de Denisa Lupea
„MAREA TAINĂ A EXISTENȚEI UMANE NU CONSTĂ ÎN A TRĂI, CI ÎN A ȘTII PENTRU CE TRĂIEȘTI.“
Un echilibru
minunat între acțiune, introspecție, amuzament, suspans, acest roman stufos
pare să dețină secretul absolut, rețeta perfecțiunii care absoarbe cititorul încă
de la primele pagini. După ce ai citit această carte, devine imposibil să ieși
de sub vraja textului ca să scri despre el. Atât de multe și atât de puternice
impresii creează cititorului încât nu vei știi, de unde să începi și ce anume să
notezi mai întâi.
„Frații Karamazov” este ultimul roman scris de
Dostoievski, acesta luând naștere între anii 1878 - 1880. Romanul a fost publicat
pentru prima dată în anul 1880. Se spune că, dacă ar mai fi trăit, autorul ar fi vrut să publice o continuare a narațiunii, în care evenimentele ar fi trebuit să ia o
întorsătură neașteptată.
Cartea este o frescă a Rusiei din secolul al
XIX-lea, o frescă de o valoare inestimabilă, pe care timpul nu o poate știrbi. Romanul poate fi privit ca o epopee având un prolog, patru părți și un epilog.
E o epopee ce prezintă traseul unei familii, din acele timpuri. „Frații Karamazov”
este un roman care odată început nu-l mai poți lăsa din mână. Autorul reușește
să-l introducă pe cititor în narațiune, ridicându-i câteva întrebări
existențiale.
Mi-a plăcut această operă pentru că este dedicată, în primul rând, sufletului. Dostoievski a ştiut să transforme frământările
sufleteşti, pe care le avea, într-o capodoperă. E foarte greu să transpui în
cuvinte toate gândurile și emoțiile, şi, mai ales să le aşezi într-o carte.
Povestea romanului ne prezintă familia Karamazov, o familie cunoscută în Rusia,
cu o situaţie materială bună. Cu toate acestea, ei nu erau fericiţi, din
potrivă, banii contribuind, în mare măsură, la destrămarea lor.
Un aspect al cărții care mi-a plăcut, este construcția celor trei caractere
principale legate prin raportul fratern. Cred eu, aceşti 3 fraţi reprezintă 3
atribute care aparţin omului: Dimitri reprezintă omul mereu revoltat și rebel, preocupat mai
mult de trup; Ivan este individul
însetat de cunoaştere, iar Alexei
„Aleoşa” este omul mistic, cel care îl caută pe Dumnezeu.
Un alt factor care conferă o notă aparte
romanului este constituit de povestea Stareţului Zosima şi dragostea pe care
Aleoşa i-o împărtăşeşte. În momentul întâlnirii dintre Alexei și Zosima apare
ideea de patricid şi în ceea ce îl priveşte pe fratele cel mic. Aleoşa îşi
îndepărtează tatăl biologic în favoarea Părintelui de la mănăstire. Apropierea
de stareţ îi produce în final lui Aleoşa o mare suferinţă. La moartea
stareţului, trupul acestuia putrezeşte ceea ce indică că până şi Părintele a
avut păcate. Acesta este momentul în care Alexei nu mai e chiar atât de sigur
că vrea să meargă pe calea monahismului. El revine în lume, pentru o perioadă
şi încearcă o unire a familiei, dar e în zadar.
Nu poţi să vorbeşti despre această capodoperă,
fără să aminteşti de capitolul „Marele Inchizitor”, capitol prin care se
prevesteşte apocalipsa într-un mod filosofic. Ivan, personajul însetat de
cultură, face cunoştinţă cu răul, cu diavolul. Ivan nu neagă existenţa lui
Dumnezeu, dar nici nu crede că soarta oamenilor stă în puterea Acestuia şi
încearcă să aducă diferite argumente care au un fond filosofic. Prin
intermediul acestui capitol, Dostoievski sugerează faptul că, la Judecata de
apoi, nu cunoaşterea ne va salva, ci credinţa.
În paginile acestui roman se întâlnesc binele
cu răul, credinţa cu necredinţa, suferinţa cu bucuria, dar şi dragostea cu ura,
sentimente contradictorii, sentimente care predomină şi astăzi în lume, poate
mai abitir decât la vremea scrierii romanului.
Romanul este o meditaţie filosofică asupra
existenţei şi asupra relaţiei, pe care o avem sau nu, cu Dumnezeu.
