Titlu: Toată violența oamenilor
Autor: Paul Colize
Editura: CRIME SCENE PRESS
Titlu original: Toute la
violence des hommes (2020)
Traducere de Delia Tuică
Anul apariției: 2025
Număr pagini: 304
Media pe Goodreads: 4,15 (din 48 note)
Istoria se repeta până la nebunie. Violența oamenilor se
întindea de-a lungul secolelor. Cruzimea lor era fără limite. Perioadele de
pace nu erau decât scurte intervale între războaie, genocide și masacre.
Despre
victimă și circumstanțele morții:
În data de 5 martie 2018, într-un imobil situat pe Bulevardul
Invalizilor, la etajul 3 (din Auderghem), a fost descoperit trupul neînsuflețit
al unei femei de origine croată, ucisă
prin înjunghiere. Medicul legist a numărat nouă plăgi deschise pe corpul victimei,
cinci lovituri de cuțit care au străpuns-o prin spate și patru tăieturi în
piept. Numele femeii era Ivanka Iancovici. Avea 26 de ani
și lucrase ca ospătăriță într-un bar din centrul Bruxellesului. Se pare însă că
se ocupase și cu prostituția în timpul liber, agățându-și clientela pe diverse
site-uri fierbinți și aducându-și captura chiar în casa de oaspeți unde fusese
ucisă. Cunoștințele și patronul spuseseră că era o fată la locul ei, deschisă,
zâmbitoare și că nu crease niciodată probleme.
Despre
suspect și dovezile culpabilității sale:
Apelul telefonic efectuat către Ivanka Iancovici, prezența pe
înregistrările video, sângele de pe încălțăminte, amprentele din apartament și crochiurile cu scena omorului îl indică drept
făptaș pe Nikola Stancovici, un bărbat de 35 de ani, aparent alienat, asexual și
singuratic, care câștigase un ban cinstit din tablourile vândute în cadrul unei
expoziții de artă. Nikola e unul dintre acei artiști excentrici, fără un job
stabil, autoexilat din societate, cu o minte de geniu și cu un trup herculean,
pictorul care nu-și poate ține în frâu trauma ce preschimbă banalul cotidian în
artă. E supranumit de presă, pentru operele sale anonime, grotești și
terifiante, Funambulul. Prima sa lucrare (la negru) a fost penisul uriaș
pictat pe o clădire cu trei etaje. Urmase scena în care un bărbat se aflase deasupra unei femei, prinși într-o agonie
sexuală, și ucigașul care mimase că urmează să-i taie gâtul bărbatului de
alături, ca o parodiere a scenei jertfei lui Avraam prin Isaac. Și când spun că
Niko e nebun, chiar nu glumesc. Omul ăsta e capabil să stea suspendat la
treizeci de metri deasupra solului, cu pensula și tuburile de spray în mâini,
dedicat trup și suflet capodoperei murale pe care urmează s-o tușeze, prins
într-o frenezie cumplită, nepăsător la ideea că vreun străin l-ar putea surprinde
și ar suna la poliție. Arta e totul pentru Niko, e un proces de exorcizare a
suferinței, e cruzimea pusă pe tapet, o readucere aminte a violenței care
zace-n sufletul uman.
Despre investigatori
și măcel:
Mutat dintr-o închisoare în alta, de
la Forest la Nivelles, internat în cele din urmă la EDS, Institutul de
protecție socială, Niko ajunge să figureze nu ca deținut, ci ca „pus sub
observație” în clădirea ce găzduiește aproximativ 200 de persoane, printre care
se numără delincvenți sexuali, agresori, pedofili, tâlhari și criminali. Oricât
ar încerca poliția și personalul avizat să-l împingă să mărturisească, Nikola
continuă să repete aceeași frază: „N-am fost eu.” Numai că Philippe Lariviere,
avocatul său, și directoarea instituției, Pauline Derval, sunt siguri că pacientul
și clientul lor e nevinovat și sunt hotărâți să descâlcească misterul. Pauline
îl încurajează să picteze, în timp ce Philippe se preocupă de simbolurile și
inscripțiile pe care Niko le-a presărat pe operele sale murale, ajungând la
cele două stele cu opt raze schițate pe brațul unuia dintre personaje, imagine
care-l trimite la Asediul din Vukovar, din 1991, în beciul
unde se refugiase și pictase Stancovici, adăpostul unde mamele aveau grijă de
copii, iar bărbații plecau cu noaptea-n cap să confrunte armat forțele ostile sârbești.
Da sau nu?
Cu siguranță, da! „Toată violența
oamenilor” e un roman deosebit, terifiant și emoționant, sângeros de la un
capăt la celălalt, cu personaje diabolice și salvatori veniți pe căi nebănuite.
Violența e recurentă, transcende temporalitatea, este transpusă din sutele de
obuze care au sfâșiat Vukovarul și au încercat să pună la
pământ Castelul de apă, care nu se știe prin ce minune dumnezeiască a rămas în picioare,
în capodoperele murale schițate și tușate de Nikola Stancovici, artistul care-și
riscă viața pe timpul nopții pentru a-și da frâu liber furiei și disperării,
preschimbând Bruxellesul într-o capodoperă, cromatică și stridentă. Chiar dacă
picturile sunt șterse de municipalitate, oamenii le-au văzut, le-au memorat, mulți
dintre aceștia crezând în continuare că imaginile încă sunt acolo, orbi la proaspătul
perete alb. Arta este recepționată prin vedere, circulă pe cale orală de la un individ
la altul, funcționând ca un cod matematic, ca un adevăr imposibil de combătut.
Parisul e acolo, se înghesuie la picioarele tale. Respiri
norii. Înghiți vântul. Arunci o privire în jos. Căcat, e sus! Te instalezi și
îi dai drumul. Cobori în rapel de-a lungul fațadei. Auzi oamenii care
pălăvrăgesc, mașinile care claxonează în stradă, sirenele care urlă. Îți spui
c-ai fost văzut. Nu îndrăznești să privești altceva decât peretele. Așa că
începi să dai cu culoare, te uiți la schițele lipite cu scotch pe coapsele
tale, cauți reperele pe care le-ai fotografiat ore în șir. Îți vine să vomiți.
Mâinile îți sunt umede. Îți spui c-o să abandonezi. Apoi te gândești la ziua care
urmează. Mâine vei fi un star. Unii trântori nu mai pot de bucurie când
douăzeci de amărâți se zgâiesc la mâzgălelile lor într-o galerie. Noi avem două
mii, trei mii de persoane care ne admiră frescele în fiecare zi. Așa că te
concentrezi, continui, te dedici total și nu mai auzi nimic. Nu mai contează
decât pictura ta. Totul este între tine și perete. Îți creezi propriul univers.
Tu ești Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu