Titlu: Minciunile pe
care le spun
Autor: Julie Clark
Editura: TREI
Titlu original: The
Lies I Tell (2022)
Traducere de Luminița
Gavrilă
Anul apariției: 2024
Număr pagini: 384
Media pe Goodreads: 4,10
(din 75.303 note)
Niciodată nu
știi la ce să te aștepți atunci când vine vorba de Julie Clark și de
thrillerele ei atipice, pentru că întotdeauna o să te trezești că viziunea ți-e
întoarsă cu susul în jos și că nimic din ceea ce ai crezut la început nu se
potrivește cu deznodământul. Am impresia că cel mai mare talent al autoarei nu
e să construiască o poveste palpitantă, cu personaje incredibil de credibile,
ci să-l manipuleze pe cititor în așa fel încât să aleagă mereu pista greșită,
ca apoi să-i dea lovitura de grație printr-o dezvăluire șocantă. „Minciunile pe
care le spun”, cel mai recent roman al ei tradus în limba română, face parte
din categoria thrillerelor domestice, în care doar moralitatea este ucisă, mai
bine spus măcelărită în chip grotesc, de bărbații ale căror dependențe și
intenții necurate sunt scoase la lumină prin șiretlicurile unei femei „fatale”,
pentru care răzbunarea și dreptatea sunt cele mai importante accesorii. Pornind
de la o temă de actualitate, și anume corupția ce erodează sistemul politic și
viața socială, Julie Clark marjează pe bestializarea bărbaților, pe care îi
transformă în niște creaturi fără minte, dionisiace, mânate doar de instincte,
comparativ cu femeile care sunt cu capul pe umeri, raționale și mult mai
puternice decât sexul „tare”, toate astea fără să facă apel la feminismul
exagerat ce le preschimbă de multe ori pe doamne în supraoameni. În acest caz,
la capetele firului narativ se află două femei puternice, cât se poate de
diferite, angajate într-un joc de-a șoarecele și pisica în care minciunile sunt
cu atât mai verosimile cu cât sunt mai gogonate. Dar ca să nu vorbim în van și
să cădem în patima clișeelor inutile, haideți să vedem cum stă treaba de fapt
și cine sunt protagonistele noastre.
Dacă s-ar oferi un premiu pentru cea mai mare impostoare,
Meg Williams ar fi cu siguranță câștigătoarea. O actriță desăvârșită, o
escroacă sentimentală fără cusur, o maestră a minciunilor, Meg și-a petrecut
fiecare clipă a existenței perfecționându-și tacticile de joc, având grijă să
obțină întotdeauna ceea ce-și dorește fără să lase vreo urmă. Țintele ei preferate
– bărbații bogați, imorali, corupți până în măduva oaselor; strategia folosită
– câștigă-le încrederea, fă-i să devină dependenți de tine și de serviciile
tale (nu e cazul să vă gândiți la prostii) și adu-i la sapă de lemn, având
grijă să nu-ți dai niciodată arama pe față. Meticuloasă, foarte atentă la fiecare
gest, Melody, Maggie, Maddie ori altă derivație de la adevăratul său nume,
studentă, agentă imobiliară sau femeie casnică, depinde de situație, de scop și
de orașul în care se află, protagonista a făcut multe victime, însă tot ce-și
dorește e să se răzbune. La nici optsprezece ani, tânăra Meg și-a pierdut casa,
a fost nevoită să renunțe la liceu și să locuiască împreună cu mama ei într-o
mașină, doar pentru că cineva, o figură importantă în viața politică, a
păcălit-o pe cea care i-a dat viață să renunțe la tot ce avea. Trăind la
limită, fata a jurat să facă dreptate cu orice preț, și astfel a devenit o
enigmă și, paradoxal, o legendă vie, pentru că nimeni n-a reușit să-i
demonstreze vinovăția.
Pe de altă
parte, o avem pe Kat, o jurnalistă a cărei carieră în ascensiune s-a încheiat
brusc din cauza lui Meg. În ciuda faptului că au trecut câțiva ani de atunci,
Kat este încă obsedată de impostoarea care a făcut furori pretutindeni și se
dedică întru totul demascării acesteia. Femeia se împrietenește cu Meg, doar, doar
o va prinde pe picior greșit, însă problemele personale cu soțul dependent de
jocurile de noroc o determină să-și regândească alegerile. Din punctul de
vedere al construcției, femeia nu are nimic deosebit, ieșind în evidență doar
prin încăpățânarea de a duce la bun sfârșit o „misiune” pe care nu o înțelege
pe deplin. E orbită de resentimente, nu poate să privească dincolo de aparențe,
să treacă dincolo de fețele de porțelan ale lui Meg pentru a descoperi
adevărul. E greu de spus dacă ea e șoarecele sau pisica – rolurile se schimbă
de fiecare dată când cele două femei se întâlnesc, pentru că amândouă știu cu
cine au de-a face.
O să sune
puțin ciudat ce urmează să spun, dar în acest roman nu există un personaj
negativ individualizat, ci unul colectiv, reprezentat de toți bărbații care
mint doar ca să iasă basma curată în fața societății, a soției sau iubitei. Iar
în acest univers în care bărbații pot face tot ce vor, fără să țină cont de a
cui dragoste o zdrobesc, este nevoie de un justițiar care să facă ordine. Un
fel de Wonder Woman, fără puteri supranaturale, care le plătește escrocilor cu
aceeași monedă, mânăriile pe care le face Meg funcționând ca un fel de karma.
Sunt sigură că o să vă placă de ea, și dacă „Minciunile pe care le spun” este
primul roman pe care îl citiți de la Julie Clark, vă recomand cu căldură să
încercați și „Ultimul zbor”, o poveste de viață mascată sub forma unui thriller
domestic, alert și plin de suspans.
Un proiect:
Pentru mai multe păreri, aruncați o privire pe blogurile colegilor mei, unde, zilele acestea, au apărut sau urmează să apară recenzii despre romanul lui Julie Clark:
