ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Alex Michaelids. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Alex Michaelids. Afișați toate postările

luni, 12 iulie 2021

Recenziile lui Gică 40 - Fecioarele de Alex Michaelides


Titlu: Fecioarele  

Autor: Alex Michaelides

Editura: Litera

Titlu original: The Maidens (2021)

Traducere de Dana-Ligia Ilin

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,74 (din 28.906 note)

 

Sincer, nu mă aşteptam să citesc un roman atât de bun. Aveam un presentiment că cel de-al doilea volum al lui Alex Michaelides va fi un eşec total. Mă gândeam că autorul a dat de faimă, iar, în consecinţă, nu se va axa aşa de mult pe poveste, totul devenind o chestiune comercială. Nici că puteam să mă înşel mai tare…

Un investigator prea raţional, un criminal care pare să ucidă cu sânge rece şi foarte calculat şi o atmosferă ce ne poartă înapoi în timp, într-un loc şi într-o perioadă în care crima era justificată, iar oamenii erau doar nişte pioni ai sorţii – despre asta este cartea lui Alex Michaelides, un maestru al scrierii care mi-a aruncat suspiciunile în aer a doua oară.

 „Fecioarele” e un thriller foarte bine realizat, în care vechile mituri din Grecia Antică se împletesc cu psihanaliza, redând o poveste pe cât de originală, pe atât de incitantă. Pe de o parte, roman de suspans, pe de alta, un text despre întunericul din psihicul uman, cartea de faţă a reprezentat o lectură fascinantă, plină de personaje bizare – un potpuriu de figuri şi de imagini a căror vitalitate ia naştere din moarte şi ajunge, în final, să se întoarcă tot în negura din care a fost plămădită.

Edward Fosca este profesor de tragedie greacă la Cambridge şi e unul dintre cei mai iubiţi oameni ai colegiului. El este atât de îndrăgit, încât îşi are propriul cult de studente, care sunt cunoscute drept „Fecioarele”. Se pare că inteligenţa şi carisma l—au dus foarte departe, oferindu-i un loc de seamă atât între studenţi, cât şi între intelectualii locului. Însă faima îşi are şi ea punctele slabe, iar atunci când una dintre tinere este găsită moartă, lucrurile o iau razna, iar cineva este sigur că Fosca e vinovat de crimă. Acel cineva este Mariana Andros, o psihoterapeută care, odată ce află despre evenimentul cumplit, vine, cât poate de repede, la universitate, pentru a avea grijă de nepoata ei, Zoe. Nu doar că fata ucisă era prietenă bună cu Zoe, aceasta făcea parte şi din aşa-zisul cult al „Fecioarelor”, lucru care confirmă, într-un fel sau altul, apartenenţa lui Edward Fosca la delict.

La fel ca în cazul primului roman al lui Michaelides, nici aici nu avem un detectiv în rolul principal, ci un terapeut care încearcă să-şi pună la contribuţie cunoştinţele, pentru a elucida un mister complex. Mariana nu este un specialist care lucrează cu indicii fizice, ea se axează, în special, pe psihicul uman şi pe traumele care ar putea duce la o crimă atât de oribilă. În viziunea ei, nu există criminal fără scrupule, ci o minte bolnavă care, la un moment dat, a luat contact cu violenţa, iar acum a ajuns să o folosească, pentru a-şi duce la sfârşit planurile. Însă instinctul raţional al Marianei nu o face decât să meargă orbeşte într-o singură direcţie, fiind sigură că Edward Fosca e criminalul. Nu pot să vă dezvălui dacă asta e adevărat sau nu, însă, după cum ştim cu toţii, romanele poliţiste nu încep niciodată cu ucigaşul.

Mi s-a părut că povestea de faţă constituie o farsă imensă la adresa cititorului. De la început avem un investigator şi un presupus vinovat, nu mai e nevoie decât de nişte indicii valide care să lege povestea, urmând ca Fosca să fie aruncat în temniţă. Un aspect interesant e că profesorul de tragedie antică nu e singurul pe care autorul l-a înzestrat cu trăsături culpabile. Mai există câteva personaje care ar putea foarte uşor să fie plasate în poziţia de ucigaş, datorită unor detalii minore, pe care naratorul le plasează în diverse locuri din poveste.

            Însă lucrul care face din acest volum o lectură fascinantă este aura elină care învăluie locul şi personajele. Crimele nu sunt simple crime, ele constituie jertfe umane aduse unei zeiţe păgâne, o figură răzbunătoare pe care Hades a răpit-o în Infern. Cultul „Fecioarelor” poartă imaginea Persefonei, iar din această cauză, omorurile nu doar că sunt justificate, ci capătă şi un caracter sacru. În plus, locul, fiind o universitate, este perfect pentru reînvierea unei tradiţii străvechi, tinerele fiind iniţiate în viaţă şi în moarte, cu scopul de a lua contact cu necunoscutul sau cu „misterul”, aşa cum i se spunea, în antichitate, la Eleusis.

. Ştiu ce a reprezentat „Pacienta tăcută”, însă, credeţi-mă, romanul de faţă este de zece ori mai bun şi mai puternic. Aşa că sfatul meu este să puneţi cât mai repede mâna pe carte şi să vă bucuraţi de o poveste excepțională, care se va juca, în continuu, cu mintea voastră, urmând să vă proiecteze într-un deznodământ incredibil și răvășitor.  

 

COMANDĂ CARTEA