odată cu vârsta? Avea doar cincizeci de ani. Se întâmpla oare altceva, exista vreun alt motiv pen-tru comportamentul său?

Neavând bani, Amos se simțea ca un copil. Unei fete ar fi putut să i se facă sete, cerându-i să-i cumpere o ulcică de bere într-o tavernă. Poate că el ar fi vrut să-i cumpere o por-tocală de la o tarabă din piață. Dacă voiai să curtezi o fată, primul pas era să ieși cu ea, mai ales în cazul fetelor respec-tabile din Kingsbridge. Amos nu era interesat de altfel de fete. Știa despre Bella Lovegood, al cărei nume adevărat era Betty Larchwood, că nu era respectabilă. Mai mulți băieți de vârsta lui susțineau că fuseseră cu ea, iar unul sau doi dintre ei chiar ar fi putut să spună adevărul. Amos nu ar fi fost ten-tat nici chiar dacă ar fi avut banii. Îi părea rău pentru Bella, dar nu se simțea atras de ea.

Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi devenit serios în legă¬tură cu o fată și ar fi dorit să o ducă la o piesă de teatru în Kingsbridge sau la un bal la Assembly Rooms? Cum ar fi putut să plătească pentru bilete?

Se întoarse în hambar și termină repede de împachetat. Îl deranja faptul că tatăl său fusese atât de neglijent încât să rămână fără fir. Pierdea bătrânul controlul afacerii?

Îi era foame, dar nu avea timp să mănânce cu părinții lui. Se duse la bucătărie. Mama lui era așezată lângă foc, purtând o rochie albastră confecționată dintr-o pânză moale din lână de miel, care fusese făcută de unul dintre țesătorii din Badford. Pălăvrăgea cu bucătăreasa, Ellen, care se sprijinea de masă. Mama o mângâia cu afecțiune pe umăr, iar Ellen zâmbea drăgăstos: ambele femei îl răsfățaseră în cea mai mare parte a vieții lui.

Tăie câteva felii de șuncă și începu să mănânce în picioare, cu o bucată de pâine alături și o cană de bere slabă, din butoi. În timp ce mânca, o întrebă pe mama lui:

- Înainte să te măriți ai ieșit cu tata?

Ea zâmbi timid, ca o fată, și, pentru un moment, păru că părul ei grizonant devine negru și lucios și că ridurile dis¬par, dezvăluind o femeie tânără și frumoasă.

- Desigur, spuse ea.

- Unde mergeați? Ce făceați?

- Nu prea multe. Ne îmbrăcam în hainele de biserică și ne plimbam prin oraș, ne uitam la magazine, vorbeam cu prie-teni de vârsta noastră... Pare destul de plictisitor, nu-i așa? Dar era incitant pentru că îl plăceam cu adevărat pe tatăl tău.

- Îți cumpăra lucruri?

- Nu prea des. Într-o zi, mi-a cumpărat o bandă albastră pentru păr din piața din Kingsbridge. Încă o mai am în cutia cu bijuterii.

- Înseamnă că avea bani.

- Cu siguranță. Avea douăzeci și opt de ani și se des¬curca bine.

- Tu ai fost prima fată cu care a ieșit?

- Amos! spuse Ellen. Cum poți să-i pui mamei tale o astfel de întrebare?

- Îmi pare rău. Nu gândeam limpede. Iartă-mă, mamă!

- Nicio problemă.

- Trebuie să mă grăbesc.

- Te duci la întrunirea metodistă?

- Da.

Ea îi dădu un penny din poșeta ei. Metodiștii îți îngăduiau să participi fără să plătești, dacă le spuneai că nu îți permiți, și, pentru o vreme, Amos așa făcuse, dar când aflase mama lui, insistase să-i dea ea banii. Tatăl lui obiectase: el considera că metodiștii creează necazuri. Dar, măcar o dată, mama îi sfi¬dase autoritatea. „Fiul meu nu are nevoie de pomană“, spusese ea indignată. „Rușine!“ Și tata dăduse înapoi.

Amos îi mulțumi pentru penny și ieși în stradă, la lumina felinarelor. De acum Kingsbridge avea iluminat cu petrol pe Main Street și High Street, plătit de consiliul local, justificat de faptul că astfel se reducea criminalitatea.

Porni vioi spre sala metodistă, aflată pe High Street. Aceasta era într-o clădire simplă, din cărămidă, văruită în alb, cu ferestre mari care simbolizau iluminarea. Uneori, oamenii o numeau capelă, dar nu era o biserică sfințită, după cum subliniaseră metodiștii când colectaseră fondurile pentru construcție, cerând donații de la micii țesători și de la meșteșugarii prosperi, care formau cea mai mare parte a congregației lor. Mulți metodiști considerau că ar fi trebuit să se despartă de Biserica Anglicană, dar alții doreau să rămână și să reformeze biserica din interior.

Lui Amos nu-i păsa prea mult de toate acestea. El consi-dera că religia însemna modul în care-ți trăiești viața. Din acest motiv se înfuriase când tatăl său spusese: „Nu fac afaceri ca să hrănesc copiii altora“. Tatăl lui îl considera un tânăr ide¬alist și prost. „Poate că sunt, se gândea el. Poate că și Iisus era.“

Se bucura de animatele discuții despre studiul Bibliei de la sala metodistă, pentru că își putea spune părerea și era ascultat cu politețe și respect, în loc să fie invitat să tacă și să creadă doar ceea ce spuneau clericii sau bărbații mai în vâr¬stă - și chiar tatăl lui. Iar ăsta era un bonus. Mulți oameni de vârsta lui mergeau la aceste întruniri, așa că sala metodistă era, neintenționat, un fel de club pentru tineretul respecta¬bil. Participau și multe fete drăguțe.

În seara aceea spera să se întâlnească cu o anumită fată - numele ei era Jane Midwinter și, după părerea lui, era cea mai drăguță dintre toate. Se gândea foarte mult la ea când călărea pe la țară, fără să aibă nimic de privit în afară de câmpuri. Și ea părea să-l placă, dar nu era sigur.

Intră în sală, care era cât se poate de diferită de catedrală - probabil, în mod intenționat. Nu existau statui sau picturi, nici vitralii sau argintărie cu bijuterii. Scaunele și băncile erau singurul mobilier. Lumina clară a lui Dumnezeu intra prin ferestre și se reflecta pe pereții văruiți în culori deschise. La catedrală, liniștea sfântă era întreruptă de cântecul corului sau de vreun trântor de cleric, dar aici toată lumea putea să vorbească, să se roage sau să propună un imn. Ei cântau tare, fără acompaniament, așa cum făceau de obicei metodiștii. Exista o anumită exuberanță în adorația lor, care practic lip¬sea la slujbele Bisericii Anglicane.

Amos cercetă încăperea și observă, spre încântarea sa, că Jane se afla deja acolo. Pielea ei palidă și sprâncenele negre îi făceau inima să bată mai repede. Purta o rochie din cașmir, în aceeași nuanță delicată de gri ca ochii ei. Dar, din nefericire, locurile aflate de ambele părți ale scaunului ei erau deja ocupate de prietenele sale.

Amos fu întâmpinat de tatăl ei, conducătorul metodiștilor din Kingsbridge, canonicul Charles Midwinter, un bărbat chi¬peș și carismatic, cu un păr grizonant, bogat, pe care-l purta lung. Un canonic era un cleric care servea la Capitol, comite¬tul de conducere al catedralei. Episcopul de Kingsbridge tolera metodismul canonicului Midwinter, deși cu reticență. Amos se gândea că reticența era naturală: era inevitabil ca un episcop să se simtă criticat de o mișcare care spunea că bise¬rica trebuia reformată.

Canonicul Midwinter îi strânse mâna lui Amos și îl întrebă: - Ce mai face tatăl tău?

- Nici mai bine, nici mai rău, spuse Amos. Își pierde răsuflarea și trebuie să evite să ridice baloturi de pânză.

- Probabil că ar trebui să se retragă și să-ți predea ție treaba.

- Aș vrea eu.

- Dar e dificil pentru cineva care a fost stăpân atâta timp să renunțe.

Amos era concentrat asupra propriei nemulțumiri și nu luase în considerare faptul că situația ar fi putut să consti¬tuie o încercare și pentru tatăl său. Se simți ușor rușinat. Canonicul Midwinter avea un anume fel de a te determina să te privești în oglindă. Era mai mult o povestire decât o predică despre păcat.

Amos se duse mai aproape de Jane și se așeză pe o bancă alături de Rupe Underwood, care era ceva mai în vârstă, având douăzeci și cinci de ani. Rupe confecționa panglici, o afacere bună când oamenii aveau bani de cheltuit; altfel, nu prea profitabilă.

- O să ningă, spuse Rupe.

- Sper că nu. Mâine trebuie să merg la Lordsborough.

- Încalță două perechi de șosete.

Amos nu putea să-și ia câte o zi liberă, indiferent de vreme. Întregul sistem depindea de circuitul materialelor, de care se ocupa el. Trebuia să plece și, dacă era necesar, chiar să riște să înghețe.

Înainte ca Amos să se poată apropia mai mult de Jane, canonicul Midwinter deschise discuția, citind din Beatitudini, din Evanghelia după Matei.

- Binecuvântați sunt cei săraci cu duhul, pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Lui Amos această declarație a lui lisus i se părea mistică și nu reușise niciodată să o înțeleagă. Ascultă cu atenție și se bucură de dispută, cântărind argumentele pro și contra, dar era prea derutat ca să contribuie la discuție. „Mâine, pe drum, asta o să-mi dea prilejul să mă gândesc și la altceva decât la Jane“, își spuse el.

După aceea se servi ceai, cu lapte și zahăr, în căni simple, din argilă, cu farfurioare. Metodiștilor le plăcea ceaiul, o băutură care nu te făcea niciodată să devii violent, stupid sau desfrânat, indiferent câte căni ai fi băut.

Amos se uită după Jane și observă că fata fusese deja abordată de Rupe. Acesta avea un breton blond și lung și, din când în când, scutura din cap ca să-și îndepărteze părul din ochi, un gest care îl irita oarecum pe Amos.

Observă pantofii lui Jane, din piele neagră și sobră, cu o panglică legată într-o fundă în loc de șireturi și cu toc înalt, care o făcea să pară cu câțiva centimetri mai înaltă. Văzu că ea râdea de ceva ce-i spusese Rupe și îl mângâia pe piept, mustrându-l în glumă. Oare îl prefera pe Rupe în locul lui Amos? Spera că nu.

În timp ce aștepta ca Jane să se elibereze, discută cu David Shoveller, cunoscut drept Spade. Acesta avea treizeci de ani și era un țesător foarte talentat, în special pentru haine care se vindeau la prețuri mari. Spade angaja și alți oameni, printre care se numărau și câțiva țesători. La fel ca Amos, purta haine care promovau produsele sale, iar în ziua aceea avea o haină de tweed, dintr-o țesătură gri-albăstruie cu inserții de roșu și galben.

Lui Amos îi plăcea să-i ceară sfatul lui Spade: bărbatul era deștept, fără să fie condescendent. Amos îi spuse despre problema cu firele.

- Este o criză, spuse Spade. Nu doar în Kingsbridge, ci peste tot.

Spade citea ziare și reviste și, prin urmare, era bine informat.

Amos era derutat.

- Cum s-a putut întâmpla așa ceva?

- Îți spun eu, zise Spade. Sorbi din ceaiul fierbinte în timp ce-și aduna gândurile. Există o invenție numită suveica zbu¬rătoare. Tragi de un mâner și suveica sare dintr-un capăt în celălalt al gherghefului. Asta îi permite țesătorului să lucreze cam de două ori mai rapid.

Amos auzise despre asta.

- Credeam că nu a prins.

- Aici, nu. Eu le folosesc, dar cei mai mulți țesători din vestul Angliei nu o fac. Ei cred că diavolul însuși mișcă suveica. În orice caz, în Yorkshire este populară.

- Tatăl meu spune că un tip din Yorkshire a cumpărat tot firul la ultima licitație.

- Acum știi de ce. O cantitate dublă de pânză cere o can¬titate dublă de fire. Dar noi producem firul pe roata de tors, așa cum se face de nu știu când, probabil dinainte ca Noe să-și construiască arca.

- Deci avem nevoie de mai mulți torcători. Și tu ești în criză de fire?

- Am prevăzut că va apărea această problemă și mi-am creat un stoc. Sunt surprins că tatăl tău nu a făcut același lucru. Obadiah a fost întotdeauna prevăzător.

- Nu mai este, spuse Amos.

Apoi se întoarse, pentru că o văzuse pe Jane că nu mai vorbea cu Rupe și era nerăbdător să o prindă înainte să intervină altcineva. Traversă sala din câțiva pași, ținând în mână cana și farfuria, și spuse:

- Bună seara, Jane!

- Bună seara, Amos. Nu-i așa că a fost o discuție interesantă?

El nu dorea să discute despre Beatitudini.

- Îmi place rochia ta.

- Mulțumesc.

- Are aceeași culoare precum ochii tăi. 

Ea își înclină capul într-o parte și zâmbi, într-o postură care lui îi făcea gura să se usuce de dorință.

- Frumos din partea ta că mi-ai observat ochii, spuse ea.

- Este neobișnuit?

- Mulți bărbați habar n-au ce culoare au ochii soțiilor lor.

Amos râse.

- E greu de imaginat. Pot să te întreb ceva?

- Da, deși s-ar putea să nu-ți răspund.

- Ai vrea să ieși cu mine?

Ea zâmbi din nou, dar scutură din cap, iar el știu imediat că visurile lui erau condamnate.

- Te plac, spuse ea. Ești dulce.

El nu dorea să fie dulce. Avea sentimentul că fetele nu se îndrăgosteau de băieți care erau dulci.

- Dar nu vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n-are nimic de oferit în afară de speranțe, continuă ea.

El nu știu ce să spună. Nu se vedea pe sine ca neavând alt¬ceva decât speranțe și era șocat că ea îl privea în felul acesta.

- Suntem metodiști, așa că trebuie să spunem adevărul, adăugă ea. Îmi pare rău.

Se priviră preț de un moment lung, apoi ea își puse ușor mâna pe brațul lui, într-un gest de simpatie, și se întoarse.

Amos se duse acasă. 

Recenziile lui Gică 135 - Nu privi în urmă de Jessica Barry

Titlu: Nu privi în urmă  

Autor: Jessica Barry

Editura: RAO

Titlu original: Don't Turn Around (2020)

Traducere de Mihaela Neacșu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 312

Media pe Goodreads: 3,54 (din 2.880 note)

 

Din Lubbock, Texas, până în Albuquerque sunt 518 kilometri. Dacă respecți viteza legală, n-ar trebui să faci mai mult de șase ore până la destinație. Drumul e liber de-obicei, pe autostradă, dar ai grijă că în unele zone s-ar putea să nu existe acoperire telefonică. E o călătorie pe care ți-o recomand s-o faci noaptea, ca să te bucuri din plin de cântul cicadelor și liniștea deșertului. Mai e puțin până în următorul stat, iar timpul zboară când ai cu cine să-ți depeni poveștile. Uite o benzinărie și o școală metodistă, acum trecem printr-unul dintre orășelele alea identice ce se-nșiră pe traseu, înainte ca priveliștea să fie înlocuită din nou de pustiul de nisip. Mă uit la tine, zâmbesc, știu că nu ești pregătită, nici eu nu aș fi dac-aș fi în locul tău, dar nu mai există cale de întoarcere, nu mai putem schimba nimic. Cineva ne claxonează, iar când mă întorc, camioneta e din nou în spatele nostru, pregătită să facă încă o încercare ca să ne scoată de pe șosea.

Cait Monaghan a avut parte de cea mai proastă partidă de sex din viața ei. Și ca să se răzbune, a scris un articol, în publicația la care colaborează, despre nenorocitul ăla de cântăreț de muzică Country aflat la început de carieră, promițător după spusele criticilor, dar un dezastru iremediabil în pat. La câteva luni de la defăimarea publică, un politician în ascensiune, cu viziuni, chipurile, progresiste, a vorbit în fața camerelor despre hărțuire, întărâtându-i pe prietenii și fanii lui Jake. Astfel, deși Cait, la îndemnul redactorului, și-a trecut rândurile sub anonimat, mulțimea, ajutată de către unul sau mai mulți hackeri, a spart baza de date a ziarului, aruncând-o pe tânăra noastră în mijlocul unui război pe care acum regretă că l-a provocat. A primit scrisori de amenințare, SMS-uri vulgare, ba chiar are o întreagă pagină dedicată ei pe unul dintre forumurile locale. În clipa asta, adică la 00:10, Cait se află la adresa stabilită, așteptându-și, în jeep, clienta cu care urmează să pornească la drum.

Uite că și-a făcut apariția și Rebecca. N-ar trebui  să știm cine este sau cu ce se ocupă, doar că trebuie să ajungă în Albuquerque. Instrucțiunile au fost clare: fără nume de familie, fără informații personale, fără rețele de socializare. Dar noi îl cunoaștem deja pe soțul ei, e individul care i-a transformat existența lui Cait într-un calvar. Da, evident că Patrick nu știe ce face în momentul de față Rebecca, fiindcă e plecat cu campania politică într-un alt oraș, și suntem siguri că va avea parte de o mare surpriză peste câteva ore, după ce femeia blondă va ajunge la destinație. Și așa... am pornit la drum. După câțiva kilometri buni, o camionetă își face apariția pe șosea, în spatele lor, încercând să le împingă de pe carosabil. Din cauza întunericului, nu ne putem da seama cine se află la volan, însă un lucru e cert, omul vrea cu tot dinadinsul să le vadă pe cele două femei moarte.

Prin urmare, ne aflăm în mijlocul unei curse nebune, jeepul încercând din răsputeri să se-ndepărteze de camioneta cu intenții ucigașe. Deși protagonistele noastre scapă în mod repetat, prin diverse șiretlicuri, de urmăritor, nu pot să fie sigure că nebunul nu le va aștepta la următoarea cotitură. Aidoma unui vas fantomă, mașina își face apariția din neant, pregătindu-se pentru următorul impact. Lovitură după lovitură, structura jeepului slăbește, iar femeile încep să-și calculeze cu mare grijă următoarea mișcare. Cu fiecare oprire, lucrurile devin și mai stranii, necunoscuții le privesc cu ochi sceptici, iar unii dintre ei par de-a dreptul periculoși. Orele trec, groaza escaladează cu fiecare minut, iar integritatea lor psihică slăbește cu fiecare kilometru parcurs. Nu mai e nimeni pe șosea, doar ele, dementul și întunericul tot mai greu de pătruns.

Ca o imensă pânză de păianjen ce-și capturează prada, narațiunea din prezent se intersectează cu diverse episoade relevante din trecut, petrecute cu câteva zile, luni sau ani în urmă. Astfel, prin cadru trec o mulțime de chipuri, printre care se numără, evident, și cel al șoferului fantomă. Dar, până acolo, există multe întrebări fără răspuns. Pe cine vrea să ucidă, de fapt, psihopatul din camionetă? Să fie vorba despre unul dintre fanii lui Jake? Să fie un om trimis de către Patrick ca s-o găsească pe Rebecca? Să fie cineva care vrea să se asigure că imaginea politicianului nu va fi periclitată? Sau ar putea fi, la urma urmelor, doar un nebun ce-și face de cap pe șoselele Americii? În final, toate firele se vor lega, dar până la marea revelație eroinele au drum lung de parcurs, prin noaptea agitată și plină de pericole.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 134 - Cântărețul nocturn de Johanna Mo

Titlu: Cântărețul nocturn 

Serie: The Island Murders #1 

Autor: Johanna Mo

Editura: RAO

Titlu original: Nattsångaren (2020)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media pe Goodreads: 3,73 (din 3.008 note)

 

Mi-aș fi dorit mai multă acțiune, poate mai mult suspans, dar per ansamblu a fost OK. Nu e nici prea statică, nici foarte dinamică, ci mai degrabă lineară, înaintând cu pași mărunți spre deznodământ. Se poate observa de la primele capitole că Johanna Mo nu a intenționat să scrie un thriller care să te țină cu sufletul la gură, deși unele părți sunt destul de întunecate, așa cum îi șade bine oricărui Scandi Noir, reușind, în schimb, să spună o poveste despre oameni, despre traume și dorințe neîmplinite. Dincolo de intrigă, personajele sunt cele care fac un pas în față, vorbindu-ne despre alegeri, împărtășindu-ne clipele fericite și momentele de groază, reamintindu-ne că fiecare decizie greșită e, de fapt, o consecință a instinctului de autoconservare. Ne e frică, iar atunci când teama și paranoia se instaurează, rațiunea rămâne undeva în fundal, și suntem pregătiți să facem orice ca să ne salvăm pielea, chiar dacă asta înseamnă să-l lăsăm pe celălalt să moară chiar sub ochii noștri.

În urmă cu șaisprezece ani, un bărbat a intrat prin efracție în casa lui Ester Jensen, pe care a omorât-o în bătaie, după care i-a dat foc, lăsând flăcările să facă curat în urma lui. La puțin timp de la tragedie, individul a fost identificat de către forțele de ordine și aruncat în pușcărie. Acel hoț, cu apucături de criminal, nu era nimeni altul decât Lars Duncker, tatăl Hannei Duncker. În prezent, sătulă de viața din capitală și cu o relație amoroasă ratată la activ, Hanna s-a întors în Öland, pe insula unde a copilărit, efectuându-și transferul la secția de poliție din Kalmar. Deși au trecut atâția ani de la teribila întâmplare, locuitorii din părțile astea nu au uitat nici pentru un moment cine a fost Lars Duncker, motiv pentru care privesc cu ochi răi revenirea fiicei pe meleagurile copilăriei. Dar ea este aici ca s-o ia de la capăt, iar atunci când este raportată descoperirea unui cadavru, polițista noastră își ia rolul în serios, lăsând la o parte comentariile răutăcioase ale localnicilor furioși.

Trupul neînsuflețit al băiatului a fost descoperit în această dimineață pe câmpia calcaroasă, rezemat de un perete prăbușit pe jumătate și cu o floare ciocul berzei în mână. Pe lângă multiplele răni vizibile de la o poștă, se pare că moartea ar fi survenit în urma unei lame ascuțite ce i-a străpuns abdomenul. Tânărul de cincisprezece ani a fost identificat drept Joel Forslund, fiul Rebeckăi Forslund, cea mai bună prietenă din adolescență a Hannei. Și chiar dacă Rebecka se bucură, inițial, de întoarcerea neașteptată a Hannei, ceilalți localnici continuă să fie rezervați, afișându-și, de fiecare dată când au ocazia, ostilitatea. Ba mai mult, cineva începe s-o bombardeze cu mesaje și apeluri prin care-i transmite că nu are ce căuta aici și că îi dorește moartea.

La secția de poliție, protagonista ajunge sub comanda lui Ove Hultmark, omul care în urmă cu aproape două decenii s-a ocupat de anchetarea lui Lars Duncker. Deși crima a fost clasată, Hanna are încă dubii cu privire la culpabilitatea tatălui ei, neputând suprapune figura monstrului din presă peste chipul omului blajin care și-a crescut cu zâmbetul pe buze cei doi copii. În cadru intră și Erik Lindgren, un tânăr agent promițător, care profită de fiecare oră liberă pentru a face sport sau ca să-și sune soția indiană, ai cărei părinți urmează să sosească în următoarele zile în Suedia. Hanna și Erik fac echipă pentru a-l găsi pe ucigașul lui Joel, ajungând să descopere cu ce se ocupa, pe la spate, adolescentul și cine ar fi dorit, neprimind banii pe marfă, să-i dea o lecție pe care să n-o uite prea curând.

Oricât de tare m-aș strădui, e destul de greu să vorbesc critic despre cartea Johannei Mo, fiindcă povestea se desfășoară între niște granițe fixe, nelăsând prea mult loc pentru analiză sau liberă interpretare. E un roman bine structurat, pe clasica formulă cauză-efect, vorbindu-ne, așa cum am spus mai sus, despre personaje și probleme existențiale. Insula devine prin excelență un loc al pervertirii, al oamenilor cu două fețe, părinți perfecți și soți fideli ziua, desfrânați, păcătoși și slabi de înger noaptea. Și ca povestea să aibă un fir roșu care, totuși, să ne conducă spre finalul mult așteptat, ne este relatată, secvențial, ultima zi din viața lui Joel, fiecare episod având o pseudo-revelație pe care Hanna și Erik urmează s-o descopere exact în capitolul următor. Trăgând linie, merită nici mai mult, nici mai puțin, de trei steluțe, dar o recomand, mai ales că povestea continuă în următoarele două volume, și sunt foarte curios ce s-a întâmplat, până la urmă, cu șaisprezece ani în urmă și dacă Lars este sau nu vinovat pentru moartea lui Ester Jensen.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 116 - Misterul din pădure de Matt Wesolowski

Titlu: Misterul din pădure

Serie: Șase povești #3

Autor: Matt Wesolowski

Editura: RAO

Titlu original: Changeling (2018)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2022

Număr pagini: 232

Media pe Goodreads: 4,30 (din 1.979 note)

 

Jurnalistul de investigații Scott King a devenit celebru în urma podcasturilor de pe pagina sa de internet, în care aduce la zi crime și dispariții încă nesoluționate. De la tânărul ce și-a pierdut viața în circumstanțe suspecte în timpul unei excursii la munte, la adolescenta închisă într-un ospiciu, ce și-a ucis întreaga familie într-o seară, de la starul rock, acuzat de agresiuni sexuale, care a murit într-un incendiu în propria locuință, până la băiatul de paisprezece ani omorât de doi prieteni ce susținuseră că tânărul fusese posedat de diavol, niciun caz, cu iz de paranormal, nu-i scapă lui King. Iar în emisiunea sa, cunoscută sub numele de „Șase povești”, aduce laolaltă de fiecare dată șase persoane, mai mult sau mai puțin implicate, împletind pe rând șase perspective prin care atât el, cât și noi ascultătorii, am putea da de cap câtorva dintre misterele ce încă bântuie Marea Britanie.

În episodul de astăzi, ne vom opri asupra enigmei Alfie Marsden, băiețelul de șapte ani care a dispărut în Ajunul Crăciunului din 1988, în pădurea Wentshire. Conform relatării tatălui, Sorrel Marsden: după ce și-a luat fiul din locuința Soniei, fosta soție și mama lui Alfie, femeia în continuu beată ce reprezentase un pericol la adresa micuțului, au trecut prin respectiva pădure, unde oprise puțin ca să verifice bătăile ciudate ce se auzeau de sub capota mașinii. După ce și-a dat seama că nu există nicio defecțiune la motor, s-a întors înăuntru, însă Alfie nu se mai afla pe bancheta din spate, iar centura din scăunelul pentru copii era desfăcută. Îngrozit, și-a căutat fiul prin împrejurimi, dar în cele din urmă a sunat la numărul de urgență, dându-și seama că nu ajunge nicăieri cercetând de unul singur printre copaci. În prezent, la exact treizeci de ani de la întâmplare, vom redeschide acest caz, apelând la șase persoane care s-au aflat în apropierea familiei Marsden și a locului dispariției: un prieten din copilărie de-ai lui Sorrel, un muncitor ce lucrase la construcția câtorva cabane în pădurea Wentshire, o asistentă școlară care s-a ocupat câteva luni de Alfie, o altă cunoștință de-ale lui Sorrel, care avea un job la acea vreme în restaurantul unde lucrase acesta, Sonia și, în cele din urmă, însuși Sorrel.

Fiecare dintre ei își spune povestea, unii întărind spusele tatălui, alții punând la îndoială declarațiile oferite poliției. Prin jocul de roluri, redat audio în interiorul cărții și sub formă de text în exterior, avem acces la câteva voci sincere, care ne oferă unghiuri cât se poate de diferite din care să privim întâmplările. Pentru a-și construi emisiunea, King umblă dintr-un loc în altul, dă telefoane și ascultă înregistrări vechi. Ne poartă cu el prin baruri, restaurante, la el acasă și în studioul unde lucrează în cea mai mare parte a timpului. Deși e destul de static, stilul devine dinamic atunci când personajele încep să istorisească evenimentele cronologic, astfel încât fiecare mărturisire se transformă într-o povestire cu incipit, punct culminant și deznodământ. Însă cel mai interesant caracter e însuși Scott King, fiindcă nu avem niciun detaliu despre viața lui personală, rămânând doar naratorul care ne introduce în centrul problemei, compară perspectivele și încearcă să elucideze misterul. Prin mijloacele mass-media, prezentatorul ne implică direct în anchetă, toate sursele fiindu-ne puse la dispoziție.

Narațiunea începe ca un show despre crime înfiorătoare și dispariții fără răspuns, dar înaintează spre o groază pură, redată în cazul de față prin cel de-al doilea glas, al constructorului din pădure. Prin urmare, de-aici suntem aruncați într-un context terifiant, delimitat de ascunzișul verde și întunecat. Dinspre pădure se aud voci, nu șoapte, ci cuvinte pronunțate pe jumătate, animale ciudate, hibride, își fac apariția și-i sperie pe muncitori, se aud ciocănituri în uși și ferestre toată ziua și în toiul nopții, iar utilajele încep să funcționeze singure, încercând să-i zdrobească sau decapiteze pe oamenii din proximitatea lor. Chiar dacă știi că la mijloc se află o intrigă polițistă, începi să pierzi reperele și pui totul pe seama fenomenelor inexplicabile. La toate astea, se adaugă și coșmarurile lui King, ce par să ia naștere odată ce jurnalistul pornește în propria căutare de răspunsuri.

Persoane bântuite de trecut sau de alte ființe umane, vampiri energetici ce-ți sug și ultima fărâmă de personalitate, suflete pustiite, oameni exemplari și nenorociți fără pereche, răpiri, minciuni, declarații false, abuzuri, violență și compasiune, speranță și condamnare, toate se regăsesc în podcastul lui Scott King, omul care dezgroapă trecutul ca să aducă la urechile ascultătorilor adevărul. Trebuie să recunosc că nu am mai citit de mult o poveste atât de înfiorătoare, mai bună decât majoritatea romanelor horror ale ultimilor ani, complexă, fantastică și inedită. Eu am fost Gică, mă bucur c-ai aruncat un ochi și peste această recenzie, și ne vedem data viitoare, cu un nou roman despre care să-ți povestesc.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 115 - Dincolo de aparențe de Lina Areklew

Titlu: Dincolo de aparențe  

Serie: Fredrik Froding #1

Autor: Lina Areklew

Editura: RAO

Titlu original: Ur askan (2020)

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 3,64 (din 414 note)

 

Catalogat drept al doilea cel mai mare dezastru maritim, după Titanic, naufragiul feribotului Estonia, în data de 28 septembrie 1994, în timp ce se îndrepta dinspre Stockholm spre Tallinn, a rămas în istoria recentă drept tragedia în care și-au pierdut viața 852 de persoane, dintre care 501 erau cetățeni suedezi, și 285, estonieni. În ceea ce privește cauza accidentului, lucrurile au fost trecute mult timp sub tăcere, însă se pare c-ar fi fost vorba despre o defecțiune la mecanismul de blocare a ușii retractabile, ceea ce a permis apei să ajungă pe puntea rezervată mașinilor. Pornind de la această întâmplare nefericită, Lina Areklew face pasul spre ficțiune, aruncându-și eroul în mijlocul catastrofei. Se pare că Fredrik Froding s-a aflat pe punte când a izbucnit furtuna, împreună cu fratele său, Niklas. În câteva clipe haosul s-a instaurat, iar, printre țipete și lacrimi, cei doi au ajuns, fără să-și amintească prea multe, pe o barcă de salvare. Dar în următorul moment un val uriaș a lovit mica ambarcațiune, iar Niklas a dispărut în mijlocul apei învolburate.

În prezent, la mai bine de douăzeci de ani de la tragedia în care și-a pierdut ambii părinți și fratele, Fredrik a ajuns el însuși o epavă, trăind de pe-o zi pe alta cu medicamente și cantități mari de alcool. Nu și-a pierdut nicio clipă speranța că Niklas este în viață, pe-acolo pe undeva, și de atunci suferă de crize puternice de anxietate și de halucinații ce-l fac să-și vadă fratele mai mic în fiecare bărbat care-i iese în cale. Dar acum Fredrik este sigur că l-a găsit pe Niklas, și așa ajunge să-l urmărească pe Adam Ceder, bărbatul care stătuse ieri de vorbă cu fratele lui, până pe insula Ulvön, unde afaceristul intenționează să-și treacă încă un hotel în palmares. Însă în următoarea dimineață Ceder este găsit mort, rana de la cap confirmând că e vorba despre o crimă, iar protagonistul nostru ajunge, din cauza certei din seara anterioară, în capul listei cu posibilii suspecți de omor.

            Întâmplarea face ca pe acea insulă să locuiască și Sofia Hjortén, fosta iubită și colegă de la academia de poliție unde fusese înscris și Fredrik odinioară. Pornind de la crima ce pare să fi fost executată cu un obiect contondent, cel mai probabil cu un ciocan, cei doi pornesc pe urmele ucigașului, Sofia pentru că primește cazul, iar Fredrik pentru a-și salva propria piele. Astfel, investigația celor doi (pe drumuri separate) îi conduce în 1979, într-o tabără de vară, de care se ocupase ani la rând pastorul local. Se pare că Adam a făcut parte dintre copiii din acea tabără, alături de alți unsprezece tineri, printre care se număraseră și cele două fiice ale pastorului, ciudata și tăcuta Bodil și sora sa, Ester, fata în scaun cu rotile, de care ceilalți își bătuseră joc.

            Povestea de față debutează puțin dezorganizat, și trebuie să ai răbdare până când evenimentele o vor lua pe cursul normal. Totul începe de la căutarea lui Niklas, dar pe parcurs intenția se pierde în fundal, pentru că omorul ajunge să acapareze întregul roman. Încet-încet, lucrurile se leagă, intriga se construiește cu fiecare strat, iar spre final ajungi să stai cu sufletul la gură, așteptând ca vinovatul să fie descoperit. Pendulând între prezent și trecut, autoarea are grijă să ne ofere câteva detalii cheie, prin intermediul unor episoade care sunt întrerupte intenționat în mijlocul acțiunii. Suspansul crește cu fiecare dezvăluire, și astfel ești invitat să dai o mână de ajutor, legând indiciile care ți-au fost aruncate de-a lungul drumului. Deși firul central este destul de ușor de identificat și urmărit, stările spontane și gândurile obsesive ale personajelor oferă un grad ridicat de originalitate textului.

            L-am socotit de la primele pagini ca fiind un roman Nordic Noir de duzină, iar protagoniștii mi-au confirmat, cu fiecare gest, această impresie. Ambii investigatori, unul experimentat și celălalt pe jumătate amator, sunt cu moralul la pământ, lăsând la suprafață doar niște fantome, ce bântuie prin lume în căutarea unui scop. Poate că nu e un bețiv în pragul pensionării, însă Fredrik trăiește fiecare clipă în umbra speranței, apelând la pastile atunci când nu mai poate face față realității tot mai apăsătoare. Părerea mea e că merită, nu este cel mai bun thriller, nici pe departe, dar poate reprezenta o lectură interesantă și provocatoare, atâta timp cât lași orice așteptare deoparte. În cazul în care editura RAO va continua seria, cu siguranță o voi citi și pe următoarea, pentru că și eu, din postura de cititor implicat, sunt sigur că Niklas trăiește și că fratele lui va reuși cândva să-l găsească.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 106 - Criminalul fără chip de Lance Hawvermale

 
Titlu: Criminalul fără chip

Autor: Lance Hawvermale

Editura: RAO

Titlu original: Face Blind (2016)

Traducere de Roxana-Cristina Gheorghe

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 360

 

            Am început cartea asta cu gândul că voi face o pauză între lecturile despre care trebuie să scriu. Mi-a plăcut subiectul descrierii și am zis că merită să-i dau o șansă, în ciuda numărului mic de cititori de pe Goodreads. Și surpriză... momentul meu de respiro a fost complet anulat, pentru că m-am trezit prins într-o poveste excelentă, cu multe ițe încurcate și suspans de zile mari. La început am avut impresia că totul nu e decât o glumă, însă foarte repede lucrurile au escaladat, și am fost proiectat într-un loc întunecat și înghețat, în care doar speranța și morala mai au puterea să schimbe ceva. Personaje unul și unul (în cel mai profund sens al expresiei), un deșert în care moartea nu mai are nicio forță și o istorie sângeroasă, marcată de dispariții și crime înfiorătoare. Dar s-o luăm cu începutul...

            Gabriel Traylin este un tânăr doctorand, care, pentru a-și efectua stagiul de practică pentru proiectul universitar, lucrează ca astronom la un observator din mijlocul deșertului Atacama, din Chile. Într-o seară, în timp ce savurează o țigară, observă o siluetă ce se apropie parcă plutind de el, o fantomă care ia repede forma unui bărbat. Însă, înainte ca individul să intre în clădire, acesta pur și simplu se prăbușește, iar Gabe își dă seama că omul a fost împușcat. Așa cum e și normal să procedeze, îi anunță pe ceilalți astronomi, care la rândul lor cheamă poliția, însă, când ies afară ca să vadă cadavrul, nu mai găsesc nimic, în afară de o pată imensă de sânge întinsă pe solul dur. Dar Gabe nu vrea să se dea bătut, așa că împrumută o mașină și, împreună cu un coleg, pleacă în cercetare, sperând că vor găsi trupul rătăcitorului fără chip.

            În drumul lui, va întâlni trei personaje excentrice: pe Ben, un scriitor rămas fără inspirație și care susține că nu poate fi împușcat, fiindcă oasele lui sunt mai dure decât oțelul; pe Luke, un tânăr cu Sindromul Down, pasionat de literatura Science-Fiction, dar care, din cauza dislexiei, poate citi doar cartea lui Ben; și pe Mira, sora geamănă a lui Luke, care și-a sacrificat tinerețea având grijă de dragul ei frățior. La grupul acestora bineînțeles că se adaugă și Gabe, fiindcă el suferă de prosopagnozie, o afecțiune ce-l împiedică să recunoască trăsăturile faciale ale celorlalți oameni. Și așa, alături de cei patru muschetari din inima pustiului, pornim într-o aventură de proporții, în care vor fi vânați de un ucigaș fără milă, condus întreaga viață de răzbunare. Deși latura de thriller pare să acapareze toată narațiunea, autorul profită de fiecare popas ca să-și elogieze personajele, menționând cu fiecare ocazie că „problemele” lor sunt de fapt niște avantaje, alte moduri prin care pot să perceapă lumea din jur.

            Dincolo de toate aspectele, cel mai interesant personaj este însuși deșertul, fiind locul care poate aduce moartea, dar și spațiul nimănui, pământul în care omul nu-și mai poate exercita puterea, devenind doar o victimă a capriciilor naturii. Pentru unii, el reprezintă un vid, un gol imens aidoma universului, pentru alții, Vestul Sălbatic, cu orașe-fantomă și pistolari ce apar din neant, iar pentru cei cu imaginație debordantă, chiar planeta Marte, un ținut sterp și fascinant, care se află la începutul unui lung proces de terraformare. Însă atât Atacama, cât și statul Chile, au o istorie sumbră, legată de fostul dictator Augusto Pinochet, omul care a fost responsabil pentru dispariția unor bărbați, femei și copii, despre care se speculează că ar fi fost supuși unor experimente îngrozitoare.

            Am vrut să scriu câteva rânduri despre ea, și uite că, datorită complexității textului, am ajuns la o recenzie. Pe de o parte, e un Crime cu nuanțe superficiale de SF, pe de alta, un spectacol de divertisment în pagini, în care umorul își face loc la tot pasul. Situațiile tragice, chiar grotești, sunt depășite prin demnitate și curaj, iar pionii noștri, în ciuda faptului că ajung niște ținte sigure, pun totul în joc pentru a dezlega misterul. Și, ca de-obicei, drumul lor în căutarea dreptății se transformă într-unul inițiatic, la sfârșitul căruia fiecare va avea un nou țel în viață. Nu e de cinci stele, însă pe cele patru, pe care i le voi oferi pe Goodreads, le merită din plin, și sper în sinea mea că nu va fi  prima și, totodată, ultima carte pe care o voi citi de la acest autor prolific, încă nu foarte cunoscut.

COMANDĂ CARTEA

ARMELE LUMINII, noul roman al lui Ken Follett, va fi lansat pe 26 septembrie

„Nu este ca și cum am planificat-o. M-am limitat la a explora trecutul pentru povești convingătoare care au arătat oameni obișnuiți ce se luptă cu marile schimbări din istorie. Abia atunci mi-am dat seama că romanele formează un singur corpus. Mă fascinează modul în care oamenii au luptat pentru libertate, și au câștigat. Majoritatea poveștilor mele au acest subiect. Tema din spatele romanului Armele luminii este libertatea de exprimare”, a spus Ken Follett

 

„Acest al cincilea roman din seria Stâlpii Pământului, a cărui acțiune este plasată în timpul Revoluției Industriale, încheie o serie mai amplă de opt volume ce cuprinde cu măiestrie o istorie a ultimilor o mie de ani ai civilizației occidentale... Acțiunea romanului începe în universul imaginar Kingsbridge la sfârșitul secolului al 18-lea. Povestea se rezumă în jurul unui grup de familii legate între ele, ale căror vieți sunt date peste cap de noua eră a mașinăriilor. Personajele lui Follett sunt implicate în revolte și greve și se opun cu violență în fața recrutării obligatorie în armată. Parlamentul britanic întâmpină protestele cu noi legi represive care fac din criticarea acțiunilor guvernului o nouă crimă... Greutățile și brutalitatea revoluției industriale sunt intensificate de un război de 23 de ani între Marea Britanie și Franța, un război care atinge punctul culminant în bătălia de la Waterloo. Ca întotdeauna, Follett subliniază rolul personajelor feminine atât pe timp de pace, cât și în timpul războiului”, a declarat editorul.

  

Armele luminii reprezintă puntea de legătură dintre cele două serii ale autorului

(Kingsbridge și Trilogia secolului).