Fragment în avanpremieră: Ziua 1 de Abigail Dean

Ziua 1 

Abigail Dean

Editura: Crime Scene Press

Traducător: Mihnea Arion

Format: trade paperback cu supracopertă

Dimensiune: 13 x 20 cm

Număr de pagini: 384

ISBN: 978-630-6542-77-2

Titlu original: Day One

Supraviețuitoarea este prinsă într-o minciună.

Presa transformă nenorocirea în spectacol.

Cei din afara comunității susțin că evenimentul nici nu a avut loc.

Ce s-a întâmplat cu adevărat în Ziua 1?

Un individ înarmat atacă o școală dintr-un orășel englez de la malul mării, declanșând un șir de evenimente care aruncă întreaga comunitate în haos. Rănile nu se închid niciodată, pentru că locuitorii sunt hăituiți și de presă, și de conspiraționiști.

Însă nici între ei nu mai există acea înțelegere care făcea din Stonesmere un spațiu aproape idilic.

Fiecare are propria versiune asupra evenimentelor din Ziua 1, secretele sunt îngropate prea adânc, suspiciunile sunt înrădăcinate prea puternic. Indiciile despre adevăr sunt ascunse în spatele unor fațade șubrede, care ar putea dărâma întregul oraș.

Un roman psihologic care arde mocnit, jucându-se cu mintea cititorului și a personajelor, și care descrie conflictul dintre adevăr și interpretare personală, dintre experiența directă și teoriile conspirației, dintre goana după senzațional și încercarea de a depăși o tragedie.

FRAGMENT

 

   Cu zece minute înainte să înceapă, i-a aliniat în clasă. I-a făcut să se liniștească. Au traversat terenul de joacă spre sală. Nori uriași, copilărești, treceau pe lângă soare, schimbând culoarea pământului. Au urmat-o pe culoarul flancat de scaune de plastic, uitându-se la pantofii lor. Odată ajunși pe scenă, și-au căutat părinții cu privirea. Chiar și cei îndrăzneți, precum Charlie Malone, tremurau. Îi avertizase că se putea întâmpla asta, că emoțiile pot face ca o cameră să-și schimbe dimensiunile. Că sala în care se adunau pentru educație fizică și premii se putea extinde în toate direcțiile.

-    Când vine rândul tău, a spus ea, s-ar putea să fie de mărimea unui stadion.

-     Cât Old Trafford? a întrebat Kit.

-     Poate chiar mai mare, a răspuns ea.

În secundele dinaintea spectacolului, în sală s-a așternut o tăcere neliniștitoare. Bunicii se chinuiau să caute șervețele. Părinții se uitau încruntați la camerele digitale. Frații și surorile stăteau pe genunchi sau în uniforme de liceu, radiind plictiseală și uitându-se la telefoane. Iar aici, în fața tuturor, erau elevii din clasa ei, cu ochii mari și rozându-și unghiile, așteptând ca ea să vorbească.

A îngenuncheat în fața lor și a scrutat douăzeci și una de perechi de ochi. Gata? a întrebat ea pe mutește, chipul ei spunând: Sigur că sunteți gata.

Liceul le împrumutase un elev din clasele terminale care să opereze luminile scenei: Samuel Malone, un alt membru al dinastiei Malone, căruia Ava îi predase cu aproape un deceniu înainte. La nouă ani se aflase deja în primul rând, purtând un zâmbet superior și adidași noi, punând întrebări la care știa deja răspunsul. Acum stătea cocoțat deasupra scenei, cu ochelarii de soare pe cap, micșorat de pubertate.

A dat din cap înspre Samuel, iar clasa a fost scăldată în lumină.

Pe degete, a numărat: trei, doi, unu.

Alicia Morden era prima. Alicia nu avea talentul real să se exprime, dar a vorbit cu o voce puternică și clară, menită să stârnească interesul bunicilor din spatele sălii.

- Bonne journee! a strigat Alicia și ăsta a fost semnalul de începere.

Acum nu mai erau decât locuri în picioare. S-a uitat înapoi la public. I-a văzut pe părinți repetând odată cu ei, căci știau pe de rost replicile. Până și adolescenții... până și adolescenții zâmbeau. Nici urmă de Marty, totuși. Încă nu. Nu se aștepta ca Justin să vină, desigur. Apăruse o nouă treabă - întotdeauna era o nouă treabă - care-i solicita atenția. Domnul Stonesmere știa că munca nu se refuză, nu într-un oraș atât de mic.

Dar Marty.

Încă mai era timp.

Până în urmă cu un an, Ava n-ar fi avut nicio îndoială că Marty o să fie acolo. O cunoștea până în măduva oaselor. Câteodată încă se mai trezea și știa imediat că și Marty era trează. Aprindea lumina de pe hol ca pe un fel de semnal și aștepta ca Marty să i se alăture în bucătărie. Fusese genul de mamă care spunea lucruri precum: Noi nu avem secrete în familia asta.

Și, pentru o lungă perioadă de timp, avusese dreptate.

Avea sudoare în spatele genunchilor și în pliurile de sub sâni. Ieșirea de incendiu din stânga scenei era închisă. Fusese convinsă - convinsă - că era deschisă. I-a făcut cu mâna domnului Heron la capătul rândului din față. A arătat spre ieșire și și-a făcut vânt cu evantaiul, iar el a dat din cap și s-a strecurat spre ușă.

Lui Jules îi picase Germania. Avea la ea un covrig. Ava petrecuse o lună implorând-o pe Jules să vorbească mai tare, mai rar, să-și imagineze că-și transmite replicile înapoi la mal de pe o barcă în mijlocul lacului.

- Willkommen in Stonesmere! a urlat Jules, iar Ava și-a ascuns zâmbetul.

Aveau să-i lipsească. De obicei așa se întâmpla. Altă mică trupă de omuleți mărșăluind afară din clasa ei. Îi văzuse cinci zile pe săptămână în ultimul an. Asta trebuia să conteze, nu-i așa? Sau poate că Ava îmbătrânise și devenise sentimentală, așa cum spunea Marty. S-a uitat la rândul de copii, fiecare dintre ei având acum zece ani - sărbătoriseră fiecare zi de naștere cu un tort cumpărat de Ava, așa că nu putea exista o ierarhie a torturilor; încă își mai amintea cu oarecare tristețe ziua în care Leah Perry adusese un chec Victoria expirat - și s-a gândit la cum aveau să fie ei peste zece ani, mai mari și mai deștepți, mai deștepți și mai triști, făcându-le zile negre părinților lor. Uneori ura Stonesmere, dar îi plăcea că orașul era suficient de mic încât să se întâlnească cu elevii ei, ani - Doamne, chiar zeci de ani! - mai târziu. Îi vedea cu un metru mai înalți, pe urmele părinților prin supermarket sau având primele lor slujbe, economisind pentru un permis Interrail în vara în care terminau liceul. Se opreau și o salutau și, deși se prefăcea iritată - ar fi fost frumos să reușească să umble fără să audă „doamna Ward” -, încheia conversațiile arzând de o mândrie feroce.

Acum urma China. Erau pe val. A văzut cum mâinile lui Kit încep să se răsucească. Aproape că-i venise rândul. A încercat să-l vadă, să facă o grimasă, dar el se uita în pământ. Dinspre uși se auzi un zgomot de metal pe piatră, suficient de puternic încât câțiva dintre elevii de pe scenă să se uite în direcția aceea. Domnul Heron se lupta cu ușa de incendiu, roșu la față și nedumerit.

A auzit ceva în spatele ei, apoi s-a stârnit agitație și s-a uitat pe culoar. Un bărbat stătea în pragul ușilor din spatele sălii, cu un trepied în mâini. Avea ceva pe față, un fel de căciulă. Ava i-a făcut lui Charlie Malone un semn cu degetul mare în sus ca să-l asigure să continue în ciuda distragerii.

Dacă ăsta e fotograful, s-a gândit ea, atunci data viitoare nu-l mai folosim.

Și-a zis: Ce idiot.

Charlie a făcut o plecăciune teatrală, iar Ava și-a dat ochii peste cap. Era câte unul de genul ăsta în fiecare clasă; de obicei era vina părinților. Kit a făcut un pas în față.

Nu a vorbit. Stăpânirea de sine i-a fost înlocuită de confuzie. Privea dincolo de ea, spre fundul sălii.

Ava i-a urmărit ochii, trecând peste lentile și zâmbete, încrun- tându-se. Ce era? Vreun bunic prea zelos care sărise de pe scaun? Fotograful acela, care încă mai bâjbâia pe culoar? Când s-a întors, a auzit zgomotul, o pocnitură în timpan, iar când s-a uitat înapoi spre scenă, fețele copiilor erau schimbate.

Bărbatul pe care ea îl crezuse fotograf încă stătea în spatele sălii, dar obiectul din mâinile lui nu era un trepied. Îl ținea rezemat în umăr și privea de-a lungul țevii lui, peste public, spre scenă. Purta o cască cu viziera trasă pe ochi. A reîncărcat, s-a întors spre stânga și a tras peste spectatorii de pe scaunele de pe culoar, unii dintre ei încă așezați, alții abia începând să se ridice.

Avei i-au cedat genunchii. S-a uitat în jur ca s-o găsească pe Marty. Marty, care promisese să vină. Marty, care se așezase la masa din bucătărie și spusese: Sigur. În schimb, privirea ei s-a izbit de un zid de fețe cu ochii mari și disperați, din care dispăruse orice urmă de civilizație. A încercat să se miște împotriva curentului, apoi a ajuns pe podea, sub pantofii lor. Oamenii zăceau pe culoar, nemișcați sau zbătându-se. Alții au strâns scaune în jurul lor, de parcă ar fi vrut să construiască o cazemată. În adâncul haosului se auzea sunetul armei, prea puternic ca să-l localizeze. Zgomotul a reverberat în adâncul ei, zguduindu-i organele.

Privind printre scaune, i-a văzut pe copii, îngrămădiți și îngroziți pe scenă.

Așa, deci...

Ridică-te.

PRECOMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 216 - Toată violența oamenilor de Paul Colize

Titlu: Toată violența oamenilor  

Autor: Paul Colize

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Toute la violence des hommes (2020)

Traducere de Delia Tuică

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 304

Media pe Goodreads: 4,15 (din 48 note)

 

Istoria se repeta până la nebunie. Violența oamenilor se întindea de-a lungul secolelor. Cruzi­mea lor era fără limite. Perioadele de pace nu erau decât scurte intervale între războaie, genocide și masacre.

 

Despre victimă și circumstanțele morții:

În data de 5 martie 2018, într-un imobil situat pe Bulevardul Invalizilor, la etajul 3 (din Auderghem), a fost descoperit trupul neînsuflețit  al unei femei de origine croată, ucisă prin înjunghiere. Medicul legist a numărat nouă plăgi deschise pe corpul victimei, cinci lovituri de cuțit care au străpuns-o prin spate și patru tăieturi în piept. Numele femeii era Ivanka Iancovici. Avea 26 de ani și lucrase ca ospătăriță într-un bar din centrul Bruxellesului. Se pare însă că se ocupase și cu prostituția în timpul liber, agățându-și clientela pe diverse site-uri fierbinți și aducându-și captura chiar în casa de oaspeți unde fusese ucisă. Cunoștințele și patronul spuseseră că era o fată la locul ei, deschisă, zâmbitoare și că nu crease niciodată probleme.

 

Despre suspect și dovezile culpabilității sale:

Apelul telefonic efectuat către Ivanka Iancovici, prezența pe înregistrările video, sângele de pe încălțăminte, amprentele din apartament și  crochiurile cu scena omorului îl indică drept făptaș pe Nikola Stancovici, un bărbat de 35 de ani, aparent alienat, asexual și singuratic, care câștigase un ban cinstit din tablourile vândute în cadrul unei expoziții de artă. Nikola e unul dintre acei artiști excentrici, fără un job stabil, autoexilat din societate, cu o minte de geniu și cu un trup herculean, pictorul care nu-și poate ține în frâu trauma ce preschimbă banalul cotidian în artă. E supranumit de presă, pentru operele sale anonime, grotești și terifiante, Funambulul. Prima sa lucrare (la negru) a fost penisul uriaș pictat pe o clădire cu trei etaje. Urmase scena în care un bărbat se aflase  deasupra unei femei, prinși într-o agonie sexuală, și ucigașul care mimase că urmează să-i taie gâtul bărbatului de alături, ca o parodiere a scenei jertfei lui Avraam prin Isaac. Și când spun că Niko e nebun, chiar nu glumesc. Omul ăsta e capabil să stea suspendat la treizeci de metri deasupra solului, cu pensula și tuburile de spray în mâini, dedicat trup și suflet capodoperei murale pe care urmează s-o tușeze, prins într-o frenezie cumplită, nepăsător la ideea că vreun străin l-ar putea surprinde și ar suna la poliție. Arta e totul pentru Niko, e un proces de exorcizare a suferinței, e cruzimea pusă pe tapet, o readucere aminte a violenței care zace-n sufletul uman.

 

Despre investigatori și măcel:

            Mutat dintr-o închisoare în alta, de la Forest la Nivelles, internat în cele din urmă la EDS, Institutul de protecție socială, Niko ajunge să figureze nu ca deținut, ci ca „pus sub observație” în clădirea ce găzduiește aproximativ 200 de persoane, printre care se numără delincvenți sexuali, agresori, pedofili, tâlhari și criminali. Oricât ar încerca poliția și personalul avizat să-l împingă să mărturisească, Nikola continuă să repete aceeași frază: „N-am fost eu.” Numai că Philippe Lariviere, avocatul său, și directoarea instituției, Pauline Derval, sunt siguri că pacientul și clientul lor e nevinovat și sunt hotărâți să descâlcească misterul. Pauline îl încurajează să picteze, în timp ce Philippe se preocupă de simbolurile și inscripțiile pe care Niko le-a presărat pe operele sale murale, ajungând la cele două stele cu opt raze schițate pe brațul unuia dintre personaje, imagine care-l trimite la Asediul din Vukovar, din 1991, în beciul unde se refugiase și pictase Stancovici, adăpostul unde mamele aveau grijă de copii, iar bărbații plecau cu noaptea-n cap să confrunte armat forțele ostile sârbești.

 

Da sau nu?

            Cu siguranță, da! „Toată violența oamenilor” e un roman deosebit, terifiant și emoționant, sângeros de la un capăt la celălalt, cu personaje diabolice și salvatori veniți pe căi nebănuite. Violența e recurentă, transcende temporalitatea, este transpusă din sutele de obuze care au sfâșiat Vukovarul și au încercat să pună la pământ Castelul de apă, care nu se știe prin ce minune dumnezeiască a rămas în picioare, în capodoperele murale schițate și tușate de Nikola Stancovici, artistul care-și riscă viața pe timpul nopții pentru a-și da frâu liber furiei și disperării, preschimbând Bruxellesul într-o capodoperă, cromatică și stridentă. Chiar dacă picturile sunt șterse de municipalitate, oamenii le-au văzut, le-au memorat, mulți dintre aceștia crezând în continuare că imaginile încă sunt acolo, orbi la proaspătul perete alb. Arta este recepționată prin vedere, circulă pe cale orală de la un individ la altul, funcționând ca un cod matematic, ca un adevăr imposibil de combătut.

 

Parisul e acolo, se înghesuie la picioarele tale. Respiri norii. Înghiți vântul. Arunci o privire în jos. Căcat, e sus! Te instalezi și îi dai drumul. Cobori în rapel de-a lungul fațadei. Auzi oamenii care pălăvrăgesc, mașinile care claxonează în stradă, sirenele care urlă. Îți spui c-ai fost văzut. Nu îndrăznești să privești altceva decât peretele. Așa că începi să dai cu culoare, te uiți la schițele lipite cu scotch pe coapsele tale, cauți reperele pe care le-ai fotografiat ore în șir. Îți vine să vomiți. Mâinile îți sunt umede. Îți spui c-o să abandonezi. Apoi te gândești la ziua care urmează. Mâine vei fi un star. Unii trântori nu mai pot de bucurie când douăzeci de amărâți se zgâiesc la mâzgălelile lor într-o galerie. Noi avem două mii, trei mii de persoane care ne admiră frescele în fiecare zi. Așa că te concentrezi, continui, te dedici total și nu mai auzi nimic. Nu mai contează decât pictura ta. Totul este între tine și perete. Îți creezi propriul univers. Tu ești Dumnezeu.

COMANDĂ CARTEA

Recenziile Mădălinei 90 - Cheia ascunsă de Alex Ahndoril (CRIME CLUB)

Titlu: Cheia ascunsă 

Serie: Julia Stark (#1)

Autor: Alex Ahndoril

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Jag kommer att hitta nyckeln (2024)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 256

Media pe Goodreads: 2,94 (din 1.853 note)

 

Vă era dor de atmosfera tensionată și plină de mister din cărțile polițiste clasice? Sau de conacul impunător, în stil gotic, între zidurile căruia sălășluiesc mai multe secrete decât cărțile  din biblioteca din salon? Dar de criminalii de ocazie care se ascund la vedere și devin motivul  central al unei narațiuni pur detectivistice? Dacă da, atunci am pentru voi cartea perfectă – un thriller suedez cu accente britanice, captivant și provocator, în paginile căruia veți întâlni elemente împrumutate din operele lui Edgar Wallace și ale Agathei Christie, firește, remodelate și adaptate vremurilor noastre, dar și din romanele și nuvelele lui Arthur Conan Doyle, protagoniștii noștri respectând cu strictețe tiparul impus prin Sherlock Holmes și Doctor Watson. Alex Ahndoril (aka Lars Kepler) – pseudonimul sub care Alexander Ahndoril și Alexandra Coelho Ahndoril au publicat „Cheia ascunsă” – confecționează o intrigă complicată din scene simple, prinzându-și personajele într-un joc imoral și enigmatic pe care încercările lor disperate de a-și îngropa cât mai adânc trecutul și intențiile mârșave îl transformă într-o mascaradă de primă clasă. Și, oricât de zdravăn ar fi ferecată ușa trecutului și oricât de bine ai ascunde cheia, un detectiv priceput va căuta întotdeauna chiar și în cele mai întunecate cotloane.

La cei treizeci și trei de ani ai ei, Julia Stark și-a clădit o carieră prosperă de detectiv particular. Mintea ei ageră, capabilă să citească oamenii dintr-o singură privire și să descopere legături acolo unde nici poliția de multe ori nu reușește, a ajutat-o să rezolve tot soiul de cazuri bizare. Însă drumul său nu a fost (și nu e) lipsit de impedimente... Sindromul de stres posttraumatic, căpătat în urma unui accident teribil ce i-a mutilat trupul și i-a pustiit sufletul, și apoi divorțul de singurul bărbat care a reușit să se apropie cu adevărat de ea, au preschimbat-o într-o umbră; într-o femeie mereu în alertă, hipervigilentă, care a uitat să mai zâmbească. Cu excepția unor scurte răgazuri în care își permite să clacheze sub povara amintirilor traumatice, Julia e o persoană puternică, iar acum, când la orizont se întrevede un caz complicat de crimă, are nevoie de toată forța și concentrarea pentru a descoperi adevărul.

PG Mott face parte dintr-una dintre cele mai bogate familii din Suedia, însă are o problemă GRAVĂ... Cu o seară în urmă, a băut până n-a mai știut de el la ședința consiliului de administrare a propriei sale afaceri, iar de dimineață a găsit în telefon fotografia unui bărbat cu mâinile legate și cu un sac pe cap, cel mai probabil mort. Fiindcă nu-și amintește nimic și nu știe dacă el l-a ucis sau nu, PG o angajează pe Julia să elucideze misterul. Femeia este invitată să petreacă câteva zile pe proprietatea familiei Mott, unde se bucură de ospitalitatea Monikăi, soția lui PG. Dar Julia nu vine singură. Presimțind că ancheta va lua amploare, îl contactează pe Sydney, fostul soț, polițist în Stockholm, pe care îl roagă s-o ajute, sperând în taină că cele câteva zile petrecute la conac îi vor aduce din nou împreună. Într-adevăr, așa cum a intuit, cazul este unul complicat, având în vedere că toți membrii familiei au ceva de ascuns.

În ciuda faptului că acțiunea are loc în Suedia, atitudinea personajelor, gesturile, protocolul strict pe care îl respectă, ce transformă o simplă cină în familie într-o serată elegantă și pretențioasă, și, de fapt, întreaga atmosferă, sunt tipic englezești. Am avut impresia că moșia familiei Mott se guvernează după alte legi, aparținând unui alt timp și spațiu, mai precis, Anglia secolului al XX-lea, ținând pasul cu modernitatea, și, în același timp, respingând tot ce este nou. Stranietatea personajelor, pe jumătate angelice, pe jumătate demonice, se răsfrânge și asupra spațiului, conacul vechi fiind atât scena crimei, cât și un martor prețios la decăderea unei generații. Nu cred că are rost să vă mai spun că sumbrul conac este în sine un personaj, inactiv, dar omniprezent în ființa tuturor celor implicați. Toți fac parte din casă, casa face parte din ei, iar asta înseamnă că familia Mott are mâinile murdare, interogatoriile conduse de Julia scoțând la iveală secrete tulburătoare și nenumărate minciuni.

Sunt tentată să compar „Cheia ascunsă” cu un coridor foarte lung, cu uși încuiate, înșirate de-a lungul pereților, în capăt aflându-se acea Ușă (fără Șapte Broaște), în spatele căreia așteaptă cuminte marea revelație. Julia și Sydney, doi oameni foarte diferiți, cu metode de investigare diferite, dar completându-se și temperându-se reciproc, învață iarăși să lucreze împreună ca să descuie fiecare ială și să găsească indiciile palpabile care să-i aducă mai aproape de adevăratul criminal. Însă parcursul lor mi s-a părut cam pripit pe alocuri, indiciile destul de vagi, iar ritmul întâmplărilor nițel prea lent, dar, una peste alta, a fost o lectură lejeră și intrigantă. Cât despre final, parcă a fost o scenă desprinsă din Scooby-Doo. Imaginați-vă doar, toate personajele adunate în bibliotecă, așteptând să fie eliminate unul câte unul de pe lista suspecților, în baza unor concluzii ce umplu pagini întregi, construite pe niște premise fragmentate. Dar explicațiile Juliei, care are ceva din atitudinea Velmei, sunt valide, reușind să umple golurile acumulate în timpul anchetei. Nu știu de voi, dar eu abia aștept partea a doua a trilogiei, pentru că data viitoare vom avea de-a face (pe bune) cu o fantomă care-și bântuie văduva, o fostă stea de cinema.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Alex Ahndoril:

Literatura pe tocuri

Citește-mi-l

Falled

Anca și cărțile.ro

Biblioteca lui Liviu

Analogii, Antologii

Fata Cu Cartea

Ciobanul de Azi

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 211 - Ascunsă în umbră de Viveca Sten (CRIME CLUB)

Titlu: Ascunsă în umbră  

Serie: Crimele din Åre (#2)

Autor: Viveca Sten

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dalskuggan (2021)

Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Anul apariției: 2025

Număr pagini: 448

Media pe Goodreads:4,16 (din 6.780 note)

 

Åre, Suedia, 2020. Trupul neînsuflețit al lui Johan Andersson, fost schior de performanță, este găsit într-un morman de zăpadă, lângă pădure. Nasul rupt și țeasta zdrobită infirmă orice ipoteză conform căreia moartea bărbatului ar fi survenit din cauze naturale. Se pare că omul nostru avea dușmani... Numai că soția lui, Marion, susține în fața polițiștilor că nimeni nu i-ar fi dorit răul acestuia. Mă rog, nimeni cu excepția lui Linus Sundin, un bărbat recalcitrant, alcoolic notoriu, care era de altfel și partenerul lui Johan de la firma de instalații sanitare. Însă cine și-ar ucide colegul doar ca să pună mâna pe bani? Și întrebarea e „care bani?” Fiindcă, din câte spune Marion, mica întreprindere nu stătea nemaipomenit cu finanțele, ocupându-se, în mare parte, cu lucrările din stațiunea montană și împrejurimi.

2009 - prezent. Rebecka Ekvall, o tânără care face parte, împreună cu familia, din congregația Lumina Vieții, este îndrăgostită până peste cap de Ole Nordhammar, pastorul adjunct, un bărbat cu zâmbet călduros și ochi de gheață. Și așa cum a dat poruncă Ziditorul după Cădere ca Adam și Eva să se împreuneze, a venit și binecuvântata zi în care Rebecka și Ole și-au Spus DA, pregătiți să pătrundă, ținându-se de mână, prin Valea Domnului. Însă anii trec, iar Rebecka nu reușește să-i ofere lui Ole un urmaș. Știe că problema se află în pântecele sale, fiindcă Dumnezeu nu ar permite ca sămânța cuvântătorului său să nu dea roade. Deși încearcă să fie o soție bună, ocupându-se cu treburile gospodărești și ținând cont la tot pasul de poruncile lui Ole, simte că mariajul lor e din ce în ce mai rece și că modestul lor cămin s-a preschimbat pentru ea într-o închisoare. Se simte pedepsită, își spune că poate la urma urmei asta merită, însă e conștientă că undeva dincolo de ziduri există o lumină, o șansă nu pentru a-și spăla păcatele, ci pentru a-și găsi împlinirea.

Hanna Ahlander și Daniel Lindskog pornesc pe urmele ucigașului lui Johan. Numai că declarațiile lui Marion și Linus se cam bat cap în cap, de parcă amândoi ar avea ceva de ascuns. Din cauza viciilor sale, Linus cade țap ispășitor. Însă fără dovezi eligibile e imposibil să arunci pe cineva după gratii. Să fie într-adevăr Linus vinovat? Nu-i așa că ar fi prea simplu? Iar detectivii noștri experimentați știu că adevărul nu se află niciodată la vedere și că au de scotocit prin trecutul victimei ca să pună mâna pe răspunsuri. Și, la urma urmelor, ce faptă ar fi putut să comită un instalator ca să provoace atâta ură, încât să fie urmărit și omorât în bătaie? Chiar dacă nu mai schiase de ani buni, Johan era într-o condiție fizică de invidiat și nu ar fi fost ușor de răpus. În orice caz, un singur individ neînarmat nu ar fi putut să-l pună la pământ. Poate că au fost doi criminali... Sau poate că privim lucrurile dintr-o perspectivă complet greșită...

Viveca Sten scrie bine. Nu extraordinar, nicidecum mediocru, scrie ca un autor stăpân pe limbaj care știe prin ce formule narative să capteze atenția. Te atrage într-o plasă de minciuni, te momește cu adevărul doar ca să te prinzi pe urmă și mai tare în pânză. Pornește de la niște anchete verosimile pe care le transformă în cazuri a la Sherlock Holmes. Personajele sale sunt realiste, altfel spus, credibile, se confruntă cu probleme atât la serviciu, cât și în viața de familie. Daniel e polițistul care e în permanență cu gândul la investigație, cu toate că partenera lui e epuizată din cauza timpului neîntrerupt petrecut cu fiica lor, însă, și atunci când vrea să-i dea o mână de ajutor, intervine o urgență și e nevoit să plece. Hanna și-a găsit un scop în Åre, însă mama ei e în continuare supărată pentru că și-a părăsit iubitul, pe care, apropo, urmează să-l invite, împreună cu noua lui prietenă, la masa de duminică. Hanna și Daniel sunt cuplul de profesioniști tipic din literatura polițistă britanică, inserați într-o formulă Nordic Noir de excepție. Nu te saturi de ei, aștepți cu interes să vezi cu ce se vor confrunta data viitoare și le înțelegi alegerile pur umane, bazate adesea pe instinct. Eu m-am convins care-i treaba cu seria, iar dacă nu vă aveți prea bine cu cărțile, puteți să vă uitați la Crimele din Åre, pe Netflix, serialul suedez care a rupt în prima săptămână de la difuzare topurile internaționale.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul Vivecăi Sten: 

Falled

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Literatura pe tocuri

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 209 - Răul pe care îl fac oamenii de Sandrone Dazieri (CRIME CLUB)

Titlu: Răul pe care îl fac oamenii  

Autor: Sandrone Dazieri

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Il male che gli uomini fanno (2022)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 480

Media pe Goodreads: 3,88 (din 343 note)

 

            Personaje cioplite de dalta unui zeu al scrisului, intrigi polițiste împletite cu alte intrigi polițiste, un Atunci, când răul purta numele de Bibanu, și un Acum, când trecutul pare să prindă în tentacule prezentul, o fiară lipsită de rațiune ce se deplasează prin temporalități, aidoma unui monstru al mărilor sau, după cum își abandonează prada, al râurilor, o legendă ce-i bagă-n sperieți pe localnici și-i scoate din minți pe investigatori, violența în cele mai sângeroase veșminte, maleficul în toată splendoarea sa. Fete răpite, sugrumate și abandonate în brațele învolburate ale Padului, o polițistă coruptă care încearcă să găsească o scăpare din mizeria propriei existențe, o avocată ce-și caută nepoata dispărută și un necunoscut, cu origini israeliene, însoțit de o haită de câini diformi, hotărât să smulgă răul din rădăcini, chiar dacă asta înseamnă să le provoace celor vinovați (și celor mai puțin culpabili) cu mâinile sale durere.

            Acum... Amala, adolescentă de culoare, dispare în timp ce se întoarce acasă de la școală. Cheia cu breloc descoperită în broasca porții electrice de acces sugerează faptul că fata a fost răpită chiar în momentul când încercase să intre pe proprietate. Mama, Sunday, scriitoare pe jumătate faimoasă ce-și câștigă traiul în prezent scriind recenzii pentru diverse publicații din afară, și tatăl, Tancredi, un bărbat de 50 de ani care se joacă de-a artistul și de-a arhitectul, apelează la poliție și diverse cunoștințe pentru a-și găsi fiica, siguri că Amala se află într-o mare primejdie. Și așa intră în scenă Francesca Cavalcante, sora lui Tancredi, avocată de profesie, cu o carieră înfloritoare la activ, care, ajutată de un străin nu cu toate țiglele pe casă, ce-și iubește câinii mai mult decât pe semeni, pornește pe urmele maniacului care-i ține ostatică nepoata. Maniacul nostru își spune Oreste și e atât de obsedat de propriul plan, pus la punct ani de-a rândul, încât nu va lăsa pe nimeni să-i smulgă prada din fălci.

            Cu 32 de ani în urmă... Cristina Mazzini, ultima victimă a lui Bibanu, a fost descoperită în apele Padului, în apropiere de ultimul picior al podului dintre Lombardia și Emilia-Romagna. Trupul fetei fusese devorat de pești, sfărâmat de pietre și risipit de curenți. Atunci a fost prima dată când Itala Caruso a auzit despre asasinul care sugrumase și aruncase în râu trei fete. Polițista noastră, cunoscută în branșă drept Regina, nu dorise decât să stea cât mai departe de lumina reflectoarelor, ocupându-se de marfa confiscată de echipa sa, tutun, droguri, alcool și uneori haine fără etichetă. Însă după ce o altă fată dispare, fiind găsită după câteva zile moartă în aceleași circumstanțe, Itala, mai mult împinsă de conștiință și de curiozitate, decât de funcție, pleacă în cătunul de la munte, acolo unde localnicii bănuiesc că însuși tatăl fetei și-ar fi ucis fiica. După câteva întrebări puse-n stânga și-n dreapta, reiese faptul că Maria avea un secret și că nu fusese chiar atât de ascultătoare pe cât se crezuse, ba mai mult, că o ieșire pe furiș, transformată într-o excursie, o adusese în apropierea lui Bibanu.

            Firele se împletesc, ițele se încurcă și mai tare, redând un model complicat, ornat cu nuanțe de suferință și nebunie. Violența de-acum este un ecou al dramelor de-atunci, un răcnet care bagă frica-n oasele protagoniștilor. Francesca și Itala, despărțite de trei decenii, se află pe urmele aceluiași ucigaș, un criminal care a revenit în mod straniu după o lungă perioadă de tăcere. În vreme ce prima încearcă să-și spele din păcate, a doua face tot posibilul ca să-și salveze familia, prinsă între lacrimile fratelui și clipele de disperare nevrotică ale cumnatei și tăria necunoscutului care se dă de partea sa, dar despre care Francesca nu știe nimic. Gerry are niște aptitudini ieșite din comun, știe cum să ia urma criminalilor și vinovaților, ca un lup ieșit în căutare de hrană care simte sufletele în putrefacție de la zeci de kilometri. El e singura șansă a Francescăi de a o găsi pe Amala, chiar dacă în preajma lui se simte adesea nesigură și în pericol, încercând, în zadar, să nu-l scape din ochi.

            Dacă ați citit trilogia Colomba și Dante, „Ucide-l pe tată”, „Îngerul” și „Regele de arginți”, nu aveți nevoie de nicio introducere ca să vă apucați de „Răul pe care îl fac oamenii”. Sandrone Dazieri e... Sandrone Dazieri. Unul dintre cei mai prolifici autori de thriller din Italia, un geniu al intrigilor polițiste, e o voce a romanelor de suspans de altă dată și de-acum, neputând fi comparat cu niciun autor de thrillere psihologice care a rupt piața de carte de după anii 2000. Numai „Condamnarea celor vii”, de Marco De Franchi, poate fi comparată cu romanele menționate, și sunt sigur că există mulți alți scriitori italieni excepționali, încă nedescoperiți și netraduși la noi. Lăsați laoparte literatura britanică, cu câteva excepții, și dați o șansă Spaniei și Italiei, abatoarele ficționale din care eclozează anual zeci de psihopați fără pereche. Și, dacă cumva n-ați aflat, să știți că trilogia anterioară va deveni serie, pentru că Sandrone Dazieri a anunțat, pe pagina sa de Instagram, că va reveni cu un al patrulea volum, readucând în scenă celebrul cuplu atipic și controversat de investigatori.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Sandrone Dazieri:

Falled

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 207 - Bărbați răi de Julie Mae Cohen (CRIME CLUB)

Titlu: Bărbați răi  

Autor: Julie Mae Cohen

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Bad Men (2023)

Traducere de Oana Zaharia

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,63 (din 5.558 note)

 

„Mă numesc Saffy Huntley-Oliver și ucid bărbați răi. Bineînțeles, asta e secret. Pentru lumea exterioară, sunt cu totul altcineva. Sunt un fost model și, din câte se pare, ceea ce englezii numesc „socialite”, deși categorisirea asta mă face să par mai sociabilă decât sunt. Am absolvit Istoria Artei la Universitatea Durham, lucru obligatoriu pentru femeile din clasa mea socială. Am obținut o diplomă de clasa a doua, ceea ce a fost un efort destul de mare – nu pentru că mi-a fost dificil să învăț pentru ea, ci pentru că am fost îndeajuns de înțeleaptă încât să nu-mi doresc o diplomă din treapta superioară. Nimeni nu are încredere într-o femeie mult prea inteligentă. (...) Sunt vegetariană, iar singurele probleme cu legea pe care le-am avut vreodată au fost două amenzi pentru depășirea vitezei la vârsta de 22 și 24 de ani. Din fericire, a doua oară am fost surprinsă doar de un radar, așa că nimeni nu a putut să vadă ce aveam în portbagaj. Uciderea bărbaților răi e hobby-ul meu secret, pasiunea mea de suflet, care mă face să vibrez. E umila mea încercare de a zdrobi patriarhatul.”

            Seraphina e un înger al morții, dar până și criminalii în serie se îndrăgostesc... Și de-o bună vreme e cu capul în nori și cu ochii pe Jonathan Desrosiers. Jon e un bărbat frumos, elegant, mereu cu vorbele la el, chipeș și... e pasionat de crime. Scrie cărți despre ucigași și are un podcast unde încearcă, împreună cu publicul, să rezolve anchetele la care poliția a renunțat. Și așa a prins mai mulți criminali. Ultima dată însă ceva a mers prost, incredibil de prost. Aproape că și-a pierdut viața când a descoperit identitatea Ucigașului Gunoier, cel care își dezmembra victimele și le abandona picioarele în saci de gunoi. Cu un astfel de sac s-a trezit și Jon într-o dimineață în fața casei. Cu cea de-a șasea victimă... Însă Cyril Walker, condamnat cu cinci „capete” de acuzare la activ, nu recunoaște că s-a ocupat și de cel de-al șaselea. Să le fi scăpat ceva poliției și lui Jon?

            Jonathan a renunțat la podcast și s-a retras într-o cabană din Scoția. Însă Saffy nu poate să stea cu mâinile în sân și să urmărească cum bărbatul pe care-l iubește își pierde mințile. Soția l-a părăsit, acum e un nimeni. Jon are un potențial uriaș, iar Saffy va avea grijă ca soarta să-i aducă împreună. Nu e nicio problemă dacă ea trebuie să facă primul pas, mă rog, primii zece, important e ca Jon să-i împărtășească sentimentele. Și așa debutează un proces amplu de îndrăgostire, în care Seraphina orchestrează întâlnirile „întâmplătoare” și planifică cum să-l introducă pe ales în propria existență (aparent) searbădă. Poate că ea este pregătită pentru o relație, însă bărbatul nu poate să-și ia gândul de la fosta soție. Sacrificii morale după sacrificii umane, Seraphina îi oferă tot timpul de care acesta are nevoie, chiar dacă își dorește cu ardoare să ajungă cât mai repede în așternuturi cu Jonathan Desrosiers.

            Să nu uităm că Saffy e un criminal în serie. Doamne ferește ca Jon să afle cu ce se ocupă. Dar femeia e pregătită pentru orice... Poate să stea în fața ta cu zâmbetul pe buze în timp ce în baia de la etaj se zbate un om pe jumătate mort. Poate să verse o lacrimă pentru tine în timp ce te împinge de pe acoperiș sau să privească nepăsătoare cum te îneci. Știe cum să-și joace cărțile, unde și când să facă următoarea mutare și nu dă înapoi nici atunci când are de-a face cu vreun alt psihopat. E conștientă că nu va fi prinsă niciodată, fiindcă polițiștii se așteaptă mereu ca făptașul să fie un bărbat. Forță fizică... Ei bine, și femela știe cum să-și neutralizeze inamicul, până la urmă Văduva Neagră își devorează partenerul, nu-i așa? Pentru justiție, ea e invizibilă, ucigașul care acționează din umbră, asasinul care-și șterge cu meticulozitate urmele.

            Personalitatea duplicitară a lui Saffy m-a dus cu gândul la Dexter Morgan. Ambii își ascund adevăratul sine, simt satisfacție atunci când varsă sânge și nu se autocondamnă pentru propriile acțiuni. Dexter se percepe ca un supererou care curăță lumea de ticăloși, în vreme ce Saffy se ocupă doar de bărbații răi, cei de care societatea nu are curajul să se atingă. Abuz domestic, viol, pedofilie, pornografie cu minore – cineva trebuie să refacă legea, dacă legea e făcută de bărbați. Nu e Wonder Woman, e doar o tânără cu probleme banale, îndrăgostită până peste cap și singura care poate avea grijă de sora sa mai mică. E răul necesar, țipătul amuțit al „sexului slab”, ghiuleaua înfiptă adânc în turnul de fildeș al patriarhatului. E Seraphina, și credeți-mă că nu sunteți pregătiți să ieșiți la un criminal date cu ea.

Un proiect: 

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Julie Mae Cohen:

Anca și cărțile.ro

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu

Fata Cu Cartea

COMANDĂ CARTEA

Recenziile lui Gică 201 - Ultima crimă de la sfârșitul lumii de Stuart Turton (CRIME CLUB)

Titlu: Ultima crimă de la sfârșitul lumii 

Autor: Stuart Turton

Editura: CRIME SCENE PRESS 

Titlu original: The Last Murder at the End of the World (2024)

Traducere de Mihnea Arion

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 392

Media pe Goodreads: 3,67 (din 29.895 note)

 

            La începutul sfârșitului au fost gropile. Și din gropi au ieșit insectele și ceața. Pâcla s-a extins și a împresurat pământul, ucigând toate formele de viață care i-au ieșit în cale. Nimeni nu-și imaginase că așa va arăta sfârșitul, că buncărele, armamentul și medicamentele nu vor proteja omenirea de „molimă”. Și când speranța păruse pierdută, în ultimele clipe, cineva a găsit o soluție... Pe o mică insulă grecească, în laboratoarele de sub o fortăreață militară abandonată, o savantă a reușit să ridice o barieră care să țină ceața la distanță. Mesajul ei a fost recepționat în mai multe colțuri ale lumii, iar supraviețuitorii au sosit în ultimul avanpost, pregătiți să o ia de la capăt. Au alcătuit o comunitate unită, guvernată după principii clare și de bază, formând familii, ajutând la perpetuarea speciei și ocupându-se de pescuit și agricultură. Dar acum, după aproape un secol, bariera a căzut, și doar descoperirea și neutralizarea ultimului ucigaș o poate repune în funcțiune.

Pe insulă locuiesc în prezent 211 indivizi și cei trei Bătrâni. Pe lângă faptul că sunt bătrâni, adică trecuți de șaizeci de ani, Niema Mandripilias, fiul ei, Hephaestus, și Thea Sinclair sunt ultimii oameni de știință de pe Pământ. Și în timp ce Hephaestus repară și inventează dispozitive, iar Thea își reface echipa de ucenici pe care-i pregătește pentru cercetare, Niema petrece timp alături de micul ei popor, asigurându-i educația și divertismentul de care are nevoie orice comunitate. Ziua, copiii merg la școală, și adulții pregătesc hrană sau își dedică timpul pasiunilor, iar seara se adună cu toții și citesc poezii, cântă și ascultă muzică sau vizionează piese de teatru. Niema ar face orice ca ultimii oameni să se afle în siguranță, iar sătenii ar face la rândul lor orice pentru Niema. Dar ceva cumplit s-a întâmplat azi-noapte... Dimineață, savanta a fost găsită moartă într-un depozit incendiat, cu capul zdrobit sub o grindă. Se pare că, înainte sau în timpul incendiului, Niema a fost înjunghiată în piept. Cineva a ucis-o... Dar cine? Cheia apocalipsei a fost întoarsă în broască, iar ultimii oameni au la dispoziție doar 46 de ore ca să-l găsească pe vinovat, înainte ca roiul și ceața să acopere insula.

Dacă Niema și-a iubit poporul, atunci de ce a setat ca, odată cu moartea ei, bariera să cadă? Dacă i-a păsat cu adevărat de ei, de ce erau programați să moară, bolnavi sau sănătoși, la șaizeci de ani? Ca niște roboți, ca niște specimene de laborator... Și ce se petrecea, de fapt, noaptea? De ce adormeau la o anumită oră și se trezeau la o altă oră stabilită? Și ce e cu rănile și arsurile cu care se trezeau de dimineață? Unde fuseseră? Ce făcuseră și pentru cine? Oare Niema să fi fost într-adevăr mântuitoarea insulei? Sau doar un geniu nebun care făcuse experimente pe săteni... Avuseseră încredere în ea, și acum sunt nevoiți să-i răzbune sfârșitul, ca să nu fie exterminați. Dar ei nu sunt în stare să facă rău nimănui, nu a mai avut loc o crimă de mai bine de 90 de ani, de când au apărut gropile, nu sunt obișnuiți cu violența. Și dacă nu ei au ucis-o, atunci e posibil ca ceilalți doi Bătrâni s-o fi înjunghiat? E clar, după aproape un secol, avem nevoie de un detectiv...

Emory nu se pricepe la construit, reparat, pictat sau scris piese de teatru, altfel spus, nu e capabilă să ofere niciun serviciu semenilor săi. Dar în mintea lui Emory zace un Sherlock Holmes încă nedescoperit, care e cazul să iasă acum la iveală. Împreună cu fiica ei, Clara, care-și caută prietena dispărută, posibil ucisă din cauză că a văzut ceva ce nu trebuia să vadă în grădina căldării, detectivul nostru recompune întâmplările petrecute cu o noapte în urmă, pășind pe urmele ucigașului a cărui memorie a fost ștearsă (sau nu) la trezire. Dar cum poți să prinzi un criminal care nu-și mai aduce aminte de propria faptă? Și dacă-l vei prinde, vei fi în stare să-l pedepsești? Vina se mută de la un individ la altul, unii fugind de judecată, alții asumându-și omorul ca să-și salveze familia și prietenii. Dar nu poți să-i iei pe toți la rând până când îl vei executa pe adevăratul criminal... Tic-tac, timpul se scurge, și oamenii noștri trebuie să ia o decizie, fiindcă doar jumătate dintre localnici ar putea să încapă în grădina căldării, cupola care a fost gândită ca o ultimă capsulă de salvare.

După un mystery cu elemente cyberpunk și o ficțiune istorică cu iz de horror, Stuart Turton revine cu un Science-Fiction cu miză polițistă, labirintic și grotesc, intens și halucinant. „Ultima crimă de la sfârșitul lumii” e o distopie în toată regula, asamblată prin tropii romanului apocaliptic. Insula grecească e un paradis pe cât de sigur, pe atât de efemer, deciziile importante se iau între Bătrâni, iar cetățenii joacă după cum le cântă oamenii de știință. Fericirea și pacea nu au nimic de-a face cu realitatea, păcatul cunoașterii fiind absent până în noaptea crimei. Pericolul este palpabil, însă oamenii se simt oarecum binecuvântați, conștienți că doar iubirea mântuitoarei lor îi protejează. Minciuna este camuflată în cotidian, cuvintele Niemei liniștesc sufletele agitate, făcându-le să se simtă privilegiate. Dar cine cunoaște, până la urmă, adevărul? Sătenii, savanții sau conștiința care le șoptește în cap atunci când sunt pe cale să comită o greșeală. Ah, da, ea e Abi, vocea care-ți spune ce să faci, dușmanul liberului arbitru, entitatea fără trup care deține, prin fiecare sfat și ordin, puterea.

Un proiect:  

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Stuart Turton:

Falled

Ciobanul de Azi

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

 

PRECOMANDĂ CARTEA