ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Crime Scene Press. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Crime Scene Press. Afișați toate postările

marți, 12 martie 2024

Recenziile lui Gică 172 - Stăpânul Muntelui de Anders de la Motte (CRIME CLUB)


Titlu: Stăpânul Muntelui 

Serie: Leo Asker (#1)

Autor: Anders de la Motte

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Bortbytaren (2022)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2024

Număr pagini: 528

Media pe Goodreads: 4,19 (din 1.772 note)

 

Dacă Anders de la Motte ar fi fost american, cu siguranță numele lui s-ar fi regăsit în topurile celor de la The New York Times, alături de John Grisham și David Baldacci. Autorul suedez nu doar că scrie cu o măiestrie greu de egalat, ci reușește și să se adapteze subgenurilor și tendințelor din spațiul scandinav și cel anglo-saxon. Cărțile sale sunt provocatoare și ludice, așa cum am putut observa în trilogia „Jocul” (Jocul, Buzz și Bubble), comice și pline de vitalitate, precum „O casă mortală”, și serioase, violente și întunecate, precum „Stăpânul Muntelui”. Combinând atmosfera specifică Nordic Noirului cu suspansul prezent în romanele cu criminali în serie, fostul polițist dezvoltă un thriller impecabil, complex, trepidant și tensionat, în centrul căruia plasează un ucigaș diabolic și meticulos, nebun și  inteligent deopotrivă, ce ne aduce aminte de faimoșii antagoniști ai lui Mo Hayder și Jeffery Deaver.

            Faceți loc, intră în scenă inspectorul Leonore Asker! Competentă și cu o mulțime de cazuri rezolvate la activ, Leo urmează să fie avansată în funcția de șefă a Departamentului Infracțiuni Grave. Însă după ce fostul ei coleg (și iubit), Jonas Hellman, se întoarce la secția din Malmo și-și reface echipa, Leo nu doar că pierde ancheta mediatizată la care lucrase, ci este expediată de superiori la subsol, acolo unde urmează să conducă Departamentul Cazurilor Rătăcite și al Suflete­lor Pierdute. Și în timp ce polițiștii de la etajele superioare investighează dispariția Smillei Holst și a iubitului ei, Malik Mansur (MM), Leonore face cunoștință cu noii ei colegi, niște agenți scoși elegant din joc, puțin săriți de pe fix, care, în lipsa oricărei activități fizice sau intelectuale, așteaptă ziua pensionării. Dar inspectoarea noastră nu vrea nici în ruptul capului să stea deoparte, așa că își continuă cercetarea pe cont propriu, fiind sigură că, dacă va elucida misterul dispariției celor doi îndrăgostiți, va reuși să-și spele reputația și  să revină la suprafață.

            Și astfel, folosindu-se de notițele fostului șef al Departamentului Sufletelor Pierdute, în prezent aflat în comă după un atac de cord, care anchetase în secret dispariția Smillei și a lui MM, Leo ajunge la clubul de modelism feroviar din Hassleholm, unde cineva plasează pe ascuns figurine de plastic într-o machetă feroviară, ultima reprezentând-o chiar pe Smilla. Dar de ce și-ar fi lăsat răpitorul amprenta tocmai aici? Pe lângă faptul că-și asumă acțiunile, vrea să perturbe microuniversul utopic, să pângărească frumusețea și perfecțiunea. Printre locomotive și vagoane în miniatură, căsuțe, copăcei, oameni, câini și pisici, monstrul își potrivește micile siluete pictate, sfidând ordinea stabilită, modificând scenariul în funcție de viziunea lui bolnavă. El e un Bortbytaren (acesta fiind titlul original), o creatură fantastică din mitologia celtică și scandinavă, care fură lucruri și răpește persoane, în special copii, pe care îi înlocuiește cu ființe identice ca aspect, însă diabolice asemenea lui.

            Leonore Asker e polițista cu care nu vrei să ai de-a face... Dacă ai ceva de ascuns, ar fi bine să stai departe de ea, pentru că poate fi foarte convingătoare și nu dă niciodată înapoi. Iar dacă ai de gând s-o confrunți, poate s-o iei la palme și pumni, cu siguranță ți-ai semnat sentința. Practică arte marțiale și se antrenează zilnic, până și Attila, fostul instructor de autoapărare al poliției, o privește cu interes neprefăcut cum lovește în sacul de box, de parcă l-ar înfrunta însuși pe diavol. Tatăl ei, un autoproclamat Predicator al Apocalipsei, a pregătit-o pentru Sfârșit, instruind-o cum să recunoască și să utilizeze armele de foc, trezind-o în crucea nopții și urmărind-o prin ochelarii cu infraroșu cum se străduiește să ajungă la barcă, la posibila lor salvare în caz de cataclism. Și acum, la ani buni după ce a evadat de la Fermă, Leo își dă seama când ceva e în plus sau nelalocul lui. Sau dacă cineva o urmărește prin binoclu, camuflat de învelișul verde și des al pădurii.

            Ce să vă mai zic? E exact ce trebuie, un thriller bine scris, plin de acțiune, cu o protagonistă deosebită și un antagonist pe măsură. De multe ori ai impresia că ești pe drumul cel bun, pentru că piesele se potrivesc la fix, însă după câteva pagini îți dai seama că ai căzut în capcană. Firul narativ principal e întrerupt de capitolele în care este dezvoltată povestea Stăpânului Muntelui, din trecut și până acum, astfel încât să ne putem face o idee despre evenimentele stranii și tragice care i-au marcat evoluția psihologică, transformându-l într-o ființă egoistă, perversă și sadică, într-un adevărat prădător. De la mine primește, clar, cinci stele, și abia aștept să fie tradus și cel de-al doilea volum, pentru că data viitoare vom fi vizitați de ucigași fără ochi, din alte lumi.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Anders de la Motte:

Analogii, Antologii

Literatura pe tocuri

Biblioteca lui Liviu

Citește-mi-l

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Fata Cu Cartea



joi, 7 martie 2024

Recenziile lui Gică 171 - Orașul în flăcări de Don Winslow (CRIME CLUB)


Titlu: Orașul în flăcări  

Serie: Danny Ryan (#1)

Autor: Don Winslow

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: City on Fire (2021)

Traducere de Alexandra Florescu și Iulia Anania

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 352

Media pe Goodreads: 4,10 (din 21.201 note)

 

Scriitura lui Don Winslow e ca  respirația unui muribund, lentă la început, echilibrată, dornică de și mai mult aer proaspăt, intensificându-se de la o pagină la alta și transformându-se într-un efort disperat de salvare, într-o ultimă încercare  de a aduce oxigen în plămâni. „Orașul în flăcări” ne prezintă o lume aflată pe marginea prăpastiei, pe cât de violentă, pe atât de vulnerabilă, unde o singură scânteie (mă rog, femeie) poate arunca totul în aer. Minciuni și șantaj, tâlhării și escrocherii, șefi de bande și ucigași profesioniști, prostituție, arme, droguri, bani murdari și însângerați – toate acestea guvernate de două sindicate ale crimei, ale căror tentacule lipicioase se întind de la bordelurile infecte din Dogtown, până la sălile de judecată, de la găinarii de rând, până la agenții FBI. Justiția e o glumă proastă, puterea e în mâinile bandelor, Dumnezeu e prezent doar la spovedania de sâmbătă și împărtășania de duminică, dar onoarea e onoare, ochi pentru ochi, cum s-ar spune, așa că cineva trebuie să facă, la urma urmelor, dreptate.

Când a văzut-o cum iese din apă, asemenea unei zeițe cu trup diafan, Danny Ryan a știut că femeia va aduce probleme. Era perfectă, dar o perfecțiune la care ar fi atentat fiecare dintre ei, până și Terri, soția lui, a privit-o cu fascinație. Însă nu a durat prea mult până când s-a băgat pe felie Paulie, fratele lui Peter Moretti. Invidios din fire și obișnuit ca femeile să-i cadă la picioare, Liam Murphy nu a stat pe gânduri și „s-a apropiat” de Pam. Așa că italienii au decis că e cazul să-i aplice o lecție, un avertisment care aproape că l-a costat viața. Dar a meritat, pentru că Pam e acum a lui. De parcă echilibrul dintre irlandezi și italieni nu era oricum destul de fragil, acum fiecare-și face dreptate cu mâna lui, și e doar o chestiune de zile până când va începe, iarăși, după o perioadă lungă de pace, războiul.

            Danny Ryan, și nu Pat Murphy, ar fi trebuit să-i conducă pe irlandezi. Bine, asta dacă tatăl lui nu și-ar fi înecat zilele în alcool, din clipa în care Madeleine l-a părăsit. În lipsa unui lider capabil, locul i-a fost luat de John Murphy. Și chiar dacă nu și-a dorit niciodată să aibă puterea în propriile mâini, omul nostru dă dovadă de un curaj și o inteligență ieșite din comun, dorindu-și să intre în joc doar ca să pună capăt conflictelor. Însă vărsarea de sânge cere la rândul ei vărsare de sânge, italienii sunt duri și nu dau înapoi, ba chiar și-au trimis „pe front” cei mai buni oameni ca să facă curățenie, astfel încât irlandezii sunt nevoiți să riposteze, chiar dacă sunt depășiți numeric. Tensiunea escaladează repede, armele albe și de foc sunt înlocuite cu explozibili și forță brută, soldat sau civil, nimeni nu mai e în siguranță pe străzile astea. Legile nescrise au fost încălcate, cadavrele se înmulțesc de la o zi la alta, bordelurile și magazinele de bijuterii sunt jefuite, și, totuși, banii par să se evaporeze sub ochii celor care, deja, își simt înfrângerea.

            Deși acțiunea are loc în 1986 și 1987, corectitudinea politică își face loc în poveste, personajele marginalizate având voci distincte, alegând să-și apere, elegant, originea și punctele de vedere. Persoanele de culoare apar, evident, ca „negri”, trebuie să respectăm realitatea istorico-lingvistică, dar sunt băieți buni, pe cât de diferiți, pe atât de umani, simpatici, îndârjiți și de cuvânt. La rândul lor, homosexualii și lesbienele sunt condamnați de cruda societate, împinși în cotloanele cele mai întunecate ale New England-ului, în cluburile selecte create de ei și tot pentru ei. Jigniți, hăituiți și bătuți, gay-ii sunt nevoiți să se camufleze printre heterosexuali. Dar ce se întâmplă atunci când banda descoperă că ucigașul lor profesionist are o slăbiciune pentru bărbați? Scapi de el, ca să speli rușinea familiei, sau alegi să-ți astupi urechile la bârfele și răutățile gratuite ale prietenilor și, mai ales, dușmanilor?

            Cartea asta are o groază de personaje secundare și episodice, schițate impecabil  de mâna unui maestru într-ale scrisului. Winslow reușește prin fraze scurte să-și descrie caracterele, să le confere o istorie și un scop. Poate că Danny Ryan nu e anti-eroul model, nici el nu se vede drept banditul șef al irlandezilor, însă apariția lui Pam și crimele ce  o preced îl forțează să scoată capul din vizuină și să dovedească că este bărbat, că e în stare să ucidă. Războiul e, de fapt, mecanismul prin care protagonistul se inițiază, câștigând uneori pe câmpul de luptă, și deseori pierzând pe plan personal. Acestea fiind spuse, mă retrag și vă las pe voi să descoperiți care dintre cele două tabere va ieși victorioasă, aheii sau troienii, pardon, irlandezii sau italienii.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Don Winslow:

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



vineri, 2 februarie 2024

Recenziile lui Gică 163 - Vizita tinerei doamne de George Arion (CRIME CLUB)


Titlu: Vizita tinerei doamne 

Serie: Andrei Mladin (#9)

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264 

 

            Poet, eseist, recenzent, dramaturg, nuvelist și romancier, George Arion s-a remarcat prin scrierile sale polițienești, în special prin seria ce-l are ca protagonist pe îndrăgitul jurnalist-detectiv, Andrei Mladin. Și dacă vă veți opri un moment, în timpul lecturii, ca să aruncați o privire mai atentă asupra temelor abordate în cele nouă volume, mai ales în ultimul, veți observa o tușă personală puternică, o stilistică ce-i apropie extrem de mult pe autor și personaj. Dacă-mi permiteți, Mladin nu ar exista fără Arion, însă și autorul are nevoie de un protagonist în care să-și descarce personalitatea, de un caracter-oglindă în care pot fi înglobate experiențele acumulate pe parcursul vieții. Cei doi se privesc, se recunosc, își aruncă zâmbete, pentru că sunt capul și pajura aceleiași monede, o entitate pasivă, prin scris, și alta dinamică, prin acțiune, angrenate într-o luptă de mii de pagini împotriva criminalității.

            După ce a zăcut la pat două luni, la Matei Balș, din cauza coronavirusului, Andrei Mladin părăsește spitalul pe o poartă secundară, îndreptându-se spre gară, de unde ia un bilet de tren spre orașul B, locul unde a copilărit. Sătul de agitația urbei, fostul jurnalist intenționează să stea o vreme departe de capitală, ca să-și refacă puterile. Însă, la câteva zile după ce ajunge la destinație, are loc, bineînțeles, o crimă. Victima, președintele unuia dintre „cercurile politice” din zonă. Agresorul... ca de-obicei, necunoscut, deși se bănuiește că ar fi nebunul care a scăpat de la ospiciu. Arma crimei, o praștie... Da, cu o piatră poți să ucizi rapid pe cineva, mai ales dacă-l lovești în tâmplă. Prin urmare, omul nostru, aflat aici sub o identitate falsă, este repede deconspirat de gazda sa, și pentru că nu are încotro, dar și pentru că detectivul din el nu vrea să stea deoparte, ajunge să se implice într-o nouă  anchetă.

            Întregul text abundă în nostalgie. Nu știm dacă orașul B e cel în care a copilărit George Arion, dar cu siguranță Mladin se simte din nou acasă și ține morțiș să ne poarte înapoi în timp, atunci când privea lumea cu ochi inocenți de copil. Își aduce aminte cu drag de doamna urâtă, dar cu suflet bun, pe care o ajuta, împreună cu ceilalți puști, să-și ducă sacoșele, de paznicul școlii, cu care se și întâlnește de-altfel, dar care nu-l mai recunoaște, și de locul unde se afla casa părintească, de părinții săi în mare parte absenți, care roboteau din zori până în noapte ca să aibă ce să pună pe masă. Dar și de cântecele și lozincile comuniste, de-un grup restrâns de consăteni ce aștepta ca Stalin să coboare din cer și să facă dreptate pe pământ. Cu alte cuvinte, de libertatea copiilor și de captivitatea adulților, cei care trebuiau să danseze după cum le cânta partidul.

            Deși ne pierdem într-o ficțiune polițistă, granițele dintre bine și rău par să slăbească, crima fiind o necesitate a vieții, o istorie, chiar un mijloc de divertisment. Pe lângă omorul de la care pornește investigația, mai există câteva crime săvârșite în trecut, pe care timpul le-a conservat, până când o schimbare neprevăzută le-a dezgropat. Ce e cu cuțitul plin de sânge uscat din grajd? Dar cu pistolul descoperit în iederă? Evident că de-aici pornesc intrigi noi... Avem tendința de-a-l căuta pe vinovat, însă armele nu fac decât să confirme sângeroasa realitate. După ce Cain l-a ucis pe Abel, germenul criminal s-a infiltrat în organismul uman, ura, invidia, gelozia, uneori chiar disprețul, ducând la condamnarea celuilalt, indiferent dacă ne-a greșit cu ceva sau nu. Dar așa cum există un criminal, întotdeauna va apărea și un justițiar, pentru că actul de rebeliune trebuie pedepsit, după deviza „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

            Dacă ați ajuns până aici pentru că ați citit celelalte volume sau doar de curiozitate, trebuie să știți că avem de-a face cu un Mladin îmbătrânit, care simte, oarecum, că i se apropie sfârșitul. Dar la pachet cu bătrânețea vine și faima... De asta, când bunul lui amic, Haralambie Necșulescu (Hara), și o frumoasă franțuzoaică răscolesc Bucureștiul pentru a-i da de urmă, apar indivizi care-și asumă identitatea lui Andrei Mladin sau care susțin că știu unde s-ar afla jurnalistul. Ba e la nebuni, ba a fost răpit, ba a pierdut toți banii la Pocker și se ascunde de interlopi, ba chiar e la Torino, unde stă la un Cappuccino cu un necunoscut. Toți știu cine e Andrei Mladin și vor să fie (sau să fi fost) în preajma lui, alături de cel mai cunoscut detectiv român în viață. Iar dacă ați citit tot ce am scris până aici, vreau să pășim împreună pe acest drum al misterului, ca să aflăm ce dorește, de fapt, de la el superba franțuzoaică cu ochi albaștri.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui George Arion:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



joi, 1 februarie 2024

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)


Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 



miercuri, 15 noiembrie 2023

Recenziile lui Gică 150 - Ciudata Sally Diamond de Liz Nugent (Avanpremieră - CRIME CLUB)


Titlu: Ciudata Sally Diamond  

Autor: Liz Nugent

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Strange Sally Diamond (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media Pe Goodreads: 4,25 (din 25.151 note)

 

            Sally Diamond nu a făcut nimic greșit, doar a respectat ultima dorință a tatălui ei și l-a dus la gunoi după ce a murit. L-a băgat într-un sac și l-a incinerat în crematoriul pentru deșeuri din hambarul verde. Și nu înțelege de ce Angela, medicul și prietena lor de familie, și poliția au rămas șocați și sceptici la gestul ei de rămas-bun. Dar Sally nu pricepe multe, și de asta este privită cu milă sau răutate. Ca atunci când era la școală și colega din banca din spate i-a tăiat o șuviță... Sau când ceilalți copiii o bârfeau în baia școlii, neștiind că ea se afla într-una dintre cabine, cu picioarele pe colac, luându-și prânzul. Singurul care a înțeles-o a fost tatăl ei, Thomas Diamond, care a crezut că cel mai bine pentru ea este să stea departe de restul lumii, în siguranță, protejată de propria familie și liberă să se comporte ca un copil de zece ani. Dar copilăria s-a sfârșit odată cu moartea lui, iar Sally, forțată de împrejurările nefericite, trebuie să dea piept cu realitatea, cu tot ce i s-a ascuns în acești patruzeci și doi de ani.

            Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, Denise Norton, o fetiță de numai unsprezece ani, a fost luată de un străin din fața casei sale. Răpitorul, un dentist cunoscut în branșă și foarte apreciat de pacienții săi, a ținut-o închisă într-o cameră izolată fonic timp de paisprezece ani, până când, din cauza unei întâmplări „nefericite”, a fost nevoit să-și părăsească locuința, ba chiar să fugă din țară, luându-și o identitate falsă. În tot acest timp, Denise a trăit legată cu un lanț de calorifer, înfometată, lovită cu pumnii și picioarele, neștiind ce zi e, dacă afară e lumină sau întuneric, dându-și seama când e iarnă din cauza frigului greu de îndurat sub vechile pături roase și găurite. Poliția a căutat-o, dar fără niciun rezultat, părinții au sperat ca într-o zi să se întoarcă acasă, i-au ridicat chiar și un altar, dar Denise a rămas doar un nume invocat în rugăminți fierbinți și rugăciuni, o fotografie ce se regăsește în baza de date cu persoanele dispărute din Irlanda.

            După moartea tatălui ei, Sally ajunge (din nou) pe prima pagină a ziarelor, atrăgând atenția unor oameni nu tocmai cu intenții ortodoxe. Unii îi trimit scrisori de încurajare, încercând să o susțină emoțional, iar alții îi doresc să piară în focurile iadului, pentru ce i-a făcut lui Thomas Diamond. Dar fata/femeia noastră, deși are momente de furie justificate, nu ar fi în stare (neprovocată) să le facă rău celorlalți, și în niciun caz nu și-ar fi ucis tatăl, așa cum au presupus unii oameni. Ba mai mult, Sally e pe cale să înceapă o viață nouă, să se integreze în societate, și pentru asta și-a făcut un cerc restrâns de prieteni și a început să meargă la terapeut. Îi plac copiii și ar vrea să aibă grijă de ei, dar marea ei pasiune rămâne pianul și se refugiază în muzică de fiecare dată când are de cugetat sau cineva îi dă o veste proastă. Nu mai face pe surda, însă și-a luat o pereche de căști pentru zgomot, merge la cumpărături de una singură și a învățat să gătească, chiar dacă preferă să facă sendvișuri atunci când are vreun vizitator. Însă printre amicii ei s-a infiltrat și Mark, vecinul cel nou, bărbatul care susține că este îndrăgostit până peste cap de Anubha, frumoasa indiană din grupul ei de prieteni, dar care profită de fiecare întrevedere ca să scormonească în trecutul lui Sally, fiind prea interesat de povestea ei dinainte să ajungă la familia Diamond.

            Și dacă aș fi vrut, n-aș fi putut să vă ofer mai puține detalii. Normal că am lăsat surprizele pentru momentul când veți citi cartea, dar mi-era imposibil să nu vorbesc despre perspectiva cu Denise, mai ales că romanul face parte dintr-un „trend” al ultimilor ani, cred că aș putea să-i spun un subgen al literaturii de suspans, realizat, într-o multitudine de forme și stiluri, după o poveste reală. „Ciudata Sally Diamond” face parte din seria romanelor cu și despre persoane și familii captive, alături de „Rășină”, de Ane Riel, „Fata A”, de Abigail Dean, „Dragă copilă”, de Romy Hausmann, „Camera”, de Emma Donogue, „Când vin străinii”, de Ivar Leon Menger... Pentru mine, în ciuda faptului că am fost avertizat, a reprezentat o experiență atroce. E o carte care te zgârie pe inimă și te face să strângi din dinți la unele scene, care te trece de la o stare extremă la alta, pregătindu-te sufletește pentru clipa de purificare și eliberare emoțională (necesară) din final. Și dacă subiectul nu vă e pe plac, eu zic că merită s-o cunoașteți pe Sally, pentru că, în ciuda handicapului ei, poate fi o prietenă de nădejde, un om cu suflet bun, generos și (după câteva ședințe de terapie) deschis, plin de surprize, dar și de traume greu de gestionat și vindecat.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Liz Nugent:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi  

Fata Cu Cartea

                                                  Falled


marți, 7 noiembrie 2023

Recenziile lui Gică 149 - Reykjavík de Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir (CRIME CLUB)


Titlu: Reykjavík 

Autor: Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Reykjavík (2023)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,74 (din 2.168 note)

 

            În 2018, Bill Clinton și James Patterson scriu primul lor roman la patru mâini, „În lipsa președintelui”, urmat în 2021 de „The President's Daughter” (încă netradus la noi). Tot în 2021, Hillary Rodham Clinton și Louise Penny își unesc forțele într-ale scrisului, publicând thrillerul politic „Stare de teroare”. Ei bine, în 2023 a venit rândul unei alte colaborări de succes, tot între un scriitor de renume și un politician, mai exact între celebrul Ragnar Jónasson și primul-ministru al Islandei, Katrín Jakobsdóttir. Sunt sigur că ați văzut deja cartea, dacă nu pe rafturile librăriilor, atunci cu siguranță pe diversele site-uri de știri. Cu toată vâlva ce s-a stârnit în presă și cu o copertă atât de atractivă, era imposibil să nu ne apropiem și noi de ea, ca să vedem despre ce e vorba și de unde atâtea cuvinte de laudă, meritate sau nu.

       Povestea noastră începe ca un roman polițist de pe vremuri. O fată de paisprezece ani, pe nume Lára, își petrece vara anului 1956 pe insula Videy, lângă Reykjavík, unde lucrează ca menajeră în casa unui cuplu de bogătași. Dar într-un weekend adolescenta dispare, iar cei doi soți, singurii locuitori de pe insulă, dacă nu-i punem la socoteală și pe cei din cimitir, nu știu unde a plecat fata, dacă a fost luată de cineva cu o barcă sau dacă pur și simplu a hotărât să-și piardă urma. Kristjan Kristjansson, polițistul care s-a ocupat la acea vreme de caz, nu a reușit s-o găsească pe Lára, neavând suficiente informații, reanalizând an de an aceleași probe și mărturii învechite. Dar, după treizeci de ani, Valur Robertsson, jurnalist la ziarul Vikubladid, redeschide cazul după ce primește un apel anonim, de la o femeie care susține că Lára e moartă și că știe unde se află trupul ei neînsuflețit.

       În timp ce Valur pune indiciile cap la cap, locuitorii capitalei sărbătoresc bicentenarul, bucurându-se de preparatele tradiționale și de spectacolele organizate de primărie. În curând aici va avea loc și întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov, un eveniment așteptat atât de islandezi, cât și de presa din afară. Piața centrală e plină de decorațiuni pe care nu ai cum să le treci cu vederea, tortul aniversar de două sute de metri așteaptă să fie tăiat și împărțit, și toți sunt plini de speranță în suflet, toți, dar nu și Valur, care are parte, în masa omogenă de oameni, de un accident neprevăzut. Din cauză că nu-și mai poate continua cercetările, ancheta cade în mâinile surorii lui, Sunna Robertsdottir, care în prezent își scrie lucrarea de licență, fiind studentă la Literatură Comparată. Pornită să afle cu orice preț ce s-a întâmplat, de fapt, cu Lára, Sunna ajunge să-i interogheze pe aceiași indivizi pe care i-a luat la întrebări și fratele ei, apropiindu-se, cu pași calculați, de adevărul ce așteaptă de trei decenii să fie scos la lumină.

       Lára nu e doar o victimă a propriului călău, ci și a întregii Islande, a unui stat care nu a reușit să-și pedepsească ucigașii. Crima apasă pe conștiința publică, e o urmă ce pătează imaginea imaculată a Reykjavíkului, ba chiar îl condamnă, punându-i în oglindă păcatele din trecut. Nu doar făptașul e vinovat, ci și toți ceilalți... Polițiștii, pentru că nu au reușit să-i găsească trupul, politicienii, pentru că au pus bețe-n roate, intenționat, investigației, iar restul locuitorilor, pentru că au putut trăi liniștiți cu gândul că vinovatul a fost (și este încă) în libertate. De asta e nevoie de trei protagoniști care să analizeze faptele, de trei eroi care să ducă pe rând munca de documentare mai departe, cel din urmă putând, în sfârșit, să rezolve misterul, să ofere orașului și locuitorilor săi minunatul și înălțătorul sentiment al purificării.

       Așa cum am spus, e un roman (oarecum) clasic, cu niște personaje de hârtie ce nu-și asumă nicio clipă rolul marilor detectivi din literatura polițistă. De altfel, protagoniștii lui Ragnar sunt, în deosebi, indivizi obișnuiți, polițiști sau simpli actanți, care ajung la o concluzie relevantă abia după ce au analizat și reanalizat întregul scenariu. E un roman polițist, așa cum ne-am aștepta, dar e și o poveste socială, cu și despre oameni, în care miza detectivistică oglindește (ficțional) neputințele unei societăți aparent evoluate. E o lectură cu care mergi la sigur, complexă și plină de mister, perfectă atât pentru cei avansați într-ale genului, dar și pentru cei ce pun mâna pentru prima dată pe un roman Crime, curioși cum și de ce se scriu în continuare astfel de cărți.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Ragnar Jónasson și Katrín Jakobsdóttir:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea
                                                           Analogii, Antologii 


COMANDĂ CARTEA


sâmbătă, 4 noiembrie 2023

Recenziile lui Gică 148 - Budapest Noir de Vilmos Kondor (CRIME CLUB)


Titlu: Budapest Noir

Serie: Budapest Noir #1  

Autor: Vilmos Kondor

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Budapest Noir (2008)

Traducere de Bara Hajnal

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 248

Media pe Goodreads: 3,61 (din 1.249 note)

 

            Din păcate (sau nu), piața de carte din România, pe segmentul traducerilor din literatura de suspans, este invadată de autori anglosaxoni și nordici. Britanicii și americanii au reușit să se promoveze așa cum trebuie, unii dinainte să le apară cărțile, și au ajuns să acapareze întreaga industrie, fiind urmați, din anii 2000, mai exact din 2011, odată cu Seria Neagră, de scriitorii din Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda, promotorii genului, acum devenit un soi de brand, Nordic Noir. Din fericire, încă se încearcă publicarea unor scriitori nu atât de cunoscuți la noi, francezi, germani, spanioli, italieni..., care evident că vin cu un suflu nou, cu noi direcții în care pot fi exploatate intriga și construcția unui roman polițist. Și trebuie să vă spun că am rămas plăcut surprins, chiar luat pe nepregătite, de alegerea editurii Crime Scene de a-l traduce pe Vilmos Kondor, supranumit „părintele literaturii de suspans din Ungaria”.

            Așadar, ne întoarcem din nou în timp, în 1936, în Budapesta, un oraș blocat între tradiție și reformă. Odată cu vestea morții lui Gyula Gömbös, prim-ministrul Ungariei, peste capitală se lasă doliul, maghiarii cu aspirații fasciste deplângându-l pe cel care le-a promis o nouă orânduire. Și în timp ce trupul neînsuflețit al politicianului este transportat de la Gara de Est la Parlament, Zsigmond Gordon, un reporter obișnuit, este informat despre o crimă: o tânără al cărei trup violentat a fost găsit pe Strada Nucului Bătrân, într-unul dintre cartierele pe unde își fac de cap hoții și prostituatele. Deși polițiștii bănuiesc că și fata făcea parte din șleahta cocotelor, omul nostru este de altă părere, cartea de rugăciuni scrisă în ebraică, descoperită lângă cadavru, confirmând faptul că este vorba despre o evreică. Chiar dacă i se interzice să înainteze cu ancheta, Zsigmond nu-și poate găsi liniștea până când nu va reuși să-l prindă pe ucigaș, și pentru asta coboară în straturile infecte ale metropolei, acolo unde banii și interesele personale sunt mai presus de toate legile statului.

            De la fotografii ce realizează poze nud prostituatelor, la hoții, aparent mărunți, care bântuie pe la fiecare colț de stradă și până la boxerii ce organizează lupte interzise prin hale abandonate, Zsigmond ia la pas Budapesta, pentru a afla identitatea tinerei victime și cine ar fi avut vreun motiv s-o ucidă. Cu ajutorul câtorva relații din trecut, protagonistul descoperă detalii despre modul de operare al criminalului și-și cumpără și șantajează vechile cunoștințe, în speranța că va provoca atâta haos încât vreun amănunt esențial să iasă la suprafață. În vreme ce urmărește cortegiul funerar, luând interviuri unor politicieni deloc afectați de moartea lui Gömbös, care repetă iar și iar aceleași păreri de rău trase la indigo, Gordon își evită superiorii, continuând să-și vadă liniștit de investigație. Cu toții vor ca el să se afle aici, fiindcă moartea primului-ministru e mai importantă decât uciderea sau sinuciderea unei dame de companie, și să-și vadă dracului de treabă, nederanjându-i pe oamenii importanți care nu au timp de aiurelile lui.

            Dar alături de eroul nostru curajos se află Krisztina, iubita lui și unul dintre cei mai pricepuți graficieni din capitală, solicitată de curând să se ocupe de copertele celor de la Penguin, și bunicul acestuia, Mor, un om care-și dorește cu orice preț să fie recunoscut pentru rețetele sale neobișnuite, în special pentru gemurile de struguri, mere, castane și alte fructe încă netransformate în dulceață. Aparițiile și comentariile bătrânului, de un comic ieșit din comun, nu doar că înviorează atmosfera, ci și reprezintă niște momente de reculegere, în care Zsigmond cere sfaturi și se îmbărbătează, pregătindu-se pentru o nouă descindere în lumea celor nedrepți. Relația reporterului cu Krisztina este una stranie, împărtășindu-și ultimele experiențe, având parte de nopți fierbinți, dar continuându-și viața separat, de parcă ar fi doi străini ce se revăd accidental.

            Revenind la primul paragraf, eu cred că Vilmos Kondor și-ar putea găsi ușor locul printre autorii celebri de Noir. Nu e scrisă în stil american, cu prea multă acțiune, nu e nici ScandiNoir, dar cu siguranță are ceva din ambele. Atmosfera e realistă, pe alocuri chiar naturalistă, apăsătoare și dezolantă, personajul nostru, cu toate problemele sale, seamănă cu detectivii excentrici din Nord, iar scenariul cap-coadă, crimă și pedeapsă, este fidel marilor scriitori de Policier. L-am așteptat cu interes, l-am citit în două zile, e și destul de scurt, și mi-a confirmat cu succes așteptările. Merită să-l citiți, iar dacă nu vă va fi pe plac povestea (deși nu cred că se va întâmpla așa ceva), măcar rămâneți cu un autor deosebit în bibliotecă, apropiat ca stil (și distanță) de sufletul nostru răzvrătit și sceptic de români.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Vilmos Kondor:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea
                                                           Analogii, Antologii 


COMANDĂ CARTEA


marți, 5 septembrie 2023

Recenziile lui Gică 140 - Păcat de moarte de Maria Grund (CRIME CLUB)


Titlu: Păcat de moarte 

Serie: Berling & Pedersen #1

Autor: Maria Grund

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dödssynden (2020)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,54 (din 1.121 note)

 

„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte: (1) ochii trufași, (2) limba mincinoasă, (3) mâinile care varsă sânge nevinovat, (4) inima care urzește planuri nelegiuite, (5) picioarele care aleargă repede la rău, (6) martorul mincinos, care spune minciuni, și (7) cel ce stârnește certuri între frați” (Proverbe 6:16). Dincolo de formulările biblice, păcatele de moarte sunt, într-o ordine aleatorie, mândria, invidia, lăcomia, desfrâul, mânia, aviditatea și lenea. Cunoscute drept păcate capitale, cele șapte reprezintă sursele din care izvorăsc toate celelalte rele lumești și spirituale. Puse pe seama viciilor trupești și îndemnurilor diavolești, constituie, în viziunea creștină, căi sigure spre focurile cele veșnice. Deși la Dante, în „Divina Comedie”, ele se regăsesc și în Purgatoriu, putând fi spălate prin veacuri de suferință și rugăciunile celor vii, mult timp Biserica Catolică le-a socotit drept păcate fundamentale, imposibil de îndepărtat de pe sufletul celui „damnat”.

După ce trupul neînsuflețit al unei adolescente de paisprezece ani este descoperit într-o carieră de calcar inundată de pe o insulă din Marea Baltică, polițista Sanna Berling și partenerul ei, Bernard, sunt trimiși să arunce o privire la locul tragicului eveniment. La prima vedere, fata și-a pus capăt zilelor cu ajutorul unei lame cu care și-a secționat venele de la încheieturi, după care, fără nicio șansă de supraviețuire, s-a aruncat în lac. În următoarea zi, o anticară în vârstă este găsită moartă în propria locuință, ucisă printr-o tăietură în formă de cruce la baza gâtului, după ce fusese înțepată și tăiată pe tot corpul, măcelărită ca un animal. Însă crimele nu se opresc aici, pentru că, după câteva zile, este găsit un alt cadavru, modul de operare al criminalului fiind același și trădând o furie ieșită din comun. Deși nu pare să existe nicio legătură între tânăra sinucigașă și cele două victime, după puțină cercetare lucrurile încep să capete sens, iar cheia misterului se află într-o pictură din casa bătrânei anticare, în care apar șapte copii cu măști de animale, mânjiți cu sânge.

Și fiindcă Bernard urmează să iasă la pensie peste o săptămână, pe drum spre scena sinuciderii se află și Eir Pedersen, viitoarea colegă a Sannei. Rebelă, dar cu rezultate excepționale la cursurile de la Academia de Poliție, puțin plictisită de toți și de toate, dar foarte îndrăzneață și decisă să afle adevărul, Eir este polițista perfectă pentru încâlcitul caz ce-i așteaptă, puternică atunci când e nevoie de ea și emotivă atunci când vede suferința de pe chipurile celorlalți. Ca un investigator convențional, Sanna nu are nevoie de noua ei parteneră, așa că se declară ostilă de la început, păstrând distanța față de Eir și preferând să lucreze cu plictisitul și nerăbdătorul Bernard. Dar se apropie ziua comemorării lui Erik, fiul Sannei, care a murit, împreună cu soțul acesteia, într-un incendiu pus la cale de piromanul ce vizase doar casele din zonă în care se aflaseră copii, încă în libertate, dar ținut în siguranță departe de-aici, așa că Sanna își ia câteva zile libere, cu alcool și pastile, lăsând la o parte ancheta chiar în momentul în care lucrurile devin cu adevărat interesante.

            Dincolo de investigația celor două protagoniste, esența cărții stă în latura sa terifiantă și ocultă. Criminalul nu acționează impulsiv, nu avem de-a face, ca în alte cazuri, cu un psihopat căruia îi place vărsarea de sânge, ci cu o minte lucidă, ancorată în realitate, dornică să-și ducă treaba la bun sfârșit. Ca un strigoi, omul nostru lasă în urma sa groază și deznădejde, pângărind locurile prin care trece. Poate fi oricine, oricare dintre personaje... poate soțul anticarei, bătrânul în scaun cu rotile care a fost declarat dispărut după omor, sau asistenta maternală fără un braț, unul dintre copiii răzvrătiți din zonă (foarte puțin probabil) sau Benjamin, adolescentul ce are o obsesie pentru propria mamă, lovindu-i și mușcându-i (ca un lup) pe toți cei ce ar putea reprezenta un pericol la adresa familiei sale disfuncționale.

Nu știu cât de bine am reușit să trasez liniile principale ale romanului, dar pentru mine a reprezentat o narațiune excelentă, plină de suspans și incertitudine, pe alocuri apăsătoare, chiar grotescă, exact lectura de care aveam nevoie după atâtea romane mediocre. Maria Grund a scris o poveste autentică, cu un iz puternic de Nordic Noir, puțin feministă, dar un feminism care nu deranjează cu nimic, presărată cu câteva clișee necesare, dar, din nou, nesupărătoare, și, cel mai important, nu trage nici de acțiune, nici de pagini, spune ce e de spus, ne conduce cu pași mari spre deznodământ și ne aruncă în gura lupului fix atunci când trebuie, adică în clipa în care ancheta este pe cale să fie rezolvată. Citiți cartea asta cu încredere, deja am recomandat-o unor prieteni și o să fac asta de fiecare dată când se va ivi ocazia, și nu uitați, cheia enigmei se află în pictură, pentru că păunul, capra, câinele, porcul, măgarul, vulpea și lupul știu, pe pielea lor, ce înseamnă un păcat de moarte.


Un proiect: