Cărțile Mele Și Alți Demoni: Dennis Lehane

Se afișează postările cu eticheta Dennis Lehane. Afișați toate postările

miercuri, 22 mai 2024

Recenziile lui Gică 184 - Mici binecuvântări de Dennis Lehane (CRIME CLUB)

Titlu: Mici binecuvântări

Autor: Dennis Lehane

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Small Mercies (2023)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 4,30 (din 46.635 note)

Mary Pat Fennessy nu mai are nimic de pierdut... Primul ei soț, Dukie, hoțul fără pereche care a jefuit tot ce era de valoare și nebătut în cuie prin oraș, nu a plecat genunchiul în fața cui trebuia, așa că într-o zi pur și simplu a dispărut. După aceea, l-a cunoscut pe Ken Fen, un bărbat arătos și blând, poate cel mai înțelept om din lume, care, în urma unui mariaj nefericit, încă plătea o groază de bani pensie alimentară. Ken a fost bărbatul vieții ei, dar, nereușind să-i înțeleagă capriciile, în cele din urmă a părăsit-o. A mai rămas doar cu cei doi copii din prima căsătorie, Noel și Jules. Însă după ce Noel, soldatul neexperimentat care observase moartea în detalii în Vietnam, a luat o supradoză, au mai rămas doar ele două. Ea și draga ei fiică de șaptesprezece ani. Până aseară... Când Jules, care și-a părăsit prietenii la 23:45, conform declarațiilor „exacte” ale acestora, nu a mai ajuns acasă.

Dispariția lui Jules coincide cu moartea în circumstanțe misterioase a unui bărbat de culoare lovit de metrou. Probabil, un traficant de droguri... Dar ce căutase el în Southie, în cartierul albilor, în stația Columbia? Hotărâtă să descopere ce s-a întâmplat cu fiica ei și neavând încredere în foștii amici ai lui Dukie care i-au promis că vor face tot ce le stă în putință ca să afle unde e fata, Mary Pat Fennessy pornește în propria cercetare, punând întrebări în stânga și-n dreapta, prietenilor fetei și celor care s-au aflat în zonele pe unde au colindat adolescenții. Și atunci când nu obține răspunsuri pertinente, știe cum să pună problema, unde să lovească sau să pună lama, ca să scoată la suprafață frânturile de adevăr. Dar cu fiecare piesă ce-o îmbină în puzzle își dă seama că nu și-a cunoscut cu adevărat fiica, că Jules i-a ascuns un mare secret, unul pentru care cineva ar fi în stare să ucidă. Și așa, de la o persoană interogată la alta, Mary Pat se apropie de oamenii lui Marty Butler, atrăgându-i atenția șefului mafiei irlandeze.

Acțiunea romanului are loc în vara caniculară a anului 1974, când judecătorul Arthur Garrity Jr. de la Curtea Districtuală a Statelor Unite a decis, în cazul Morgan vs. Hennigan, comutarea elevilor din cartierele predominant albe la liceele din cartierele predominant negre, și vice-versa. Astfel, o parte dintre elevii Liceului Roxbury a fost transferată la South Boston, iar jumătate dintre albii de la South Boston au fost obligați să meargă la Roxbury. Efectul ușor de anticipat al desegregării a fost violența, părinții copiilor albi declarându-se vehement împotriva posibilității ca progeniturile lor să învețe printre tinerii negri. Prin urmare, cei din Southie au protestat prin mișcări de stradă, cu pancarte și portavoce, în grupuri organizate, însă ordinul judecătoresc nu a putut fi anulat. Până și Mary Pat vede opțiunea ca Jules să învețe la Roxbury ca pe o condamnare. Ca și cum culoarea pielii celorlalți ar fi un stigmat, un însemn al rasei violente, mizerabile și needucate.

Mary Pat știe, chiar dacă în sinea ei crede că e o persoană corectă, că „cioroii” sunt întotdeauna cauza problemelor. Dar oare cealaltă rasă nu reflectă cumva defectele și neajunsurile albilor? Și ei luptă pentru aceleași drepturi, și ei își doresc să-și trimită copiii la școală în siguranță și să aibă ce să le pună pe masă. Oare bărbatul de la metrou era într-adevăr un traficant de droguri? Sau poate că se aflase întâmplător prin zonă. Și în curând eroina noastră trecută de prima tinerețe descoperă că gașca din care făcea parte și Jules s-a aflat în apropierea stației Columbia chiar în seara în care tânărul de culoare a fost lovit de metrou. Detaliu cu detaliu, scenariul începe să prindă contur, iar Mary Pat își dă seama că a trecut pe teritoriul interlopilor, așa că acum are de luat o decizie... Să se retragă sau să-și continue vendeta. Însă, așa cum am spus, femeia noastră nu mai are nimic de pierdut, și e hotărâtă să treacă peste cadavre ca să-și salveze sau îngroape fiica.

Dennis Lehane a revenit cu un thriller exploziv, mult mai alert decât „Mystic River”, dar la fel de complex. E scurt, lectura curge, însă profunzimea textului ridică multe problematici. Autorul folosește termenii peiorativi ca să sublinieze digresiunea socială, dar și ca să redea fidel atmosfera anilor ’70, aruncându-și personajele într-un context pseudo-beligerant, în care organelor „legii” le e frică să intervină. Mary Pat e o eroină împinsă dincolo de limite, care știe că e posibil să nu scape cu viață din confruntarea finală. Bineînțeles că există și alte personaje, chiar un polițist alb în rolul secundar, însă atenția cititorului se reîntoarce la protagonistă, poate singura justițiară din cartierul scăldat în heroină și sânge. Dar stați așa... Cum am putut să uit de Bess... Cum adică „cine e Bess?”

„Bess e un Ford Country Sedan 1959 în două culori. Spatele i se lasă ca fundul unui câine bătrân, rugina și sarea de pe drumurile de iarnă au ros marginile apărătorilor de la roți și treimea inferioară a tablei vopsite, șinele portbagajului de deasupra au dispărut de mult (nimeni nu-și mai amintește unde sau când), luminile de poziție din spate sunt crăpate (dar funcționale), iar țeava de eșapament se mai ține doar cu ajutorul rugăciunilor și a unei sfori de bucătărie zdrențuite. Cam singurul lucru pe care îl mai poți spune despre Bess este că a fost, la vremea ei, o mașină grozavă pentru a transporta doi copii, are un motor 352 V8 sub capotă care o transformă într-o rachetă pe autostradă, iar radioul funcționează. Bess a avut cândva două nuanțe diferite de verde - „Aprilie” și „Sherwood”; în acest moment, ambele nuanțe sunt atât de decolorate că trebuie să o crezi pe Mary Pat pe cuvânt că așa a fost.”

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dennis Lehane:

marți, 9 aprilie 2024

Recenziile lui Gică 177 - Mystic River de Dennis Lehane (CRIME CLUB)

Titlu: Mystic River

Autor: Dennis Lehane

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Mystic River (2001)

Traducere de Roxana Brînceanu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 512

Media pe Goodreads: 4,17 (din 145.050 note)

Jimmy Marcus și David Boyle locuiau în Flats, iar amicul lor, Sean Devine, era din Point. Sean mergea duminica la casa parohială Saint Mike purtând Pantaloni negri, cravată neagră și cămașă albastră, în timp ce Jimmy și Dave umblau în haine de stradă, trei zile din cinci. De la casa lui Sean până la cea a lui Jimmy erau doar douăsprezece străzi, dar locuitorii din Point erau proprietari, iar cei din Flats, chiriași. Tatăl lui Sean lucra împreună cu tatăl lui Jimmy la fabrica de dulciuri, astfel încât cei doi puști de unsprezece ani s-au împrietenit, incluzându-l în grupul lor și pe Dave, un copil cu ochi apatici și încheieturi de fată. Însă, într-o zi, în timp ce se încăierau în mijlocul străzii, și-a făcut apariția o mașină de poliție, iar cei doi agenți l-au luat pe Dave Boyle cu ei, ca să-l ducă acasă, fiindcă, așa cum spuneam, era din Flats. Dar copoii nu erau copoi, și, după câteva zvonuri și apeluri la poliție, nimeni nu a crezut că puștiul se va mai întoarce vreodată în oraș. Însă, după patru zile, Dave Boyle a pășit din nou pe străzile din Flats, iar ei au știut atunci că el este un supraviețuitor, că e băiatul care a scăpat din gura lupilor.

După douăzeci și cinci de ani, cei trei prieteni se regăsesc pe drumuri separate. Sean e anchetator, Dave Boyle face antrenamente cu fiul său, Michael, ca să ajungă cel mai bun jucător de baseball din Boston, așa cum fusese și el în timpul colegiului, iar Jimmy, după câteva jafuri reușite și un eșec care l-a costat doi ani la Casa de corecție Deer Island din Winthrop, deține un magazin la colț de stradă. Așadar, liniște și pace... Cu fiecare an rata criminalității scade, nici gangsterii nu mai sunt ce-au fost cândva. Însă, după o noapte cu alcool și o odisee prin barurile din East Bucky, în compania celor două prietene, Katie Marcus nu a mai ajuns acasă. Mașina ei, lovită și cu o gaură de glonț în parbriz, a fost găsită în apropierea parcului Pen Channel, iar dârele de sânge și pașii din nisip i-au condus pe polițiști pe malul râului Mystic, acolo unde se pare că fata pur și simplu s-ar fi evaporat. Ce nu știe Sean, și nu ar trebui să afle niciodată Jimmy, e că exact în aceeași noapte s-a întors și Dave Boyle acasă de la bar, lovit și plin de sânge.

Crima e motivul care-i aduce pe cei trei prieteni la un loc, dar și mobilul care-i pune față în față, ca posibili inamici. Dave ar putea fi ucigașul, dar la fel de bine, așa cum susține în fața soției sale, Celeste, ar putea fi doar victima unui bărbat de culoare care a încercat să-l jefuiască. Să fim serioși... Ce hoț ar veni cu replica „Banii sau viața, frate”? Treaba lui Sean e să-l găsească pe ucigașul lui Katie, cât de repede, adică până nu-și trimite Jimmy Marcus cumnații pe teren, foștii (și actualii) bandiți care nu stau prea mult la discuții, mai ales când e vorba de nepoata lor vitregă. East Bucky e o bombă cu ceas, gata oricând să se întoarcă cu treizeci de ani în urmă, când criminalilor și răpitorilor nu le era frică de poliție. Adevărul e că Jimmy nu mai e același om de la moartea fostei sale soții, dar omorul de acum ar putea să trezească în el instinctul de prădător de altădată.

Mai mult decât o carte polițistă, „Mystic River” e un roman social. Evoluția celor trei protagoniști se datorează, în primul rând, mediului în care au crescut. Cei din Point au avut de mici lumea la picioare, nu datorau nimic nimănui, astfel încât au putut să urmeze o profesie, să-și facă un renume. Dave Boyle a reușit asta datorită baseball-ului, însă forțele te părăsesc odată ce îmbătrânești, și acum vrea să dea ștafeta fiului său, pentru a-i oferi un viitor (relativ) ușor. Dar Jimmy... Jimmy a fost întotdeauna un locuitor al Flats-ului, copil și apoi infractor adult, un ins care a știut mereu cum să se impună și să-i atragă pe locuitori de partea lui. Pentru că jafurile se comit cât mai departe de casă, pe ai tăi trebuie întotdeauna să-i protejezi. Și, până la urmă, poate că băiatul care a scăpat din gura lupilor n-ar fi trebuit să se mai întoarcă, fiindcă odată ce ai dispărut, ar fi mai bine pentru toată lumea să rămâi dispărut.

Dacă evenimentele ar fi escaladat într-o altă direcție, m-aș fi prins de unde și-ar fi luat materia Don Winslow pentru „Orașul în flăcări”. Însă cele două romane nu au prea multe în comun, în afară de fresca socială, un soi de oraș al parveniților, care s-au autoproclamat stăpâni peste ce nu-i al lor de drept. Sărăcia eclipsează bunul trai, destinele pot fi forțate, dar nu și schimbate, iar crima rămâne singurul mecanism prin care justiția și nelegiuirea sunt puse în oglindă, ambele încercând să soluționeze, prin propriile mijloace, problema centrală. Scriitura lui Dennis Lehane e una puternică, ascuțită, care pune presiune atât pe personaje, cât și pe cititor. Treaba e serioasă, atât de serioasă încât ți se transmite la fiecare pagină că ar trebui neapărat rezolvată, însă rămâne de văzut ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acea noapte, în apropierea râului Mystic.

Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Dennis Lehane: