Titlu: Fără scăpare
Autor: Mark Billingham
Editura: NICULESCU
Titlu original: Rabbit Hole
(2021)
Traducere de Timea Kovacs
Anul apariției: 2023
Număr pagini: 392
Media pe Goodreads: 3,51
(din 6.516 note)
Ce se întâmplă atunci când are loc o crimă într-un spital
de nebuni? Ați tinde să credeți că, în ciuda supravegherii stricte, se petrec astfel
de tragedii, provocate, bineînțeles, de ceilalți pacienți, mai vii sau mai
sedați, care nu sunt capabili să-și astâmpere furia. Poate că da. Sau poate că
nu... Oricum ar sta, de fapt, lucrurile, și aici, ca în orice instituție publică
sau privată, se deschide o anchetă, adică se întocmește un dosar cu datele
victimei, cauza decesului și posibilii făptași (câteva piste de cercetat), muncă
întreprinsă de polițiștii din afară. Dar ce ar fi dacă am avea un polițist
chiar în secție, printre nebuni, nu un individ întreg la minte, ci un alt
psihopat (asta rămâne de văzut), care să-și dedice timpul dintre pastile și ședințele
de terapie îmbinării pieselor de puzzle și, în final, descoperirii
criminalului?
Alice e polițistă. Ea știe asta, amicii ei din ospiciu știu
asta, însă terapeuții și asistenții sunt de altă părere. A ajuns aici din cauza
traumelor greu de gestionat, după ce și-a
privit colegul dându-și sufletul, înjunghiat mișelește. De atunci, Al duce o
luptă continuă cu proprii demoni, nesiguranța și paranoia împingând-o să-și
atace, într-o clipă de confuzie, iubitul, gest care a costat-o câteva luni de
tratament. Dar acum, cu câteva săptămâni înainte să fie externată, are loc o
crimă. Victima, Kevin, un băiat de-altfel liniștit, despre care se bănuia că ar
fi homosexual. Nu știm cum a murit, cine s-a aflat în proximitatea lui în
ultimele ore, dar trebuie să descoperim de ce și cum s-a ajuns aici. Probabil
c-a fost înjunghiat, la fel ca Johnno, sau strangulat, sau poate a fost sufocat
cu o pernă... Prea multe posibilități, și niciun răspuns. Dar Alice e aici ca
să facă lumină și nu se va da laoparte din fața nimănui înainte să-și
dovedească abilitățile de detectiv.
Încă de la primele pagini ne dăm seama că nu avem de-a
face cu un thriller obișnuit, ci cu o psihoză, un soi de experiment psihologic în
care nu știm cine spune adevărul. Să fie Alice doar o pacientă nebună? Să-și fi
asumat un rol Don Quijote-an? Sau poate că, la urma urmelor, e chiar polițistă,
și încă una competentă. Nu putem să ne pronunțăm, nu avem suficiente date ca să
tragem niște concluzii relevante. De altfel, fiindcă romanul e relatat la
persoana I-a, trebuie să privim cu suspiciune orice dialog, descriere sau fapt.
Totul se petrece, chiar dacă e narat la trecut, în capul protagonistei, și asta
ne plasează undeva între eroare și realitate. Altfel spus, povestea nu e foarte
dinamică, majoritatea episoadelor fiind povestite printr-o lentilă reductivă, de
parcă mintea personajului ar fi încețoșată din cauza medicamentelor.
După ce am făcut primii pași în secție, facem cunoștință,
prin intermediul lui Al, cu ceilalți pacienți. Dacă te vei întâlni cu Ilias,
sigur te va întreba dacă ai chef de o partidă de șah, pentru că e mai mereu cu
tabla la el, iar dacă îl vei refuza, trebuie să te aștepți să fii înjurat. Tony
e Creatura. De fapt, nu e nicio creatură, dar așa am ajuns să-i spunem fiindcă
se simte în permanență urmărit de un monstru, fost prieten imaginar, ranchiunos
și sadic, care acum vrea să-i facă rău. Creatura poate fi orice și oricine, de
la unul dintre infirmieri, până la o pereche de pantofi uzați. Lauren e
Cântăreața. Nu are voce, dar nimeni nu are curajul să i-o spună, și dacă ești
nou pe-aici, te va întreba dacă îi dai voie să-ți folosească baia, ca să
urineze pe podea, un soi de marcare a teritoriului. Aa, da, mai e și Marele Gay
Bob. Și nu, nu e Gay, e cât se poate de heterosexual. A ajuns la psihiatrie
după ce nevasta l-a părăsit, din cauza aventurilor lui de-o noapte, fiindcă
băiatul nostru nu prea e în stare să-și controleze hormonii.
Acum, sincer să fiu, romanul ăsta nu e cine știe ce. E
destul de static, monoton, iar personajele nu sunt conturate până la capăt. Ideea
e bună, am mai întâlnit-o și în „Fellside”, de M.R Carey, însă acolo există și
o dimensiune horror pronunțată, care te ține în priză. În cazul lui Billingham,
acțiunea parcă e suspendată, cadrele se derulează lent, iar asta te face să dai,
plictisit, pagină cu pagină, poate, poate, se va întâmpla ceva neprevăzut. Cât
despre atmosfera din spital, se resimte, dar, după câteva capitole, ajunge să
te enerveze, punându-ți răbdarea la încercare. Nu e cel mai slab thriller pe
care l-am citit, credeți-mă pe cuvânt, dar nici nu pot să-l ridic în slăvi,
nici măcar să fiu neutru. Mă rog, asta e, din nou și logic, părerea mea, și
dacă îl veți percepe altfel, aștept să fiu judecat, așa cum se cuvine, în
comentarii.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Mark Billingham:
