ULTIMELE LECTURI:

Mai târziu
O viață regăsită
Cadoul
Lumea inelară
Marginea umbrei
Pacientul
X feluri de a muri
Omul Șoaptă


Gică Andreica's favorite books »
Se afișează postările cu eticheta Crime Scene Press. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Crime Scene Press. Afișați toate postările

vineri, 2 februarie 2024

Recenziile lui Gică 163 - Vizita tinerei doamne de George Arion (CRIME CLUB)


Titlu: Vizita tinerei doamne 

Serie: Andrei Mladin (#9)

Autor: George Arion

Editura: CRIME SCENE PRESS

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264 

 

            Poet, eseist, recenzent, dramaturg, nuvelist și romancier, George Arion s-a remarcat prin scrierile sale polițienești, în special prin seria ce-l are ca protagonist pe îndrăgitul jurnalist-detectiv, Andrei Mladin. Și dacă vă veți opri un moment, în timpul lecturii, ca să aruncați o privire mai atentă asupra temelor abordate în cele nouă volume, mai ales în ultimul, veți observa o tușă personală puternică, o stilistică ce-i apropie extrem de mult pe autor și personaj. Dacă-mi permiteți, Mladin nu ar exista fără Arion, însă și autorul are nevoie de un protagonist în care să-și descarce personalitatea, de un caracter-oglindă în care pot fi înglobate experiențele acumulate pe parcursul vieții. Cei doi se privesc, se recunosc, își aruncă zâmbete, pentru că sunt capul și pajura aceleiași monede, o entitate pasivă, prin scris, și alta dinamică, prin acțiune, angrenate într-o luptă de mii de pagini împotriva criminalității.

            După ce a zăcut la pat două luni, la Matei Balș, din cauza coronavirusului, Andrei Mladin părăsește spitalul pe o poartă secundară, îndreptându-se spre gară, de unde ia un bilet de tren spre orașul B, locul unde a copilărit. Sătul de agitația urbei, fostul jurnalist intenționează să stea o vreme departe de capitală, ca să-și refacă puterile. Însă, la câteva zile după ce ajunge la destinație, are loc, bineînțeles, o crimă. Victima, președintele unuia dintre „cercurile politice” din zonă. Agresorul... ca de-obicei, necunoscut, deși se bănuiește că ar fi nebunul care a scăpat de la ospiciu. Arma crimei, o praștie... Da, cu o piatră poți să ucizi rapid pe cineva, mai ales dacă-l lovești în tâmplă. Prin urmare, omul nostru, aflat aici sub o identitate falsă, este repede deconspirat de gazda sa, și pentru că nu are încotro, dar și pentru că detectivul din el nu vrea să stea deoparte, ajunge să se implice într-o nouă  anchetă.

            Întregul text abundă în nostalgie. Nu știm dacă orașul B e cel în care a copilărit George Arion, dar cu siguranță Mladin se simte din nou acasă și ține morțiș să ne poarte înapoi în timp, atunci când privea lumea cu ochi inocenți de copil. Își aduce aminte cu drag de doamna urâtă, dar cu suflet bun, pe care o ajuta, împreună cu ceilalți puști, să-și ducă sacoșele, de paznicul școlii, cu care se și întâlnește de-altfel, dar care nu-l mai recunoaște, și de locul unde se afla casa părintească, de părinții săi în mare parte absenți, care roboteau din zori până în noapte ca să aibă ce să pună pe masă. Dar și de cântecele și lozincile comuniste, de-un grup restrâns de consăteni ce aștepta ca Stalin să coboare din cer și să facă dreptate pe pământ. Cu alte cuvinte, de libertatea copiilor și de captivitatea adulților, cei care trebuiau să danseze după cum le cânta partidul.

            Deși ne pierdem într-o ficțiune polițistă, granițele dintre bine și rău par să slăbească, crima fiind o necesitate a vieții, o istorie, chiar un mijloc de divertisment. Pe lângă omorul de la care pornește investigația, mai există câteva crime săvârșite în trecut, pe care timpul le-a conservat, până când o schimbare neprevăzută le-a dezgropat. Ce e cu cuțitul plin de sânge uscat din grajd? Dar cu pistolul descoperit în iederă? Evident că de-aici pornesc intrigi noi... Avem tendința de-a-l căuta pe vinovat, însă armele nu fac decât să confirme sângeroasa realitate. După ce Cain l-a ucis pe Abel, germenul criminal s-a infiltrat în organismul uman, ura, invidia, gelozia, uneori chiar disprețul, ducând la condamnarea celuilalt, indiferent dacă ne-a greșit cu ceva sau nu. Dar așa cum există un criminal, întotdeauna va apărea și un justițiar, pentru că actul de rebeliune trebuie pedepsit, după deviza „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

            Dacă ați ajuns până aici pentru că ați citit celelalte volume sau doar de curiozitate, trebuie să știți că avem de-a face cu un Mladin îmbătrânit, care simte, oarecum, că i se apropie sfârșitul. Dar la pachet cu bătrânețea vine și faima... De asta, când bunul lui amic, Haralambie Necșulescu (Hara), și o frumoasă franțuzoaică răscolesc Bucureștiul pentru a-i da de urmă, apar indivizi care-și asumă identitatea lui Andrei Mladin sau care susțin că știu unde s-ar afla jurnalistul. Ba e la nebuni, ba a fost răpit, ba a pierdut toți banii la Pocker și se ascunde de interlopi, ba chiar e la Torino, unde stă la un Cappuccino cu un necunoscut. Toți știu cine e Andrei Mladin și vor să fie (sau să fi fost) în preajma lui, alături de cel mai cunoscut detectiv român în viață. Iar dacă ați citit tot ce am scris până aici, vreau să pășim împreună pe acest drum al misterului, ca să aflăm ce dorește, de fapt, de la el superba franțuzoaică cu ochi albaștri.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui George Arion:

 

Literatura pe tocuri

Falled

Fata Cu Cartea

Citește-mi-l

Anca și cărțile.ro

Ciobanul de Azi

Analogii, Antologii

Biblioteca lui Liviu 



joi, 1 februarie 2024

Recenziile lui Gică 162 - Cel care nu uită de David Baldacci (CRIME CLUB)


Titlu: Cel care nu uită 

Serie: Amos Decker (#1)

Autor: David Baldacci

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Memory Man (2015)

Traducere de Oana Stănescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 464

Media pe Goodreads: 4,11 (din 138.450 note)

 

            La douăzeci de ani, inima lui Amos Decker s-a oprit, de două ori, după ce a fost placat, pe terenul de fotbal, de către un alt jucător masiv, accident care a fost difuzat la acea vreme de nenumărate ori la televizor. Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a petrecut atunci în creierul lui, cert e că s-a trezit un alt om. De fapt, era tot Amos, doar că din clipa aia nu a mai putut să uite nimic. Absolut nimic. Pe lângă hipertimezie, a deprins și sinestezia, capacitatea de a vedea lumea în culori. Pentru el, fiecare cifră are o culoare, conotată pozitiv sau negativ, și unele persoane sau obiecte pot căpăta nuanță, ton și intensitate în funcție de context sau sentimentul pe care i-l insuflă. Griul metalic îl liniștește, în timp ce albastrul îl paralizează psihic, pentru că albastră a fost și noaptea în care familia i-a fost ucisă cu sânge rece.

Johnny Sacks, cumnatul lui Decker, a fost găsit mort la masa din sufragerie, cu gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. Cassandra (Cassie) a fost descoperită lângă pat, cu o gaură de glonț, caldă și umflată, în frunte. Iar Molly, care nu împlinise nici zece ani, era pe toaletă, sugrumată și legată cu un cordon de bazinul de apă. O triplă omucidere care a șocat Burlingtonul, și, totuși, niciun suspect. De altfel, nici Amos nu-și amintește să fii supărat pe cineva într-un asemenea hal, încât să-i omoare familia. Și degeaba timpul trece, fiindcă omul nostru nu poate să uite ce a văzut și retrăiește moartea lor în fiecare secundă, la nesfârșit. Dar se pare că vinovatul s-a predat... Sebastian Leopold, posibil fost marinar, a intrat în secția de poliție și și-a recunoscut crima. Straniu, așa-i? Să fie vorba despre o falsă mărturisire? Dar cu ce scop? Și de ce acum? Să aibă ucigașul nostru în serie mustrări de conștiință?

Chiar dacă nu mai face parte din poliție, Amos, ajuns vagabond și în prezent detectiv de ocazie, vrea să-i facă o vizită, în celulă, lui Leopold, ca să-l privească în ochi și să afle dacă el e, într-adevăr, criminalul. Însă ancheta personală a lui Decker se încrucișează cu un atac armat într-un liceu, mai exact în fostul lui liceu, soldat cu victime atât în rândul elevilor, cât și al profesorilor. Și datorită talentului său nemaiîntâlnit, despre care știe un număr restrâns de oameni, dar și fostul lui șef, Miller, Amos devine consultant al poliției, reluându-și rolul de investigator alături de fosta lui parteneră, Mary Lancaster. Și împreună cu FBI-ul, fiindcă băieții la costum nu puteau sta deoparte, având în vedere amploarea tragediei, eroii noștri pornesc pe urmele unui ucigaș inteligent și meticulos, care le pune răbdarea și competența la grea încercare. Fiecare pistă pare să fi fost prevăzută și de atacator, astfel încât se deschid o grămadă de căi posibile, din care doar una este cea pe care a fugit făptașul din școală.

Dar să nu uităm de Leopold, care repetă, de parcă nu și-ar mai fi luat pastilele de-o vreme bună, că el e vinovatul și că nu dorește niciun nenorocit de avocat care să-l reprezinte la proces. Însă Amos nu-l recunoaște pe Sebastian. Și, așa cum am spus, el nu uită nimic. Să nu credeți că asta e un soi de superputere, mda, poate fi, la fel cum poate să fie și un blestem. Știe ce dată e azi, minutul și secunda, și nu e nevoie să consulte vreun calendar sau ceas. Viața lui merge ca un contracronometru, dar înapoi, spre omoruri, spre punctul zero, fiindcă atunci când nu poți să scapi de trecut, e imposibil să te orientezi spre viitor. Pe lângă efectul caleidoscopic, prin sinestezie fostul detectiv privește lumea aidoma unui mag, interpretând semnele bune și avertismentele. Așa cum 7 e o cifră norocoasă, 3 aduce ghinion, fiindcă 3 îi apare în fața ochilor (o hoardă de 3) atunci când pericolul se apropie cu pumnale ascuțite de inima sa.

Ce să vă mai zic... E scrisă de David Baldacci, și cu asta cred c-am spus totul. E alertă, plină de mister, cu un antagonist parcă scos din filmele de groază, complex, dar greu (dacă nu imposibil) de descoperit, un psihopat ca-n vremurile bune, din seria diavolilor care și-au luat câteva zile vacanță pe pământ. La rândul lui, Amos e un personaj deosebit datorită caracterului său de justițiar absolut, dar și abilităților supraumane, care-l plasează deasupra oricărui agent de la FBI. Altfel spus, trebuie să vă pregătiți pentru o vânătoare de amploare, dar rămâne de văzut cine e, la urma urmelor, prădătorul, și cine, prada.


Un proiect:

Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui David Baldacci:

 

Literatura pe tocuri

Fata Cu Cartea

Analogii, Antologii

Anca și cărțile.ro

Falled

Ciobanul de Azi

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu 



miercuri, 15 noiembrie 2023

Recenziile lui Gică 150 - Ciudata Sally Diamond de Liz Nugent (Avanpremieră - CRIME CLUB)


Titlu: Ciudata Sally Diamond  

Autor: Liz Nugent

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Strange Sally Diamond (2023)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 416

Media Pe Goodreads: 4,25 (din 25.151 note)

 

            Sally Diamond nu a făcut nimic greșit, doar a respectat ultima dorință a tatălui ei și l-a dus la gunoi după ce a murit. L-a băgat într-un sac și l-a incinerat în crematoriul pentru deșeuri din hambarul verde. Și nu înțelege de ce Angela, medicul și prietena lor de familie, și poliția au rămas șocați și sceptici la gestul ei de rămas-bun. Dar Sally nu pricepe multe, și de asta este privită cu milă sau răutate. Ca atunci când era la școală și colega din banca din spate i-a tăiat o șuviță... Sau când ceilalți copiii o bârfeau în baia școlii, neștiind că ea se afla într-una dintre cabine, cu picioarele pe colac, luându-și prânzul. Singurul care a înțeles-o a fost tatăl ei, Thomas Diamond, care a crezut că cel mai bine pentru ea este să stea departe de restul lumii, în siguranță, protejată de propria familie și liberă să se comporte ca un copil de zece ani. Dar copilăria s-a sfârșit odată cu moartea lui, iar Sally, forțată de împrejurările nefericite, trebuie să dea piept cu realitatea, cu tot ce i s-a ascuns în acești patruzeci și doi de ani.

            Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, Denise Norton, o fetiță de numai unsprezece ani, a fost luată de un străin din fața casei sale. Răpitorul, un dentist cunoscut în branșă și foarte apreciat de pacienții săi, a ținut-o închisă într-o cameră izolată fonic timp de paisprezece ani, până când, din cauza unei întâmplări „nefericite”, a fost nevoit să-și părăsească locuința, ba chiar să fugă din țară, luându-și o identitate falsă. În tot acest timp, Denise a trăit legată cu un lanț de calorifer, înfometată, lovită cu pumnii și picioarele, neștiind ce zi e, dacă afară e lumină sau întuneric, dându-și seama când e iarnă din cauza frigului greu de îndurat sub vechile pături roase și găurite. Poliția a căutat-o, dar fără niciun rezultat, părinții au sperat ca într-o zi să se întoarcă acasă, i-au ridicat chiar și un altar, dar Denise a rămas doar un nume invocat în rugăminți fierbinți și rugăciuni, o fotografie ce se regăsește în baza de date cu persoanele dispărute din Irlanda.

            După moartea tatălui ei, Sally ajunge (din nou) pe prima pagină a ziarelor, atrăgând atenția unor oameni nu tocmai cu intenții ortodoxe. Unii îi trimit scrisori de încurajare, încercând să o susțină emoțional, iar alții îi doresc să piară în focurile iadului, pentru ce i-a făcut lui Thomas Diamond. Dar fata/femeia noastră, deși are momente de furie justificate, nu ar fi în stare (neprovocată) să le facă rău celorlalți, și în niciun caz nu și-ar fi ucis tatăl, așa cum au presupus unii oameni. Ba mai mult, Sally e pe cale să înceapă o viață nouă, să se integreze în societate, și pentru asta și-a făcut un cerc restrâns de prieteni și a început să meargă la terapeut. Îi plac copiii și ar vrea să aibă grijă de ei, dar marea ei pasiune rămâne pianul și se refugiază în muzică de fiecare dată când are de cugetat sau cineva îi dă o veste proastă. Nu mai face pe surda, însă și-a luat o pereche de căști pentru zgomot, merge la cumpărături de una singură și a învățat să gătească, chiar dacă preferă să facă sendvișuri atunci când are vreun vizitator. Însă printre amicii ei s-a infiltrat și Mark, vecinul cel nou, bărbatul care susține că este îndrăgostit până peste cap de Anubha, frumoasa indiană din grupul ei de prieteni, dar care profită de fiecare întrevedere ca să scormonească în trecutul lui Sally, fiind prea interesat de povestea ei dinainte să ajungă la familia Diamond.

            Și dacă aș fi vrut, n-aș fi putut să vă ofer mai puține detalii. Normal că am lăsat surprizele pentru momentul când veți citi cartea, dar mi-era imposibil să nu vorbesc despre perspectiva cu Denise, mai ales că romanul face parte dintr-un „trend” al ultimilor ani, cred că aș putea să-i spun un subgen al literaturii de suspans, realizat, într-o multitudine de forme și stiluri, după o poveste reală. „Ciudata Sally Diamond” face parte din seria romanelor cu și despre persoane și familii captive, alături de „Rășină”, de Ane Riel, „Fata A”, de Abigail Dean, „Dragă copilă”, de Romy Hausmann, „Camera”, de Emma Donogue, „Când vin străinii”, de Ivar Leon Menger... Pentru mine, în ciuda faptului că am fost avertizat, a reprezentat o experiență atroce. E o carte care te zgârie pe inimă și te face să strângi din dinți la unele scene, care te trece de la o stare extremă la alta, pregătindu-te sufletește pentru clipa de purificare și eliberare emoțională (necesară) din final. Și dacă subiectul nu vă e pe plac, eu zic că merită s-o cunoașteți pe Sally, pentru că, în ciuda handicapului ei, poate fi o prietenă de nădejde, un om cu suflet bun, generos și (după câteva ședințe de terapie) deschis, plin de surprize, dar și de traume greu de gestionat și vindecat.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Liz Nugent:

Biblioteca lui Liviu

Anca și cărțile.ro

Analogii, Antologii

Citește-mi-l

Ciobanul de Azi  

Fata Cu Cartea

                                                  Falled


marți, 7 noiembrie 2023

Recenziile lui Gică 149 - Reykjavík de Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir (CRIME CLUB)


Titlu: Reykjavík 

Autor: Ragnar Jónasson & Katrín Jakobsdóttir

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Reykjavík (2023)

Traducere de George Arion Jr.

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 320

Media pe Goodreads: 3,74 (din 2.168 note)

 

            În 2018, Bill Clinton și James Patterson scriu primul lor roman la patru mâini, „În lipsa președintelui”, urmat în 2021 de „The President's Daughter” (încă netradus la noi). Tot în 2021, Hillary Rodham Clinton și Louise Penny își unesc forțele într-ale scrisului, publicând thrillerul politic „Stare de teroare”. Ei bine, în 2023 a venit rândul unei alte colaborări de succes, tot între un scriitor de renume și un politician, mai exact între celebrul Ragnar Jónasson și primul-ministru al Islandei, Katrín Jakobsdóttir. Sunt sigur că ați văzut deja cartea, dacă nu pe rafturile librăriilor, atunci cu siguranță pe diversele site-uri de știri. Cu toată vâlva ce s-a stârnit în presă și cu o copertă atât de atractivă, era imposibil să nu ne apropiem și noi de ea, ca să vedem despre ce e vorba și de unde atâtea cuvinte de laudă, meritate sau nu.

       Povestea noastră începe ca un roman polițist de pe vremuri. O fată de paisprezece ani, pe nume Lára, își petrece vara anului 1956 pe insula Videy, lângă Reykjavík, unde lucrează ca menajeră în casa unui cuplu de bogătași. Dar într-un weekend adolescenta dispare, iar cei doi soți, singurii locuitori de pe insulă, dacă nu-i punem la socoteală și pe cei din cimitir, nu știu unde a plecat fata, dacă a fost luată de cineva cu o barcă sau dacă pur și simplu a hotărât să-și piardă urma. Kristjan Kristjansson, polițistul care s-a ocupat la acea vreme de caz, nu a reușit s-o găsească pe Lára, neavând suficiente informații, reanalizând an de an aceleași probe și mărturii învechite. Dar, după treizeci de ani, Valur Robertsson, jurnalist la ziarul Vikubladid, redeschide cazul după ce primește un apel anonim, de la o femeie care susține că Lára e moartă și că știe unde se află trupul ei neînsuflețit.

       În timp ce Valur pune indiciile cap la cap, locuitorii capitalei sărbătoresc bicentenarul, bucurându-se de preparatele tradiționale și de spectacolele organizate de primărie. În curând aici va avea loc și întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov, un eveniment așteptat atât de islandezi, cât și de presa din afară. Piața centrală e plină de decorațiuni pe care nu ai cum să le treci cu vederea, tortul aniversar de două sute de metri așteaptă să fie tăiat și împărțit, și toți sunt plini de speranță în suflet, toți, dar nu și Valur, care are parte, în masa omogenă de oameni, de un accident neprevăzut. Din cauză că nu-și mai poate continua cercetările, ancheta cade în mâinile surorii lui, Sunna Robertsdottir, care în prezent își scrie lucrarea de licență, fiind studentă la Literatură Comparată. Pornită să afle cu orice preț ce s-a întâmplat, de fapt, cu Lára, Sunna ajunge să-i interogheze pe aceiași indivizi pe care i-a luat la întrebări și fratele ei, apropiindu-se, cu pași calculați, de adevărul ce așteaptă de trei decenii să fie scos la lumină.

       Lára nu e doar o victimă a propriului călău, ci și a întregii Islande, a unui stat care nu a reușit să-și pedepsească ucigașii. Crima apasă pe conștiința publică, e o urmă ce pătează imaginea imaculată a Reykjavíkului, ba chiar îl condamnă, punându-i în oglindă păcatele din trecut. Nu doar făptașul e vinovat, ci și toți ceilalți... Polițiștii, pentru că nu au reușit să-i găsească trupul, politicienii, pentru că au pus bețe-n roate, intenționat, investigației, iar restul locuitorilor, pentru că au putut trăi liniștiți cu gândul că vinovatul a fost (și este încă) în libertate. De asta e nevoie de trei protagoniști care să analizeze faptele, de trei eroi care să ducă pe rând munca de documentare mai departe, cel din urmă putând, în sfârșit, să rezolve misterul, să ofere orașului și locuitorilor săi minunatul și înălțătorul sentiment al purificării.

       Așa cum am spus, e un roman (oarecum) clasic, cu niște personaje de hârtie ce nu-și asumă nicio clipă rolul marilor detectivi din literatura polițistă. De altfel, protagoniștii lui Ragnar sunt, în deosebi, indivizi obișnuiți, polițiști sau simpli actanți, care ajung la o concluzie relevantă abia după ce au analizat și reanalizat întregul scenariu. E un roman polițist, așa cum ne-am aștepta, dar e și o poveste socială, cu și despre oameni, în care miza detectivistică oglindește (ficțional) neputințele unei societăți aparent evoluate. E o lectură cu care mergi la sigur, complexă și plină de mister, perfectă atât pentru cei avansați într-ale genului, dar și pentru cei ce pun mâna pentru prima dată pe un roman Crime, curioși cum și de ce se scriu în continuare astfel de cărți.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul scris de Ragnar Jónasson și Katrín Jakobsdóttir:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea
                                                           Analogii, Antologii 


COMANDĂ CARTEA


sâmbătă, 4 noiembrie 2023

Recenziile lui Gică 148 - Budapest Noir de Vilmos Kondor (CRIME CLUB)


Titlu: Budapest Noir

Serie: Budapest Noir #1  

Autor: Vilmos Kondor

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Budapest Noir (2008)

Traducere de Bara Hajnal

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 248

Media pe Goodreads: 3,61 (din 1.249 note)

 

            Din păcate (sau nu), piața de carte din România, pe segmentul traducerilor din literatura de suspans, este invadată de autori anglosaxoni și nordici. Britanicii și americanii au reușit să se promoveze așa cum trebuie, unii dinainte să le apară cărțile, și au ajuns să acapareze întreaga industrie, fiind urmați, din anii 2000, mai exact din 2011, odată cu Seria Neagră, de scriitorii din Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda, promotorii genului, acum devenit un soi de brand, Nordic Noir. Din fericire, încă se încearcă publicarea unor scriitori nu atât de cunoscuți la noi, francezi, germani, spanioli, italieni..., care evident că vin cu un suflu nou, cu noi direcții în care pot fi exploatate intriga și construcția unui roman polițist. Și trebuie să vă spun că am rămas plăcut surprins, chiar luat pe nepregătite, de alegerea editurii Crime Scene de a-l traduce pe Vilmos Kondor, supranumit „părintele literaturii de suspans din Ungaria”.

            Așadar, ne întoarcem din nou în timp, în 1936, în Budapesta, un oraș blocat între tradiție și reformă. Odată cu vestea morții lui Gyula Gömbös, prim-ministrul Ungariei, peste capitală se lasă doliul, maghiarii cu aspirații fasciste deplângându-l pe cel care le-a promis o nouă orânduire. Și în timp ce trupul neînsuflețit al politicianului este transportat de la Gara de Est la Parlament, Zsigmond Gordon, un reporter obișnuit, este informat despre o crimă: o tânără al cărei trup violentat a fost găsit pe Strada Nucului Bătrân, într-unul dintre cartierele pe unde își fac de cap hoții și prostituatele. Deși polițiștii bănuiesc că și fata făcea parte din șleahta cocotelor, omul nostru este de altă părere, cartea de rugăciuni scrisă în ebraică, descoperită lângă cadavru, confirmând faptul că este vorba despre o evreică. Chiar dacă i se interzice să înainteze cu ancheta, Zsigmond nu-și poate găsi liniștea până când nu va reuși să-l prindă pe ucigaș, și pentru asta coboară în straturile infecte ale metropolei, acolo unde banii și interesele personale sunt mai presus de toate legile statului.

            De la fotografii ce realizează poze nud prostituatelor, la hoții, aparent mărunți, care bântuie pe la fiecare colț de stradă și până la boxerii ce organizează lupte interzise prin hale abandonate, Zsigmond ia la pas Budapesta, pentru a afla identitatea tinerei victime și cine ar fi avut vreun motiv s-o ucidă. Cu ajutorul câtorva relații din trecut, protagonistul descoperă detalii despre modul de operare al criminalului și-și cumpără și șantajează vechile cunoștințe, în speranța că va provoca atâta haos încât vreun amănunt esențial să iasă la suprafață. În vreme ce urmărește cortegiul funerar, luând interviuri unor politicieni deloc afectați de moartea lui Gömbös, care repetă iar și iar aceleași păreri de rău trase la indigo, Gordon își evită superiorii, continuând să-și vadă liniștit de investigație. Cu toții vor ca el să se afle aici, fiindcă moartea primului-ministru e mai importantă decât uciderea sau sinuciderea unei dame de companie, și să-și vadă dracului de treabă, nederanjându-i pe oamenii importanți care nu au timp de aiurelile lui.

            Dar alături de eroul nostru curajos se află Krisztina, iubita lui și unul dintre cei mai pricepuți graficieni din capitală, solicitată de curând să se ocupe de copertele celor de la Penguin, și bunicul acestuia, Mor, un om care-și dorește cu orice preț să fie recunoscut pentru rețetele sale neobișnuite, în special pentru gemurile de struguri, mere, castane și alte fructe încă netransformate în dulceață. Aparițiile și comentariile bătrânului, de un comic ieșit din comun, nu doar că înviorează atmosfera, ci și reprezintă niște momente de reculegere, în care Zsigmond cere sfaturi și se îmbărbătează, pregătindu-se pentru o nouă descindere în lumea celor nedrepți. Relația reporterului cu Krisztina este una stranie, împărtășindu-și ultimele experiențe, având parte de nopți fierbinți, dar continuându-și viața separat, de parcă ar fi doi străini ce se revăd accidental.

            Revenind la primul paragraf, eu cred că Vilmos Kondor și-ar putea găsi ușor locul printre autorii celebri de Noir. Nu e scrisă în stil american, cu prea multă acțiune, nu e nici ScandiNoir, dar cu siguranță are ceva din ambele. Atmosfera e realistă, pe alocuri chiar naturalistă, apăsătoare și dezolantă, personajul nostru, cu toate problemele sale, seamănă cu detectivii excentrici din Nord, iar scenariul cap-coadă, crimă și pedeapsă, este fidel marilor scriitori de Policier. L-am așteptat cu interes, l-am citit în două zile, e și destul de scurt, și mi-a confirmat cu succes așteptările. Merită să-l citiți, iar dacă nu vă va fi pe plac povestea (deși nu cred că se va întâmpla așa ceva), măcar rămâneți cu un autor deosebit în bibliotecă, apropiat ca stil (și distanță) de sufletul nostru răzvrătit și sceptic de români.


Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, luna aceasta, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Vilmos Kondor:

Literatura pe tocuri

Falled

Ciobanul de Azi

Anca și cărțile.ro

Citește-mi-l

Biblioteca lui Liviu

                                                                  Fata Cu Cartea
                                                           Analogii, Antologii 


COMANDĂ CARTEA


marți, 5 septembrie 2023

Recenziile lui Gică 140 - Păcat de moarte de Maria Grund (CRIME CLUB)


Titlu: Păcat de moarte 

Serie: Berling & Pedersen #1

Autor: Maria Grund

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Dödssynden (2020)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 384

Media pe Goodreads: 3,54 (din 1.121 note)

 

„Șase lucruri urăște Domnul, și chiar șapte Îi sunt urâte: (1) ochii trufași, (2) limba mincinoasă, (3) mâinile care varsă sânge nevinovat, (4) inima care urzește planuri nelegiuite, (5) picioarele care aleargă repede la rău, (6) martorul mincinos, care spune minciuni, și (7) cel ce stârnește certuri între frați” (Proverbe 6:16). Dincolo de formulările biblice, păcatele de moarte sunt, într-o ordine aleatorie, mândria, invidia, lăcomia, desfrâul, mânia, aviditatea și lenea. Cunoscute drept păcate capitale, cele șapte reprezintă sursele din care izvorăsc toate celelalte rele lumești și spirituale. Puse pe seama viciilor trupești și îndemnurilor diavolești, constituie, în viziunea creștină, căi sigure spre focurile cele veșnice. Deși la Dante, în „Divina Comedie”, ele se regăsesc și în Purgatoriu, putând fi spălate prin veacuri de suferință și rugăciunile celor vii, mult timp Biserica Catolică le-a socotit drept păcate fundamentale, imposibil de îndepărtat de pe sufletul celui „damnat”.

După ce trupul neînsuflețit al unei adolescente de paisprezece ani este descoperit într-o carieră de calcar inundată de pe o insulă din Marea Baltică, polițista Sanna Berling și partenerul ei, Bernard, sunt trimiși să arunce o privire la locul tragicului eveniment. La prima vedere, fata și-a pus capăt zilelor cu ajutorul unei lame cu care și-a secționat venele de la încheieturi, după care, fără nicio șansă de supraviețuire, s-a aruncat în lac. În următoarea zi, o anticară în vârstă este găsită moartă în propria locuință, ucisă printr-o tăietură în formă de cruce la baza gâtului, după ce fusese înțepată și tăiată pe tot corpul, măcelărită ca un animal. Însă crimele nu se opresc aici, pentru că, după câteva zile, este găsit un alt cadavru, modul de operare al criminalului fiind același și trădând o furie ieșită din comun. Deși nu pare să existe nicio legătură între tânăra sinucigașă și cele două victime, după puțină cercetare lucrurile încep să capete sens, iar cheia misterului se află într-o pictură din casa bătrânei anticare, în care apar șapte copii cu măști de animale, mânjiți cu sânge.

Și fiindcă Bernard urmează să iasă la pensie peste o săptămână, pe drum spre scena sinuciderii se află și Eir Pedersen, viitoarea colegă a Sannei. Rebelă, dar cu rezultate excepționale la cursurile de la Academia de Poliție, puțin plictisită de toți și de toate, dar foarte îndrăzneață și decisă să afle adevărul, Eir este polițista perfectă pentru încâlcitul caz ce-i așteaptă, puternică atunci când e nevoie de ea și emotivă atunci când vede suferința de pe chipurile celorlalți. Ca un investigator convențional, Sanna nu are nevoie de noua ei parteneră, așa că se declară ostilă de la început, păstrând distanța față de Eir și preferând să lucreze cu plictisitul și nerăbdătorul Bernard. Dar se apropie ziua comemorării lui Erik, fiul Sannei, care a murit, împreună cu soțul acesteia, într-un incendiu pus la cale de piromanul ce vizase doar casele din zonă în care se aflaseră copii, încă în libertate, dar ținut în siguranță departe de-aici, așa că Sanna își ia câteva zile libere, cu alcool și pastile, lăsând la o parte ancheta chiar în momentul în care lucrurile devin cu adevărat interesante.

            Dincolo de investigația celor două protagoniste, esența cărții stă în latura sa terifiantă și ocultă. Criminalul nu acționează impulsiv, nu avem de-a face, ca în alte cazuri, cu un psihopat căruia îi place vărsarea de sânge, ci cu o minte lucidă, ancorată în realitate, dornică să-și ducă treaba la bun sfârșit. Ca un strigoi, omul nostru lasă în urma sa groază și deznădejde, pângărind locurile prin care trece. Poate fi oricine, oricare dintre personaje... poate soțul anticarei, bătrânul în scaun cu rotile care a fost declarat dispărut după omor, sau asistenta maternală fără un braț, unul dintre copiii răzvrătiți din zonă (foarte puțin probabil) sau Benjamin, adolescentul ce are o obsesie pentru propria mamă, lovindu-i și mușcându-i (ca un lup) pe toți cei ce ar putea reprezenta un pericol la adresa familiei sale disfuncționale.

Nu știu cât de bine am reușit să trasez liniile principale ale romanului, dar pentru mine a reprezentat o narațiune excelentă, plină de suspans și incertitudine, pe alocuri apăsătoare, chiar grotescă, exact lectura de care aveam nevoie după atâtea romane mediocre. Maria Grund a scris o poveste autentică, cu un iz puternic de Nordic Noir, puțin feministă, dar un feminism care nu deranjează cu nimic, presărată cu câteva clișee necesare, dar, din nou, nesupărătoare, și, cel mai important, nu trage nici de acțiune, nici de pagini, spune ce e de spus, ne conduce cu pași mari spre deznodământ și ne aruncă în gura lupului fix atunci când trebuie, adică în clipa în care ancheta este pe cale să fie rezolvată. Citiți cartea asta cu încredere, deja am recomandat-o unor prieteni și o să fac asta de fiecare dată când se va ivi ocazia, și nu uitați, cheia enigmei se află în pictură, pentru că păunul, capra, câinele, porcul, măgarul, vulpea și lupul știu, pe pielea lor, ce înseamnă un păcat de moarte.


Un proiect:


luni, 21 august 2023

Recenziile lui Gică 138 - O casă mortală de Anders de la Motte & Måns Nilsson (CRIME CLUB)


Titlu: O casă mortală 

Serie: Crimele din Österlen #1

Autor: Anders de la Motte & Måns Nilsson

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Döden går på visning (2021)

Traducere de Daniela Ionescu

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 368

Media pe Goodreads: 3,60 (din 2.179 note)

 

            Mi-a plăcut, dar cam atât. Nu prea mă împac cu romanele polițiste cu iz de divertisment britanic. Știu că e scrisă de doi suedezi, dar atmosfera asta lejeră și plină de umor e specifică englezilor și americanilor. Da, unul dintre ei, pe lângă restul preocupărilor, e și comediant, însă mi se pare că umorul e mai mult sugerat, cel puțin pentru mine nu au existat scene atât de puternice încât să râd cu lacrimi. Am zâmbit, pot să spun că am savurat unele episoade, dar, trăgând linie, a fost prea Cozy Mystery, poate că de asta nu prea rezonez nici cu bătrânii lui Osman. Nu mi-o luați în nume de rău, nu e în niciun caz o recenzie negativă, e strict părerea mea... Prefer thrillerele sângeroase, cu ucigași feroce care-și sfâșie victimele-n bucăți, împinși de o motivație bolnavă... altfel spus, ceva puternic, care să-mi dea fiori și să mă lase cu un sentiment bizar multă vreme după ce am terminat cartea.

Lume, lume, se vinde o casă într-un mic sat din Österlen! Jessie Anderson, celebra vedetă pe care o știți de la cozeriile de vară de la radiodifuziunea suedeză, s-a apucat de curând de imobiliare și a scos la licitație o vilă superbă, construită pe plaja din frumoasa noastră localitate. Bineînțeles că are deja și câțiva posibili cumpărători, evident că toți sunt oameni cu bani, și cel mai probabil casa va fi achiziționată până la sfârșitul acestei zile. Dar noi... localnicii, cei ale căror familii trăiesc aici de generații, nu vom lăsa să se întâmple așa ceva... Pentru că avem un plan... Cineva, nici noi nu suntem siguri cine, se va strecura în casă și o va împinge pe Jessie de pe scara interioară, direct în sculptura masivă în formă de cârlig, cu care, neghioaba, credea că va reuși să ne prindă în plasă.

Aflat în concediu medical, inspectorul Peter Vinston (cu „V”, da?) se îndreaptă spre Österlen, unde urmează să participe la aniversarea de șaisprezece ani a fiicei sale, Amanda. În timpul petrecerii organizate la castel, află despre proiectul lui Jessie Anderson, ocazie cu care este invitat să  ia parte la vizionare. Însă la puțin timp după ce omul nostru ajunge la vilă, asistenta lui Jessie o descoperă pe aceasta moartă, înfiptă ca o râmă în cârligul sculptat pe care urma, chiar ea, după ce casa era cumpărată, să-l ofere micului sat pescăresc. Împreună cu polițista locală, Tove Esping, Vinston îi ia la rând pe suspecți, cu scopul de a descoperi un fir care să-i conducă la adevăratul făptaș. Însă cu cât interoghează mai multe persoane, cu atât își dau seama că lucrurile sunt mai complicate decât par și că cel care a înfăptuit crima ar putea să fie oricine, fiindcă aproape toți cei din jur aveau un motiv, mai mult sau mai puțin serios, s-o ucidă pe faimoasa Jessie Anderson.

Pe rând, prin cadru defilează o mulțime de personaje, unul mai bizar decât celălalt, fiecare culpabil în felul său. Criminalul ar putea fi oricare dintre ei, de la Margit Dybbling, bătrânica cu ochelari, președinta consiliului sătesc, care s-a împotrivit de la început construirii vilei cu proporții de hangar, până la Jan-Erik Sjbholm, actorul cu baston, care citează în mod repetat din „Regele Lear” (vasăzică, cel mai bun spectacol pe care l-a jucat în Compania navală) sau asistentul, costumierul și soțul acestuia (doar în ordinea asta), Alfredo, un fost circar, specializat în acrobațiile cu cai, încă în stare de o ultimă reprezentație prin care s-o propulseze pe Jessie direct în brațele morții. De asemenea, vinovatul ar putea fi și unul dintre cei doi electricieni care s-au ocupat de sistemul de securitate, Fredrik și Hasse, sau, de ce nu, unul dintre soții Modigh, fiindcă Daniella o ura pe defunctă încă de când îi furase lumina reflectoarelor în spectacolele din SUA, iar Niklas, fostul tenismen cu trăsături de Adonis, avea o aventură cu agenta imobiliară, o poveste despre care soția lui geloasă credea că s-a sfârșit cu luni în urmă.

Odată cu crima, măștile încep să crape și fiecare își dă, încet-încet, arama pe față. Niciunul dintre ei nu e un sfânt, unii au acționat prin forță, alții doar cu gândul, dar cu toții au contribuit într-un fel sau altul la tragedie. Fiecare vizită se lasă cu un apel dat pe ascuns, polițiștii noștri nefăcând decât să tulbure niște ape deja agitate, scoțând la lumină intențiile necurate ale localnicilor. Uneori mai în glumă, alteori mai în serios, autorii adaugă pe rând bucățile de puzzle, redând în final o imagine la care, să fiu sincer, eu, unul, nu m-am așteptat. Mi-a plăcut că au încercat să iasă de câteva ori de sub cupola asta Cozy, lăsând întunericul și răul să-și facă de cap prin împrejurimi, omorul păstrându-și proporțiile relevante de act abominabil ce trebuie pedepsit. Deci... indiferent de ce am spus în introducere, vă recomand cartea asta, nu ca un mijloc de divertisment, ci ca un roman polițist serios, așa cum l-am perceput pe alocuri. Și în acest caz vom avea parte de o continuare, așa că stați pe-aproape, pentru că data viitoare moartea din Österlen merge la o licitație de antichități.


Un proiect:


sâmbătă, 19 august 2023

Recenziile lui Gică 137 - Dincolo de ură de Barbara Abel (CRIME CLUB)


Titlu: Dincolo de ură 

Autor: Barbara Abel

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: Derrière la haine (2003)

Traducere de Simona Brînzaru

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 272

Media pe Goodreads: 3,86 (din 1.632 note)

 

            Suntem vecini. Ne respectăm și ne înțelegem de minune. Ne petrecem weekendurile împreună, la o gustare sau, pur și simplu, la palavre. Nu ratăm nicio ocazie ca să vorbim despre ce s-a mai petrecut în lume sau, de ce nu, despre secrete de familie care ar fi mai bine să rămână îngropate. Casele noastre sunt despărțite de un gard viu, dar există și un perete comun prin care putem comunica, dacă liniștea de sâmbătă dimineața e perturbată de mingea ce se lovește repetat în el. Fiii noștri se joacă împreună, de fapt, nu cred că greșim cu nimic când spunem că au o relație aproape fraternă. Chicotesc, își împart jucăriile, deseori uitându-le unul la celălalt, și par să aibă un limbaj doar al lor, pe care noi, adulții, nu avem capacitatea să-l înțelegem. Ce mai... pe-aici toată lumea e fericită, parcă undeva acolo sus zeul ne zâmbește și ne binecuvântează fiecare zi. Bine... asta până la tragedie, atunci când lucrurile se vor schimba o dată pentru totdeauna.

            În urmă cu șase ani, Laetitia Brunelle a rămas însărcinată, o veste extraordinară atât pentru David, cât și pentru dragii lor vecini. După trei luni, ca un dar venit de sus, a urmat-o Tiphaine, care urma să afle că și ea va da naștere tot unui băiețel. Așa au apărut pe lume Milo și Maxime, doi prieteni de nedespărțit. Zilele treceau în tihnă, pe cât de fericiți erau cei doi copii, pe atât de împliniți erau părinții lor, privindu-i de la fereastră în timp ce se jucau împreună pe pajiștea din fața celor două locuințe. Și pentru că se înțelegeau ca frații, voiau să facă o trecere prin gardul viu, astfel încât să poată să ajungă mai repede și eficient unul la celălalt. Dacă-mi permiteți un clișeu, lumea lor era numai lapte și miere. Dar într-o zi totul s-a schimbat, atunci când, din neatenție, Tiphaine, înainte să meargă la duș, a lăsat fereastra camerei lui Maxime deschisă, și de aici vă dați seama și voi ce a urmat...

            Laetitia a asistat la căderea lui Maxime, a văzut trupul firav zdrobindu-se de caldarâm, dar nu a putut face nimic ca să evite tragedia. Era prea departe, i-a trebuit prea mult timp ca să ajungă în grădina soților Geniot, și fiindcă Tiphaine nu răspundea la strigătele sale îngrozite, nu a putut să o avertizeze despre ce urma, chiar sub privirea ei, să se petreacă. Gata, nenorocirea a avut loc, iar acum iadul s-a instaurat pe pământ. Dincoace, toată lumea e bine, urmărind cu interes neprefăcut mișcările din casa vecinilor, încercând să înțeleagă prin ce coșmar vor fi forțați să treacă de acum înainte. Dincolo de gard, Tiphaine și Sylvain au rămas fără cuvinte, nefiind în stare să mai dea ochii cu lumea din jur, damnați pentru eternitate la suferință. Aici e paradisul, dar un eden afectat de ce se-ntâmplă în proximitatea sa, dincolo e infernul, un pustiu de amărăciune care nu va mai auzi niciodată glăsciorul suav al lui Maxime.

            Nu după mult timp, cele două familii încep să se urască, aruncându-și reproșuri dure, cufundându-se și mai adânc într-un ocean de incertitudine și paranoia. Cele mai întunecate gânduri încep să pună stăpânire pe mintea personajelor, Tiphaine și Sylvain fiind, aparent, geloși pe fericirea familiei Brunelle. De altfel, Laetitia vede în fosta ei prietenă un pericol la adresa lui Milo, așa că încearcă să pună o barieră între cei doi, ținându-și odorul în siguranță. Fiecare cuvânt se transformă într-o jignire, fiecare gest al vecinilor este interpretat drept un atac direct, și așa începe războiul, o luptă dusă prin zâmbete viclene și priviri aruncate pe furiș. Dar nimeni nu se preocupă cu adevărat de integritatea psihică a lui Milo, care și-a pierdut cel mai bun prieten. În timp ce Brunelle și Geniot își dau târcoale, așteptând momentul propice în care să-și arunce veninul unii asupra celorlalți, băiețelul nostru încearcă să se împotrivească conștientizării morții, înlocuind absența lui Maxime cu un iepure de pluș, nefiind în stare să dea piept cu realitatea crudă a dispariției persoanelor dragi.

            Cartea asta m-a sfâșiat, m-a zdrobit, mi-a rupt inima-n bucăți, pe care le-a cusut laolaltă ca să mă ucidă din nou. Barbara Abel taie în carne vie, romanul ei fiind o adevărată dramă domestică, din care nu vei reuși să mai ieși cu mintea întreagă. Majoritatea thrillerelor psihologice au o limită, povestea se oprește când totul devine prea sinistru, astfel încât să ne ofere catharsis, să fim satisfăcuți de finalul fericit despre care eram conștienți că va urma. Dar autoarea noastră depășește acea limită și ne duce dincolo de ură, acolo unde nebunia nu poate lua în niciun caz forma unui happy-end. Nu întotdeauna există o salvare, o așa-zisă mântuire, și de data asta cartea bate viața într-un mod apoteotic, nenorocirea făcând parte din creație, încununând-o atunci când răul pune stăpânire pe mintea umană. Și în cazul în care nu știați, am ajuns abia la jumătatea poveștii, fiindcă romanul de față are și o continuare, pe care sper ca prietenii de la Crime Scene Press să reușească s-o publice cât mai curând.


Un proiect:


miercuri, 14 iunie 2023

Recenziile lui Gică 133 - Întuneric fără sfârșit de William McIlvanney & Ian Rankin (CRIME CLUB)


Titlu: Întuneric fără sfârșit 

Serie: Jack Laidlaw #0

Autor: William McIlvanney & Ian Rankin

Editura: CRIME SCENE PRESS

Titlu original: The Dark Remains (2021)

Traducere de Liviu Szoke

Anul apariției: 2023

Număr pagini: 264

Media pe Goodreads: 3,87 (din 4.298 note)

 

            Bine ai venit în Glasgow, orașul care nu doarme niciodată din cauza gangsterilor ce-și reglează conturile pe străzile întunecate și prin barurile infecte, căutând în permanență noi adepți care să le consolideze, strategic și financiar, micile imperii ale crimei. Aici ești valoros doar dacă ai ceva de oferit, nu contează cum te numești sau cu ce te ocupi, ci doar de partea cui ești și cui îi arăți respect. Mica ta afacere nu e, de fapt, a ta, ci a șefului de bandă care-ți permite să faci și tu niscaiva parale, atâta timp cât grosul ajunge la el. Dacă trăiești în orașul verde, este foarte posibil să fii și tu, la urma urmelor, un mic nelegiuit, fiindcă pe-aici bănetul provine, cu precădere, din afacerile murdare, despre care nu poți să fi sigur că nu s-au sfârșit cu sânge. Mda, e nasol prin părțile astea, iar dacă (cumva) crezi că ești un cetățean cinstit, atunci te sfătuiesc să verifici de două ori dacă ai încuiat ușa înainte de culcare...

            Cei doi amorezi, luați de valul alcoolului, au vrut s-o facă și ei ca-n studenție, pe aleea din spatele pubului. Dar... surpriză, cuibușorul lor de nebunii în aer liber era deja ocupat de trupul neînsuflețit al unui bărbat. Nu, pe-aici nimeni nu moare din cauze naturale, dovadă stă rana oribilă din pieptul cadavrului. Victima: Bobby Carter, un avocat care umbla și el, ca tot cetățeanul din Glasgow, cu afaceri ilegale, mutând banii murdari de colo-colo, pentru ca autoritățile să le piardă urma, o treabă pe care o făcea, cu profesionalism, pentru șeful lui, Cam Colvin. Problema e că trupul lui Bobby a fost găsit pe teritoriul lui John Rhodes, celălalt șef de bandă și, logic, principalul rival al lui Colvin. Să fie la mijloc vorba despre o provocare? Să-și fi ucis șeful de bandă unul dintre cei mai de încredere oameni? Multe întrebări, niciun răspuns... doar un război ce e pe cale să izbucnească  din clipă în clipă între cele două bande.

            Și pentru că e de competența poliției, ancheta ajunge pe mâinile lui Jack Laidlaw, un personaj excentric care vede întotdeauna partea plină a paharului. Ajutat și însoțit de colegul și (cred că putem spune) amicul lui, Bob Lilley, Jack colindă orașul în căutare de noi posibile piste. Deși șefii l-au însărcinat să bată din ușă în ușă și să pună întrebări, conform listei rupte-n două ce zace aruncată pe bancheta din spate a mașinii, omul nostru își exercită funcția în stilul lui caracteristic, mergând acolo unde-l poartă intuiția. Cu înclinații spre literatură și filosofie, Laidlaw vede comunitatea printr-o lentilă poetică, separând lumina de eternul și contaminantul întuneric. În viziunea lui, victima nu trebuie privită ca Dl. Hyde, ci ca Dr. Jekyll, fiind totodată soțul unei femei foarte frumoase și tatăl a trei copii. Nu-ți va spune nimic despre el atâta timp cât tu nu-l întrebi, și nu pentru că e o fire secretoasă, ci fiindcă îi place să te urmărească cum te zbați să afli cât mai multe amănunte fără să-l descoși. Dar, dincolo de uniformă, e un om al barurilor și tenebrelor, neînfricat, camuflându-se perfect printre cei pe care urmează să-i ancheteze.

            Să nu pierdem din vedere faptul că volumul de față reprezintă un prequel al trilogiei scrise, în anii ’70, de William McIlvanney. Așadar, nu trebuie privit ca o continuare, deși poate fi citit și standalone, ci ca un roman în care Ian Rankin a încercat să lege câteva subiecte ce au fost (deja) dezvoltate pe parcursul seriei. Mai mult decât un omagiu adus autorului, Rankin a intenționat să-l readucă în atenția publicului de suspans pe celebrul protagonist Jack Laidlaw, un caracter la fel de proaspăt și valabil ca-n perioada în care a fost imaginat. Eroul, cu puternice trăsături de antierou, aspect ce-l ajută să se piardă în pestrițul peisaj scoțian, păstrează în construcția sa o oarecare trimitere (indirectă) la Sherlock Holmes, dar, în același timp, poate înlocui cu succes orice investigator principal din literatura Nordic Noir. De altfel, Rankin este conștient că ne-am întâlnit deja cu Laidlaw, și, ca orice autor care preia o serie scrisă de altcineva, nu mai insistă așa mult pe detalii, preferând să se concentreze în cea mai mare parte pe acțiune.

            Locuitor cu locuitor, imaginea Glasgow-ului se conturează încet, dar sigur, și te trezești în mijlocul unei societăți infestate, condusă prin teroare de către cei ce au ieșit mai puțin zdruncinați din răfuială. Miturile urbane au mai multă forță decât adevărul, iar acela care a ajuns cu un cuțit înfipt între omoplați, pe propriile picioare, la spital este cel mai în măsură să conducă jumătate din oraș. Nimeni nu e în siguranță pe străzile astea, teritoriile au fost deja trasate cu sânge, cele două bande și-au luat „ce-i al lor”, bandele mai mici încearcă și ele să-și facă reclamă, iar polițiștii pășesc cu atenție prin mahalale, anchetându-i, cu mare grijă, pe cei care ar putea de mâine să arunce orașul înapoi în haos.


Un proiect: